[Page principale | Biblia]

 

 

 

 

 

SCRIPTURILE

ÎN FIECARE ZI

 

 

 

Volumul II

 

 

De la Judecători la Estera

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Jean Koechlin


 

Parcurgerea Bibliei în cinci ani

 

«Scripturile în fiecare zi»

 

 

 

În primul an

 

 

:

 

 

de la Geneza la Iosua.

 

 

 

În al doilea an

:

de la Judecători la Estera

 

 

 

În al treilea an

:

Iov; Psalmii 1÷41; Proverbe 1÷15; Isaia;

Matei;

Ieremia; Plângerile lui Ieremia;

Marcu.

 

 

 

În al patrulea an

:

Psalmii 42÷89; Ezechiel.

de la Luca la 2 Corinteni.

 

 

 

În al cincilea an

:

Psalmii 90÷150;

Proverbe 16 ÷ Cântarea Cântărilor;

de la Daniel la Maleahi;

de la Galateni la Apocalipsa.

 

 








Judecători

1.1-15

1 Ianuarie

 

Există o mare diferenţă între cartea Iosua şi cea a Judecătorilor. Cea dintâi îl înfăţişează pe Israel luând vic­torios în stăpânire ţara Canaan. Cea de-a doua ne va o­feri o descriere a poporului locuind în moşte­ni­rea lui. Deşi la prima vedere cartea Judecători pare să abordeze ace­laşi su­biect, chiar de la începutul ei există semne sigure care indică faptul că nu ne mai aflăm în zilele lui Iosua: chiar dacă Iuda acţio­nează cu zel împotriva canaaniţilor, el pare să conteze mai puţin pe Domnul decât pe fratele său Simeon. Apoi împăratul vrăjmaş, lăsat în viaţă, este tra­tat într-un mod barbar.

Pagina glorioasă este întoarsă; vom asista la declin.

Aceasta este ceea ce s-a produs şi în Adunarea răspunzătoare. Puterea şi, în mare măsură, bi­necu­vântarea colectivă au dispărut astăzi. Însă Dumnezeu nu S-a schimbat. Puterea Lui se găseşte întotdeauna la dispoziţia credinţei individuale. Otniel, luând în stăpânire Debirul, ne stă ca e­xem­plu. Binecuvântarea este de asemenea la în­de­mâ­na noas­tră (1 Petru 3.9 sf.). Este suficient să o cerem, aşa cum a făcut Acsa (v. 15). Ea vine prin Duhul lui Dumnezeu care, asemenea „pâraielor de apă“ pro­mise în Deuteronom 8.7, ne împrospătează sufle­te­le prin Cuvântul lui Dumnezeu. Să cerem a­ceas­tă bine­cuvântare Tatălui nostru, la începu­tul acestui an.

2 Ianuarie

                     Judecători

                          1.16-26

 

Abia începută, această carte a Judecătorilor ne pune în faţă un declin, pe cât de trist, pe atât de rapid. Care este motivul? În esenţă, uitarea prezenţei Domnului. Ghilgal nu mai este locul judecării de sine, nici locul unde se găseşte Îngerul Domnului (2.1). Care este consecinţa?  O mare teamă de puterea oamenilor! Carele lor de fier devin un subiect de groază (Prov. 29.25). Pare să existe aici o asemănare cu zilele lui Iosua. Luarea Luzului ne aminteşte de luarea Ierihonului. Dar aceasta nu este o chestiune de credinţă nici din partea fiilor lui Iosif, nici din partea omului care le-a arătat intrarea în cetate. Rahav a fost cruţată datorită credinţei ei. Este cu totul diferit cazul trădătorului din Luz care, în loc să trăiască acolo cu poporul, pleacă şi îşi ridică o cetate în altă parte. O victorie care nu este rod al încrederii în Dumnezeu nu va dura niciodată.

Declinul este general, dar, individual, fiecare seminţie este caracterizată de măsura în care tolerează sau se supune, cu mai multă sau mai puţină putere de rezistenţă, prezenţei vrăjmaşilor în teritoriul ei. Tot aşa în Adunare, delăsarea colectivă este un rezultat al delăsării indivi­duale. Fiecare credincios are răspunderea lui personală. Ar trebui să ne întrebăm fiecare dintre noi: „Care este răspunderea mea? Cum mi-a fost mărturia din ziua în care m-am întors la Dumne­zeu?“

Judecători

1.27-36; 2.1-5

3 Ianuarie

 

Dumnezeu avea multe motive să ceară distrugerea completă a vrăjmaşilor lui Israel. Dorea în special să-Şi protejeze poporul de influenţa acestor cana­a­niţi idolatri. Din punct de vedere moral, acelaşi pericol există şi pentru noi. O parte din tim­pul nostru se scurge în compania oame­nilor ne­întorşi la Dumnezeu: colegii de muncă, uneori anumiţi membri ai familiilor noastre. Nu pu­tem, în general, evita aceste contacte. Dar trebuie să fim atenţi ca ele să nu aibă nici o influenţă asupra vi­e­ţii noastre spirituale. Să ne ferim de pri­e­teniile rele (1 Corinteni 15.33). Sunt unii oameni de care trebuie să fugim, chiar dacă ei ne vor lua în râs. Altfel, ne vor „împinge în ţinutul muntos“, cum s-a întâmplat cu fiii lui Dan (v. 34), adică ne vor împiedica să ne bucurăm în pace de lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu.

Îngerul Domnului, „Căpetenie a oştirii Domnului“ (Iosua 5.14), Se aştepta ca Israel să se întoarcă la Ghilgal, punctul de plecare al glorioaselor victorii de altădată. Dar, în zadar! Atunci El Se suie la Bochim, locul lacrimilor.

Comparând slă­bi­­ciunea prezentă a Bisericii cu gloriosul începu­t al istoriei sale, nu constituie oare acesta un îndemn de a ne smeri?

 

4 Ianuarie

                     Judecători

2.6-23

 

Anii au trecut şi vedem ridicându-se în Israel „o altă generaţie, care nu-L cunoştea pe Domnul, nici lucrările pe care le făcuse El pentru Israel“ (v.10). Gene­ra­ţia aceasta nu experimentase credincioşia lui Dum­ne­zeu în deşert, nici puterea Lui în Canaan. Şi iată-i cum merg după alţi dumnezei (v.12).

Acesta este un exemplu important, pe care trebuie să-l luăm în considerare noi, care suntem parte a unei noi generaţii a poporului lui Dumnezeu, copii din părinţi credincioşi, care am auzit despre lucrurile minunate pe care Dum­nezeu le-a împlinit pentru generaţiile ante­rioare, dar care, probabil, nu-L cunoaştem pe Domnul printr-o experienţă personală.

Vai, este trist să vedem declinul care a urmat după trezirea strălucită din secolul trecut. „Bătrânii“, despre care am auzit vorbindu-se, au plecat unul câte unul. Iar dacă Domnul ne va mai lăsa aici încă câţiva ani, cei mai tineri dintre noi, la rândul lor, vor avea răspunderea să croiască drumul.

„Aduceţi-vă aminte de conducătorii voştri“, ne îndeam­nă Evrei 13.7. Ei ne-au lăsat lucrările lor scrise şi exemplul lor. Să le imităm, mai presus de toate, credinţa. Şi apoi, chiar dacă acestea sunt trecute, Domnul ne rămâne. Prezenţa Lui este suficientă chiar pentru un timp al slăbiciunii, ca cel de astăzi!

Judecători

3.1-11

5 Ianuarie

 

În această carte a Judecătorilor vom vedea constant reproducându-se acelaşi ciclu. Poporul începe prin a-L abandona pe Domnul. Atunci El îi foloseşte pe vrăjmaşii lor pentru a le trezi conştiinţa. În cele din urmă, Israel strigă către Dumnezeu care, plin de îndurare, îl scapă dându-i un judecă­tor (vezi şi Psalmul 107.6, 13, 19, 28). Ciclul acesta, vai, se repetă prea adesea în viaţa fiecăruia dintre noi. Când, uitându-L pe Domnul, intrăm sub influenţa lumii, El Se fo­lo­seşte uneori de ostilitatea acesteia pentru a ne trezi. Versetul 2 ne aminteşte de felul în care Dum­nezeu ne păstrează într-o stare de alertă şi ne exersează pen­tru luptă. El permite existenţa vrăjmaşilor tocmai cu scopul acesta. Pregătirea mili­tară include în mod necesar exerciţii şi manevre fără de care un soldat   n-ar fi capabil să lupte când s-ar ivi si­tuaţia. „Luptă-te lupta cea bună a credinţei“ este un îndemn permanent pentru credincios (1 Ti­mo­tei 6.12). Şi aceasta, deoarece credinţa are o dublă cer­ti­tu­dine: cea dintâi, că lumea este un vrăjmaş; cea de-a doua: că lumea este un vrăj­maş învins. „Eu am învins lumea“, sunt ultime­le cuvinte ale Domnului Isus Hristos adresate alor Săi înainte de cruce. Pe acestea trebuie să le lu­­ăm în stăpânire prin credinţă, pentru ca să câştigăm victoria asupra lumii (Ioan 16.33;  1 Ioan 5.4, 5).

6 Ianuarie

                     Judecători

                          3.12-31

 

Nuiaua pe care Dumnezeu o foloseşte acum pentru a‑Şi disciplina poporul este Moabul, acelaşi popor pe care odinioară Dumnezeu îl împiedicase, prin gura lui Balaam, să i se opună lui Israel. Optsprezece ani trec până când poporul se reîn­toarce la Domnul; mai înainte, opt ani fuseseră de ajuns (v. 8). În îndurarea Sa, Domnul le ridică un salvator, pe Ehud beniamitul.

Ehud are „un cuvânt de la Dumnezeu“ (v. 20) pentru Eglon, îm­păratul Moabului. Acest mesaj solemn nu este altul decât sabia cu două tăişuri, care înseamnă moar­tea pentru acest om rău. Epistola către Evrei compară Cuvântul lui Dumnezeu, as­cuţit şi plin de putere, cu o sabie cu două tăişuri (Evrei 4.12). Astăzi binefăcătoare pentru cei care se lasă cercetaţi prin mijlocirea ei, mâine ea va condamna şi va aduce pieirea tuturor acelora care nu vor fi crezut (Apocalipsa 19.13-15). Arma lui Şamgar reprezintă şi ea Cuvântul lui Dumnezeu, însă de data aceasta aşa cum îl vede lumea: aparent un instrument fără nici o valoare. Totuşi arma aceasta are mare putere şi este îndeajuns de tare pentru a-l elibera pe Israel încă o dată.

Slă­bi­ciunea omului (Ehud era stângaci) şi slăbi­ciu­nea instrumentului (ţepuşa pentru boi a lui Şamgar) scot în evidenţă, şi una şi alta, puterea lui Dumnezeu care îi scapă pe aceia care strigă către El.

Judecători

4.1-16

7 Ianuarie

 

În nordul ţării, vrăjmaşul de altădată se regru­pează sub acelaşi nume: Iabin, şi în acelaşi oraş-capitală: Haţor (vezi Iosua 11.1); şi îl asupreşte pe Israel timp de douăzeci de ani. Să fim atenţi să nu pier­dem fructul victoriilor înaintaşilor noştri! Toată lupta trebuie purtată încă o dată, iar Debora, o femeie profet, „o mamă în Israel“ (5. 7), va fi folosită de Domnul pentru a judeca şi elibera poporul. Femei şi tinere credincioase, să nu credeţi nici­o­dată că sunteţi date de-o parte din serviciul pentru Adu­nare! Cu siguranţă, locul femeii nu este „să exercite autoritate peste bărbat“, nici să ia cuvân­tul în public  (1 Timotei 2.12; 1 Corinteni 14.34). Dar câţi creş­tini ar fi obţinut eliberări remarcabile, dacă n-ar fi fost rugăciunile lor?

Debora îl cheamă pe Barac, dar acesta este lipsit de cu­raj. Are nevoie să se sprijine pe cineva. Credinţa lui în Dum­ne­zeu nu-i este suficientă să se descurce fără a­jutorul omului (Psalmul 146.3-5). Cura­jul nostru depinde întotdeauna de măsura încre­derii pe care ne-am pus-o în Domnul. Când ne lipseşte cu­ra­jul, să facem precum apostolii în capitolul 4 din Fapte. Ei I-au cerut lui Dumnezeu „toată îndrăzneala“ (Fapte 4.29) şi, prin Duhul, au primit-o (Fapte 4.31).

 

8 Ianuarie

               Judecători

4.17-24; 5.1-11

 

Sisera a fugit pe jos; cele nouă sute de care de fier ale sale nu i-au fost de nici un ajutor. A cre­zut că poate găsi refugiu în cortul Chenitu­lui. Dar, în loc de refugiu, a întâlnit moartea prin mâna Iaelei, o femeie credincioasă. Familia Che­nitului este interesantă. Hobab, strămoşul ei, refuzase cu mult timp în urmă să meargă cu Israel (Numeri 10.29-30). Acum, descendenţii săi îi urmează pe fiii lui Iuda (1.16) şi iau parte la bătăliile şi victoriile lui Israel.

Fără să se aştepte, Barac îl găseşte pe vrăjmaşul lui nimicit de o femeie, pierzând astfel, cum îl prevenise Debora, o parte din onoarea victoriei. Ei bine, Dum­nezeu discerne credinţa acolo unde noi nu vedem ni­mic din strălucirea ei! Numele lui Barac apare pe lista oamenilor de credinţă din Evrei 11 (v.32). Cât har! Puţinul pe care Dom­nul ne permite să-l facem pentru El, adesea ames­tecat în întregime cu încrederea în om, are preţ înaintea Lui şi El Îşi va aduce aminte de el. Este departe ziua când tot poporul cânta pe ţăr­mul Mării Roşii. În aceste zile de slăbiciune nu auzim decât două voci, pe cea a Deborei şi pe cea a lui Barac, un bărbat şi o femeie de credinţă. Dar cân­te­cul lor nu este mai puţin triumfător. El începe cu preamărirea Domnului, Cel căruia Îi apar­ţine gloria victoriei.

Judecători

5.12-31

9 Ianuarie

 

Dacă imnul lui Barac şi al Deborei Îi atribuie pe drept Domnului onoarea victoriei, fiecare seminţie implicată în ea trebuie să-şi primească lauda sau dezaprobarea pe care o merită. Unele seminţii au luat parte activ la lupte. De exemplu, Zabulon şi Neftali şi-au riscat vieţile (v. 18; comp. cu Rom. 16.4; Filipeni 2.30). Alte seminţii, din contră, nu s-au angajat, din cauza laşităţii sau a leneviei. Dintre acestea făceau parte şi cele două seminţii şi jumă­tate: Ruben, în ciuda unor „mari hotărâri ale inimii“ şi a ezitărilor sale, a rămas cu turmele care-i mai fuseseră piatră de poticnire, determinându-L să-şi aleagă moşte­nirea dincolo de Iordan; la fel Galaad (Gad şi Manase;
v. 17).
Dan şi Aşer, reţinuţi de comerţ şi de afaceri, nu şi‑au părăsit nici corăbiile, nici porturile. Domnul nu Se poate folosi nici de oamenii nehotărâţi (corăbiile), nici de cei prea ocupaţi (porturile). Mai devreme sau mai târziu ni se oferă ocazia să arătăm ce are prioritate în viaţa noastră. Sunt acestea interesele poporului lui Dumnezeu, bunăs­tarea adunării? Sau, mai degrabă, ne asemănăm cu aceia despre care ap. Pavel putea  spune cu tristeţe că ei „caută cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos“? (Fil. 2.21).

Comparând v. 12 din acest cap. cu Ps. 68.18, citat în Ef. 4.8, Îl vedem pe Hristos Învingătorul eliberându-i pe prizonierii lui Satan şi înălţându-Se apoi la cer în triumf.

10 Ianuarie

                     Judecători

6.1-13

 

Israel reîncepe să facă ce este rău în ochii Dom­nului, care de această dată Se foloseşte de Madian pentru a disciplina poporul, în maniera anunţată în Deuteronom 28.33. În fiecare an, la timpul recoltei, madianiţii obişnuiau să se suie în număr mare, ca lăcustele, punând stăpânire pe merinde şi pe animale, pră­dând şi făcând ravagii în toată ţara.

Ce face Satan pentru a-l slăbi pe cel credincios, pentru a-l determina să ajungă „foarte secătuit“? Se străduieşte cu tot dinadinsul să-i ia hrana!

N-aţi remarcat cum toate împrejurările par uneori să coalizeze împotriva noastră pentru a ne împiedica să citim Scrip­tura sau să mergem la adunarea celor credin­cioşi? Este lucrarea diavo­lu­lui, cu sigu­ranţă. El cu­noaşte puterea pe care noi o obţinem în felul acesta şi se teme de ea.

Mulţi tineri visează să devină foarte puternici, să fie campioni chiar. Pentru aceasta, ei trebuie să-l imite pe Ghedeon! Iată un om tare (v. 12), energic, care-şi dă osteneala să-şi asigure existenţa şi să-şi protejeze familia de foamete! Puternic şi viteaz! Desigur, aici nu este vorba de putere musculară, ci de curaj şi de o inimă hotărâtă pentru Domnul. Dumnezeu, care ne priveşte    (v. 14), vede dacă noi manifestăm aceste virtuţi în viaţa de fiecare zi.

Judecători

6.14-27

11 Ianuarie

 

Privind la sine însuşi, Ghedeon nu găseşte deloc această putere despre care i-a vorbit îngerul. Ba, din con­tră! Este cel mai mic din cea mai săracă familie (v.15: din cea mai săracă mie). Dar, precum apostolul Pavel mai târ­ziu, asemenea ţie şi mie atât de des în vieţile noastre, Ghedeon trebuie să înveţe lecţia: „Când sunt slab, atunci sunt puternic“ (2 Cor. 12.10), precum şi: „Am putere pentru toate, în Hristos, care mă întăreşte“ (Filipeni 4.13). Pu­terea lui Ghedeon (v. 14) era cea a lui Dumnezeu Însuşi: „puterea pe care o dă Dumnezeu“ (1 Petru 4.11) şi care pentru un rob „se desăvârşeşte în slăbiciune“ (2 Corinteni 12.9).

Ce preţioasă întâlnire cu Îngerul Domnului este aceasta, prefigurare a celei pe care, în mod necesar, trebuie s-o avem cu Domnul o dată în viaţă, fundamentaţi pe sacrificiul de la cruce! Conse­cin­ţa acestei întâlniri nu este moartea – departe de aşa ceva – ci este pacea (v. 23). Şi Ghedeon ridică un altar în onoarea acestui Dumnezeu al păcii care El Însuşi i Se descoperise. Apoi, imediat după aceea, trebuie să înveţe că există lucruri care trebuie răsturnate, dărâmate şi tăiate. Oare nu există şi la noi lu­cruri care trebuie distruse, dacă dorim să fim puter­nici? Cum este posibil ca un idol să locuiască în inima noastră în acelaşi timp cu Duhul Sfânt căruia trupul nostru i-a devenit templu?

12 Ianuarie

                     Judecători

6.28-40

 

Ghedeon a făcut experienţa păcii lăuntrice. Dar în viaţa lui, în acelaşi timp, luptele aşteaptă să înceapă în afară. Înainte de toate, el trebuie să ia poziţie în casa părintească. Unde începe măr­turia noastră? Acasă, în propria familie, arătând acelora care ne cunosc cel mai bine cum ne-a schimbat Dumne­zeu (Marcu 5.19). Pentru cei mai mulţi dintre noi, o asemenea luare de poziţie nu poate aduce decât bucurie în familie; dar pentru mulţi întorşi de curând la Dumnezeu, din ţările musulmane, de exemplu, faptul acesta va de­ter­mina consecinţe teribile.

Putem simţi că, înain­te de a se supune, Ghedeon a trecut printr-o mare ne­linişte sufletească. Ştia ce risc îşi asuma (v. 30), deşi a acţionat noaptea. Însă Dum­nezeu îl sprijină şi schimbă întâi starea de inimă a lui Ioas, apoi pe cea a locuitorilor cetăţii.

După ce a lucrat în Ghedeon, Domnul va putea lucra prin el. Trâmbiţa lui strânge oastea. Dar, iată! Lui Ghedeon îi lipseşte încă încrederea. Îi trebuie un semn şi Domnul consimte să i-l dea: acest dublu semn al lânei. Dumnezeu este totdeauna răbdă­tor cu noi şi, dacă ne adresăm Lui cu o inimă dreaptă şi simplă, ne va arăta limpede voia Sa.

 

 


Judecători

7.1-8

13 Ianuarie

 

Mica armată compusă din treizeci şi două de mii de israeliţi părea cu totul insuficientă înain­tea mulţimii madianiţilor, a amaleciţilor şi a „fiilor Răsăritului“. Ne putem închipui uimirea lui Ghedeon atunci când, în două rânduri, Domnul i-a spus: „Poporul ... este prea mult“     (v.2, 4). Dar nu trebuie ca, după aceea, Ghedeon să-şi poată atribui onoarea victoriei. Astfel are loc prima triere: cei cărora le lipseşte curajul să se întoarcă acasă, potrivit cu ce este scris în Deuteronom 20.8. Mai rămân zece mii pentru care testul fe­lu­lui în care vor bea apa va decide între ei. Unii îşi astâmpără setea stând în genunchi, alţii sorb apa în grabă, din mâini. Aceştia din urmă, numai trei sute, sunt gata pentru luptă. Ei ştiu că atingerea ţintei propuse are prioritate în viaţa lor şi lasă nevoile proprii pe locul al doilea. Aceasta este o lec­ţie pentru noi, care avem o ţintă cerească! „Dacă vrea cineva să vină după Mine“, averti­zează Domnul Isus, „să se lepede de sine“ (Luca 9.23). Oare nu este El vrednic să ne lepădăm de noi înşine pentru El? De asemenea, El a băut „din pârâu pe cale“ (Psalmul 110.7), găsind ici şi colo împrospătare pentru inimă, dar niciodată pierzând din vedere măcar un singur moment ţinta pe care o urmărea – triumful crucii şi gloria lui Dumnezeu Tatăl Său (Luca 9.51; 12.50).

 

14 Ianuarie

                     Judecători

7.9-25

 

O ultimă încurajare pentru Ghedeon: visul madia­nitului explicat de un compatriot. Şi o ultimă lecţie în acelaşi timp: valoarea propriei persoane nu este mai mare decât a unei biete turte de orz. Atunci bătălia poate să înceapă. În timpul nopţii, cele trei cete de oameni se postează cu atenţie de jur-împrejurul taberei vrăj­maşului, fiecare la locul său. Să observăm bine care sunt armele acestor stranii soldaţi: o făclie aprinsă în interiorul unui urcior; în cealaltă mână o trompetă, ca la Ierihon. Nici sabie, nici lance, pentru că este bătălia Domnului: „pentru ca măreţia puterii să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi“, explică 2 Corinteni 4.6-7. Acelaşi pasaj îi compară pe cei credincioşi cu nişte vase de lut, a căror voinţă trebuie sfărâmată pentru ca minunata comoară (Hristos în ei) să poată străluci şi pentru alţii.

La sunetul puternic al trâmbiţelor din miezul nopţii, la lumina fantastică a făcliilor de pe panta muntelui, întreaga tabără deodată se trezeşte înspăimântată. În panică, ei încep să se omoare între ei şi să fugă fiecare unde poate. Urmărirea începe apoi cu alţi israeliţi care se alătură celor trei sute de bărbaţi.

Istoria lui Israel consemnează evenimentul acesta glorios (Psalmul 83.11). Stânca lui Oreb şi teascul lui Zeeb vor aminti generaţiilor viitoare de scăparea pe care Domnul le-a dat-o.

Judecători

8.1-17

15 Ianuarie

 

Lecţiile de umilinţă pe care Ghedeon le primise de la Domnul au rodit. El este gata să re­cu­noască rolul pe care ceilalţi l-au avut în câşti­ga­rea victoriei. Şi mânia bărbaţilor lui Efraim dis­pare în faţa răspunsului său plin de blândeţe, prin care subliniază importanţa a ceea ce ei făcuseră (v. 2, 3). Să scoatem în evidenţă lucrarea altora şi să apre­ciem valoarea calităţilor lor, în loc să insis­tăm asupra lucrării noastre şi a calităţilor noastre, este un fruct al vieţii divine care nu are nimic comun cu ipocrizia diplomaţiei omeneşti. Petru ne amin­teşte că un duh blând şi liniştit este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Petru 3.4). Dum­nezeu i-a ales bine pe cei trei sute de luptători. Ei nu-şi iau în seamă acum oboseala, nici propriul confort, nici setea lângă izvor (cap. 7). Au o singu­ră ţintă şi o urmează până la capăt (v. 4). „Eu una fac − declară Pavel − alerg drept spre ţintă“ (Fili­peni 3.13-14). „Trântiţi jos, dar nu nimiciţi“, spune el în altă parte
(2 Corinteni 4.9). Asemenea lui Ghedeon cu oamenii din Sucot şi din Penuel, apostolul va trebui să treacă prin experienţa du­re­roasă că toţi l-au abandonat (2 Timotei 4.16). Dar ce contrast cu aspra răzbunare a lui Ghe­de­on: Pavel poate adăuga, ca un adevărat ucenic al Stăpânului său: „să nu li se ţină în seamă“!

 

16 Ianuarie

                     Judecători

8.18-35

 

După victorie, o serie întreagă de pericole sub­tile îl ameninţă încă pe slujitorul lui Dumne­zeu. Ieri am văzut gelozia lui Efraim, la care Ghedeon a răspuns cu blândeţe. Acum iată flatarea din partea lumii. Dar aceste complimente aduse de Zebah şi de Ţalmuna asupra înfăţişării sale – ca a unui fiu de împărat – nu-l împiedică pe Ghe­deon să-i omoare. O altă cursă îi este întinsă, de această dată de către israe­liţi: „Stăpâneşte peste noi“, spun ei, „şi tu şi fiul tău ... pentru că ne-ai salvat“. Răspunsul lui este frumos: „Domnul va stăpâni peste voi“ (v. 22, 23). Un servitor trebuie să vegheze să nu ocupe locul aparţinând Domnului în suflete­le oame­ni­lor, iar credincioşii tre­buie să se ferească de a-i flata pe slujitorii lui Dumnezeu (Matei 23.8, 10).

După victoriile lui Ghedeon, iată o ultimă cursă      (v. 27) în care, de data aceasta, va cădea. Spre amintirea victoriei sale, aşază în cetatea sa un efod (obiect din aur care amintea de pre­o­ţie) şi tot Israelul vine să-l admire (închinându-se înaintea efodului), uitând că singu­rul loc pentru preoţie era la Şilo, unde se găsea chivotul (Iosua 18.1). Apoi Ghedeon moare ... şi poporul se întoarce la idoli!

 

 

Judecători

9.1-25

17 Ianuarie

 

Acest trist capitol descrie procesul rapid şi înspăi­mântător al declinului. Ghedeon refuzase odată în mod înţelept domnia propusă lui şi fiilor lui, dar mai târziu, după ce firea pământească îşi recapătă supremaţia, el îi pune fiului ţiitoarei sale numele Abimelec («tatăl meu este împărat» − 8.31). Acesta din urmă ia puterea prin viclenie şi violenţă. În contrast, remarcaţi-l pe Iotam, fiul cel mai tânăr al lui Ghedeon, unicul supravieţuitor al masacrului îngrozitor din Sihem. Lui nu-i este frică să spună adevărul şi să aducă mărturia la urechile întregii cetăţi (9.7), spre deosebire de teama care-l stăpânise pe tatăl său altădată, pe când construia altarul Domnului şi-l dărâma pe cel al lui Baal (6.27).

Putem învăţa mult din parabola împăratului copacilor. Ea reliefează trei lucruri pe care nu tre­buie să le cedăm, ci să le păzim cu străşnicie: 1) Untdelemnul, sau grăsimea măslinului, simbol al Duhului Sfânt, unica sursă de putere a celui credincios; 2) Dulceaţa şi fructul minunat (al smochinului), altfel spus, lucrările credinţei; 3) Vinul, înveselindu-L pe Dumnezeu şi pe oameni, imagine a bucuriei comuniunii cu Dumnezeu şi a unora cu alţii.

Dacă am accepta să stăpânim aici, jos, cu alte cuvinte, dacă am ocupa un loc de frunte şi dacă ne-am agita pentru cauza lumii acesteia, ar însemna, cu siguranţă, a abandona aceste privilegii impresionante.  Fie ca Domnul să ne păzească pe toţi de aşa ceva!

18 Ianuarie

                     Judecători

9.26-57

 

Capitolul nostru confirmă declaraţia lui Isaia făcută în legătură cu astfel de oameni: „Picioarele lor aleargă la rău şi se grăbesc să verse sânge nevinovat. Gân­durile lor sunt gânduri ale nelegiuirii, pustiirea şi nimicirea sunt pe cărările lor“ (Isaia 59.7, citat în Romani 3.15, 16). Oare s-au schimbat lucrurile astăzi în lume? Cu siguranţă că nu! Politica oamenilor ră­mâne dominată de violenţă, de minciună şi de ne­linişte. «Să mă fră­mânt printre ei?», „să mă duc să mă clatin peste copaci?“ (v. 9,11,13) era între­barea pusă de Iotam în parabola lui. Ar fi putut lupta contra lui Abimelec, pentru a-şi răz­buna fraţii ucişi. Dar se păzeşte de aşa ceva! Departe de dezbinare şi de intrigi, el se află la Beer (v. 21; vezi Numeri 21.16), unde aşteaptă în linişte scăparea Domnului. Şi, întocmai cum   i-am văzut pe vrăjmaşi întorcând sabia unii împo­triva altora în tabăra lui Madian, acum Abimelec şi băr­baţii Sihemului îşi petrec timpul nimicindu-se între ei. Sunt unul pentru altul un foc distrugător. Astfel se realizează ceea ce prezisese Iotam (v. 20) şi, în acelaşi timp, se împlineşte cuvântul verificat întotdeauna de istoria oamenilor: „Ce sea­mă­nă omul, aceea va şi secera“ (Galateni 6.7; vezi şi Galateni 5.15).

 

 

Judecători

10.1-18

19 Ianuarie

 

Doi judecători sunt numiţi la începutul acestui capitol: Tola şi Iair, amândoi bărbaţi respectaţi. Apoi declinul se restabileşte şi mai grozav. În rătăcirea sa, Israel se grăbeşte să slujească dumnezeilor cât mai multor popoare posibile. Apoi, ca şi mai înainte, Dumnezeu Se foloseşte de vrăj­maşi pentru a-i pedepsi şi de această dată sunt filistenii şi fiii lui Amon. Faptul că israeliţii au servit idolilor acestor două naţiu­ni nu le este de nici un ajutor. Să remarcăm că semin­ţi­ile de dincolo de Iordan cad victimă pri­mele. Ele sunt „zdro­bite“ în adevăratul sens al cuvântului (v. 8)! În sfârşit vine mărturisirea: Noi am păcă­tuit ...!“ (v. 10). Cu­noaş­tem că acesta este întotdeauna „cu­vântul de tre­ce­re“ pentru a reveni la Domnul.

Şi totuşi Dumnezeu răspunde cu severitate, spunând chiar cu ironie: „Mergeţi şi strigaţi la dumnezeii pe care vi i-aţi ales: ei să vă salveze în timpul strâmtorării voastre!“ (v. 14). Ah, situaţia aceasta arată că nu este de ajuns numai mărturisirea păcatului! Ei trebuie şi să scoată idolii din mijlocul lor (cf. Geneza 35.2). Iată piatra de încercare pentru o lucrare autentică în con­ştiinţă. Poporul înţelege. Apoi auzim aceste cuvinte care ne mângâie: „Sufletul Său a fost îndurerat de nenorocirea lui Israel“ (v. 16). Câtă tandreţe din partea lui Dumnezeu pentru poporul Lui necăjit! Oare va simţi El mai puţin astăzi pentru copiii Săi?

20 Ianuarie

                     Judecători

11.1-22

 

Domnul este „un Dumnezeu al iertării, milos şi îndură­tor“ (Neemia 9.17). Încă o dată Îşi va eli­be­ra poporul, iar de data aceasta prin mâna lui Iefta. Isto­ria acestui judecător începe într-un fel asemănător celei a lui Abimelec. Dar, în loc să se revolte, să se răzbune pe fraţii lui, renunţă la ceea ce are de drept şi se retrage în ţara Tob, unde Dumnezeu va şti să-l găsească atunci când va veni timpul.

Iefta, privat de partea sa de moştenire, urmărit de fraţii săi şi exilat într-o ţară străină, de unde revine apoi ca eliberator, Îl prefigurează, sub acest aspect, pe Domnul Isus. Salvatorul poporului trebuie, în mod imperios, să fie şi „cap“ al lor şi „căpetenie“ peste ei (10.18; 11.8, 9, 11). Este Hristos şi una şi alta pentru voi? După ce a fost res­pins de poporul Său Israel, care n‑a vrut să-I re­cu­noască drepturile, Hristos este acum absent, înălţat la cerurile din care va reveni cu pu­te­re şi ca Învingător (vezi Luca 19.12‑14). În faţa vrăjmaşilor lui Israel, Iefta este plin de curaj. Cum răspunde el la pretenţiile lor, la minciu­nile lor? Fă­când apel la adevărurile de început şi spriji­nindu‑se pe binecu­vân­tările de altădată. Prin­ci­piile Cuvântului care i-au călă­uzit pe credin­cioşii din generaţiile trecute trebuie bine cunoscute şi menţinute cu fermitate (2 Tes. 2.15).

 

Judecători

11.23-40

21 Ianuarie

 

Iefta se credea obligat să-I plătească Domnului, prin intermediul unui sacri­ficiu, victoria sa asupra fiilor lui Amon. Ce puţin Îl cunoaşte pe Dumnezeu! El Îşi găseşte plăcerea în a-i binecuvânta pe ai Săi fără să aştepte altceva decât dragostea lor. Salvarea Lui este fără plată.

Se poate remarca nebunia promisiunii pe care o face Iefta. Dumnezeu ne lasă uneori să purtăm răspunderea lucru­ri­lor asupra cărora am decis sub puterea impul­sului! Să veghem deci în­deaproape asupra cuvintelor noastre, pentru că pro­misiunile făcute cu uşurătate pot avea grave consecinţe (Proverbe 20.25)!

Dacă lui Iefta îi lipsea, pentru moment, cre­dinţa, ea străluceşte acum la fiica lui. Su­pu­nerea ei − „singurul copil“, „unic“, îndrăgit de tatăl − ne duce cu gândul la cea a Dom­nu­lui Isus (Ioan 8.29). Ea nu pune mare preţ pe propria viaţă şi se bu­cu­ră de victoria pe care Domnul o dăduse lui Israel. Este ascultătoare chiar până la moarte, din dra­goste pentru Dom­nul, pentru tatăl şi pentru po­porul ei. În aceas­ta este o emoţionantă ima­gi­ne a lui Hristos, cu toate că rămâne foar­te departe de Cel pe care Îl reprezintă.

Dacă fiica lui Iefta merita să fie celebrată an de an, infinit mai vred­nic este Domnul nostru Isus să fie preamărit de aici de jos şi pentru toată eternitatea.

 

22 Ianuarie

                     Judecători

12.1-15

 

În capitolul 8, v.2 şi 3, Ghedeon făcuse expe­ri­enţa că „un răspuns blând abate furia“. Acum Iefta trebuie să înveţe pe cheltuiala lui restul acestui verset: „dar un cuvânt aspru stârneşte mânia“ (Proverbe 15.1). El se izbeşte de ace­iaşi bărbaţi ai lui Efraim, întotdeauna gata de ceartă (Judecători 8.1 şi Iosua 17.14), care sperau să culeagă fructele victoriei fără să fi luptat, geloşi pe succesul altora când ar fi trebuit să se bucure împreună cu ei de eliberarea adusă de Domnul. Tot ei îi reproşează lui Iefta că nu i-a chemat la luptă. Priviţi locul pe care-l ocupă „eu“, „mie“, „al meu“, în răspunsul lui Iefta (v. 2, 3). Şi, de data aceasta, izbucneşte un război fără reţinere. Cât de trist, un război între fraţi! Totuşi disputele din interiorul pro­priilor noastre familii nu sunt cu nimic diferite: au acelaşi caracter în profunzime! Şi cauzele le sunt identice: egoismul, gelozia, susceptibilitatea. Să reflec­tăm la importanta poruncă a Domnului: „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii“ (Ioan 13.34, 35; 15.12, 17), poruncă repetată de apostolul Ioan (1 Ioan 3.23; 4.7, 11, 21)!

În sfârşit, alţi judecători îi sunt daţi lui Is­ra­el, aleşi din seminţii diferite. Timp de pace! Să încercăm să scoatem profit din cele ce ne sunt oferite pentru for­tificarea şi nu pentru aţipirea noastră!

Judecători

13.1-10

23 Ianuarie

 

Încă o dată Israel se lasă pradă răutăţii, încă o dată Domnul îl disciplinează prin mâna filis­te­nilor. Încă o  dată ... încercarea a adus ea vreun rod? Din ne­fe­ri­cire, nu! Se scurg patruzeci de ani. În zadar aşteaptă Dumnezeu ... urechi pregătite ... Nici un strigăt nu se ridică de data aceasta spre El! Poporul s-a obişnuit cu starea mize­rabilă de robie. Cu toate acestea, ici şi colo există câţiva martori credincioşi care se tem de Domnul. Între ei, Dumnezeu ni‑i arată pe Manoah şi pe soţia lui, un cuplu evlavios, din se­minţia lui Dan, fără copii. Şi iată că,  într-o zi, un Vizita­tor ceresc Se arată femeii. El are pentru ea un mesaj îmbucurător: ea va fi mama celui care va începe să-l eli­bereze pe Israel din mâna filistenilor. Această scenă ne duce cu gândul la începutul evangheliei după Luca, unde îngerul Gabriel îi anunţă Mariei ve­ni­rea glorioasă a Mântuitorului pe pământ.

Numai că există unele condiţii pe care atât mama cât şi copi­lul trebuie să le îndeplinească. Un nazireu, conform textului de la Numeri 6, trebuie să fie pus deo­par­te pentru Dumnezeu şi să se abţină de la plăce­rile şi bucuriile pe care alţi oameni le îm­părtăşesc (reprezentate de fructul viţei). Pentru o familie nu este întotdeauna nici uşor, nici plăcut de realizat aceasta, dar ... tocmai acest caracter doreşte Dum­nezeu să-l vadă în casele alor Săi (vezi Ieremia 35.6 ...).

24 Ianuarie

                     Judecători

13.11-25

 

Nu celor puternici din Israel Îşi face Dom­nul cunoscut gândurile cu privire la eliberarea poporului Său, ci la doi sărmani israeliţi din Dan, cea mai slabă dintre seminţii (1.34). Cui îi desco­peră Dumnezeu astăzi planul Său de salvare şi pe Salvatorul pe care L-a oferit? Copilaşilor şi ce­lor care le seamănă acestora în simplitatea credinţei (Matei 11.25). În momentul acestei a doua vizite a Îngerului remarcăm arderea-de-tot, darul de mâncare, stânca, deopotrivă imagini ale lui Hristos, care nouă ne sunt familiare. Dar ce este cu Îngerul, cine este El, care-I este numele? Manoah, cel care dorise cu înfocare să-L cunoască personal, nu doar prin intermedierea soţiei, obţine acest singur răspuns: „Numele Meu? ... El este minunat“ (v. 18). Pentru ca noi să-L recunoaştem, nu-I este necesar să ne spună mai mult. Să ne deschidem Bibliile la Isaia 9.6: „Îl vor numi: «Minunat»“. Şi, pentru că este minunat, El nu poate lucra decât „un lucru mi­nunat“, prin care noi Îl şi re­cunoaş­tem. În­gerul care Se suie aici „în flacăra altarului“ şi Isus care, având lucrarea încheiată, „după ce le-a vorbit, a fost înălţat la cer“ (Marcu 16.19), sunt una şi aceeaşi Persoană.

 

 

 

Judecători

14.1-13

25 Ianuarie

 

A fost un mare privilegiu pentru Samson să se nască într-o familie în care Dumnezeu era cunos­cut într-un fel personal şi în care era temut. Am avut şi noi oare acelaşi privilegiu? Atunci luăm seama la istoria aces­tui om! Ea începe bine (13.24, 25). Dar, când ajunge la momentul de a-şi lua o soţie, Samson o alege dintre fi­lis­teni, împotriva sfa­tului părin­ţi­lor săi. Amară expe­ri­enţă! Câţi ti­neri au procedat la fel...! Ei s-au angajat pe drumul căsătoriei cu un partener plă­cut ochiului lor (v.3), fără a încerca să cunoas­că dacă acesta este plăcut întâi Domnului.

Pentru a înţele­ge bine istoria lui Samson, trebuie să ne rea­mintim aceasta: În ea apare ceea ce face omul ... şi cât de trist este lu­crul acesta! Apare însă şi ceea ce face Dumnezeu prin om (folosindu-i chiar incon­secvenţele: sensul v. 4); câtă glorie există aici! Ceea ce Dum­nezeu împlineşte prin Samson, acest om puternic, pus deoparte pentru eliberarea lui Is­rael, Îl evocă, de multe ori, pe Isus, adevăratul Nazireu, marele În­vingător de la cruce. Satan, leul care răcneşte, a ieşit îna­intea lui Hristos şi Acesta l-a învins, astfel că acum duşmanul nu mai are nici o putere asupra credinciosului, căci el se încrede în Domnul!

 

 

 

26 Ianuarie

                 Judecători

14.14-20; 15.1-8

 

În loc să-l obosească sau să-l slăbească, victoriile celui credincios îi oferă hra­nă şi dulceaţă spirituală. Aceasta semnifică mierea găsită în trupul leului! Dar este un secret pe care lumea nu-l poate înţelege, pentru că ea îşi găseşte propriile bucurii mai degrabă în ospe­ţe (v. 10). Pentru omul neîn­tors la Dumnezeu, acolo se află un mister: Cum poate un credincios să-şi găsească plăcerile şi hrana pentru suflet într-un loc în care el însuşi nu vede decât teroare şi moarte (puterea lui Satan desfiinţată prin moartea lui Hristos − Evrei 2.14)? Samson îşi ex­pu­ne ghicitoarea sa filistenilor şi aceştia, fără trădarea soţiei sale, n-ar fi putut să-i dezlege secretul. Mai târziu, socrul său nu‑şi ţine cuvântul dat (15.2). Lumea este întotdeauna înşelă­toare, întotdeauna ne dezamăgeşte. Dacă ajungem, asemenea lui Samson, să ne punem încrederea în ea sau să ne amestecăm în plăcerile ei, vom cunoaşte amare decepţii.

Dumnezeu Îşi păzeşte slujitorul, păs­trându-l departe de acest mariaj cu o filisteancă. Dar şi toată neliniştea şi suferinţa pe care le-a atras asupra sa ar fi fost evitate, dacă şi-ar fi as­cultat părinţii; şi Dumnezeu nu l-ar fi lipsit de a‑i furniza o altă „ocazie împotriva filistenilor“ (14.4).

 

 


Judecători

15.9-20

27 Ianuarie

 

Israel a decăzut la starea cea mai de jos. Nu numai că nu suferă nimic sub stăpânirea filistenilor, dar este şi «chinuit» de eliberatorul pe care i l-a dat Dum­nezeu. Bărbaţii lui Iuda se suie ca să-l lege pe Samson şi să-l îndepărteze dintre ei. „Nu ştii că filistenii stăpânesc peste noi?“ (v. 11). Cu alte cuvinte, aceasta însemna: „Suntem satisfăcuţi cu situaţia în care ne aflăm. De ce ai venit să ne faci greutăţi?“

Dar ce ocazie i se oferă astfel lui Samson! El rupe funiile noi şi, de unul singur, câştigă o victorie răsună­toare. Ca şi ţepuşa pentru boi a lui Şamgar (3.31), falca unui măgar este o armă de dispreţuit. Aceasta scoate în evidenţă faptul că victoria vine numai de la Dumnezeu.

Samson a trebuit să experimenteze faptul că, după luptă, îi este necesară apa pe care o dă Dumnezeu. Răspunzând rugăciunii lui, apa ţâşneşte pentru el din crăpătura stâncii, stâncă ce ne vorbeşte întotdeauna despre Hristos (1 Cor. 10.4). Dacă Îi cerem, Dumnezeu ne va da, în acelaşi fel, resursele proaspete şi dătătoare de viaţă ale Cuvântului Său. Duhul Sfânt foloseşte Cuvântul ca să împlinească nevoile noastre.

Victoria asupra leului i-a procurat lui Samson hrana; după aceasta, Dumnezeu îi va astâmpăra şi setea. Victoriile pe care Domnul ni le acordă, dacă-L aşteptăm, vor fi tot­dea­una un răstimp de fortificare şi de împrospătare a sufle­telor noastre, în timp ce ne bucurăm de dragostea Lui (Ioan 4.34).

28 Ianuarie

                     Judecători

16.1-12

 

Samson este un om plin de contraste: din punct de vedere fizic este foarte puternic; din punct de vedere moral este slab, gata să cedeze la toate ca­priciile proprii. În afară era pus deoparte pentru Domnul; părul său lung arăta acest lucru. Dar înăun­tru, inima îi era împărţită. Dovada este că iubea pe cineva dintre vrăjmaşii poporului său. Ar tre­bui să ne întrebăm dacă, în vieţile noastre, ceea ce arătăm în afară corespunde cu starea inte­ri­oa­ră a inimii. Exersarea trupului nu este fără folos, dar ceea ce are valoare înaintea lui Dumnezeu nu sunt suc­ce­sele în sport, care dezvoltă orgoliul, ci vic­to­riile în secret asupra poftelor noastre. Prin faptul că nu are părul tuns, o tânără credincioasă îşi arată în afară ascultarea ei. Din nou această as­cul­ta­­re trebuie să fie la fel şi în inima ei!

În lectura de astăzi găsim o imagine a Celui care „a zdro­­bit porţile de aramă şi a sfărâmat zăvoarele de fier“ (Psalmul 107.16). Samson, smulgând porţile cetă­ţii Gaza şi ducându-le în vârful muntelui pe ume­rii săi puternici, ne duce cu gândul la Hristos: El a rupt legăturile morţii, eliberându-i astfel „pe toţi aceia care, prin frica de moarte, erau supuşi ro­bi­ei toată viaţa lor“ (Evrei 2.15). Apoi El este înviat în putere, având „cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor“ (Apocalipsa 1.18).

 

Judecători

16.13-22

29 Ianuarie

 

Existau secrete în viaţa lui Samson: ghi­citoarea sa din cap. 14, iar aici nazireatul său. El n-a putut să le păstreze nici pe unul, nici pe celălalt. Răscumpăratul are propriile secrete cu Salvatorul său: experienţele trăite cu El despre care, probabil, nu poate vorbi cu nimeni. Convertirea noastră este un fapt care trebuie făcut cunoscut. Pe de altă parte, nu se cuvine întotdeauna să expli­căm altora de ce facem sau nu facem anumite lucruri (Daniel 3.16). Motivul este punerea noastră deoparte pentru Dumnezeu, „legământul nazi­re­a­tului nostru“, de care depinde forţa noastră spi­ri­­tuală. „Pentru că, fără Mine, nu puteţi face nimic“ a spus Domnul Isus (Ioan 15.5). Când lumea va descoperi în ce constă separarea noastră, va fi gata să ne facă s-o pierdem.

Seducătoare, Dalila îl hărţuieşte zi de zi pe sărmanul Samson, iar el, necăjit, „mâhnit până la moarte“ (v. 16), sfârşeşte prin a-i ceda. Ea „l-a adormit“, se relatează în con­­ti­nuare (v. 19). Fatal somnul acesta! (citiţi şi 1 Tes. 5.6). Victo­rios asupra unui leu, omul pu­ternic n-a ştiut cum să-şi înfrâ­neze limba (14.17 şi 16.17). „Orice specie de fiare... este... şi a fost îmblânzită de o­m − declară Iacov − dar limba, nici unul din oameni n-o poate îm­blânzi“ (Iacov 3.7, 8). Ca să ne controlăm limba avem ne­voie de ajutorul lui Dumnezeu, pe care El îl va da numai acelora care Îl ascultă (1 Ioan 3.22).

 

 

30 Ianuarie

                     Judecători

16.23-31

 

Săr­manul Samson! Ne apropiem de sfârşitul istoriei sale solemne: Orb, prizonier, devine un subiect de râs pentru vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului său. Şi, ceea ce este mai grav, ru­şinea lui se reflectă asupra lui Dumnezeu În­suşi, pentru că idolul apare mai puternic decât luptă­torul Domnului. Dumnezeu pune însă o limită unei asemenea prezumţii din partea adversaru­lui. O ultimă victorie îi va fi acordată lui Samson care moare în acelaşi timp cu trei mii de filisteni.

As­tfel Samson şi-a pierdut, una după alta, puterea, liber­tatea, vederea, iar în final viaţa. Noi toţi care am fost înălţaţi în cunoaşterea Domnului Isus trebuie să medităm asupra acestui rezultat trist. Am primit mult şi ne găsim într-o poziţie privile­giată. Este adevărat că suntem legaţi cu un nazireat la despărţirea de lume şi de multe dintre plăcerile ei. Dar ce compensaţie avem! O forţă supra­naturală, de origine divină, aceea a Duhului Sfânt, se află la dispozi­ţia noastră. Pe calea voii lui Dumne­zeu, nimic nu poate rezista acestei puteri! Să ne aflăm şi să ră­mâ­nem între cei cărora apostolul Ioan le adre­sea­ză cuvintele acestea, „V-am scris, ti­nerilor, pentru că sunteţi tari şi Cuvântul lui Dum­nezeu rămâne în voi şi l-aţi învins pe cel rău“ (1 Ioan 2.14).

 

Judecători

17.1-13

31 Ianuarie

 

Iată imaginea tristă a unei familii, foarte di­fe­rită de cea a lui Manoah. Fiul fură; mama jură cu blesteme, apoi cu aceeaşi gură (vezi Iacov 3.10) îşi binecuvântează fiul, în loc să-l facă să-şi dea seama de gravitatea păcatului său. În final, ea con­fecţionează chipuri cioplite pentru el. Legea care interzicea aceste practici este aşadar complet igno­rată, cu toate că numele Domnului este ames­te­cat între cuvintele acestei femei. „Poporul acesta Mă onorează cu buzele“, spunea Domnul Isus, „dar inima lui este departe de Mine“ (Matei 15.8; Isaia 29.13; 46.6). Ce avertisment este acesta pentru fiecare dintre noi! Pronunţarea numelui Domnului impune să ne depărtăm de rău (2 Timotei 2.19). Faptul că-L numim pe Isus Domnul nostru semnifică recunoaşterea au­torităţii Sale. Aici, din contră, fiecare face ce este drept în ochii lui. Este şi cazul lui Mica, al mamei lui şi al acestui tânăr levit din Betleem, pe care Mica îl pune ca preot, consacrându-l fără a avea vreun drept pentru aceasta. Vai! acest tânăr este chiar un descendent al lui Moise (18.30). Ce ar fi gândit cel care introdusese legea, care distrusese viţelul de aur, care-l învăţase pe popor acel cântec minunat din Deuteronom 32, văzându-l pe propriul nepot devenind preotul unui chip cioplit? Descendenţii unui om al lui Dumnezeu nu sunt nicidecum puşi la adăpost faţă de un naufragiu spiritual.




Judecători

18.1-16

1 Februarie

 

Propria voie şi spiritul idolatru manifestate în casa lui Mica au contaminat o seminţie întreagă (după cum rela­tează capitolul de astăzi). Întotdeauna este aşa. Înainte ca răul să se împrăştie şi să afecteze poporul lui Dumnezeu, el începe prin a prinde rădă­cini în familii.

În v.1 citim că, în zilele acelea, daniţii nu-şi primiseră încă moştenirea. Astfel, în loc să-L întrebe şi să‑L aştepte pe Domnul, decid în nerăbdarea lor să încerce s-o obţină singuri. Iată ce înseamnă spiritul de independenţă şi, de asemenea, alege­rea rapidă a unei soluţii! Să ne reamin­tim că fiii lui Dan se lăsaseră împinşi în ţinutul muntos (1.34). În loc să intre în stăpânirea a ceea ce le fusese destinat, care le stătea la îndemână, dar care necesita puterea credinţei, ei întreprind o expe­diţie până la celălalt capăt al ţării. Probabil că şi noi acţio­năm asemenea lor mult mai adesea decât am gândi. Domnul a pregătit special pentru noi un serviciu în imediata noastră apro­pie­re, dar noi ne tragem înapoi de la încercarea credinţei şi de la strădaniile pe care acest serviciu le-ar implica, deoarece suntem tentaţi să pornim mai degrabă într-o acţiu­ne spectaculoasă, într-o direcţie aleasă de noi.

 

 

2 Februarie

                Judecători

18.17-31 şi 21.25

 

Luarea cetăţii Lais nu are nimic comun cu cu­ceririle credinţei din zilele lui Iosua. Ce putem ve­dea la Dan? Lăcomie după tot ce este pe pământ („un loc în care nu lipseşte nimic din ce este pe pământ“ – 18.10), încredere în propriile forţe în acelaşi timp cu laşitate, ingratitudine, furt, credinţă rea şi, ca o încunu­na­re a tuturor, stabilirea unui cult idolatru. Ce pri­ve­lişte! Şi trecem peste capi­tolele următoare (care descriu în detaliu acest tablou chiar mai sumbru), pentru a ajunge la cel din urmă verset al cărţii, care este o repetare a celui din cap. 17, v. 6: „fieca­re făcea ce era drept în ochii săi“. Propoziţia aceasta rezumă starea în care se afla poporul Israel în perioada judecătorilor. Şi, în mod trist, ea rezumă şi starea creştinătăţii din zi­lele noastre. Dacă Iosua este cartea care a fost ase­mă­nată cu Efeseni, car­tea Judecători ne aminteşte cel mai mult de 2 Timotei (în special cap. 3). Dar aceste succesiuni de perioade de ascensiune şi de decădere, de faliment şi de restaurare, nu au loc prea adesea şi în vieţile noas­tre? Să ne ferim de a face ceea ce este bun numai în ochii noştri, în care nu ne putem pune încrederea şi, mai degrabă, să ne stră­duim să facem ce-I este plăcut Domnului (Efeseni 5.10; Evrei 13.21). Fapt deosebit de solemn: Ionatan, nepotul lui Moise (18.30), a confirmat deci ceea ce profeţise bunicul său în Deuteronom 4.25!

Rut

1.1-14

3 Februarie

 

Asemenea unei raze de lumină, după sumbrele pagini ale cărţii Judecători, Dumnezeu ne oferă acum istoria lui Rut. Această frumoasă relatare ne învaţă că o credinţă personală se poate găsi în orice vreme şi în orice naţiune şi că Dumnezeu este totdeauna gata să facă lucruri mari ca răspuns la această credinţă.

„În zilele când judecau judecă­torii“ (v. 1) îl vedem pe un om, Elimelec, care face „ce era drept în ochii săi“ (Jud. 21.25), asemenea tuturor celor­lalţi. El pă­răseşte moş­te­nirea Domnului. Pleacă cu fami­lia să locuiască în ţara Moab, adică printre vrăjmaşii poporului său. Nu câşti­găm nimic prin îndepărtarea de Domnul. Ea sfârşeşte în moarte, lacrimi, sărăcie şi amărăciune pentru această fa­mi­lie. Apoi o vedem pe Naomi, o vădu­vă, cu cele două nurori ale ei, văduve şi ele, pe drumul de întoarcere. Oare este aceasta o reveni­re tristă? Da! Totuşi este o revenire feri­cită pen­tru acela care, la capătul resurselor proprii, îşi întoar­ce gândurile şi paşii spre Dum­ne­zeu. În acelaşi fel, fiul risi­pitor, în ţara depărtată, îşi aduce aminte de locul unde poate găsi pâine din belşug, se scoală şi se întoarce la casa tată­lui său, recunoscându-şi păcatul (comp. v.6 cu Luca 15.17). Numim aceasta convertire (întoarcere la Dum­ne­zeu). Ne place să credem că fiecare dintre cititorii noştri cu­noaş­te semnificaţia acestui cuvânt prin experienţa personală.

4 Februarie 

                                Rut

1.15-22; 2.1-3

 

Orpa n-a ezitat prea mult. Pe de o parte avea vă­duvia, sărăcia în compania unei femei întristate şi bătrâne, un popor şi un Dumnezeu pe care nu-i cunoştea, iar pe de altă parte avea pro­priul po­por, afecţiunea rudelor ei, idolii fami­liari. Cele câteva lacrimi ale ei, uscate repede, ne amintesc de acel tânăr care, iubindu-şi bogăţiile, a plecat foarte întristat, în loc să-L urmeze pe Domnul. „Te voi urma oriunde vei merge“, Îi de­clară un al­­tul lui Isus. Dar Isus îl previne: „Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul“ (Matei 19.22; 8.19-20).

În cazul lui Rut, toate au fost cântărite cu aten­ţie: a calculat costul. Decizia este irevo­cabilă; repre­zintă o alegere făcută prin credinţă. Rut se ataşează de Naomi, precum şi de poporul ei, de Dumnezeul ei. Fără să privească înapoi, fără să se lase împiedicată de temeri cu privire la vii­tor, ea se pune la drum împreună cu soacra ei şi ajunge la Betleem. Denumirea aceasta înseamnă „casa pâinii“, un adăpost prin excelenţă împotriva foametei spirituale. Odată ajunse acolo, cu permisiunea Naomei, Rut pleacă să caute hrană. Şi Dumnezeu o conduce „din întâmplare“ (dar cu mână sigură) spre câm­purile lui Boaz, omul pregătit de El ca să-i ofere odihnă şi mângâiere.

 

 

Rut

2.4-16

5 Februarie

 

Rut nu avusese încă de-a face decât cu ser­vitorii lui Boaz. Acum îl întâlneşte personal pe acest pri­e­ten puternic şi bogat (v. 1), imagine deosebit de frumoasă a Dom­nului Isus. Boaz ne aminteşte de Prietenul suprem, blajin şi compătimitor, Celui căruia Dumnezeu Îi poate spune în Psal­mul 89.19: „Am dat ajutor unui om puternic“.

Iată-l în acest oraş, Betleem (unde avea să Se nască Mântuitorul), binecuvântându-şi servito­rii şi spu­nându‑le ce să facă, veghind la toate, re­mar­cân­­d-o pe secerătoarea săracă, în sfârşit, purtându-se cu ea cu o favoare încărcată de atâta de­li­ca­teţe, încât îi aduce linişte tinerei femei înfricoşate. El o invită să se apropie, îi vorbeşte inimii ei şi o consolează.

Fiecare dintre noi trebuie să treacă prin aceeaşi experienţă pe care a avut-o Rut. Nu este su­ficient doar să‑i cunoaştem pe slujitorii Domnului, păstori, în­vă­ţători sau evanghelişti, şi să învă­ţăm de la ei, din când în când, lecţii din Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să aibă de-a face personal cu Domnul Isus. Atunci El Însuşi va vorbi inimi­lor noastre. Ne va face să înţelegem prin ce a trecut El pen­tru noi când a venit aici jos ca să sufere şi să moară (aceste grăunţe prăjite din v. 14). Şi ne va sătura cu bogăţiile dragostei Sale.

6 Februarie 

                                Rut

2.17-23; 3.1-13

 

În Israel, în momentul secerişului, colţurile câm­pului trebuia lăsate săracului, stră­i­nului şi văduvei, care ar fi venit să secere (Lev. 23.22; Deut. 24.19). Prin urmare, Rut (străină, săracă, văduvă), are un triplu drept de a profita de această dispoziţie a harului.

Seceratul ne spune despre activitatea pe care este necesar să o depunem pentru ca suflete­le noastre să fie hrănite cu ceea ce oferă Domnul Isus. Şi adesea tocmai cu ajutorul slujitorilor Domnului putem intra în pro­funzimea unor ase­menea gânduri. Faptul acesta va solicita un anu­mit efort din partea noastră, însă Domnul, adevă­ratul Boaz, nu va întârzia să ne ofere „o măsură bună, îndesată, clătinată şi vărsându‑se pe deasupra ...“ (Luca 6.38). Rut bate recolta şi duce boabele acasă. Să-i ajutăm şi noi pe cei din casele noastre să profite de bunurile spirituale minunate pe care Domnul ne-a ajutat să le găsim în Cuvântul Său.

Am remarcat devotamentul lui Rut faţă de Naomi. Să-i admirăm acum supunerea faţă de soa­cra ei. Tinere surori, ce exemplu de virtute vă oferă Rut! Ea face tot ceea ce-i solicită Naomi, cea care, la rândul ei, are în vedere odihna şi fericirea fetei sale (3.1). Unde se vor găsi această odihnă şi această feri­cire, dacă nu la picioarele lui Boaz, imagine a Unuia mai mare decât el? Ce mulţi sunt aceia care au venit la Isus trudiţi şi împovăraţi şi au găsit odihnă pentru sufletele lor! (Matei 11.28, 29).

Rut

3.14-18; 4.1-6

7 Februarie

 

„Nu este nimeni“, le spune Isus ucenicilor Săi, „care a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă [sau soţie], sau copii, sau ogoare, pen­tru Mine ... care să nu primească însutit acum, în timpul acesta ...“ (Marcu 10.29, 30 – vezi şi Evrei 6.10). Rut nu a fost deza­măgită în alegerea ei. Nici nu şi-a pier­dut răs­pla­ta. Boaz însuşi, care ceruse pentru ea bine­cu­vân­tarea de la Domnul (2.12), avea să fie răsplata pentru credinţa ei.

Tot aşa este şi cu cei care şi-au pus încrederea în Domnul. „Socotesc că toate sunt … gunoi – scrie apostolul Pavel – ca să câştig ...“ O răsplată? Nu! ci „ca să-L câştig pe Hristos“ (Filipeni 3.8).

Un lucru însă este necesar mai întâi: trebuie ca Rut să fie răscumpărată; şi Boaz se o­cupă imediat de aceasta. Ruda cea mai apro­pia­tă, deşi a dorit, nu a putut s-o răscumpere (v. 6). Persoana aceasta ne duce cu gândul la lege şi la incapacitatea ei când este vorba de a-i salva pe oameni sau de a-i introduce în binecuvântările lui Dum­ne­zeu. Pe de altă parte, în Boaz avem „graţia“ di­vină. Când nu mai există nici o altă resursă pe care să putem conta, harul acesta ni se des­coperă într-o Per­soană: Isus Mântui­torul, Cel care răscumpără.

 

 

8 Februarie 

                                Rut

4.7-22

 

Numele biblice au uneori semnificaţii intere­sante. Tot astfel este în cartea Rut. Am văzut cum Naomi, care înseamnă deliciile mele (plăcerea mea – 1.2) a de­venit Mara, care înseamnă amărăciune (1.20). Mahlon, primul soţ al lui Rut, înseamnă faliment, slăbi­ciu­ne mare, în timp ce Boaz, al doilea soţ al ei, în­seamnă contrariul: în el este putere (vezi 1 Îm­păraţi 7.21). În sfârşit, Rut poate fi tradus (printre alte semnificaţii) cu satisfăcut. Ce nume minu­nat!

Legat prin firea pământească de o stare de mizerie şi de slă­bi­ciune totală, păcătosul este adus, prin har, la o relaţie cu Hristos, Omul ceresc în care se află puterea, El fiind singurul care îl poate sa­tisface pe deplin. Şi acest har este subliniat încă o dată de faptul că moabitul nu avea dreptul de a intra în adu­narea Domnului (Deuteronom 23.3). Ei bine, Rut nu numai că este introdusă în naţiunea lui Israel, ci devine parte din familia prinţilor lui Iuda. Mamă a lui Obed, care înseamnă „cel care serveşte“ (v. 17: sau „închinător“), ea avea să fie străbunica lui David şi să ocupe un loc în genealogia Domnului Isus. Acelaşi har există şi astăzi, permiţând păcătosului ca, fără a avea vreun drept, să intre în familia lui Dum­nezeu, fiindu-i dăruit un Răscumpărător.

 

1 Samuel

1.1-11

9 Februarie

 

Ajungem astăzi la cărţile lui Samuel. Totuşi perioada judecătorilor nu s-a încheiat şi-i vom vedea pe încă doi dintre ei – Eli şi Samuel – înainte ca să debuteze perioada împăraţilor. La fel cum a procedat în cazul lui Samson, Dumne­zeu începe prin a ne prezenta familia în care urma să se nască Sa­muel. Elcana era un levit (1 Cro­nici 6.33-38) care locuia în ţinutul muntos al lui Efraim (v. 1). El avea două soţii: Peni­na şi Ana. Faptul acesta nu era după gândul lui Dum­ne­zeu şi vom vedea care-i sunt consecinţele în această familie: dispute continue, până acolo în­cât Penina poate fi numită rivala (adversara) Anei. În loc să o mângâie pentru că nu are copilul pe care şi-l doreşte, Penina nu încetează să o „provoace amar“. Ce trist este să găsim duşmani într-o familie! Cum sunt rapor­turile noastre cu fraţii şi cu surorile noastre?

În fiecare an, Elcana se suia cu familia lui la Şilo, locul unde Domnul aşezase amintirea numelui Său. Acolo se găseau chi­votul legământului şi preoţii. Ana, de data aceasta, îşi aduce acolo durerea şi o expune înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune. Nu era acesta cel mai bun lucru pe care-l putea face? Să procedăm şi noi la fel, în loc să răspundem acelora care ne răscolesc du­rerea. Atunci vom realiza că avem de-a face cu „Dum­nezeul oricărei mângâieri“ (2 Corinteni 1.3).

10 Februarie 

                       1 Samuel

1.12-28

 

Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor care au în vedere numai satisfacţia noastră (Iacov 4.3). Dimpotrivă, dacă scopul nostru este gloria Lui, niciodată nu va ezita să ne răspundă la rugă­ciuni (Ioan 14.13). Acesta este şi cazul Anei. Ea a cerut un fiu, nu ca să-l păstreze în mod ego­ist, ci ca el să devină un slujitor al lui Dumnezeu pen­tru „toate zilele vieţii lui“ (v.11). Aceasta este şi cea mai scumpă dorinţă a părinţilor credincioşi: copiii lor să se poată consacra Domnului Isus de tim­puriu. Fără nici o îndoială că aşa a fost rugăciunea părinţilor multora dintre tinerii noştri cititori, chiar înainte de a-i fi născut. Dar răspunsul depinde şi de voia voastră personală. Dacă, asemenea lui Samuel, aveţi o mamă evlavioasă, care zi de zi v-a prezentat înaintea Domnului, sunteţi privi­le­giaţi; dar purtaţi şi o mare răspundere.

Ana a adus problema ei la cu­noştinţa lui Dum­nezeu „prin rugăciune şi prin cerere“, cum îndeamnă Filipeni 4.6. Dar ea a înţeles şi versetul anterior atunci când i-a răspuns cu blândeţe lui Eli, care o acuzase pe ne­drept că este beată. Acum nu mai are aceeaşi în­făţişare tristă. Pacea lui Dumnezeu îi umple inima (Filipeni 4.7) înainte chiar de a primi răspunsul care nu va în­târ­zia. „Ascultat de Dumnezeu“ (sau „Cerut de la Dumnezeu“ – v.20) va fi numele micu­lui Samuel.

1 Samuel

2.1-11

11 Februarie

 

Potrivit cu Filipeni 4.6, verset citat ieri, actul recunoştinţei este o parte indispensa­bi­lă a rugăciunilor noastre. Ana nu întârzie să mul­ţumească Aceluia care i-a ascultat rugăciu­nea. Să nu uităm să facem lucrul acesta de fieca­re dată când Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre. Însă Ana merge chiar mai departe. Pen­tru ea re­prezintă o ocazie de a-L lăuda pe Dom­nul cu o frumoasă cântare. Care este tema laudei ei? Sfinţenia lui Dumnezeu (v. 2), cunoş­tinţa Lui (v. 3), puterea Lui (v. 6), dreptatea Lui (v. 10). Dar, înainte de toate, ea prea­măreşte harul al cărui nume îl poartă (Ana înseamnă har) şi al cărui subiect este. Acest har îl ia pe cerşetorul mizerabil (pe tine şi pe mine) din ţărână (imagine a morţii) şi din „gunoiul“ păca­tu­lui, pentru a-i da un loc împre­ună cu Isus, în glo­ria şi în împărăţia Lui.

Cuvintele din finalul cântării vorbesc despre acest Împărat puternic, „Unsul“, care este Dom­nul Isus. (În Cuvântul lui Dumnezeu, cornul este un simbol al tăriei). Oare ne bucurăm noi, ca şi Ana, de o asemenea mântuire (v.1) şi de un asemenea Mântuitor? Este instructiv să com­parăm cuvintele Mariei din Luca 1.46-55 cu a­ceas­tă cântare a Anei. Şi Maria se bucura, nu nu­mai de Dumnezeu Mântuitorul ei, dar şi de ceea ce puterea şi îndurarea Lui făcuseră pentru Israel  (Luca 1.54).

12 Februarie 

                      1  Samuel

2.12-26

 

Aşa cum promisese, Ana s-a despărţit de fiul ei, care de atunci încolo a locuit cu Eli la Şilo, în prezenţa Domnului. Să remarcăm contrastul din­tre acest mic copil care slujea şi fiii lui Eli, deja adulţi, care, prin purtarea lor rea, constituiau o ruşine pentru preoţie. Ce exemplu rău dădeau ei întregului popor şi, în particular, micului Samuel care-i vedea în fiecare zi! Voi, care sunteţi vârstnici, tre­buie să fiţi atenţi la exemplul pe care îl daţi celor mai tineri, care vă observă. Amintiţi-vă de aceste cu­vin­te solemne ale Domnului din Matei 18.6: „Ori­cui va face să se poticnească unul singur din aceşti micuţi care cred în Mine, îi este de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie scufundat în adâncul mării“. Iar în ce vă priveşte pe voi, cei tineri, nu vă lăsaţi influenţaţi de compor­ta­mentul rău al unora mai în vârstă, care se numesc pe ei înşişi creştini. Priviţi la Domnul Isus!

Din această istorie frumoasă a lui Israel putem lua pentru noi a­devărul că şi un copil mic poate să-I ser­vească Domnului; mai mult, că la această vârstă el poate fi asemenea lui Isus (comp. v. 26 cu Luca 2.52).

 

 

 

1 Samuel

2.27-36

13 Februarie

 

În ochii poporului, conduita rea a fiilor lui Eli era scandaloasă. Şi ce dezonoare a adus ea numelui lui Dumnezeu! Hofni şi Fineas (acesta din urmă poartă chiar nu­mele unui mare preot credincios: Numeri 25.11) fuseseră crescuţi în apropierea sanctuaru­lui, în strâns contact cu adevărurile divine. Mare era răs­punderea lor compa­rativ cu cea a poporului! Mare este şi răs­punderea noastră, dacă am avut aceleaşi privilegii conferite de edu­caţia pe care am primit-o!

Eli, în sine un om evlavios, n-a ştiut să-şi înfrâneze copiii. În mod cert a încercat să-i mustre (v. 23), dar i-a lipsit fermitatea. Unii copii îi găsesc pe părinţii lor câteodată prea severi. Ei ar trebui să ia în considerare consecinţele educaţiei lipsite de fermitate asupra fiilor lui Eli! Chiar pentru Eli însuşi, aceste urmări au fost dra­matice: casa lui a fost scoasă din slujba preoţiei, fiii săi au fost omorâţi în aceeaşi zi. Un profet este trimis să-i aducă acest trist mesaj. Noul Testament confirmă că, atunci când copiii unui slujitor al lui Dumnezeu nu sunt supuşi şi disci­pli­naţi, ei pot anihila toată pute­rea serviciului ta­tălui lor (1 Timotei 3.4, 5). Sub incidenţa acestui aver­­tisment se poate afla familia unuia sau altu­ia dintre tinerii noştri cititori.

 

 

14 Februarie 

                       1 Samuel

3.1-21

 

Din fragedă copilărie, Samuel a aparţinut Dom­nului şi I-a slujit. Dar îi lipsea cunoaşterea personală a Domnului şi mesajul Cuvântului Său (v. 7). Este posibil ca cineva să fie mântuit, să se bucure de aceasta şi totuşi să nu-L cunoască în mod personal pe Mântuitorul. Aşa a fost cazul cu Iov, cel care a trebuit să mărturisească: „Auzisem de Tine cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede“ (Iov 42.5). Este probabil cazul multor tineri creştini. Ei trebuie să-I ceară Domnului Isus să li Se facă cunoscut tot mai mult.

Dumnezeu vorbeşte! Nu prin viziuni, ca în trecut, ci prin Sfânta Scriptură, care se adresează fiecăruia. Trebuie să o citim ca şi cum ar fi fost scri­să numai pentru noi. Atitudinea lui Samuel este cea pe care trebuie s-o adoptăm de fiecare dată când ne deschidem Bibliile – „Vorbeşte, Doamne, pentru că robul Tău ascultă“ (v.9). De asemenea, trebuie să fim gata să facem orice ne va spune Domnul. Da, acest frumos răspuns al lui Samuel ne invită să ne punem pe noi înşine complet la dispoziţia Domnului, întrebându-L, asemeni lui Saul imediat după convertirea sa, „Ce să fac, Doamne?“ (Fapte 22.10).

Eli aude toate cuvintele solemne pe care i le rosteşte cu grijă tânărul slujitor. Se supune şi el îndată: „Este Domnul: să facă ce este bine în ochii Săi!“ (v. 18).

1 Samuel

4.1-11

15 Februarie

 

Starea tristă a poporului va necesita o nouă disci­plinare din partea Domnului. Filistenii vor fi instru­mentul lui Dumnezeu pentru a-l învăţa lecţii dure. Israel iese împotriva lor fără să-L întrebe pe Domnul. Ce ar fi răspuns Dumnezeu dacă ar fi fost întrebat? «Nu porniţi! Nu vă pot da victoria, din cauza păca­te­lor voastre. Începeţi prin a vă smeri».

Este exact ceea ce s-a întâmplat când a fost luată cetatea Ai. Oamenii nu se preo­cupă deloc cu ce ar putea gândi Domnul. Chiar şi o pri­mă înfrângere nu-i învaţă nimic. Mai degrabă contrariul! «Domnul ne-a în­frânt?» spun ei. «Şi ce-i cu asta? Îl vom lua cu noi; astfel va fi mai obligat să ne susţină».

Atât de multe persoane zise creştine cred că se pot folosi de Dumnezeu cum le pla­ce. Fac ceea ce vor ei şi, în acelaşi timp, Îl nu­mesc în gura mare Domnul lor (vezi Matei 7.21). Dar El va trebui să le spună într-o zi: „Nu vă cunosc“ (Matei 25.12). Astfel Dumnezeu este departe de a aproba tot ceea ce se face în Numele Lui în creş­tinătate. Numele frumos al lui Hristos este găsit asociat frecvent cu unele forme ale răului pe care oamenii le recunosc, dar de care nu doresc să se despartă.

 

 

16 Februarie

                       1 Samuel

                          4.12-22

 

Planurile au fost dejucate. Prezenţa chivotului în mijlocul unui popor aflat într-o ase­menea stare rea n-a împiedicat dezastrul. Chivotul este luat (vezi Psalmul 78.60, 61). Ce ruşine se aruncă asupra unui regiment când ina­mi­cul îi ia drapelul! Cu atât mai mult, ce ruşine a fost pentru poporul Israel când le-a fost luat însuşi tronul lui Dum­ne­ze­u! Cum pot celebra ei ziua ispăşirii (Levitic 16.14,15) în absenţa capacului ispăşirii, unde trebuia să fie stropit sângele? Şi, de aseme­nea, cum pot s-o facă fără urmaşii lui Aaron, care împlineau ceremonialul, când, în acelaşi timp, profeţia luase sfârşit? Hofni şi Fineas fuseseră omorâţi amândoi.

Eli ar fi avut probabil un mijloc de a înde­părta pedeapsa divină aflată asupra lui Is­rael. Conform Deute­ronom 21.18-21, ar fi trebuit să-şi scoată fiii înaintea poporului ca să fie omorâţi cu pietre din cauza purtării lor rele. Dar Eli nu avu­sese curajul necesar pentru a face aşa. Aşadar, acum nu numai Hofni şi Fineas au murit, ci şi treizeci şi patru de mii de oameni împreună cu ei. Iar chi­votul sfânt, gloria lui Israel, a fost luat de la ei. Această ulti­mă ştire este cea care îl ucide pe bătrân. Chivotul era mai drag inimii lui decât pro­pria familie şi acelaşi lucru este ade­vărat şi pen­tru nora lui. Punând copilului numele: I-Cabod («Nu este glorie» sau «Unde este gloria?»), ea pronunţă discursul fune­rar pentru poporul ei.

1 Samuel

5.1-12

17 Februarie

 

Domnul a permis ca acest chivot să cadă în mâinile filistenilor. Dar ei trebuie să ajungă să înţeleagă că, dacă Israel a fost înfrânt, aceasta nu este din cauza superiorităţii dumnezeului filisteni­lor, ci pentru că voia Domnului a fost să se în­tâmple aşa. El doreşte să le arate vrăjmaşilor popo­rului Său că au în mijlocul lor „chivotul pu­terii“ Lui (Psalmul 132.8). De două ori a căzut idolul lor îna­intea Dumnezeului lui Israel. Apoi plă­gile îi lo­vesc pe vrăjmaşii Domnului ca şi odi­nioară în Egipt. Puterea Lui este demonstrată prin pe­depse.

Priviţi încă o dată egoismul inimii omeneşti, dezvăluit de aceia care vor trimite altora un obiect atât de periculos!

Dar acum să ne întoarcem de la această si­tu­aţie tristă şi să privim la Isus, pentru care chi­vo­tul constituie întotdeauna o frumoa­să imagine. În Ioan 18, poporul Îl caută ca să-L prindă. La aceste cu­vinte, „Eu sunt!“, oamenii „s-au dat înapoi şi au căzut la pământ“ (Ioan 18.6), la fel ca statuia lui Dagon aici. Isus Se lasă prins; este trimis de la Ana la Caiafa şi de la Irod la Pilat (ca şi chivotul, de la Asdod la Gat şi de la Gat la Ecron). Dar cei care Îl tratează astfel, care Îl insultă şi care Îl condamnă, trebuie să înveţe aceste cuvinte de pe buzele Lui: „Veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului“ (Matei 26.64).

18 Februarie

                       1 Samuel

6.1-13

 

În loc să-şi respingă idolul neputincios, în loc să se teamă şi să-I slujească Domnului de atunci înainte, filistenii n-au decât un singur gând: să scape cât mai repede de un Dumnezeu aşa înfricoşător. Aceasta ne duce cu gândul la o împrejurare din evanghelii, când puterea Domnului tocmai îl eli­berase pe Legiune, posedatul de demoni din ţi­nu­tul Gadarenilor. Oamenii aceştia avu­seseră pri­vile­giul să fie vizitaţi de Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Totuşi au fost orbiţi de propri­ile interese şi nu s-au gândit decât la pier­derea porcilor lor. În loc să-L pri­mească pe Isus cu bucurie, L-au rugat să plece din ţinutul lor (Marcu 5.17). Lumea n-a putut suporta prezenţa Domnului, pentru că perfecţiunea Lui o judeca. Şi astfel a dorit să se debaraseze de El.

Filistenii recunosc puterea indiscutabilă a Dumnezeului lui Israel. Ei Îl onorează în felul lor ignorant; şi chivotul este trimis înapoi în ţinutul lui Israel, dar nu fără să-şi fi demonstrat încă o dată puterea. De fapt, în pofida absenţei unui om care să-l conducă şi deşi era tras de vaci care, îm­potriva instinctelor naturale, îşi părăseau viţeii, carul purtând chivotul s-a îndreptat direct spre frontiera cu Israelul.

1 Samuel

6.14-21 şi 7.1

19 Februarie

 

Locuitorii din Bet-Şemeş au onoarea să pri­mească chivotul. Dar îşi iau libertatea să-i ridice partea care îl acoperea  capacul ispăşirii; şi Dum­nezeu îi pedepseşte cu severitate (comp. cu Numeri 4.20). Acesta este un avertisment pentru noi, ca să-I acordăm lui Isus respectul sfânt pe care I-l dato­răm. Dumnezeu nu tolerează nici o curiozita­te profană avându-L ca subiect pe El.

Dar, vai, după această pedeapsă, bet-şemiţii reac­ţio­nează asemenea filistenilor, dorind să sca­pe de acest chivot prea sfânt pentru ei. Unii creştini se aseamănă cu aceşti oameni. Decât să se cer­ceteze pe ei înşişi şi să-şi pună lucrurile în ordine, preferă să se depărteze de Domnul în gândurile şi în vieţile lor. Prezenţa Lui îi deranjează. Nu este trist lucrul acesta?

Însă Dumnezeu ne pune înainte oameni care, din contră, sunt fericiţi să-L primească. Locu­itorii Chiriat-Iearimului ies în întâmpinarea chi­votului şi-l aduc în casa lui Abinadab, pe deal.

Gândurile ni se întorc încă o dată spre Isus. Întrucât poporul Lui Îl respingea, n-avea un loc un­de să-Şi plece capul; dar, într-o împrejurare, „o fe­meie cu numele Marta L‑a primit în casa ei“ (Luca 10.38). Iată casa lui Abinadab şi casa din Be­ta­nia: bucurie şi binecuvântare pentru acela care îşi des­chide uşa; şi, de asemenea, bucurie pentru divi­nul Oaspete care este onorat acolo (Apocalipsa 3.20)!

20 Februarie 

                       1 Samuel

7.2-17

 

„A trecut mult timp, douăzeci de ani“ (v. 2). Pentru cine este lung timpul acesta? Nu pentru poporul ce pare să nu sufere deloc! Nici pentru Abinadab şi ai săi, fără îndoială fericiţi că au chivotul în casa lor! Însă Dum­ne­zeu, care aşteaptă, i-a socotit ca douăzeci de ani lungi.

În cele din urmă se produce o lucrare de conştiinţă: poporul îşi plânge purtarea. Sa­muel le vorbeşte din partea Domnului. Ei tre­buie să se întoarcă de la idolii lor pentru a-I sluji Dum­nezeului celui viu şi adevărat (1 Tes. 1.9). Israel ascultă şi atunci Samuel poate să vorbească Domnului în favoarea lor.

Dar strângerea poporului lui Dumnezeu nu poa­te conveni vrăjmaşului, care consideră aceasta o provo­­care. Filistenii se apropie ... şi Domnul îi ofe­ră lui Israel victoria. Acesta este răspun­sul Său la smerirea unui popor care se pocăise şi la ser­vi­ciul adus de un mijlocitor credincios. Eben-Ezer – o Piatră de ajutor: „Până aici Dom­nul ne-a ajutat“ (v. 12). Poate spune fiecare dintre noi cu convingere lucrul acesta? Ar trebui să ne rea­mintim acele experienţe fericite care glorifică harul divin.

Samuel va fi ultimul dintre judecători (Fapte 13.20). El şi-a îndeplinit serviciul faţă de popor şi în acelaşi timp a rămas, prin altarul lui, în comu­ni­une cu Domnul, Celui căruia încă de foarte tânăr în­văţase să I se închine (cap. 1.28).

1 Samuel

8.1-22

21 Februarie

 

Fiii lui Samuel, ca şi cei ai lui Eli, n-au călcat pe urmele tatălui lor. Copiii părinţilor credincioşi să ia în considerare în mod serios lucrul acesta! Ca să se bucure de favoarea lui Dumnezeu, nu este suficient, aşa cum gândeau iudeii, să-l aibă pe Avraam ca tată (Matei 3.9).

Acum poporul se înfăţişează cu o cerere care pe profet îl întristează profund. Vor un împărat pentru a fi şi ei ca toate celelalte naţiuni. A dori să fii ca toată lumea: în esenţă aceasta este adesea şi dorinţa noastră, pentru că nu ne place câtuşi de puţin să atragem atenţia. Dacă nu ne com­por­tăm ca şi cei din jur, atragem de obicei asupra noastră ironie, neînţelegere şi acuzaţii că suntem mândri. Totuşi, dacă „suntem copii ai lui Dum­nezeu“ (1 Ioan 3.2), chiar faptul acesta statuează o diferen­ţă funda­mentală între noi şi asociaţii noştri lumeşti, diferenţă care va antrena mul­te altele: cel neîntors la Dumnezeu nu acceptă auto­ri­­tatea lui Dumnezeu, în timp ce cre­dinciosul, pe de altă parte, Îl recunoaşte pe Isus Hristos ca pe Stă­pânul şi Domnul său.

Samuel are misiunea să prezinte poporului avertis­mentul acesta: în timp ce Domnul era un Suve­ran care i-a umplut din plin pe ai Săi cu lucrurile Sale bune, împăratul pe care îl doresc va cere de la ei şi domnia lui va fi aspră.

22 Februarie 

                       1 Samuel

9.1-14

 

O nouă perioadă în istoria lui Israel începe cu lectura noastră de astăzi. Este cea a împăraţilor. Poporul simte nevoia unui sis­tem organizatoric exterior frumos, cum place oa­menilor: o monarhie cu toată pompa şi fastul care o însoţesc (Fapte 25.23), o armată puter­nică şi, în final, un împărat cu care să se poată mândri. Dumnezeu le va da exact ceea ce vor. Îl vedem pe Saul, fiul lui Chis, un tânăr ales, cel mai atră­gă­tor şi mai înalt din Israel. Oare nu-i complet des­cris şi potrivit? Tatăl lui l-a trimis să-i caute mă­găriţele. El se supune, dar căutarea se dovedeşte zadarnică. „Să ne întoarcem“ (v.5), propune Saul înso­ţitorului său. Ni se aminteşte astfel de schim­ba­rea direcţiei necesară în viaţa fiecărui om şi care se numeşte convertire. Când o persoană a desco­perit cât de nefolositor şi de de­zamăgitor este cursul lu­crurilor în această lume, atunci trebuie „să-şi vină în fire“, asemenea unui alt tânăr (Lu­ca 15.17) şi să-şi întoarcă paşii spre Casa Tatălui. Însoţitorul lui Saul îi dă un sfat înţelept: „Să mergem la văzător – propune el – ca să ne spună calea noastră“ (v.8, 9). Reprezentantul lui Dumnezeu pentru noi este Isus. Dacă ne întoarcem la El ca să ne arate calea, vom fi siguri că mergem pe drumul cel bun.

 

 

1 Samuel

9.15-27

23 Februarie

 

Samuel a aşteptat ca Domnul să i-l arate pe îm­păratul cerut. Şi toate împrejurările sunt conduse providenţial pentru ca el să-l întâl­neas­că. Invitat la sărbătoare, Saul îl va auzi pe „văzător“ spunându-i tot ce se află în inima lui (v. 19; 1 Cor. 14.25). Ce dorinţe purtăm în străfundul inimilor noas­tre? Oare dorim să devenim „cineva“, să fa­cem lucruri mari? Sau mai degrabă avem dorinţa umilă de a plăcea Domnului Isus?

Potrivit in­struc­ţiu­ni­lor lui Samuel, bucătarul a păstrat cea mai bună porţie pentru Saul; este spata (umărul), imagine a puterii de care avea nevoie pentru a purta poporul. Să remarcăm că, în contrast cu por­ţia dublă a preoţilor (vezi Le­vi­tic 7.31,32,34), nu se pune problema ca el să pri­mească şi pieptul, ima­gine a afecţiunilor nece­sare pentru a-L iubi pe Dom­nul şi pe poporul Lui. Sunt acestea absente din inima lui Saul?

În ziua urmă­toare, Samuel reuşeşte să-l ia deo­parte pe viitorul îm­părat. „Opreşte-te acum (sau: un moment)“, îi spune el, „şi te voi face să auzi cuvântul lui Dum­nezeu“ (v. 27). Această solicitare poate fi adresată pă­că­tosului care merge pe pro­priul drum, ca să-l invite să-L accepte pe Hristos acum în viaţa lui. Dar ea este şi pentru creştin. Să ştim să ne oprim şi să rămânem liniştiţi pentru un mo­ment, ca  să-L ascul­tăm pe Domnul vorbindu-ne, consti­tuie, în mod par­ticular, în viaţa agitată de astăzi, o necesitate.

24 Februarie

                       1 Samuel

                          10.1-12

 

Samuel îndeplineşte cu credincioşie actul care încheie slujba sa de judecător. El toarnă untde­lemnul pe capul lui Saul, pentru a-l unge împă­rat. Apoi îi arată drumul, întocmai cum sperase tânărul (9.6). Nu mai este nici o problemă cu măgăriţele, pentru că au fost găsite. Dar Saul tre­buie să parcurgă acum numeroase etape care-l vor pregăti pentru ocuparea tronului. Va merge întâi la mormântul Rahelei: Moartea, sfârşitul omului firesc şi al tuturor avantajelor lui, consti­tuie prima lecţie importantă pentru fiecare tânăr credincios. Dar locul mormântului Rahelei era şi cel al naşterii lui Beniamin, seminţie căreia Saul îi aparţinea. Beniamin, „fiul dreptei“ tatălui, este o imagine a lui Hristos, în care cel răscumpărat se poate bucura atunci când îl socoteşte mort pe omul cel vechi.

A doua întâlnire, la Betel (casa lui Dumnezeu), ne vorbeşte despre închinare, cea la care tânărul cre­dincios este invitat să ia parte împreună cu cei doi sau trei martori. În final, în compania profe­ţilor şi în prezenţa vrăjmaşilor, Saul devine o mărturie oferită prin puterea Duhului Sfânt.

Saul pare că a trecut prin lecţiile acestea fără a învăţa ceva din ele, cum ne va arăta istoria lui în con­ti­nuare. Aceasta constituie o dovadă că există posi­bilitatea ca cineva să se afle „între profeţi“, să ia parte la toate binecuvântările lui Dumne­zeu, fără să fie cu adevărat unul dintre ei.

1 Samuel

10.13-27

25 Februarie

 

Acum, după ce Dumnezeu i-a făcut cunoscut împă­ratul pe care îl va da poporului Său, Samuel strânge pe Israel pentru a li-l prezenta. Dar tre­buie să arate că această alegere vine cu ade­vă­rat de la Domnul; de aceea va confirma înain­tea întregului popor prin tragere la sorţi. Saul este ales şi poporul îl aclamează cu un strigăt pu­ternic: „Trăiască împăratul!“ Zi de sărbătoare şi de bucurie? Ah, mai degrabă este o zi tristă în istoria lui Israel! „Voi aţi lepădat astăzi pe Dumnezeul vostru“ – le spune profetul (v. 19). Scena aceasta ne poartă de-a lungul multor secole, mai târziu, spre un moment când acelaşi popor Îl va respinge pe Fiul lui Dumnezeu, spunându-i lui Pilat: „Nu avem îm­părat decât pe Cezarul!“ (Ioan 19.15); sau, din nou, cum este scris în Luca 19.14, „Nu vrem ca acesta să îm­pă­răţească peste noi“. Israel Îl va înălţa pe Mesia al său nu pe un scaun de domnie, ci  pe o cruce purtând următoarea inscripţie: „Isus din Nazaret, regele iudeilor“. Dar acest Rege, care a fost atât de dispreţuit, insultat şi încoronat cu  spini, va apărea în curând ca „Împăratul gloriei“ (expl: Psal­mul 24), nu doar ca Me­sia al lui Israel.

A spune NU lui Dumnezeu înseamnă a da dovadă de o îndrăzneală fără seamăn. De trei ori poporul a pronunţat acest mic cuvânt (8.19; 10.19; 12.12). Nu sunt şi pentru noi atâtea moduri şi ocazii în care riscăm să procedăm la fel?

26 Februarie 

                       1 Samuel

11.1-15

 

Autoritatea împăratului Saul se va afirma cu ocazia unei victorii asupra vrăjmaşilor popo­rului. Aceşti vrăjmaşi sunt bine cunoscuţi: fiii lui Amon. Sub ameninţările lor arogante şi crude, locuitorii Iabesului din Galaad se află într-o situaţie groaz­nică şi aproape fără ieşire. Nu-i vedem în­tor­cându-se spre Domnul; din contră, ar voi să facă o ali­anţă cu vrăjmaşul! Dar, exercitându-Şi îndu­ra­rea, Dumnezeu îi va scăpa prin mâna lui Saul. Aceşti locuitori din Iabes ilustrează   într-o ma­nie­ră frapantă teroa­rea, ocara şi în final robia mizerabilă care-i aşteaptă pe aceia care fac alianţă cu lumea şi cu prinţul ei (vezi Evrei 2.15). Saul, ca învingător, manifestă unele trăsături de carac­ter frumoase. Pe lângă zel şi curaj, vedem la el no­ble­ţe, gene­rozitate, clemenţă (v. 13) şi o anu­mită modestie. Cum era şi corect, el atribuie vic­toria Domnului. Toate acestea reprezintă un start promiţător! Şi câţi tineri, asemenea lui, n-au avut un început foarte bun! Apoi s‑au poticnit la pri­mul obstacol aşezat în cale ca să le încerce cre­din­ţa. De ce se întâmplă aşa? Simplu, deoa­rece această credinţăn-a existat niciodată!

 

 

 

1 Samuel

12.1-15

27 Februarie

 

Samuel strânge poporul pentru a treia oară. Îl adună la Ghilgal ca să reînnoiască acolo împărăţia. Şi în acelaşi timp se retrage din slujba de judecător pe care o îndeplinise cu credincioşie, aşa cum îi stă mar­tor poporul. Putem compara cuvintele lui cu cele ale apostolului Pavel către bătrânii adunării din Efes (Fapte 20.26, 27, 33-35). Ele nu sunt des­tinate să-l glorifice pe acela care le pronunţă, ci să-i pună pe cei care le ascultă înaintea respon­sabili­tăţilor lor. Şi tot pentru a treia oară, Samuel îl face pe Israel să simtă pierderea pe care a suferit-o cerând un împărat. El pune în lumină lipsa lor de recu­noştinţă şi de încredere în Dom­nul.

Versetele 14 şi 15 ne arată că pentru popor urmează o nouă punere la încercare. Fără lege şi sub lege, în deşert şi în ţară, cu şi fără judecători (sau preoţi), mereu şi peste tot poporul a eşuat, s-a manifestat sub aşteptările Dom­nului, abandonându-L pentru a se reîntoarce la poftele şi la idolii lor. Este ca şi cum Dumnezeu le-a spus acum: «Doriţi un împărat? Bine! să ve­dem dacă vă veţi purta mai bine cu un împărat!» Şi, în condes­cendenţa Sa, le permite această nouă experienţă.

 

 

28–29 Februarie

            1 Samuel

12.16-25;13.1-5

 

Ploaia pe care Samuel a cerut-o în plină pe­rioadă a secerişului (când nu plouă deloc în aceste ţinuturi – Proverbe 26.1) a fost o minune desti­na­tă a dovedi poporului că profetul vorbea cu adevărat din partea Domnului. Şi ce le spune el? În cuvinte mişcătoare, după ce se umili­seră, îi în­deamnă să se întoarcă de la lucrurile lor de ni­mic, care nu aduceau folos, ca să-I servească lui Dum­­ne­zeu cu toată inima (v. 20,21;  compară cu Tit 2.12-14). Serviciul lui Samuel ca judecător s-a încheiat. Dar îşi păstrează încă lucrarea de mij­locitor, precum şi statutul de profet, pen­tru a le arăta din partea Domnului „calea cea bună şi dreaptă“ (v.23). Harul divin menţine pentru ei, în per­soana lui Samuel, această resursă dublă: Rugă­ciunea şi Cuvântul. Noi avem, scumpi copii ai lui Dumnezeu, o Persoană care este mult mai mult decât această resursă: este minunată. Până la sfârşit, Isus nu va înceta să Se roage pentru fiecare dintre noi. Ca să putem urma calea cea bună şi dreaptă pe pământ, El ne dă Duhul Său şi Cuvântul Său. Cu asemenea resurse este chiar mai puţin scuzabil pentru noi decât pentru Israel atunci când nu trăim pentru gloria Lui.

Domnia lui Saul abia începe. El strânge poporul la Ghilgal, ca să facă faţă vrăjmaşilor săi, filistenii.

 

1 Samuel

13.6-23

1 Martie

 

Situaţia nu putea fi mai critică. Filistenii se strâng „ca nisipul care este pe ţărmul mării“ (v. 5); ocupă locurile întărite şi trimit cete care jefu­iesc ţara (v. 17). În faţa lor, în Israel, scapă cine poate. Câteva sute de oameni, tremu­rând de frică, îl urmează încă pe Saul; însă n-au nici măcar arme cu care să se apere, deoare­ce poporul depindea de vrăjmaş, care le confecţio­na uneltele de fier. De partea sa, împăratul Saul este neliniştit. Samuel, care‑i spusese că-l va în­tâlni la Ghilgal (10.8), întârzie să vină, deşi ziua fixată sosise (v. 8). În timpul acesta, poporul des­curajat îl părăseşte şi se răspândeşte; numărul lup­tăto­ri­lor se micşorează. Împăratul îşi pierde răbda­rea. Nu mai vine Samuel? Nu-i nimic! Va oferi el în­suşi arderea-de-tot. Dar această faptă ne­legiuită încă nu se sfârşise când a sosit profetul. „Ce ai făcut?“ (v.11), strigă el consternat. Saul caută în zadar să se justifice. „Ai lucrat nebuneşte“ (v.13), răspunde Samuel. Şi îi face cunoscut hotărârea Domnului: Saul nu va întemeia o dinastie: fiul său nu-i va succeda la tron. Nerăbdarea, cum ne-o cunoaştem prea bine, este pornirea cărnii care nu poate să su­porte aşteptarea. Credinţa, pe de altă parte, este răbdătoare; ea aşteaptă până la sfârşit momen­tul lui Dumnezeu (Iacov 1.4).

 

2 Martie 

                       1 Samuel

14.1-10

 

În capitolul 13 am văzut ce poate carnea să facă sau, mai degrabă, ceea ce nu poate să facă: să aş­tep­te momentul dorit de Dumnezeu. Prin con­trast, capitolul de astăzi ne arată ceea ce este în stare credinţa să realizeze. Resursele umane sunt toate de partea lui Saul. Oficial, puterea în Israel se află acolo, sub rodiul din Ghibea. Dar credinţa, o credinţă personală, se găseşte la Ionatan şi la însoţitorul lui. Pentru ei, ajutorul este în Dumnezeu, pe care-L cunosc ca Salva­tor (v. 6). Această situaţie cons­tituie o dublă imagine care ne duce cu gândul la creşti­nă­ta­tea de astăzi. Marile ierarhii, care se numesc pe ele însele creştine, pretind că singure deţin auto­ritatea spiri­tuală şi se consideră media­tori esen­ţiali între Dumnezeu şi sufletele oamenilor. Însă Dumnezeu îi cunoaşte pe cei care sunt ai Lui şi le dă totodată ajutorul Lui, cunoaşterea voii Lui şi bucuria prezenţei Lui: toate acestea fără a fi nece­sare acele organizaţii controlate de oameni. Din punct de vedere ome­nesc, expediţia lui Ionatan era o îndrăzneală prostească. Filistenii ocupau în forţă lo­curile strategice. Ionatan con­tează pe Dumnezeu, aşteptând ca El să-i ofere un semn pentru a porni. Ce contrast apare între el şi tatăl său! Ce exemplu frumos este pentru noi Ionatan!

 

1 Samuel

14.11-22

3 Martie

 

Din postul lor fortificat de pe culmea colţului de stâncă, străjile filistenilor i-au văzut de departe, jos, pe cei doi tineri israeliţi. Şi nu pierd ocazia să-şi bată joc de ei.

„Suiţi-vă la noi“, strigă ei cu dispreţ, fără a realiza că astfel le dau acestor doi oameni viteji semnalul pe care ei îl aşteptau din partea Domnului – semnalul pentru propria distrugere.

Dar credinţa ştie nu numai să aştepte, ci şi să înainteze şi să lupte când Dumne­zeu îi dă instrucţiuni pentru aceasta. Plini de îndrăzneală, aceşti doi luptători ai noştri escaladea­ză stânca şi apar în picioare pe vârful ei. Nu se gândesc deloc la pericolul la care se expun, ci numai la puterea divină. Şi aceasta face ca vrăjmaşii lui Israel să cadă înaintea lor. Dispreţul primului moment lasă cale liberă groazei care, din aproape în aproape, se întinde în toată tabăra filistenilor. Aceştia, dintr-o prostie oarbă, încep să se omoare unul pe altul, în timp ce evreii risipiţi primesc din nou curaj şi se regrupează. Astfel, începu­turile mici, când sunt produse de credinţă, pot avea rezul­tate mari şi, de asemenea, dacă lucrăm cu credin­cioşie, Dumnezeu va putea să folosească victoriile noastre mici ca să-i încurajeze şi să-i întă­rească pe credincioşii din jurul nostru.

 

4 Martie 

                       1 Samuel

14.23-34

 

Deruta filistenilor este totală. Poporul s-a strâns la Saul pentru a-i urmări şi a-i tăia în bu­căţi. Totuşi, israe­liţii nu sunt înflăcăraţi de ace­eaşi energie pe care Ghedeon şi însoţitorii lui o arătaseră în împrejurări similare. Aceştia din urmă merseseră după Madian „obosiţi, totuşi ur­mă­rind“ mereu pe vrăjmaş, pentru că fuseseră învi­o­­raţi înainte de a porni la luptă (Judecători 7.6; 8.4). Aici, din contră, Saul a interzis poporu­lui o zi întreagă să se învioreze mâncând, în pofi­da misiunii arzătoare care le stătea înainte. Interdicţia legală, rod al imaginaţiei, ne duce cu gândul la atât de multe alte invenţii omeneşti în materie de religie! În cazul acesta, ea nu a adus decât con­secinţe neplăcute: Pe de o parte, înfrângerea filistenilor este mai puţin com­pletă decât dacă s-ar fi realizat cu o armată în putere. Pe de altă parte, vine seara, când popo­rul are, în sfârşit, libertatea să mă­nânce, dar sunt atât de presaţi de foame, încât sacrifică ani­malele într-un fel în care carnea se con­­sumă cu sânge, comiţând astfel un păcat de moar­te (Levitic 17.10-14). Oare nu era cu mult mai grav să nu asculte de Domnul decât să încalce ordinul firesc (carnal) al lui Saul?

 

 

 

1 Samuel

14.35-52

5 Martie

 

Trebuie să veghem asupra cuvintelor noastre şi, în mod special, asupra promisiunilor pe care le putem face. Am văzut ieri consecinţele ne­­­faste ale jurământului necu­ge­tat pe care îl pronunţase Saul. În mod inutil el şi-a slăbit armata, a împiedicat-o să finalizeze urmărirea (pentru nimicirea) duşmanului, a determinat poporul să încalce legea cu privire la sânge. O ultimă consecin­ţă, care însă nu deschide ochii sărmanului împă­rat mai mult decât celelalte, este condamnarea sin­­gurului om al credinţei – viteazul Ionatan. Acesta se află acum în pri­mej­die de moarte, nu din cauza sabiei filistene, ci din cauza poruncii tatălui său! În spatele acestei situaţii putem vedea lucrarea lui Satan însuşi. El încearcă să scape în felul acesta de omul lui Dum­nezeu, dar Domnul nu-i permi­te şi, pentru a-l scăpa pe Ionatan, Se foloseşte de popor. Scena aceasta seamănă cu cea care a urmat înfrângerii suferite înaintea cetăţii Ai (Iosua 7). Dar aici toată vina se află de partea lui Saul, ale cărui nechib­zuinţă şi mândrie oarbă sunt la vederea tuturor. Şi, depar­te de a conta de acum înainte pe Domnul, care-i dăduse victoria, împăratul con­tinuă să se sprijine pe carne, recru­tând oameni puternici şi viteji pentru garda personală, o recrutare mult diferită de cea pe care o va face David mai târziu (22.2).

 

6 Martie

                       1 Samuel

                          15.1-16

 

Capitolul 15 este important din cel puţin două puncte de vedere: conţine judecata divină împo­triva lui Amalec şi testarea finală a împăratului Saul. Adversar laş şi crud, Amalec îl ata­case prin surprindere pe Israel îndată după ieşirea din Egipt. Răutatea aceasta nu le putea fi ierta­tă. „Voi şterge de tot amintirea lui Amalec“, decla­rase Domnul (Exod 17.8, 14). Tre­cu­se­ră patru sute de ani, dar Dumnezeu nu uitase. „Cerul şi pămân­tul vor trece, dar cuvintele Mele nici­decum nu vor trece“, declară Domnul (Matei 24. 35). Şi Israel n-ar fi trebuit să uite cu atât mai mult:Adu-ţi aminte de ce ţi-a făcut Amalec pe drum, când aţi ieşit din Egipt  recomandase Moise  ... să ştergi amintirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi“ (Deut. 25.17-19).

Să nu-i uităm pe duşmanii care ne-au luat prin surprindere în trecut! Cum se numesc ei? Mânie, minciună, necurăţie morală ... sau oricare alt păcat. Dacă vigilenţa noastră se relaxează faţă de aceste păcate (ale cărnii), s-ar putea să fie necesar să în­văţăm din nou o lecţie pentru care poate că am plătit deja scump mai înainte. Să nu ne menajăm deloc pe noi înşine, ci să ne judecăm fără milă toate manifestările firii vechi.

 

 

1 Samuel

15.17-35

7 Martie

 

Samuel tocmai a trecut printr-o noapte de nelinişte care trebuie să-l fi făcut să-şi aminteas­că de o alta (3.11): noaptea în care i-a fo­st anunţată judecata asupra casei lui Eli.

Saul nu a desăvârşit nimicirea lui Amalec şi, în consecinţă, trebuie respins ca împărat. Un îm­pă­rat neascultător nu poate să-şi conducă poporul decât la neascultare; de aceea trebuie îndepărtat de la putere.

„Ascultarea este mai bună decât jertfa“ (v. 22). Cea mai strălucită faptă din viaţa noastră nu are valoare dacă nu este făcută în ascultare de Dumnezeu. Versetul acesta se poate aplica la toate lucrările prin care creştinătatea caută în zadar să-L satisfacă pe Dumnezeu, în loc să-L as­culte şi, cu simplitate, să-I primească Cuvân­tul.

Aici ascultarea face mai mult decât sacri­ficiul. Şi acelaşi lucru se spune şi despre bunătate şi despre cunoaş­te­rea de Dumnezeu (Osea 6.6), despre drep­tate şi judecată (Proverbe 21.3), despre un duh zdrobit (Psalmul 51.16, 17), despre milă (Matei 9.13), despre dragoste (Marcu 12.33). La Saul vedem ce produce carnea pe lângă neascultare: lauda de sine (v. 20), min­ciuna, arun­carea blamului asupra altora (v. 15, 21), încăpăţânarea, o falsă pocăinţă şi, împreună cu toate acestea, cău­tarea unui pres­tigiu deşert (v. 30). Foarte trist tablou, într-adevăr!

8 Martie

                       1 Samuel

                          16.1-13

 

Împăratul care umbla după imboldurile cărnii este dat la o parte în gândurile lui Dumnezeu, cu toa­te că domnia lui continuă un anumit număr de ani. Şi este prezentat un alt împărat, cel despre care Samuel spusese: „Domnul Şi-a căutat un om după ini­ma Sa“ (13.14). Acesta este David, al cărui nume în­­seamnă „preaiubit“ – un tip al lui Hris­tos, al Celui care este în chip desăvârşit după inima lui Dum­­nezeu. Samuel nu era pregătit să-l recunoască, deoare­ce, în ciu­da experienţei pe care o avusese cu Saul, privea încă la înfăţişarea exterioară. Suntem prea încli­naţi să judecăm după ceea ce vedem şi să ne lă­săm impresionaţi de calităţile (sau de defectele) exterioare. Însă „Dum­ne­zeu nu are în vedere faţa omului“, repetă Galateni 2.6. El priveşte la inimă! Toate înfăţişările evla­vioa­se prin care ne putem înşe­la pe noi sau pe alţii nu-L vor înşela pe El.

Samuel vizitează această familie a lui Isai; şi tânărul păstor, pe care neglijaseră să-l invite la sărbătoare, va fi tocmai el uns „în mijlocul fraţilor săi“ ca îm­părat pentru Domnul. Această ungere cu untdelemn (simbol al Duhului Sfânt) ne amin­teşte de felul în care a fost descris Fiul preaiubit al Tatălui la Iordan de către Ioan Bote­zătorul: „Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, Acesta este Cel care botează cu Duh Sfânt“ (Ioan 1.33; compară cu sf. v. 12).

1 Samuel

16.14-23

9 Martie

 

Duhul lui Dumnezeu a venit peste David (v. 13), în timp ce, de la nefericitul Saul, se depărtase, făcând loc unui spirit rău care acum îl chinuia. Dumnezeu Se foloseşte de această situaţie pentru a-l introduce la curte, în calitate de cân­tăreţ cu harfa, pe tânărul David, muzi­cian iscusit, care va deveni mai târziu „cântăreţul plăcut al lui Israel“ (2 Sa­muel 23.1). Şi, cu această ocazie, un slujbaş imperial depune pen­tru David o mărturie fru­moasă (v. 18), ară­tând că la însăşi curtea împăratului se găseau unii care-l cunoşteau pe unsul Domnului. Fili­peni 4.22 ne relatează un fapt asemănător: că şi la casa Ceza­rului, cu alte cuvinte în anturajul imperatorului roman, se numărau creştini. Astfel Dumnezeu are grijă să-Şi pună martori în orice sferă socială.

Fiecare detaliu menţionat în v. 18 se raportează la Cel al cărui tip este David: Hristos, adevărata „Ramură din tulpina lui Isai“. Despre El este scris: „Duhul Domnului Se va odihni peste El, ... duh de cunoştinţă şi de temere de Dom­nul“ (Isaia 11.1, 2). Noi ce mărturie dăm înaintea lu­mii pentru Preaiubitul nostru?

„Te-am luat din staul, dinapoia oilor, ca să fii conducător peste poporul Meu, peste Israel“, va spune Dom­nul mai târziu (2 Samuel 7.8). Mergând cu oile, David a fost pre­gătit să „păstorească“ cu cre­din­cioşie poporul Israel (vezi Psalmul 78.70-72).

10 Martie

                       1 Samuel

17.1-16

 

Iată-i din nou pe filisteni strânşi împotriva lui Is­rael. De data aceasta ei joacă având un atu ma­gistral: un campion extraordinar, cu o înălţime de peste trei metri, îmbrăcat cu o armură cântă­rind aproximativ 75 de kilograme; un colos formi­da­­bil, a cărui simplă arătare este suficientă ca să răs­­­pândească groaza în inimile duşmanilor lui. Acesta este Goliat! Plesnind de mândrie, înain­tea­ză în­tre liniile de bătaie şi aruncă sfi­da­rea asupra oştirii lui Israel, provo­când pe ori­cine ar îndrăzni să-l întâlnească sin­gur în lup­tă. Şi nu numai că nu-i iese nimeni înainte, dar, ori de câte ori se înfăţişează, israeliţii fug dinaintea lui în­groziţi. De fiecare dată, uriaşului i se oferă şansa de a insulta oştirea Domnului şi, în con­se­cinţă, pe Dom­­nul În­suşi. Goliat ne rea­min­teşte ce se spune de­spre leviatan. „Când se ridică el, vitejii se tem, îşi ies din fire de spaimă“ (Iov 41.25). Şi, în mod spe­cial, ne duce cu gân­dul la „cel tare“ despre ca­­re vor­beşte Domnul Isus (Mar­cu 3.27): Satan însuşi care, prin frica de moar­te, exercită o domi­na­­ţie crudă asupra oa­me­nilor, căutând să-i facă definitiv robii săi (v. 9).

În acest timp, David „se ducea şi se întorcea“, de la turma lui la curtea împăratului, tot atât de liniş­tit şi de nestingherit aici ca şi acolo, imagine mi­­nu­­­nată a lui Isus în umilinţă şi în neobosită lepădare de Sine.

 

1 Samuel

17.17-30

11 Martie

 

Trimis de tatăl său (asemenea lui Iosif odi­nioa­ră – Geneza 37.13) ca să afle ştiri despre fraţii săi, David este aici tipul Aceluia care a părăsit cerul pentru a vizita lumea prin har. Astfel David aude provocarea zilnică, insultele aruncate în faţă israe­li­ţilor de către uriaşul filis­tean. Consternat, în­treabă ce se întâmplă. Eliab îl aude şi-l apos­tro­fează pentru curiozitatea lui. Tot aşa, cei vârstnici din adunări îi pot critica pe fraţii şi pe surorile mai tinere în mod nedrept şi fără consideraţie pentru sentimentele lor.

Deşi fusese prezent la ungerea lui David, Eliab nu-l ia în serios. El ne aminteşte de fraţii lui Isus care nici ei „nu credeau în El“ (Ioan 7.5).

Au trecut patruzeci de zile. Patruzeci este, în Scrip­tură, numărul care corespunde unei perioade complete de încercare. Dar, vai, realitatea lucrurilor trebuie întâm­pinată: În faţa filistenilor nu iese nici o persoană! Nimeni care să-l scape pe Israel! Nici Eliab, cu toată statura lui înaltă (16.7)  el ar fi putut să se ruşineze de laşitatea sa înaintea lui David  nici chiar Saul (acela care era mai înalt decât oricine din poporul său şi învestit ca protec­tor al lor), pentru că Domnul îl abandonase! Dar, pentru credinţa lui David, Goliat nu este decât un filis­tean ca ceilalţi, deja învins, deoarece a îndrăznit să insulte oştile Dumnezeului celui viu (Isaia 37.23, 28).

12 Martie

                       1 Samuel

                        17.31-40

 

David se prezintă înaintea lui Saul şi îi face cunoscută intenţia sa. «Nu eşti în stare» – este primul răspuns al lui Saul. Impresionat totuşi de ho­tărârea şi de credinţa fermă a tânărului, se declară gata să-l ajute, astfel că îi împru­mută lui David armura sa. Însă acesta, împiedicat, parali­zat în mişcările sale, nu se poate folosi de ea. Nu, ci armele lui vor fi instrumentele umile ale păstorului. Fără vreo valoare în ochii oamenilor, ele vor arăta puterea Domnului mai clar decât ar face-o armura.

Armura lui Saul vorbeşte despre întregul suport şi despre măsurile de precauţie pe care le foloseşte înţelep­ciunea omenească, însă pe care credinţa le vede numai ca pe un impediment!

Format de Dumnezeu în secret pentru servi­ciul pentru care era destinat (asemenea multora din­tre slujitorii Domnului şi a lui Isus Însuşi la Na­za­ret), David se înfăţi­şează acum în public, gata de luptă. Şi, pentru a demon­stra puterea Domnului, el re­la­tează o experienţă din această „şcoală a deşertului“. Ucisese un leu şi un urs, fără să-l fi văzut ci­ne­va, pentru a scăpa câte o oaie din gura lor. Aceasta ne face să ne gândim la un alt Păstor, dându-Şi viaţa pen­tru oile Sale ca să le scape de crudul vrăjmaş (I­oan 10.11; 17.12 şi 18.8, 9). Ce preţ de nespus are chiar şi un singur miel pentru inima acestui bun Păstor!

1 Samuel

17.41-54

13 Martie

 

Filisteanul se înfăţişează încă o dată înaintea şi­rurilor de bătaie, cu provocarea lui. Dar cine este cel care-i vine în întâmpinare? Să fie campionul pe care Israel îl trimite împotriva lui: un tinerel cu arme ridicole, un toiag şi o praş­tie de cioban? Oare este o glumă? Îl măsoară cu privirea din cap până în pi­cioare pe acest adversar mize­rabil cu care nu merită să se compare şi-l insultă cu dispreţ! Însă David este neclintit, el, care avea să scrie: „Domnul este tăria vieţii mele: de cine să-mi fie frică?“ (Psalmul 27.1). Piatra este aruncată cu o mână si­gură; ea pătrunde în fruntea uriaşului care se pră­buşeşte. David aleargă şi-i taie de îndată capul cu propria sabie. Apoi, ce strigăte de vic­­torie izbucnesc în tabăra lui Israel şi ce con­fu­zie şi derută cuprind tabăra filistenilor! Este o scenă memorabilă, ilustrând puterea credinţei, a acestei credinţe care-l face pe cel credincios în stare ca, în genunchi, să obţină victorii asemănătoare. Dar ştim că această scenă are o semnificaţie infinit mai mare. David, tip al lui Hristos, a triumfat asupra lui Goliat, simbol al lui Satan, utilizând propria-i sabie, moar­tea. Prin moarte, Isus l-a nimicit pe cel ce avea puterea morţii, care este diavolul. Este victoria de la cruce, inepuizabil subi­ect al laudei eterne.

 

 

14 Martie

                 1 Samuel

     17.55-58; 18.1-9

 

Victorios, David stă din nou înaintea împăra­tu­lui, ţinând capul uriaşului în mână. Şi consta­tăm cu mirare că Saul nu mai ştie al cui fiu este David. O or­bi­re similară se manifestă cu privire la Dom­nul Isus. Iudeii nu-L cunoşteau nici pe El, nici pe Tatăl Său (Ioan 8.19). La fel se întâmplă şi as­tăzi, chiar în ţările creştine, când mulţi nu-L re­cunosc pe Isus ca fiind cu adevărat Fiul lui Dum­nezeu (1 Ioan 4.14, 15).

În schimb, pentru Ionatan, David nu ridică nici un semn de întrebare (20.13-15). Acela care tocmai îl scăpase pe Israel într-un fel atât de uimi­tor nu poate fi decât unsul Domnului. Şi sufletul său se leagă de al lui David, nu printr-o simplă recunoş­tinţă sau admiraţie, ci printr-o legătură de dra­gos­te intimă şi personală. Ce exemplu fru­mos pen­tru credincios, care nu numai că se bu­cură în mântuirea sa, dar Îl şi iubeşte pe Acela care l-a sal­­vat. Iar dragostea este un sentiment care se arată în afa­ră. Ionatan îşi dezbracă insemnele puterii şi ale gloriei, pen­tru a i le oferi lui David, pe care-l iubeşte. Suntem noi gata să dăm la fel de mult? Îl recunoaştem oare pe Isus Mân­tuitorul nostru ca pe Acela Căruia I-am dat toate drep­turile asupra inimii noastre şi asupra a tot ceea ce ne aparţine?

 

 

1 Samuel

18.10-30

15 Martie

 

Pe cât de profundă era dragostea lui Ionatan pentru David, pe atât de violentă era ura lui Saul împotriva lui. Această ură a început cu mâ­nie (v.8) însoţită de gelozie, apoi dorinţa de a-l ucide pe David vine să locuiască în inima lui, după care urmează fapta: încercarea de a-l omorî pe David, care va fi urmată de multe altele în capitolele viitoare. Acestea reprezintă exact ceea ce Scrip­tura numeşte „calea lui Cain“ (Iuda 11). El a început prin a se „mânia foarte tare“ (Geneza 4.5) ... şi a sfârşit prin a-şi omorî fratele. Mânia şi gelo­zia nu sunt decât primii doi paşi pe acest drum îngrozitor (Iacov 3.14; 4.1).

Împăratul o promisese pe fiica lui aceluia care îl va înfrânge pe filistean (1 Sam. 17.25). Nu-şi ţine cuvântul. Apoi se foloseşte de sora mai mică a acesteia, Mical, pentru a încerca să-l facă pe David să piară prin mâna vrăjmaşului. Probabil că se îndoia că învingătorul lui Goliat va triumfa din nou asupra filistenilor, care se arătaseră mai puţin redutabili decât David (v. 17, 30). Pe lângă aceasta, Saul nu ignoră secretul puterii lui David şi, cu siguranţă, acesta este ceea ce-l face să se teamă: „Domnul era cu el“ (v. 12, 14, 28). „Nu mă tem de nici un rău: pentru că Tu eşti cu mine“, va confirma David în Psalmul 23.4.

Cunoaştem noi acest secret şi am expe­ri­men­tat noi curajul pe care numai Domnul ni-l poate da (2 Tim. 4.17)?

16 Martie

                       1 Samuel

                          19.1-18

 

Ionatan este foarte ataşat de David. Acum se iveşte ocazia când trebuie să intervină în favoarea prietenului său în faţa propriului tată, Saul!

Dacă Îl iubim pe Domnul, nu ne vom ruşina să mărturisim despre El în primul rând în pro­priile familii. Fără teamă, Îl vom mărturisi pe Cel care este fără păcat, care l-a învins pe marele Vrăj­maş şi prin care Dumnezeu a dat o minunată izbăvire (compară cu v. 4-5).

Răspunzând la intervenţia lui Ionatan, Saul jură pe numele Domnului că David nu va muri. Pro­­misiune curând uitată! Chiar în momentul în ca­re David este ocupat să-l învioreze, împăratul îşi înnoieşte gestul criminal. Câtă lipsă de recunoştinţă în inima omului faţă de acela care îi făcuse atâta bine, însă în mod spe­cial faţă de Mântuitorul, prefigurat aici de David! (Ps. 109.4, 5). Apoi nefericitul împărat, orbit de gelozia lui, îşi urmă­reşte ginerele până în casa şi chiar în patul acestuia (vezi titlul Psal­mului 59). Mical îşi protejează soţul, dar nu ase­menea fratelui ei, Ionatan, printr-o mărturisire cura­joasă; ea se foloseşte de minciună şi de disimu­lare.

David fuge pe fereastră. Apostolul Pavel la Damasc, subiect al urii iudeilor, avea să scape în acelaşi fel (Fapte 9.25; 2 Corinteni 11.32, 33).

 

1 Samuel

19.19-24; 20.1-4

17 Martie

 

Până acum David dusese o viaţă bună: ginere al împăratului, ofiţer superior, erou popular, pare că nu are altceva de făcut decât să aştepte liniştit momentul când îi va succeda lui Saul ca îm­pă­rat. Dar nu va fi aşa! Planul lui Dumnezeu pre­vedea pentru David ani dificili destinaţi să-l pregătească pen­tru ocuparea tronului. Încercarea credinciosu­lui are exact acelaşi scop: antrenarea lui aici, jos, pen­tru a domni apoi cu Isus.

Astfel David trebuie să părăsească totul – cămin, poziţie, mijloace de existenţă. Dar, înain­tea în­cercărilor care-l aşteaptă, are de petrecut câ­te­va zile cu Samuel la Naiot. Este un privilegiu pen­tru tânărul acesta, la începutul carierei lui, să primească învăţătură şi îndemnuri de la un bătrân aflat la sfârşitul călătoriei. Tinerilor cre­dincioşi, vă îndemnăm să căutaţi şi voi această companie a credin­cioşilor mai vârstnici! Profitaţi de expe­rienţa lor! Timotei a fost şi el instruit alături de apos­to­lu­l Pavel. Învăţăturile pe care le veţi primi în felul acesta nu vă vor împiedica să aveţi ulterior expe­rienţe personale, cum a avut şi David. Dar ele pot şi trebuie să vă pregătească să le traversaţi fără să fiţi răniţi.

 

 

 

18 Martie

                       1 Samuel

                          20.5-23

 

Când Saul vine la Naiot, David fuge. Totuşi David păstrează încă speranţa că-şi va putea relua locul la curte; de aceea se întoarce pentru a se consulta cu prietenul său, Ionatan. „Prie­tenul iubeşte oricând şi un frate se naşte pentru strâmtorare“ (Proverbe 17.17). Fiind prieteni încă din zilele fericite, David şi Ionatan vor experimenta cât de scumpă şi mângâietoare este afecţiunea lor reciprocă la momentul când soseşte încercarea.

Cu atât mai mult se întâmplă aşa în relaţia noastră cu su­pre­mul Prieten. Cum I-am putea noi cunoaşte afec­ţiunea desăvârşită, dacă n-am avut niciodată nevoie de ea? (Evrei 4.15, 16).

Aparent, David nu este mai mult decât un sărman proscris (scos în afara legii), pentru care promisiunile divine ale împărăţiei par să fi fost anulate. Dar cre­­dinţa lui Ionatan continuă să vadă în el pe cel care va domni fără nici un dubiu, pe cel ai cărui vrăj­maşi vor fi nimiciţi, inclusiv propriul tată (pe care, dintr-un respect lăudabil, evită să-l numească). Este de remarcat certi­tu­dinea cu care Ionatan vorbeşte despre viitor. Tot astfel, cei răscumpăraţi de Domnul Isus re­cu­nosc, prin credinţă, gloria Lui minunată şi cunosc că Mântuitorul lor, astăzi urât şi res­pins de lume şi de prinţul ei, va apărea în curând ca Împărat al gloriei, avându-i pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut al picioarelor Sale.

1 Samuel

20.24-42

19 Martie

 

Cum se poate explica dragostea reciprocă din­tre David şi Ionatan? Exista între ei această legătură strânsă: aceeaşi credinţă. Şi unul şi altul demonstraseră această credinţă, câştigând singuri, fiecare la rândul lui, câte o vic­torie a Domnului asupra filistenilor.

Aceasta este posibil pentru că ei au în comun „o cre­din­ţă de acelaşi preţ“, prin care credincioşii se recu­nosc şi se iubesc unul pe altul (2 Petru 1.1). Să ne adu­­cem amin­te de aceasta când ne alegem prie­tenii! Pentru noi, copii ai lui Dumnezeu, nu este posibil să avem o prie­tenie adevărată, pro­fundă, cu cine­va care nu împăr­tă­şeşte aceeaşi credinţă în Dom­nul Isus Hristos (Ps. 119.63).

Nu fără a risca, Ionatan se face încă o dată avo­catul lui David înaintea tatălui său, Saul. Lipsit de credinţă, Saul a uitat judecata Domnu­lui asu­pra sa (13.13, 14) şi, în pofida ei, ar dori să stabi­lească dreptul fiului său la succesiunea regală (v. 31). Io­na­tan pare astfel să acţi­oneze contra propriilor in­terese. Acesta este semnul dra­gos­tei adevărate (vezi 1 Corinteni 13.5). După ce tatăl lui a încer­cat  să-l omoare, el este îndurerat din cauza ofensei adu­se lui David şi nu lui însuşi (v. 34). Dragi prie­te­ni, ofensele aduse Dom­nu­lui Isus de această lume ne îndurerează ele mai mult decât ne­dreptăţile pe care ni le poate aduce ea nouă?

20 Martie 

                       1 Samuel

                          21.1-15

 

Viaţa de pribegie a lui David tocmai începe. El se duce la Nob, la preotul Ahimelec.

Domnul le va aminti incidentul acesta iudeilor pentru a le dovedi că toate lucrurile (inclusiv legea) trebuie supuse lui Mesia al lor, al cărui tip era David (Marcu 2.25, 26).

Înainte de a înfrunta dificultăţile, înainte de a întreprinde orice, să mergem la Isus, Marele nostru Preot. Să-I cerem Lui, ca şi David, hrană şi sabie. Cuvântul Lui, înţeles şi primit, ni le va oferi, prin credinţă, şi pe una şi pe cealaltă.

Vai, de pe buzele lui David va trebui să auzim o minciună (v. 2)! Apoi vedem o altă cădere, când caută refugiu la vrăjmaşii lui Israel şi se preface că este nebun înaintea lui Achiş, un prinţ filis­tean. Ce scenă tristă! Nu este el unsul Dom­nului, învingătorul lui Goliat, imagine în alte timpuri a Domnului Isus?

Tot aşa, este o privelişte tristă atunci când un creştin uită că este un repre­zen­tant al lui Hristos şi se poartă înaintea lumii ca un nebun!

Dar suntem mângâiaţi să aflăm din titlul Psalmului 34 că, după greşeala lui, David reabilitat a putut să compună cu ajutorul Duhului acest psalm remarcabil: „Voi bine­cu­vânta pe Domnul în orice timp ...“ (Psalmul 34.1).

 

1 Samuel

22.1-10

21 Martie

 

Peştera Adulam devine refugiul lui David. Însă, mai degrabă, Domnul este adăpostul lui, cum afirmă psalmul compus de el pe când se afla în această peşteră: „Tu eşti adăpostul meu“ (Ps. 142.5; vezi şi Ps. 57.1). El adaugă: „Cei drepţi mă vor încon­jura, căci îmi vei face bine“ (Ps. 142.7). Cei drepţi? Poate fi vor­ba cumva de aceşti oameni din v. 2, apa­rent atât de puţin demni de reco­man­dat, suspecţi, în afara legii, adevărate rebu­turi ale so­cietăţii? Da, Dumnezeu dă acest nu­me acelora care-l iu­besc pe unsul Său şi care-l recunosc drept căpe­te­nie. Din momentul în care au venit la David, trecutul trist al vieţii lor nu mai este important.

Tot aşa, cei care se strâng astăzi în jurul lui Isus au schimbat dezolarea morală, imensa lor datorie faţă de Dumne­zeu, amărăciunea sufletelor lor (v. 2) cu îndrep­tăţirea pe care le-o dă El. Din momentul în care înţeleg că nu pot face nimic prin ei înşişi, că lumea nu a fost capabilă să-i satisfacă, găsesc în El Căpetenia şi subiectul afecţiunii lor.

Ce le putea oferi David însoţitorilor lui? Pentru prezent, nimic altceva decât suferin­ţe! Dar, pentru viitor, parte la gloria lui im­pe­ria­lă. Aceasta este partea credin­ciosului! Ce contrast cu oamenii acestei lumi care, ase­me­nea sluji­tori­lor lui Saul în v. 7, îşi primesc toate avan­tajele şi lucrurile bune în viaţa aceasta!

22 Martie

                       1 Samuel

                        22.11-23

 

În timp ce David, viitorul împărat, este rătăcitor şi exilat împreună cu cei care-i sunt cre­­dincioşi, Saul urzeşte planuri sinistre împotri­va lui. Totodată gelozia îl duce la uci­de­rea preoţilor Domnului. Şi ceea ce n-a dus la îndeplinire con­tra lui Amalec, vrăjmaşul poporului – cruţându-l pe Agag şi animalele lui – nu-i este tea­mă să facă cetăţii Nob, trecând-o în întregime (oameni şi animale) prin as­cu­ţişul sabiei. Pentru a-şi împlini răz­bunarea, Saul se foloseşte chiar de trădător, de Doeg, un edo­mit, figură teri­bilă a Anti­cris­tu­lui care, într-un timp viitor, se va ridi­ca îm­po­­triva Domnului şi a lui Israel (vezi titlul Psal­mului 52).

Să luăm acum în considerare o imagine plină de har: Abiatar reunit cu unsul Domnului. „Rămâi cu mine îl sfătuieşte David ... cel care caută viaţa mea caută şi viaţa ta“.

„Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră le aminteşte Isus ucenici­lor Săi ... dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor perse­cuta“ (Ioan 15.18, 20). Această persecuţie, această ură din partea lumii este ea un motiv de temere pentru inimile noastre? Să ascultăm atunci ca venind de pe buzele Lui această pro­mi­si­une de preţ, care nu dezamăgeşte:        „La mine vei fi bine păzit“ (v. 23; vezi Ioan 18.9)!

1 Samuel

23.1-13

23 Martie

 

Înştiinţat despre atacul filistenilor asupra Cheilei, David ar fi putut spune: «Este treaba lui Saul să apere ţara». Dar nu a făcut aşa! În pofida riscului, acest om care odinioară îşi scăpase oile din gura leului şi a ursului pleacă să ajute cetatea aflată în pericol. David acţionează astfel ca adevăratul împărat. Numai că nu uită să-L întrebe întâi pe Domnul ce gândeşte în această pri­vinţă (v. 2). Să nu omitem nici noi niciodată să facem aşa, chiar atunci când urmează să între­prindem ceva care ni se pare bun. Aceasta este ceea ce se numeşte dependenţă!

Oamenii lui David sunt plini de teamă. Ei ne duc cu gândul la ucenicii Domnului Isus care „se minunau şi, urmându-L, se temeau“ (Marcu 10.32).

Pentru a-şi încuraja oamenii, David Îl întreabă încă o dată pe Domnul, care-i răspunde din nou într-un mod atât de clar. Victoria este astfel câşti­gată. Cu toate acestea, David ştie că poporul pe care l-a scăpat este în stare să-l dea în mâinile lui Saul fără nici o ezitare; nu se încrede deloc în ei. Oare n-a făcut aşa şi Domnul? Venise să-i salveze pe ai Săi; în acelaşi timp însă „nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi ... fiindcă El Însuşi cunoştea ce era în om“ (Ioan 2.24, 25). Şi El cunoaşte, de asemenea, inima fiecăruia dintre noi.

 

24 Martie 

                       1 Samuel

23.14-29

 

Orb şi împietrit, Saul a îndrăznit să spună despre David în v. 7: „Dumnezeu l-a dat în mâna mea“. Dar v. 14, nu fără ironie, restabileşte adevărul: „Dumnezeu nu l‑a dat în mâ­na lui“ (compară cu Ps. 37.32, 33). Totuşi „omul iubit“, împăratul „după inima lui Dumnezeu“, trebuie să cunoască amă­ră­ciunea şi nedreptatea în poziţia sa de la periferia so­cietăţii. Trebuie să treacă prin expe­rienţa între­gii răutăţi omeneşti îndreptate contra lui: ură, gelo­zie, nerecunoştinţă şi chiar trădare. Nu ne duc zifiţii aceştia cu gândul la Iuda vân­zându-L pe Domnul? Da, Isus, Împăratul res­pins, a cunos­cut chiar mai mult decât David a­ceastă revărsare de răutate împotriva Sa, această „aşa mare îm­potrivire faţă de Sine“ de la păcătoşi (Evrei 12.3). Inima Lui, in­finit de sensibilă, a suferit această situaţie în modul cel mai profund posibil.

Ce a experimentat David după aceasta putem înţe­lege din anumiţi psalmi compuşi în deşertul lui Iuda (Ps. 54; 63 ...). Vizita lui Ionatan îl încu­ra­jează şi îi poartă gân­durile îna­inte, spre viitor. Însă prietenul credincios lui însuşi „a plecat acasă la el“ (vezi şi Ioan 7.53), în timp ce David, tip al Unuia mai mare decât sine, îşi con­tinuă calea lepădării îm­preună cu aceia care au părăsit totul pentru a-l urma.

 

 

1 Samuel

24.1-22

25 Martie

 

David şi însoţitorii lui şi-au găsit refugiu în alte peşteri: locurile întărite din En-Ghedi. Evrei 11.38 ne relatează despre aceşti oameni ai credin­ţei, „de care lumea nu era vrednică, rătăcind în pustiuri şi în munţi şi în peşteri şi în cră­pătu­rile pământului“. Apoi îl vedem pe Saul „suflând încă ameninţare şi ucidere“ (asemenea unui alt Saul, cel din Fapte 9.1) şi care, în timp ce-l ur­mă­reşte pe David, intră din în­tâm­plare în peştera în care acesta se ascunsese. Tine­rii lui David văd aici imediat mâna lui Dum­ne­zeu: «Dom­nul îţi oferă ocazia să termini cu vrăj­maşul tău şi să-ţi iei locul pe tron». Însă David nu va face aşa. El îl onorează pe „unsul Domnului“, în pofida ră­utăţii acestuia (1 Petru 2.17). De asemenea, pune în prac­ti­că în­demnul din Romani 12.19: „nu vă răzbunaţi singuri, prea­i­ubiţilor“. Vorbind despre această experienţă, David va spune: „... l-am eliberat pe cel care mă asuprea fără temei“ (Ps.7.4). No­bleţea şi bunătatea lui ne amin­tesc de Isus, care nu S-a răz­bunat pe vrăjmaşii Săi, ci, din con­­tră, S-a rugat pentru ei: „Tată, iartă-i“ (Luca 23.34).

Încurcat (vezi Ps. 35.4), aparent umilit, Saul trebuie să recunoască drep­turile lui David la domnie în Israel.

 

 

26 Martie

                       1 Samuel

                          25.1-17

 

Samuel moare şi, odată cu el, încetează şi rugăciunile pe care le înalţă cu credincioşie lui Dum­nezeu în favoarea poporului (12.23). Moise şi Sa­muel sunt două exemple sublime de mij­locitori (Ieremia 15.1). Totdeauna este un fapt so­lemn când Dumnezeu ia la Sine pe un om al ru­gă­ciunii, bărbat sau femeie, când o voce este curmată... pro­babil după ce s-a rugat mult pentru noi. Dar mij­locirea Dom­nului nu va înceta, „El trăind pururea ca să mijlocească“ pentru noi (Evrei 7.25).

David, adevăratul împărat, salvatorul lui Israel, se găseşte în mijlocul poporului lui asemenea unui păstor credincios. El a vegheat asupra tur­melor bogatului Nabal cu aceeaşi grijă cu care veghease odinioară asupra celor proprii. Acum îşi trimite tinerii în­so­ţitori la casa omului acestuia cu un mesaj de pace (v. 6; vezi şi Luca 10.5). Dar Nabal nu-l cunoaşte pe David şi-l tratează cu dispreţ (v. 10). Nabal este ca acei farisei care au spus despre Isus: „Pe Acesta nu-L ştim de unde este“ (Ioan 9.29). Nabal îl respin­ge pe adevăratul îm­părat şi pe mesagerii lui. Şi faptul acesta confirmă declaraţia pe care Domnul a făcut-o ucenici­lor Săi: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă as­cultă; şi cine vă respinge pe voi, pe Mine  respinge“ (Luca 10.16).

În plus, asemeni bogatului „nebun“ din Luca 12.16-20, Nabal îşi atribuie tot ceea ce Dumnezeu i-a pus în mâini: „pâinea mea“, „apa mea“, „carnea mea“ etc (v.11).

1 Samuel

25.18-31

27 Martie

 

„Îmi întorc rău pentru bine“, va putea spune David în Psalmul 35.12. Este tocmai ceea ce făcea Nabal. Saul făcuse deja aceasta, cum el însuşi a înţeles în capitolul precedent: „Tu eşti mai drept decât mine; pentru că tu mi‑ai întors bine, iar eu ţi-am întors rău“ (24.17). De data aceasta însă, David nu întoarce un bine. Într-o izbucni­re de mânie, căpetenia ofensată şi-a în­cins spada pentru răzbunare. Acum David nu se mai asea­mănă Modelului perfect care, „fiind insultat, nu răspundea cu insultă; su­ferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine în mâinile Celui care judecă drept“ (1 Petru 2.23).

În casa lui Nabal, înţelepciunea şi prostia locu­iau alături. Prostia s-a arătat prin gura necre­dinciosului Nabal (al cărui nume înseamnă nebun şi pe care l-am comparat deja cu nebunul din Luca 12). Acum înţelepciunea inter­vine la rândul ei prin credinţa Abigailei, o femeie înţe­leaptă (v. 3). Cu daruri, ea vine să-l întâlnească pe cel pe care-l recunoaşte ca fiind unsul Domnului. Cade cu faţa la pământ, îşi mărturiseşte nevrednicia şi preamăreşte gloriile prezente şi viitoare pe care credinţa ei le dis­cerne în împăratul după inima lui Dumnezeu. Ve­dem cum prostia şi necredinţa merg mână în mână, la fel cum adevărata înţelepciune este nedespărţită de credinţă.

 

28 Martie

                       1 Samuel

                        25.32-44

 

În timp ce Nabal petrece ca un împărat (după ce-l respinsese şi-l insultase pe adevăratul împă­rat), Dumnezeu Însuşi îl loveşte. Nu pierdem nimic dacă-L lăsăm pe Dumnezeu să acţioneze pentru noi.

Abigail, femeie a credinţei, se distinge prin bu­nul ei simţ, prin age­rimea ei (se grăbeşte: v. 18, 23, 42), prin umilinţa ei, prin devotamentul ei. „Când Domnul … te va pune conducător, ... adu-ţi aminte de roaba ta“, îi ceruse ea (v. 30, 31; com­pară cu rugămintea tâlharului din Luca 23.42).

Abigail primeşte un răspuns care-i întrece toate aşteptările: David o face acum soţia lui. Şi, fără nici un regret, ea îşi părăseşte averile pă­mânteşti pentru a împărtăşi în peşteri şi în deşerturi soarta împăratu­lui respins. Căsătorită an­te­rior cu un neghiob, ea devine înso­ţi­toarea fericită a „omului iubit“: acum, în suferinţele lui, dar după aceea, în împărăţia lui! Ce frumoasă ima­­gi­ne a Adunării, Mireasa lui Hris­tos, care îm­părtăşeşte pozi­ţia Domnului ei, astăzi ne­cunos­­cu­tă şi respinsă de lume, cum este şi El Însuşi, mâine ca să împă­ră­ţească cu El în glorie! „Dacă răbdăm, vom şi împă­răţi împre­ună“, ni se aminteşte în 2 Tim. 2.12 (vezi şi Rom.8.17).

 

 

1 Samuel

26.1-12

29 Martie

 

Generozitatea lui David din cap. 24 păru­se în final să atingă inima lui Saul. Dar, vai, nu există la el nici o dovadă de pocăinţă adevărată! De­nunţarea laşă a zifiţilor, care încearcă să se facă bine văzuţi de Saul, îl trimite pe răutăciosul îm­părat prin ţară, împotriva celui care într-o zi îi va lua locul. Psalmul 54, scris cu această ocazie, ne lasă să înţelegem cât de dureros a fost pen­tru David acest act josnic al zi­fiţilor. El imploră aju­torul lui Dumnezeu împotri­va oamenilor cruzi care caută să-i ia viaţa; ei nu L-au pus pe Dum­nezeu înaintea lor (Psalmul 54.3), însă David Îl cheamă şi, ca răspuns la rugăciune, Dumnezeu Îşi prote­jează unsul şi-i oferă o nouă ocazie de a-şi arăta curăţia intenţiilor faţă de Saul. O expe­di­ţie nocturnă pune în mâinile lui David su­li­ţa cu care, în două împrejurări, împă­ratul ucigaş în­cer­case să-l omoare. Un singur cu­vânt ar fi fost sufi­cient: ... Abişai îl aştepta. Însă şi de această dată îndu­ra­rea îi opreşte braţul.

Oare nu tocmai astfel a acţionat şi Modelul nostru desăvârşit? (vezi ca expl. Lc.9.54). Isus a pus în practică ceea ce-i în­văţase mai înainte pe ucenici: „Iubiţi pe vrăj­maşii voştri, faceţi bine ce­lor care vă urăsc ... Fiţi deci îndurători ... nu jude­caţi ... nu condamnaţi“ (Luca 6.27, 36, 37). Să punem şi noi în practică cu atât mai mult aces­te cuvinte ale Dom­nului Isus!

30 Martie

                       1 Samuel

                        26.13-25

 

Probabil că este dificil pentru noi să înţelegem caracterul lui Saul. Cum se pot împăca aceste regrete, aceste promisiuni şi aceste manifestări de afecţiune cu implacabilitatea reînnoită cu care-l urmăreşte pe David ca să-l nimicească? Nu trebuie să confun­dăm niciodată credinţa cu sentimentalismul. Aces­ta din urmă este în stare să verse lacrimi din abun­denţă, să repete fără o convingere ade­vă­ra­tă: „am păcătuit“ (15.30; 26.21) şi să‑şi ia cele mai solemne angajamente. Dar conştiinţa nu este atinsă, iar dovada stă în faptul că fructele nu durează. Saul este un om super­fi­cial, plin de emoţii, dar lipsit de pu­terea de a-şi pune în aplicare hotărârile bu­ne, pentru că nu are credinţă.

Câtă demnitate păstrează David, în pofida umi­linţei lui! Cu toate că este hărţuit ca „o potâr­ni­che în munţi“, toate lucrurile arată că el este stă­pânul situaţiei. El îl mustră pe Abner şi, cu fer­mitate, îi pune lui Saul întrebări pătrunză­toare, la care acesta nu poate da nici un răspuns (v. 18).

Astfel, inimile ne sunt din nou îndreptate spre Acela care, după ce a fost umilit, batjocorit şi respins, „va fi înălţat şi va fi ridicat şi va fi foarte sus“. Şi se adaugă: „înaintea Lui împă­raţii îşi vor închide gura“- Is 52.13-15.

 

1 Samuel

27.1-12

31 Martie

 

O primă vizită a lui David în Gat la Achiş avusese ca rezultat completa sa confuzie (21.10-15). Acum, în ciuda acelui fapt, se întoarce acolo pentru că-i este teamă de Saul. Nu-l mai recunoaştem pe cel care, în capi­tolul precedent, coborâse fără teamă chiar în mij­locul taberei adverse, ca să ia suliţa de la căpă­tâiul lui Saul. Şi încă mai greu ne este să-l recu­noaştem pe învingătorul lui Goliat în acest om care se duce să caute re­fugiu la filisteni. Vai, nu se întâmplă oare adesea să nu mai putem fi recu­nos­cuţi ca nişte urmaşi ai lui Isus? Cu ajuto­rul Lui, probabil că am câştigat unele victorii. Asemenea lui David, ne-am arătat încrederea în Dumnezeu, fermitatea în mărturia pentru El înaintea oame­nilor. În noi s-au putut vedea atunci caractere ale harului. Apoi, de la o clipă la alta, n-a mai rămas nimic. Ne găsim de partea lumii, aliaţi cu vrăjmaşii Domnului.

În adevăr, la Gat, David a uitat cum l-a înfrânt pe Goliat. Dragi prieteni, să nu uităm crucea ni­ci­oda­tă! Ca o barieră, ea ne separă de lumea care L-a crucificat pe Isus (citiţi Galateni 6.14).

 

 

 





1 Samuel

28.1-14

1 Aprilie

 

În timp ce David se găseşte la Gat într-o poziţie duală şi periculoasă, Saul se găseşte într-o si­tuaţie şi mai dificilă. În faţa filistenilor, care s-au strâns pentru un nou război, inima îi tremură foarte tare, pentru că nu mai are pe ce să se spri­jine. După ce-L abandonase pe Domnul, el este acum cel abandonat. Saul I se adre­­sează Domnului pe toate căile. Trudă în zadar: Dumnezeu rămâne surd! Iată o ilus­trare solemnă a textului de la Proverbe 1.24-28! Dar să ne aducem aminte că cel credincios nu poate să se aştepte să afle voia Domnului cât timp conştiinţa i se găseşte într-o stare rea.

Şi astăzi anumite persoane pretind că pot chema spiritele celor morţi, dar diavolul le foloseş­te ca să rătăcească sărmanele suflete su­persti­ţioase. Acestea se regăsesc astfel pe ele însele într-o comunicare nu cu cei morţi, ci, de fapt, cu demonii.

Copii ai lui Dumnezeu, nu fiţi nici măcar cu­ri­oşi faţă de  aceste lucruri! Ele sunt o urâciune în o­­chii lui Dumnezeu (Deuteronom 18.10-12; Le­vi­tic 19.31). Saul cunoştea lucrul acesta; în zile mai bu­ne veghease la îndepărtarea lor din Israel (v. 3). Om inconstant, carnal, iată-l totuşi cum, în confuzia lui, a recurs la această vrăjitoare din En-Dor.

 

 

2 Aprilie 

1 Samuel

28.15-25

 

Ce scenă înspăimântătoare! Însăşi femeia scoa­te un ţipăt chinuitor (v. 12), iar aceasta pentru că nu în urma vrăjilor ei a apărut Samuel. Nici ea, nici stăpânul ei, Satan, n-aveau pu­­te­rea să facă aşa ceva. Mâna lui Dumnezeu era aceea care, pentru un moment, a întredeschis poarta locuinţei morţilor şi a făcut să urce în scenă robul Său Samuel.

Ceea ce pro­fetul are de spus seamănă cu mesajul pe care, ca mic copil, avusese misiunea să i-l transmită lui Eli (3.11-13). Este o confirmare îngrozitoare a jude­căţii Domnului. Încă o zi şi va fi adusă la înde­plinire. Împă­răţia va fi luată de la Saul şi va fi dată lui David. Împă­ratul şi fiii lui i se vor ală­tu­ra lui Samuel, în locul unde morţii aş­teap­tă învie­rea: spre viaţă ori spre judecată.

Este deosebit de solemn sfârşitul acestui om care îşi începuse domnia atât de promiţător. Dragi prie­teni, reţineţi bine aceasta: oamenii cu cele mai fru­moase carac­tere, dar care nu au „viaţa nouă“, merg spre o pe­­deapsă eternă tot atât de sigur ca şi cei mai mari păcătoşi. Isus dă această viaţă divină tuturor acelora care I-o cer. Tu o ai?

 

 

 

 


1 Samuel

29.1-11

3 Aprilie

 

Atât timp cât nu exista un război deschis între Israel şi filisteni, poziţia lui David faţă de străini putea fi scuzată, deoarece fusese condus în exil chiar de ura lui Saul. Acum însă, în pragul bătăliei, situaţia aceasta devine imposibilă. David ar fi trebuit să-şi dea sea­ma de lucrul acesta, dar continuă jocul său dublu, arătându-se gata să‑şi încingă armele con­tra lui Israel, fiind însă de partea filistenilor. Domnul, în în­du­rarea Lui, Se foloseşte de suspiciunea prinţilor, pentru a-l smulge pe David, tocmai la timp, din cursa în care se aruncase singur.

Să reţinem bine că, pentru credincios, lumea nu este nu­mai un străin, ci şi un vrăjmaş. Ea nu este mai puţin peri­culoasă prin avansurile sau prin complimentele ei – aici ale lui Achiş către David (v. 6, 9) – decât prin mani­festările ei de violenţă.

Omul cu faima de a fi ucis zecile lui de mii de filis­teni a fost în stare să-şi uite propriile victorii. Dimpotrivă, vrăj­maşii lui le-au păstrat usturătoarea amintire (v. 5; 21.11). Şi când noi uităm cru­cea şi mărturia noastră anterioară, lumea ştie să ne arate întotdeauna cu degetul: «Nu este aces­ta credinciosul care se credea mai bun decât noi?»

 

 

4 Aprilie 

1 Samuel

30.1-10

 

Dumnezeu n-a permis ca David să participe în bătălie nici contra lui Saul, pe care-l cruţase de două ori atât de generos, nici contra lui Ionatan, prietenul său, nici contra lui Israel, peste care fusese chemat să domnească!

Cu toate că a fost împiedicat de la aceasta, trebuie acum să sufere disciplinarea, asemenea oricărui slujitor neascultător. Disciplina constă în dezastrul pe care îl găseşte când se întoarce la Ţiclag. Ce tragedie pentru aceşti oameni şi mai ales pentru căpetenia lor! Aceia care-i sunt cei mai dragi au dispărut. Nu ştie dacă sunt morţi sau doar captivi. David a pierdut totul. Şi chiar mai rău: exilat din Israel, urmărit de Saul, respins de falşii săi prieteni, filistenii, este acum înlăturat de prie­­tenii lui adevăraţi, care i-au fost însoţitori fi­deli de la început, căci ei se întorc împotriva lui şi vorbesc să-l ucidă cu pietre. Nu mai are nimic ... Cu toate acestea, Dumnezeu rămâne! Şi ci­tim aceste cuvinte remarcabile: „David s-a întărit în Domnul Dumnezeul lui“ (v. 6). Nemai­putând conta pe nimeni şi pe nimic, înţelege semnificaţia imnului: «Când totul a apus, El îmi rămâne, numai El». Apoi, cu această putere pe care a regă­sit-o în Dumnezeul său, David se an­ga­jează hotărât în urmărirea je­fuitorilor ama­le­ciţi.

 

 

1 Samuel

30.11-31

5 Aprilie

 

Sărmanul sclav  egiptean abandonat de stăpânul lui, pe care David îl adăposteşte şi îl înviorează cu apă şi hrană, ne reaminteşte de condiţia păcă­tosului pierdut. Când Satan l-a lăsat într-o sta­re de slăbiciune totală şi de moarte morală, Isus, asemenea bunului Samaritean, îi dă acestui păcătos atât viaţa, cât şi puterea şi capacitatea de a-I sluji.

 Conduşi de băiatul acesta, David şi oamenii lui cad fără veste asupra amaleciţilor ocupaţi cu săr­bătorirea victoriei. Dumnezeu permite ca ei să recupereze tot ce le fusese furat şi să intre în posesia unei prăzi bogate. Acesta este harul divin de care toţi trebuie să profite, chiar şi cel care „a ră­mas la bagaje“! Iată răspunsul lui David pen­tru însoţitorii săi egoişti şi geloşi! Nu este aceasta şi învăţătura Evangheliei? Lucrătorul de la ceasul al unsprezecelea va primi tot atât cât pri­etenii lui care au început de dimineaţă, în ciu­da resentimentului lor; pentru că el s-a învoit cu un stăpân plin de bunătate (Matei 20.14, 15). Să nu credem, de exemplu, că un credincios infirm sau bolnav va fi mai puţin favo­rizat în ziua lui Hristos deoarece, aparent, nu se găseşte «în pri­ma linie». Noi nu suntem în stare să judecăm ser­­vi­ciul altor creştini, nici să estimăm răsplata lor. Dom­nul le-a pregătit-o pe măsura dragostei Sale desăvârşite.

6 Aprilie 

1 Samuel

31.1-13

 

În timp ce au loc aceste evenimente, între Israel şi filisteni începe lupta. Curând sorţii înclină în favoarea filistenilor, pentru că aceştia au la dis­­poziţie un corp de arcaşi împotriva cărora israeliţii, lo­viţi de la distanţă, nu-şi mai pot folosi armele. Apoi de­o­dată totul este pierdut pentru Saul. Şi, prin con­­trast cu David în capitolul precedent (v. 6), nici Dumnezeu nu este cu el. Singura cale de ieşire pe care o poate vedea, deşi e tragică, este să‑şi ia viaţa. Acelaşi lucru îl va face şi Iuda. Astfel, asemenea multor oameni sărmani a căror dispe­rare i-a condus la sinucidere (mai degrabă decât în bra­ţele Domnului), dorind să scape de o dezonoare pe pământ, Saul nu face decât să se arunce mai repede într-o nenorocire eternă. Săr­manul om! Avusese împărăţia şi tot ce şi-ar fi pu­tut dori cineva în lumea aceasta. Dar la ce îi folosesc toate acestea celui care „şi-ar pierde sufletul?“ (Marcu 8.36).

Locuitorii Iabesului din Galaad, o cetate având legături de sânge cu seminţia lui Beniamin (Judecători 21.14), îşi arată recunoştinţa faţă de Saul, care cândva îi salvase (cap. 11).

Acum vechea ordine a lucrurilor este dată deoparte, pentru a face loc împăratului ales de Dum­ne­­zeu, David, o imagine a Domnului Hris­tos venind să domnească în glorie.

2 Samuel

1.1-16

7 Aprilie

 

Episodul de la Ţiclag l-a lăsat pe David umilit, conştient de propria-i slăbiciune; dar l-a şi restabilit în relaţia lui fericită cu Domnul. El a fost pregătit astfel pentru domnia asupra căreia se des­chide acum cartea a doua a lui Samuel.

Omul care-i aduce vestea morţii lui Saul credea că aduce „o ştire bună“ (4.10). Oare nu era vorba pentru David de moartea vrăjmaşului său şi de oca­zia de a urca pe tron? Dar acest om nu-l cunoaşte pe cel căruia îi vorbeşte. În inima „iubitului“ Dom­nului străluceşte harul dezintere­sat, însoţit de dragostea pentru poporul Lui şi de respectul pen­tru dispoziţia dată de Dumnezeu. Cum s-ar fi pu­tut bucura el când israeliţii erau în­frânţi, iar prin­ţul lor, dezonorat în faţa vrăjmaşilor Dom­nului?

David îl întreabă pe noul venit: „De unde eşti?“ (v.13). Omul confirmă că face parte din­tre vrăjmaşii lui Israel, şi încă dintre cei mai răi: era amalecit! Încercând să-l trişeze pe David printr-un mesaj înşelător, n-a făcut decât să se trişeze pe sine (vezi Prov. 11.18). I-ar fi plă­cut ca noul împă­rat să-şi ia coroana din mâna lui. În aceas­ta, el se aseamănă marelui Vrăjmaş care a încercat, deşi fără succes, să-L facă pe Domnul Isus să primească din mâna lui toate împărăţiile lumii şi gloria lor (Matei 4.8-10).

 

8 Aprilie 

2 Samuel

1.17-27

 

Departe de a se bucura de nenorocirea care-l ajunsese pe rivalul şi prigonitorul său, David compune pe această temă un mişcător cântec de jale. Acest „Cântec al Arcului“ laudă calităţile o­me­neşti ale lui Saul: puterea, generozi­tatea, popularitatea lui. Şi, acoperindu-i răutatea împăra­tu­lui, din pricina căreia suferise atât de mult până atunci, David ar dori totodată, dacă este posibil, să ascundă înfrângerea care ar alimenta bucuria şi dispreţul din partea vrăjmaşilor Domnului: „Nu spuneţi în Gat ...“ (v. 20).

Ne este necesar să învăţăm, ca şi fiii lui Iuda (v.18), lec­ţiile pe care le oferă acest „Cân­tec al Arcului“: să plân­gem cu cei nenorociţi; să căutăm lucrurile bu­ne la aceia care nu ne plac; să ne abţinem să vor­bim ce ştim că este neplă­cut despre cineva; mai presus de orice, să acope­rim neajunsurile su­ro­rilor şi fraţilor noştri, pen­tru o bună măr­turie a poporului lui Dumne­zeu în faţa lumii (1 Petru 4.8).

Apoi inima lui David, copleşită de durere, se exprimă avându-l ca subiect pe Ionatan. Dragoste minunată, plină de farmec; cu toate acestea, palidă imagine a dra­gos­tei lui Hristos; dragoste nemărginită, de care nimic – nici chiar moartea – nu ne va putea despărţi niciodată (Romani 8.38, 39).

 




2 Samuel

2.1-11

9 Aprilie

 

Înainte de a fugi în ţara filistenilor, David nu-L consultase pe Dumnezeu (1 Samuel 27.1) şi faptul acesta îl dusese în necaz. Dar această expe­rienţă amară n-a fost fără un folos. Acum Îl întreabă pe Domnul de două ori.

Niciodată nu se poate spune că insistăm prea mult asupra acestui prin­cipiu fundamental al vieţii creştine: dependenţa. Ea este o datorie în faţa lui Dumnezeu, dar şi sursa puterii şi a sigu­ran­ţei noastre.

Hebronul, în care Dumnezeu îl aduce pe unsul Său, este un loc care ne vorbeşte despre moarte. Mormintele patriarhilor se găseau acolo. Hristos, Preaiubitul lui Dumnezeu, adevăratul David, înainte de a-Şi prelua oficial împărăţia, a mers până la moarte prin ascultare de Dumne­zeu. Şi acesta este şi locul spre care Dumnezeu îi îndreaptă pe ai Săi. Credinciosul a murit împre­ună cu Hristos.

David nu-i uită pe locuitorii Iabesului din Galaad, care îşi arătaseră bunătatea faţă de Saul. Oare Domnul va uita micile acte de caritate pe care ne-a permis să le exersăm? (Evrei 6.10).

Suveranitatea lui David avea să fie stabilită treptat- treptat. Pentru moment, numai Iuda l-a recunoscut. Restul poporului s-a supus lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, susţinut de Abner, fosta căpetenie a armatei lui Saul.

 

10 Aprilie 

2 Samuel

2.12-32

 

Până la sfârşitul capitolului 4 citim despre conflictul dintre David şi Iş-Boşet sau, mai de­grabă, dintre generalii lor, respectiv Ioab şi Abner. Este o confruntare de prestigii, fiecare dintre aceşti oameni mândri dorind să fie întâiul; şi va sfârşi prin moartea lui Abner şi apoi a lui Iş-Boşet. Împrejurările acestea triste, echi­valând cu un război civil, sunt folosite de Domnul pentru a stabili, puţin câte puţin, domnia împăratului Său.

Violenţei şi spiritului de răzbunare li se dă frâu liber. Aproape de iazul lui Gabaon, încerca­rea puterii începe ca un joc. Ei doresc numai să-i vadă pe aceia dintre ei care sunt mai îndemânatici şi mai puternici. Dar, de la mân­drie până la uci­dere, iată ce pas mic este! Exaltarea conduce la pierderea controlului de sine şi actul criminal se înfăptuieşte înainte ca cineva să-şi poată da seama de ce va rezulta din aceasta. Cei douăzeci şi patru de tineri nefericiţi cad în acelaşi timp, fiecare stră­puns de sabia celuilalt.

Să observăm că David rămâne deoparte faţă de competiţiile pe care Ioab pretinde că le susţine în numele său. Astfel facem cunoştinţă cu caracte­rul acestuia: om şiret şi fără scrupule, care apără cauza lui David pentru că aceasta îi va aduce un câştig personal.

 

2 Samuel

3.1-5; 5.1-9

11 Aprilie

 

În timpul acestor evenimente, David a aşteptat în linişte la Hebron ca Domnul Însuşi să-l stabi­lească împărat peste tot Israelul.

Tot astfel Isus, acum în ceruri, aşteaptă ca Dumnezeu să-I dea împărăţia Sa universală.

Pentru Israel, începutul capitolului 5 marchează o dată importantă în istoria lui şi anume transferul scau­nului de domnie al lui David la Ierusalim, oraş care, de acum înainte, va ocupa un loc atât de important în istoria poporului şi în sco­pu­rile lui Dumnezeu. Dar, în interiorul zidurilor cetăţii, pe Muntele Sion, exista un oraş de ne­pă­truns, păstrat de iebusiţi încă din timpul lui Iosua. În ciuda laudei de sine a ocupanţilor, Da­vid îl cucereşte. Totuşi aici David uită harul care l-a caracterizat atât de des, prin aceea că interzice accesul şchiopilor şi al orbilor în casa lui Dumnezeu. Ce contrast cu Domnul, care i-a pri­­mit în templu pentru a-i vindeca, în mod expres pe orbi şi pe şchiopi (Matei 21.14); ce con­trast, de asemenea, cu omul care „a dat o cină mare“ (Dum­nezeu Însuşi) şi care, pentru a-Şi umple ca­sa, îi strânge pe aceşti oameni nenorociţi (re­pre­­zentându-ne pe tine şi pe mine) ca să-şi ocupe lo­curile lor la sărbătoarea harului (Luca 14.21-23).

 

12 Aprilie 

2 Samuel

5.10-25

 

Am admirat calităţile de credinţă şi de depen­denţă manifestate de David în atât de multe si­tu­aţii (şi o dată în plus în v. 19 şi 23, în lup­­ta contra filistenilor). Din nefericire, viaţa lui de familie este departe de a ajunge la acelaşi nivel. În pofida uneia dintre poruncile Domnului adre­­sate spe­cial împăraţilor (Deuteronom 17.17), Da­vid îşi ia multe soţii, întâi la Hebron, apoi la Ieru­sa­lim. Dacă ar fi avut-o numai pe credin­cioasa Abigail de soţie (numele ei semnificând bu­curia tatălui, fiind o prefi­gurare a Bisericii), n-am mai fi întâl­nit trei nume care urmau să devină sursa unei du­reri atât de mari pentru el: Amnon, Absalom şi Adonia (3.2-4).

Războiul contra filistenilor poate fi reluat cu triumf, urmând instrucţiunile Domnului. Înain­tea celei de-a doua bătălii, David şi-ar fi putut spu­ne: «Să procedăm ca şi întâia dată, pentru că a­­tunci am reuşit!» Dar îl veţi remarca, din con­tră, întrebându-L din nou pe Domnul. Şi face foarte bine că întreabă, pentru că răspunsul este cu totul di­ferit. De aceea, să nu ne încredem în propria înţe­lepciune, ci să cerem de la Domnul îndru­ma­rea; atunci vom fi şi noi capabili să câştigăm victoriile pe care El ni le-a pregătit.

 

 

2 Samuel

6.1-11

13 Aprilie

 

Primul gând al lui David la inaugurarea împă­răţiei se îndreaptă spre chivotul Domnului. El mobilizează treizeci de mii de oameni, elita lui Israel, de data aceasta nu pentru o bătălie, ci pen­tru a escorta chivotul într-un mod demn, până la Ieru­salim. Oricâtă onoare am acorda Persoanei Dom­nului Isus, nu este niciodată prea mare. Numai că acest omagiu şi această închinare tre­buie să I le aducem într-un fel înţelept şi în ascul­tare. Potrivit dispoziţiei divine, chivotul ar fi tre­buit pur­tat pe umeri (Numeri 7.9); însă David şi po­po­rul n-au ţinut cont de aceasta. În opinia lor, un car nou, asemenea celui folosit mai înainte de fi­lis­­­teni în ignoranţa lor, servea mult mai bine sco­pu­­lui lor. Nu era mai practic aşa, decât să-l transporte pe jos? Şi iată că Uza, care a atins chivotul, este rupt pe loc! Ce consternare! Noi nu l-am fi consi­derat atât de vinovat. Dar a fost vino­vat! Dum­nezeu a vrut să ne facă pe noi, ca şi pe David, să înţelegem cât de grav este să înlocuim învăţătura şi îndru­mă­ri­le Sale cu propriile noastre bune in­tenţii, în spe­ci­al acolo unde este implicată închi­narea şi adora­rea.

Amară întrerupere a acestei frumoase cere­monii! David, iritat şi înfricoşat în acelaşi timp, schimbă desti­naţia chivotului şi pierde astfel o binecuvântare de care se va bucura, în schimb, familia lui Obed-Edom.

14 Aprilie 

2 Samuel

6.12-23

 

Imagine impresionantă a Domnului Isus prezent în casa celui credincios, chivotul este ţinut trei luni în casa lui Obed-Edom, aducând binecuvântare acestui om şi fa­miliei lui. Faptul acesta n-a rămas neobservat (v. 12). Dacă trăim într-o legătură co­nstantă cu Domnul, cei care ne cunosc nu vor în­târ­zia să ia notă de faptul acesta. Vor dori şi ei să se bucure de binecuvântările pe care ni le acordă El.

Acum David, care a învăţat lecţia dată de Domnul, acţionează potrivit gândurilor Lui: chi­votul este purtat de leviţii care s-au sfinţit pentru aceasta şi el însuşi se dezbracă de măreţia im­pe­rială şi îşi exprimă bucuria dansând înaintea acestuia. Acum nu chivotul, ci Evanghelia ni-L arată pe Domnul Isus în persoană, făcându-Şi intrarea în aceeaşi cetate a Ierusalimului, în mijlocul bucuriei celor care-L aclamau (Matei 21.9).

„Când cei care purtau chivotul Domnului făceau şase paşi, el jertfea un bou şi un viţel gras“ (v. 13). Aceasta ne aminteşte despre mersul şi închi­narea celui credincios. Amândouă provoacă dis­preţul celor fără credinţă, pentru care Mical reprezintă o tristă imagine. Lumea apreciază pom­pa şi fastul. Dar credinciosul este fericit să se sme­rească, să se arate „şi mai de nimic“ (v. 22), pentru ca pri­vi­rile să nu se îndrepte asupra sa, ci să se oprească numai asupra Dom­nului Isus (compară cu Ioan 3.30).

2 Samuel

 7.1-17

15 Aprilie

 

„Când Îi plac Domnului căile unui om, îi pune chiar şi pe vrăjmaşii săi în pace cu el“ (Proverbe 16.7). Cuvântul acesta se dovedeşte acum adevărat pentru David. Şi, de când locu­ieşte într-o splendidă casă de cedru, se gândeşte cu seriozitate la chivotul Domnului care locuia într‑un simplu cort. Nobil sentiment din partea lui! Aceia dintre noi care se bucură de o viaţă asigurată şi confor­tabilă nu trebuie să uite niciodată că Stăpânul nostru a trecut prin această lume ca un călător divin, neavând un loc unde să‑Şi plece capul.

David îşi propune să construiască o casă demnă pentru Domnul. Dar ascultaţi cum îi răspunde El, în esenţă, prin gura lui Natan: «Mi-am însuşit această calitate de călător, ca să împărtăşesc prin har soarta popo­rului Meu. Iar timpul odihnei Mele n-a sosit încă. Dar ceea ce tu nu poţi face va fi împlinit de unul dintre des­cen­denţii tăi».

Domnul Se referă în primul rând la Solomon, fiu al lui David, care va construi templul. Dar v. 14, citat în Evrei 1.5, arată că acest Îm­pă­rat, Fiu al lui David, sub aspect pro­fetic este Isus, Fiul lui Dumnezeu. Despre El ex­clusiv se poate afirma că împărăţia Îi va fi stabili­tă pen­tru totdeauna. Binecuvântările personale (v. 8, 9) sau colec­ti­ve (v. 10) îşi au toate sursa în această Per­soană fără seamăn.

16 Aprilie 

2 Samuel

7.18-29

 

David dorise să facă ceva pentru Domnul. Dar răspunsul divin a fost: «Eu sunt acela care am făcut totul pentru tine». Iată lecţia pe care fie­care dintre noi se cuvine s-o înveţe. Dumnezeu Însuşi a preluat deplina responsabilitate pentru mân­tui­rea noastră, pentru odihna noastră şi pentru tot ceea ce priveşte viitorul nostru (v. 19). Minunate planuri la care n-am avut nici o contribuţie! „Cât de ne­pă­­trun­se sunt judecăţile Lui şi de ne­înţelese căile Lui!“ (Romani 11.33). Cu adevărat, aceasta nu este „legea omului“! (v. 19).

Apoi ce-i mai rămâne lui David să facă? Sim­plu, să-I mulţumească lui Dumnezeu. În prezenţa divină, împăra­tul intră, se pleacă şi adoră întoc­mai cum credin­ciosul poate face astăzi în adu­na­rea celor răscumpăraţi, în jurul Domnului, cu si­gu­ranţa liniştită că este îndreptăţit să se afle acolo şi să se bucure deja de această odihnă divi­nă. „Cine sunt eu ... şi ce este casa mea?“ (v. 18). Nici David, simplul păstor (v. 8), nici Israelul scos din Egipt (v. 6) n-au vreun merit al lor sau vreun drept să ocupe o asemenea poziţie! Numai harul i‑a „adus până aici“ pe David şi pe poporul său (v. 18). Rugăciunea împăra­tului, expresie a comu­ni­unii perfecte, se rezumă astfel: „... lucrea­ză cum ai spus! Şi mărit să fie Numele Tău pentru totdeauna“ (v. 25, 26). În momentul acesta particular am pune în mod fericit Psalmul 23 pe buzele lui, în special v. 5 şi 6.

2 Samuel

8.1-18

17 Aprilie

 

Întărit de promisiunile Domnului, noul împă­rat îşi asigură tronul prin victoriile care aduc supunerea vrăjmaşilor lui. Primii dintre aceşti vrăj­maşi sunt filistenii. Ţara lor întreagă poate fi, în sfârşit, adusă sub control. Următorii care vor fi subjugaţi sunt moabiţii, ca împlinire parţială a profeţiei lui Balaam (Numeri 24.17). Hadadezer împreună cu sirienii care-i vin în ajutor sunt şi ei învinşi. În final este supus Edomul, potrivit unei profeţii încă mai vechi: binecuvântarea lui Isaac asupra lui Iacov (Geneza 27.29; vezi şi Geneza 25.23). David ilustrează aici ceea ce este scris despre Domnul Isus, a Cărui împără­ţie glorioasă va fi stabilită când toţi vrăj­maşii Lui vor fi puşi aşternut al picioarelor Sale (vezi Psalmul 110).

Acum, când pacea este stabilită şi autoritatea lui David recunoscută atât înăuntrul cât şi în afara împă­răţiei, se întocmeşte organizarea ei (v. 15-18). Împăratul este centrul, exerci­tând judecata şi actul justiţiar. În jurul lui, fieca­re îşi îndeplineşte funcţiile care-i sunt desem­nate. Preoţii se află acolo, asigurând relaţiile cu Dum­­ne­zeu. Securitate, stabilitate, dreptate şi pace  sunt carac­teristicile glorioase care vor fi, într-o mă­sură completă şi mult mai evidentă, ale Îm­pă­răţiei care va veni!

 

18 Aprilie 

2 Samuel

9.1-13

 

Capitolul 8 ne-a înfăţişat gloria împăratului David. Însă aici este altceva care o depăşeşte cu mult: este harul care îl însoţeşte. David l-a învăţat în şcoala lui Dumnezeu, el însuşi fiind obiectul lui. Oare poate fi aceasta „legea omului“, să primească la curtea lui, la masa lui, pe ultimul reprezentant al liniei rivale, pe moş­­tenitorul vrăjmaşului său? (citeşte 2 Samuel 4.4).

Cu siguranţă, nu! Aceasta este un exem­plu de „bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu“, pentru că David nu este satisfăcut doar să-şi îm­pli­nească promisiunea faţă de Ionatan şi de Saul (1 Sam. 20.15; 24.21, 22): el face ca acest har divin să se reverse peste săr­ma­­nul Me­fiboşet, pătruns cu totul de sen­timentul propriei nevrednicii. În plus, nu era el şchiop şi, din această cauză, obiect al vrăj­mă­şiei împăratu­lui? (5.8). Dar să remarcăm felul în care este cău­tat, chemat pe nume, asigurat, îm­bogăţit, invitat ca un membru de familie la masa împăratului şi, în final, adoptat pentru tot res­tul vieţii lui. Ce frumoasă imagine a lucrării Dom­nului Isus pentru un păcătos!

Mefiboşet nu va înceta să fie un invalid. Versetul 13 o repetă intenţionat. Dar când va fi aşezat la masa împărătească, faptul acesta nu va mai putea fi văzut. Oare nu este tot aşa şi cu cre­­dinciosul aflat aici, jos? Vechea lui fire nu-i este luată, dar, în timp ce stă în comuniune cu Domnul, o poate ţine în afara vederii.

2 Samuel

10.1-19

19 Aprilie

 

După exemplul lui Mefiboşet, care a acceptat harul imperial, iată istoria celor care nu-l înţeleg şi care nu vor să-l primească.

David a arătat bunătate faţă de Hanun, cău­tând să-l mângâie. Tot aşa, astăzi, Domnul Isus doreşte să Se descopere oamenilor ca Acela care a purtat suferinţele lor şi care a luat asupra Lui du­rerile lor (Isaia 53.4). Poate exista o jignire mai ma­re decât să respingi o asemenea iubire? Cât de mult trebuie să-l fi jignit pe David insulta a­du­să slujitorilor lui! Dar în cât mai mare mă­sură este rănită inima desăvârşit de sensi­bi­lă a Mântu­i­torului, de dispreţul celor care zi de zi resping chemarea dragostei Sale (Ioan 5.40; Matei 22.6)!

A mai fost încă timp pentru Hanun şi pentru poporul lui să se smerească, atunci când au văzut ce situaţie rea produseseră. Experienţa Abigailei ne dă certitudinea că judecata pe care o me­ritau s-ar fi putut abate de la ei (1 Samuel 25). În loc să facă aşa, mândria oarbă a fiilor lui Amon îi duce la război deschis contra aceluia care le voise binele. Dar, pentru David, este ocazia unei noi victorii, şi mai glorioase decât cea repurtată în cap. 8, asupra lui Hadadezer şi a sirienilor care îşi uniseră forţele cu amoniţii.

 

20 Aprilie 

2 Samuel

11.1-27

 

Cineva ar prefera să rămână la victoriile din ca­p. 10 şi peste ceea ce urmează acum să aştearnă un văl de tăcere;  şi aceasta pentru că David su­fe­ră aici, din partea vrăjma­şului sufletelor noastre, cea mai crudă înfrângere a vieţii sale. Mai mult, a­cest trist episod reprezintă în Cuvântul lui Dum­­ne­zeu o avertizare solemnă pentru fiecare din­tre noi. Chiar cel mai evlavios credincios po­se­dă o ini­mă coruptă, larg deschisă pentru toate poftele şi de aceea trebuie să vegheze asu­pra porţilor aces­tei inimi re­le, în special asupra ochilor lui. Aceas­tă istorie tragică ni-l arată pe un împărat de­ve­nind sclav: un sclav al propriilor dorinţe, în­fă­şu­rat în teribila strânsoare a păcatu­lui. În loc să se afle pe câmpul de luptă cu oştile lui, David se re­la­­­xează la Ieru­salim, plimbându-se fără ocu­pa­ţie pe te­rasa palatului său. Să nu uităm ni­ciodată că lipsa de activitate sau lene­via multiplică pentru copi­lul lui Dumnezeu ocaziile de cădere. În con­­di­ţii de inac­ti­vi­ta­­te, vigilen­ţa se prăbuşeşte ine­vi­ta­bil, iar diavolul, care niciodată nu pierde ocazia, ştie cum să ex­ploateze avan­­tajul. Să fim a­tenţi deci să ne um­plem timpul cu o activitate folo­sitoare.

David o ia pe soţia lui Urie şi, pentru a-şi aco­peri păcatul, îl comite pe al doilea, urzind cu complicitatea lui Ioab moartea unuia dintre cei mai nobili şi mai devotaţi soldaţi ai săi.

2 Samuel

12.1-12

21 Aprilie

 

„Să nu pofteşti soţia aproapelui tău“, „Să nu comiţi adulter“, „Să nu ucizi“ spunea legea (Exod 20. 17, 14, 13). David, cel care în Ps. 19.7 avea să declare: „Legea Domnului este perfectă“, a călcat succesiv trei dintre dispoziţiile ei. Cu toate acestea, conştiinţa încă nu i se trezeşte. Domnul trebuie să i-l trimită pe Natan. Şi pa­ra­bola im­presionantă a mieluşelei furate, atât de potrivită pentru a putea pătrunde în inima unuia care odinioară fusese păstor, este pe punctul de a-l ajuta să-şi evalueze grozăvia faptei sale. Însă David nu se recunoaşte imediat. Se ara­tă fără milă faţă de omul bogat. Nu sun­tem şi noi la fel? Paiul din ochiul fratelui nostru nu ne scapă, în timp ce nu observăm deloc bârna care se găseşte într-al nostru (Matei 7.3). Astfel dege­tul lui Dum­nezeu îi arată cu solemnitate: „Tu eşti omul acesta“. Apoi trista afacere, as­cun­să atât de atent, este, fără nici un menaja­ment, pusă în lumină: «Tu ai făcut aceasta, aceea ...!» În final, pentru a ruşina inima lui David, Dumnezeu îi reaminteşte tot ceea ce harul Său făcuse pentru el. Era puţin oare? În cap. 7.19, David spu­se­se contrariul. Cu cât am primit mai mult, cu atât mai puţin scuzabile sunt poftele noastre. Dar noi am primit şi mai mult!

 

 

22 Aprilie 

2 Samuel

12.13-25

 

Conştiinţa lui David, atât de mult timp ador­mi­tă, este cuprinsă acum de convingerea profundă a păcatului. El înţelege că această crimă nu-i afectează numai pe Urie şi pe soţia lui, ci în primul rând este îndreptată împotriva Domnului.

Tre­buie să înţelegem că greşelile pe care le co­mi­tem faţă de fraţii şi surorile noastre, faţă de părinţi sau faţă de oricine alt­cineva constituie întâi un păcat împotriva lui Dumne­zeu. De aceea nu este suficient să reglementăm problema cu cel pe care l-am nedreptăţit ... când faptul aces­ta este posibil (pentru David n-a fost posibil), ci trebuie s-o mărtu­risim şi lui Dumnezeu.

Aceasta este ceea ce şi face David în Ps. 51, scris în mo­men­tul durerii amare (vezi Psalmul 32.5,1 şi 2). Într-a­devăr, Dumnezeu nu dis­pre­ţu­ieşte „o ini­mă zdrobită şi smerită“ (Ps. 51.17). El îl iar­tă pe sărmanul Său slujitor; îl iartă complet. David este „mai alb decât zăpada“, pentru că fusese spălat prin acelaşi sânge scump al lui Isus, vărsat pentru el, pentru tine şi pentru mine (Isaia 1.18). Dar cele ce nu pot fi îndepărtate sunt con­secinţele rău­lui înfăptuit; şi sunt foarte dureroase. În primul rând, copilaşul lui trebuie să moară. Prin aceasta toţi vor cunoaşte că, în timp ce-l iar­tă pe păcătos, Dumnezeu condamnă păcatul în mod abso­lut, chiar şi atunci  şi în special atunci  când este comis de către unul dintre sluji­torii Săi.

2 Samuel

14.25-33

23 Aprilie

 

Corupţie, violenţă: acestea sunt titlurile pe care le pot purta capitolele 11-13. Încă de la în­ce­putul Genezei, acestea reprezintă caracteristicile lu­mii. Şi ea nu s-a schimbat. Şi ce teribil este când aceste caracteristici se mani­fes­­tă în familia omului lui Dumnezeu! David dăduse curs acestor două forme ale răului, luând-o pe Bat-Şeba şi ordonând moartea lui Urie. Acum ele se dezvoltă în propria casă. Până la sfârşitul istoriei sale, David va face amara experienţă că „ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Galateni 6.7).

Amnon este mort. La intervenţia lui Ioab, Absalom, uci­gaşul fratelui său, se întoarce la Ieru­sa­lim. Dar nu ve­dem la el nici un regret, nici un sentiment de umilinţă. Şiretenie, mân­drie, am­bi­ţie, lipsă de evlavie şi de afecţi­une naturală, iată ce găsim la acest om; iar istoria care urmea­ză îi va reda portretul şi mai sumbru. Absalom este un om a cărui condiţie morală rămâne mult în urma fru­mu­seţii lui fizice. Cum ar putea un asemenea individ mizerabil să fie fiul împăratului iubit? Şi totuşi este fiul lui! Noi nu moş­te­nim credinţa părinţilor noştri. Trebuie să devenim noi înşine credincioşi.

 

 

 

24 Aprilie 

2 Samuel

15.1-12

 

Atitudinea lui Absalom arată că în el nu s-a făcut nici o lucrare a conştiinţei. Revolta lui fuse­se pre­gătită cu mare grijă; zi de zi se înfăţişase la poar­ta cetăţii pentru a‑i întâlni acolo pe cei care aveau vreo neînţelegere de judecat. Îşi în­tin­dea mâna, îi îmbrăţişa şi-i întreba de ca­uza pentru care veniseră. Apoi le dădea de înţe­les că tatăl său nu era capabil să exercite într-un mod potrivit ac­tul justiţiar. El adăuga, pe de altă parte, că, dacă ar primi puterea, nu-i va lipsi de ju­de­carea pri­cinilor lor. Ipocrit şi linguşitor, Absalom a reu­şit totuşi, în felul acesta, să-şi construiască în tot Israelul o reputaţie de bunăvoinţă, de amabilitate, de dreptate, toate pe contul împăratului, tatăl său. El „fura inimile bărbaţilor lui Israel“ de la dom­nul lor adevărat (v. 6; Romani 16.18). Oare nu există şi astăzi oa­meni (şi lucruri) în stare să fure inimile noas­­tre de la adevăratul David? Să ne reamintim tot­­dea­­una că aceste inimi aparţin Domnului Isus Hris­­­tos! El a plătit un preţ suficient de mare pen­tru a le avea pentru Sine fără rezerve şi pentru totdeauna.

În v. 7-12 îl vedem pe Absalom cum, acope­rindu-şi acţiunea josnică cu un pretext religios, îşi urzeşte planul desemnat să-l aşeze pe tron (Ieremia 9.3-5).

 

 

2 Samuel

15.13-29

25 Aprilie

 

Cât timp toate mergeau bine pentru împărat şi pentru toată curtea lui, era impo­sibil să se facă o distincţie între cei care-i erau cu adevărat loiali lui David şi cei care rămăseseră cu el numai pentru un câştig personal. Încercarea va arăta acum ce se afla în inimile lor şi-i va tria. Unii îl urmează pe Absalom (v. 13), alţii pe David (v. 18); starea de neutralitate nu mai este posibilă.

Ne-am gândit vreodată ce am face dacă mâine creştinii ar ajunge persecutaţi, sub pedeapsa cu închisoarea sau cu moartea, la fel cum erau odinioară ... şi cum sunt încă în unele ţări? Atunci am cunoaşte dacă‑L iubim pe Domnul Isus cu adevărat şi dacă-L urmăm nu doar când drumul este uşor, ci în egală măsură şi atunci când trebuie să părăsim totul şi să suferim toate pentru a locui cu El.

Itai era un străin care se alăturase împăratu­lui nu cu mult timp în urmă. Am văzut adesea oameni întorşi de curând la Dumnezeu, veniţi de pe un teren cu doar puţină lumină, dar dând do­vadă de o credinţă mare şi de o evlavie profundă. Prin contrast, alţi creştini, de la care am putea aştepta mult, datorită cunoştinţelor şi educaţiei lor, dau înapoi când vine timpul încercării. Fie ca toţi să ne asemănăm cu Itai din Gat!

 

 

26 Aprilie 

2 Samuel

15.30-37; 16.1-4

 

Durerile pe care David trebuie să le cunoască acum sunt rezultatul propriilor păcate. De aceea nu pot fi comparate cu suferinţele Domnu­lui Isus, care au fost toate consecinţa păcatelor noastre. Cu toate acestea, ele ne aduc în măsură să înţelegem mai bine prin ce a trecut Mântuitorul nostru. Iată-l pe David însoţit de câţiva prieteni credincioşi, plângând, în timp ce urcă din greu pe muntele Măslinilor! Mai târziu, în acelaşi loc, în grădina Ghetsimani, Omul durerilor, aflat în chinul luptei Sale, avea să aducă „cereri şi rugăciuni stăruitoare cu strigăt puter­nic şi lacrimi, către Acela care putea să-L mântu­iască din moarte“ (Evrei 5.7). Tocmai în acest loc află împăratul de trădarea lui Ahito­fel, prietenul şi sfătuitorul său apropiat (dar al cărui nume înseamnă „frate al nesă­buinţei“). Şi tot aici va veni mai târziu Iuda în fruntea sol­da­ţi­lor şi a aprozilor (vezi Ps. 3.1 şi titlul).

Strigătul de dezolare al lui David din Ps. 55.13-14 poate fi atribuit, fără îndoială, acestui moment: „Ci tu, un om ca mi­ne, sfătuitorul meu şi prietenul meu: noi am avut dulci destăinuiri împre­u­nă ...“ Să ne gândim cu câtă tristeţe trebuie să-l fi întrebat Domnul pe mizerabilul Său ucenic, „Prie­tene, pentru ce ai venit?“ (Matei 26.50).

 

 


2 Samuel

16.5-19

27 Aprilie

 

În timp ce David urmează drumul său de du­re­re şi de respingere, un beniamit numit Şimei pro­fi­tă cu laşitate de aceasta pentru a arunca cu pietre spre el şi a-l copleşi cu insulte. Împotriva Domnului Isus nu va fi doar un acuzator, ci o ceată de „câini“ (Psalmul 22.16) care se vor strânge în jurul crucii şi vor profita de umilirea Lui pentru a-L batjocori, pentru a da din cap şi a-L insulta. Nu numai că El nu le va da nici un răspuns, dar Se va în­drepta mai mult ca oricând spre Dumnezeul Său (Psalmul 22.19). Şi, într-o măsură mai mică, aceasta este şi ceea ce face David în faţa acuzaţiilor nedrepte: se adre­sează Ce­lui care cunoaşte adevărul (compară cu Psal­mul 7, titlul şi v. 3, 4). Mai mult, el primeşte această nouă încerca­re ca venind din mâna lui Dum­nezeu şi acceptă blestemul nedrept ca un lucru pe care Dumnezeu l-a considerat necesar. El îl mustră pe Abişai, al cărui zel arzător pentru răzbunare se manifesta evident (v. 9, ca şi în 1 Sa­muel 26.8). Acesta este şi felul în care Mântui­to­rul nostru a acţionat cu atâta perfecţiune când, în aceeaşi grădină în care L-am văzut deja, i-a putut spune lui Petru: „Pune sabia în teacă! Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?“ (Ioan 18.11).

 

 

28 Aprilie

2 Samuel

17.1-14

 

Huşai a fost trimis de David înapoi la Ierusa­lim, ca să zădărnicească sfaturile date de Ahitofel lui Absalom. Dumnezeu, răspunzând rugăciu­nii împăratului (15.31), intervine pentru a da suc­ces a­ces­­tei strategii. Apare faptul că astăzi El nu Şi-ar mai da binecuvântarea asupra unei ase­me­nea purtări, pentru că venirea Domnului Isus a des­chis pen­tru noi o dimensiune cu totul nouă a ade­vărului şi a îndreptăţirii, în conformitate cu Dum­nezeu.

Sfatul lui Huşai i-a permis lui David să fie in­for­mat la timp, pentru a se retrage dincolo de râu şi a-şi pregăti apărarea.

Încă nu am precizat că toate aceste evenimente au o semnificaţie profeti­că. Ele ne vorbesc despre un timp care va veni, când un anumit număr de oameni credincioşi din Israel, o „rămăşiţă“, vor fi persecutaţi şi forţaţi să fugă, urmăriţi de vrăjmaşii lui Hristos. Aceştia din urmă, împăratul şi profetul mincinos (sau Anti­cristul), prefiguraţi prin Absalom şi consilierul său, Ahitofel, vor face război sărmanei rămăşiţe, a cărei situaţie critică este prezentată în cartea Psalmilor. După o persecuţie de scurtă durată, cei doi complici vor ajunge la un sfârşit brusc şi îngrozitor: împăratul (Fiara) şi profetul min­cinos vor fi primii oameni aruncaţi de vii în iazul de foc, care este moartea a doua (Apocalipsa 19.20).

2 Samuel

17.15-29

29 Aprilie

 

Psalmii 3-7 relatează despre această pagină în­­tunecată a istoriei lui David. Fuga de Saul fusese nimic pe lângă această fugă de propriul fiu răzvrătit.

Dacă inima îi este sfâşiată, totuşi supunerea şi în­crederea îi rămân nezdruncinate. Ascultaţi aceste frumoa­se cuvinte: „Dar Tu, Doamne, eşti un scut în jurul meu“ (Ps. 3.3). În timp ce Ahi­­tofel propune o ambuscadă în cursul căreia să ca­dă asupra împăratului pe timp de noap­te, „când va fi obosit şi cu mâinile slăbite“, pen­­tru a-lînspă­­mânta“ (v. 2), ce-l auzim pe David declarând? „Eu m-am culcat şi am adormit; m-am trezit, pentru că Domnul mă susţine. Nu mă voi teme de zecile de mii ale popo­rului...“ (Psalmul 3. 5, 6).

Priviţi devotamentul celor care i-au rămas cre­dincioşi lui David. Întâi sunt aceşti doi tineri, Ahi­maaţ şi Ionatan, ale căror picioare – şi a căror acţiu­ne promptă (spirit de decizie) – sunt utile în serviciul îm­păratului.

În ceea ce ne priveşte, ar fi bine dacă am şti cum să fo­losim ocaziile şi să-i ajutăm pe cei din jurul nostru de fiecare dată. Indirect, acesta va fi un serviciu pentru „Împăratul“.

La sfârşitul capitolului găsim alte exemple de ac­tivităţi variate pentru Domnul şi pentru po­po­rul Său: căutarea bunăstării şi a confortului celor trudiţi, exersarea ospitalităţii ...

30 Aprilie

2 Samuel

18.1-18

 

Bătălia se va angaja între timp. Dar încă o dată ea echivalează cu un război civil. Iar sărma­nul împărat se găseşte într-o situaţie tragică. Oare poate dori victoria când aceasta implică în mod necesar înfrângerea şi, posibil, moartea fiului pe care n-a încetat nici un moment să-l iubească?

„Ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Ga­la­teni 6.7). Ceasul solemnului „secerat“ a sosit pen­tru mizerabilul Absalom. Lui i se aplică afir­maţia înspăimântătoare din Proverbe 30.17: „Ochiul care-şi bate joc de tată şi dispreţuieşte ascul­tarea de mamă va fi scobit de corbii din vale şi va fi mâncat de vulturii tineri“. Frumoasa podoabă capilară, care constituia mândria lui Absalom, devine mijlocul prin care îi va veni distrugerea. Crudul Ioab este instrumentul prin care judecata lui Dumnezeu se aduce la înde­plinire; totuşi, aceasta nu-l scuză deloc. În pofida dispoziţiilor împăratului, nu-i este teamă să comită noul omor cu sânge rece.

Ridicând un stâlp de aducere-aminte spre onoarea proprie, Absalom nu prevăzuse că un alt mo­nument avea să fie ridicat spre ruşinea lui: gră­mada mare de pietre peste groapa unde fusese a­run­­cat trupul său (asemenea lui Acan – Iosua 7.26), o grămadă asupra căreia fiecare avea să-şi arun­ce piatra în semn de dis­preţ şi de condamnare.

2 Samuel

18.19-33

1 Mai

 

În capitolul precedent, Ahimaaţ alergase în ascultare şi, ca urmare, serviciul său fusese efica­­ce. Aici se afirmă propria-i voie: „Voi a­­lerga“ (v. 23), declară el. Şi, în consecinţă, fapta sa vi­tejească va fi inu­tilă, ducându-l chiar până la înşe­lă­ciu­ne. Acelaşi lucru se aplică nu numai cu privire la pi­cioa­rele noastre, ci asupra tu­turor facultăţilor noastre; ele ne sunt sau nu fo­lo­si­toare, după cum noi Îi suntem sau nu supuşi Dom­nului Isus.

Vic­to­ri­a care tocmai i se raportase nu înveseleşte deloc inima lui David. Ce importanţă mai au pentru el tronul sau chiar viaţa însăşi? Ab­sa­lom este mort, iar dureroasa ştire străpunge inima sărmanului tată care-şi simte partea de răs­pundere în evenimentele care tocmai se derulaseră. „Absalom, fiul meu, fiul meu!“ (v. 33 sf.). Avem a­ici u­nul dintre cele mai sfâşietoare strigăte din în­treaga Scrip­tură, în stare să dea frisoane oricărui părin­te credincios, strigăt fără ecou, fără spe­ranţă, ca­re exprimă groaznica certi­tudine a unei des­­părţiri definitive, eterne. Cu totul altfel era la moartea copila­şu­lui Bat-Şebei! David, în loc să se mâh­nească, fu­se­se în stare atunci să afirme cu con­vingerea re­ve­derii din momentul în­vierii: „Eu mă voi duce la el...“ (12.23). Dar, pen­tru Ab­sa­lom, ar fi fost mai bine, ca şi pentru Iuda, să nu se fi născut (Matei 26.24).

 

2 Mai

2 Samuel

19.1-15

 

Toţi cei care l-au urmat pe David nu au făcut-o prin credinţă. Ioab este un asemenea exemplu. Pentru acest om contează numai propriile interese. Nu are scrupule şi nu se dă înapoi de la crimă, dacă cineva îi împiedică planurile. Repro­şurile pe care i le adresează lui David sunt cu atât mai nepotrivite cu cât el însuşi este acela care, prin uciderea lui Absalom, se face răspunzător de durerea sărmanului împărat. Cu toate acestea, re­proşurile îl ajută pe împărat să se controleze, să gândească mai degrabă la interesele poporului său decât la propria amărăciune.

Acum nenorocirile lui David au dat roade. Încer­carea l-a adus în măsură să-L cunoas­că pe Dumnezeul său  într-un mod mai real, mai intim. A întâmpinat neca­zul, strâmtora­rea, pri­gonirea, ... pericolul, sabia. Dar toate acestea nu au fost pentru el decât alte oportunităţi de a înţelege mai bine resursele inepuizabi­le ale dra­gostei divine (vezi Romani 8.35).

De partea poporului remarcăm acum dispute (v. 9); de partea lui Iuda, o lipsă deplorabi­lă de devotament. Însă David acţionează în spiri­tul harului. Şi inimile se întorc spre el, la fel cum, într-o zi viitoare, se vor supune Domnului Isus când El, după victoria finală asupra vrăjmaşilor Săi, va apărea pentru a domni în glorie.

 

2 Samuel

19.16-30

3 Mai

 

Acum aflăm cum se poartă victoriosul David faţă de cei care nu l-au urmat. Şimei, acuzatorul, vine să implore iertare din partea împăratului. Acesta i-o acordă, cu toate că ar avea motive să se îndoiască de sinceritatea acestor regrete. Apoi vine rândul lui Mefiboşet. Ţiba îl acuzase de ostilitate faţă de David (16.3). Oare nu atribuim noi uneori intenţii rele altora, acuzându-i pe nedrept, ca să ne scoatem în evidenţă propria importanţă? Aceasta poartă numele de calomnie (v. 27).

Mefiboşet şi-a arătat ataşamentul faţă de adevăratul împărat, respectând public doliul în timpul absenţei acestuia (v. 24). Cum s-ar fi putut bucura atât timp cât domnul şi bine­făcătorul său era renegat şi respins? Aceasta ne aduce aminte de ce le-a spus Domnul Isus ucenicilor Săi pe când Se pregătea să plece: „Puţin timp, şi nu Mă mai vedeţi; ... vă veţi întrista, dar întrista­rea voastră se va schimba în bucurie“ (Ioan 16.19, 20; vezi şi Marcu 2.20).

Bucuria lui Mefiboşet îl face acum în stare să se ridice deasupra tuturor acestor ne­drep­tăţi. El poate să-şi aban­doneze fără nici un regret toate bu­nurile. Prezenţa îm­păra­tului îi este de ajuns (v. 30). Ce altceva i-ar mai fi ne­ce­sar, de vreme ce mănâncă la însăşi masa împăratului?

 

4 Mai

2 Samuel

19.31-43

 

Barzi­lai era unul dintre acei oameni devotaţi pe care sfârşitul cap. 17 ni l-a prezentat punându-şi la dispoziţia poporului averea de care dispunea (1 Tim. 6.17, 18). David nu a uitat faptul acesta. Şi Marele Împărat, care va veni în glorie, Îşi va aduce aminte în acelaşi fel de „bine­cu­vân­taţii Tatălui Său“. El le va putea spune în ziua răsplătirilor: „am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc ...“ (Matei 25.34, 35).

Plin de consideraţie, Barzilai nu vrea să devină o povară pentru împărat, dar i-l încre­din­ţează pe fiul său, Chimham. Aceasta este dorinţa cea mai plăcută a părinţilor credincioşi: să-şi vadă copiii ur­mându-L pe Domnul, pentru ca ei să se găsească în atenţia şi sub binecuvântarea Lui. David îi pro­mite lui Barzilai: „îţi voi face tot ce vei dori de la mine!“ (v. 38; de comparat cu Ioan 14.14, unde Domnul le spune alor Săi: „Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face“).

Acum David traversează încă o dată Iordanul. Se va bucura din nou de Canaan, imagine a cerului, de care fusese privat un timp, din cauza păcatului său.

Pentru copilul lui Dumne­zeu este la fel. Păcatul îl privează de bucuria prezentă a cerului, fiindu-i necesar cu tot dinadinsul să-şi refacă etapele drumului: să trea­că din nou „Iordanul“ (moartea), să se oprească la Ghilgal (judecata de sine însuşi), pentru a putea să recâştige bucuria comuniunii cu Domnul.

2 Samuel

21.1-11

5 Mai

 

La sfârşitul cap. 19 am văzut luând naş­te­re o con­fruntare între Iuda şi seminţiile lui Israel. Şeba, un nou vrăjmaş, a profitat de aceasta pentru a antrena poporul la revoltă (cap. 20). Este felul în care procedează Satan în cele mai multe dintre disputele noastre, bucurându-se de de­zacordurile care survin între copiii lui Dumne­zeu.

Odată ce Şeba este mort, ordinea este restabilită. Structura împărăţiei din cap. 8.15-18 se reface (20.23-26), cu diferenţa că fiii lui David nu mai sunt ofi­cialităţi principale. După problema cu Absa­lom putem înţelege motivul.

Lectura noastră ne mai pune înainte încă un episod trist. Saul călcase pactul pe care Israel îl jurase gabaoniţilor mai înainte (Iosua 9.15). La mult timp după aceea, crima lui este reamintită, cerându-se răzbunarea potrivit cu Numeri 35.19. Să fim siguri că timpul nu şterge vina păcatelor comise; Dumnezeu le are mereu înainte. Dar, pentru credincios, sângele lui Hristos a făcut să dispară toate păcatele în întregime. Atârnat pe lemn (Fapte 5.30; 10.39), purtând blestemul, Domnul Isus ne-a curăţit de păcatele noastre – El, „Cel drept, pentru cei nedrepţi“ (1 Pe­tru 3.18). A Lui să fie recunoştinţa şi adora­rea noastră, de acum şi pentru eternitate!

 

6 Mai

2 Samuel

21.12-22

 

Încă o dată David cinsteşte memoria lui Saul şi a descendenţilor lui. Se ocupă personal de în­mor­mân­tarea lor.

Apoi Dumnezeu ne descrie o altă pagină glo­rioasă. Patru vrăjmaşi formidabili, fii ai uriaşului, apar pe scenă. Ei sunt doborâţi unul după altul de însoţitorii lui David. Acesta le dăduse exemplul personal oamenilor săi, fiind cel dintâi care triumfase asupra autenticului Goliat, cel mai mare şi mai periculos dintre toţi adversarii. El le-a arătat ce poate încrederea în Dum­nezeu. Marea luptă de la cruce nu se va repeta nicio­dată. Satan este învins. Dar, dacă suntem ucenici ai lui Hristos, şi noi vom avea de trecut prin bătălii. Spre deosebire de David în acest epi­sod, Domnul nostru este mereu cu noi şi nu obo­seşte niciodată. El ne va da victoria, deoarece pentru numele şi pentru gloria Lui lup­tăm – ade­sea numai prin rugăciunea simplă şi perseverentă a credinţei. Iar acei vrăjmaşi, a căror înfăţişare este adesea atât de înfricoşătoare şi de monstruoasă, vor fugi ca o umbră dinaintea Numelui atotpu­ternic al lui Isus, cu care ne prezentăm. Cunoaştem noi din experienţă puterea invincibilă a Numelui Isus?

 

 

 





2 Samuel

22.1-19

7 Mai

 

Ultimii vrăjmaşi ai împăratului au fost nimi­ciţi. Asemenea lui Israel după trecerea Mării Roşii (la care se referă v. 16), a Deborei şi a lui Barac după vic­to­ria lor, precum şi a Anei după ce i s-a răspuns la rugăciu­ne, David poate celebra acum scăparea pe care i-a dat-o Domnul. În cântare, el Îi mulţumeşte Mântuitorului său  (v. 3). Oare ne ex­primăm şi noi mulţumirea în cântări? În strângerile împreună sau în cercul familiei, fără îndoială! Dar de ce n-am face-o şi când suntem singuri?

Cântarea aceasta repetă o mare parte a Psalmu­lui 18. Şi, ca toţi psalmii, merge mult dincolo de experienţele celui care a compus-o. Ce sunt, de fapt, suferinţele lui David, în comparaţie cu cele ale Domnului? Ce sunt vio­lenţa şi răuta­tea lui Saul, în comparaţie cu ura lui Satan, „omul tare“? Satan a încercat să-L facă pe Isus să Se teamă prin perspectiva mâniei lui Dum­­ne­zeu (care avea să-L facă pe El păcat în locul nostru), apoi să-L prindă în „laţurile morţii“ (v. 6). Dar, în Ghet­simani, Domnul Hristos a fost ascultat „datorită temerii Sale evla­vioase“ (Evrei 5.7). Cu certitudine, Dum­nezeu nu-L putea cruţa pe Fiul Său de încer­ca­rea cru­cii, nici „să facă să treacă de la El paharul“. Cu toate acestea însă, Dumnezeu I-a răspuns, scăpându-L de „vrăj­maşul cel puternic“, diavolul (v. 18), şi sco­ţându‑L (prin înviere) din acele „ape mari“ (v. 17), din teribilele „valuri ale morţii“ (v. 15).

8 Mai

2 Samuel

22.20-32

 

Eliberările pe care Domnul ni le dă (începând cu mântuirea noastră) nu depind de meritele noas­tre, ci numai de harul Său. Pe de altă parte, în ce-L priveşte pe Fiul Său, s-a găsit în El o aseme­nea desăvârşire, încât Dumnezeu nu putea să nu-L scape. Între toţi oamenii, Hristos este Acel Unul care, dacă se poate spune aşa, Şi-a meritat învie­rea. Celor care-L priveau pe Isus pe cruce li se părea că aban­donarea Lui acolo era un semn al de­za­probării din partea lui Dumnezeu. Batjocori­torii „dădeau din cap“: „să-L salveze, pentru că Îşi găseşte plăcerea în El!“ (Psalmul 22.8) sau „să-L salveze, ... dacă-L vrea“ (Matei 27. 43). Dum­nezeu a îndepărtat această sfidare, înviindu-L pe Isus din morţi. Şi Fiul, care cunoaşte inima Tată­lui, răspunde de cealaltă parte a morţii: „El M-a salvat, pentru Şi-a găsit plă­cerea în Mine“ (v. 20).

Urmează motivele minunate pe care Isus I le-a oferit lui Dum­ne­zeu ca să-Şi găsească plăcerea în El: justeţea şi pu­ri­tatea acţiunilor Sale (v.21,25), credincioşia Sa (v.22), ascultarea Sa (v. 23), sfinţenia Sa (v. 24), îndurarea Sa (v.26), dependenţa Sa (v. 29, 30), încre­de­rea Sa (v. 31); pe scurt, perfecţiunea Sa (v. 24). În adevăr, privirea Tată­lui se putea odihni cu o satisfacţie totală asupra „Omului perfect“ (v. 26).

 

2 Samuel

22.33-51

9 Mai

 

Am văzut în această cântare de eliberare par­tea care-l priveşte pe David şi în acelaşi timp pe cel cre­din­cios; apoi partea care-L priveşte pe Hristos, Căruia David Îi este un palid sim­bol. Ne rămâne să luăm în consi­derare partea lui Dumne­zeu. „Cât despre Dumnezeu, calea Lui este desăvârşită“, aşa începe v.31. Domnul Isus doreşte ca noi să-L cunoaştem pe Autorul eliberării Sale (recitiţi v.17,18 şi Ps. 40.2). Să luăm în considerare întâiul Său mesaj trimis ucenicilor prin Ma­ria, imediat după învierea Sa (comparaţi cu Ps. 22.22 şi cu Ioan 20.17). Este ca şi cum le-ar fi spus: «Tatăl care Mă iubeşte, Dum­nezeul cel puternic, care M-a eliberat, a devenit Tatăl vostru, Dumnezeul vostru. El de asemenea vă iubeşte şi, prin aceeaşi măreaţă putere a Lui, vă elibe­rează, cum M-a eliberat pe Mine de sub puterea lui Satan şi a morţii. Tot ceea ce înseamnă Nu­mele Tatălui pentru Mine va însemna de acum înainte şi pentru voi».

Versetul 33 şi cele următoare ne arată că Dum­nezeu este la fel de puternic pentru a-i sus­ţine în mersul şi în luptele lor pe cei care se încred în El. În felul acesta L-a condus pe Isus Unul, a cărui încredere în Tatăl a fost totală.

Ultima parte a cântării deschide viitorul. Ea ne arată ce va face Dumnezeu în final pentru a-i distruge definitiv pe vrăjmaşii Domnului Hristos pe pământ, ca să aşeze naţiunile sub domnia Lui şi, în sfârşit, să-L stabilească Împărat peste întregul univers.

10 Mai

2 Samuel

23.1-12

 

Viaţa lui David se apropie de sfârşit. Biblia îi reţine cele din urmă cuvinte ale sale pline de inspiraţie. „Psal­mistul plăcut al lui Israel“ evocă trecutul: el ştie că nu şi-a condus casa aşa cum ar fi trebuit! Dar se odihneşte deplin în harul lui Dum­nezeu. Acesta a pregătit pen­tru Israel şi pentru lume un viitor glorios sub guvernarea Dom­nului Hristos, Împăratul dreptăţii şi al păcii. Va fi ca lumina dimineţii izbucnind după noaptea sumbră, măturând întunericul care domneşte acum în lume. Sub această guvernare, oamenii se vor teme şi-L vor sluji pe Dumnezeu, aducând fructe ca cele crescând pe un teren fertil şi bine udat.

Fără a aştepta sfârşitul vieţii, este necesar din când în când să ne determinăm poziţia pe „hartă“, asemeni unui marinar pe vaporul său. Trecutul: este trista mea istorie, dar în acelaşi timp şi emoţionanta istorie a harului Domnului faţă de mine. Prezentul este marcat de două datorii primordiale: să-L ascult pe Domnul şi numai în El să mă încred. Cât despre viitorul credincioşilor, îl ştim, este gloria. Domnul Hristos va împărtăşi gloria Lui cu ei, după cum I-a promis Tatălui Său (Ioan 17.22).

 

 

 

 

2 Samuel

23.13-39

11 Mai

 

Avem aici „cartea de aur“ a însoţitorilor împăratului. În trecut, ei au luptat şi au suferit împre­ună cu el. Acum împă­răţesc de asemenea împre­ună cu el (2Timotei 2.12). Ce pagină glorioasă, în care fiecare nume, fiecare faptă vitejească sunt con­semnate cu credincioşie! În acelaşi fel, nimic nu va fi uitat din tot ce Domnul ne va fi îngăduit să facem pentru El. Nu a promis El: „oricine va da de băut numai un pahar cu apă rece unuia din mi­cuţii aceştia, ... adevărat vă spun, nicidecum nu-şi va pierde răs­plata“ (Matei 10.42)? Să ne gândim la expediţia celor trei viteji la fântâna de la Poar­ta Betleemului; ei şi-au riscat viaţa pen­tru pu­ţi­nă apă proaspătă! Dar ultima dorinţă a căpete­niei pe care o iubeau merita în ochii lor un ase­me­nea sacrificiu. „Aceste lucruri le-au făcut cei trei viteji“ (v.17). Suntem noi gata, din dragoste pentru un Stăpân cu mult mai mare, să facem fapte care să ilustreze devotamentul nostru?

Domnul evaluează exact dificultăţile pentru ori­ce se face în numele Lui: uciderea a doi lei este în sine o faptă de vitejie puţin obişnuită, pe care zăpada a fă­cut-o şi mai dificilă pentru curajosul Benaia. Ei bine, un astfel de  timp, nefavorabil, este reţinut în mod spe­cial! Vine apoi lista nume­lor acestor eroi. Toţi sunt aici, preţioşi inimii împă­ratului, iar fidelul Urie se află printre ei (v.39). În schimb, în pofi­da întregii sale activităţi, numele lui Ioab nu este inclus, în timp ce, al celui care-i purta armele, este găsit (v.37)!

12 Mai

2 Samuel

24.1-13

 

David comite un nou păcat: procedează la numărarea poporului. Versetul 1 pare să-l scuze prin faptul că ar fi fost determinat de Domnul la aceasta. Dar 1 Cronici 21.1 ne arată că Satan a fost agentul nefast căruia Domnul i-a permis să acţioneze, ca să-l pedepsească pe Israel, pentru ca, după aceea, să-Şi arate harul. Vrăjmaşul nu îşi realizează ţelurile decât datorită orgoliului împăratului, mândru să domnească peste o naţiu­ne numeroasă şi să dispună de o armată puterni­că. Mândria ne împinge să ne acordăm impor­tanţă şi să uităm că numai harul lui Dumnezeu ne-a făcut ceea ce suntem şi ne-a dăruit ceea ce avem. David re­cunoscuse în zile mai fericite acest fapt: „Cine sunt eu, Doamne Dumnezeule ... Şi cine este ca poporul Tău, ca Israel?“ (7.18, 23). Gloria lui Israel nu se trăgea nici din puterea lui, nici din numărul de luptători, cum era cazul cu celelalte naţiuni. Gloria lui exista şi se centra pe numele Domnului, al Cărui popor erau (vezi Psal­mul 20.7)!

Ioab, deşi nu era un om temător de Dumnezeu, vede mai clar decât David şi încearcă să-l abată de la intenţia lui. În zadar! Recen­să­mântul se efectuează, ... dar abia sunt date cifrele, că împăratul îşi şi înţelege prostia. În pofida po­căin­ţei sale, se va confrunta încă o dată cu conduita de guvernare a lui Dumnezeu (Amos 3.2).

2 Samuel

24.14-25

13 Mai

 

Pedeapsa divină este gata să se exercite asupra naţiunii. Odată terminată numărarea oamenilor de război, efectivul acestora se şi reduce prin epidemie. Este ca şi cum Dumnezeu i-ar fi spus lui David: «Stă în atribuţia Mea să înmul­ţesc sau să împuţinez în trei zile acest popor pe care tu l-ai numărat în aproape zece luni».

Este frumos răspunsul lui David la opţiunile dificile care-i sunt puse înainte: „Să cădem, te rog, în mâna Domnului, pentru că mari sunt îndurările Lui ...“ (v. 14). Cunoaşte inima lui Dum­ne­zeu şi, chiar sub disciplină, încrederea în dragos­tea divină nu i se clatină. Încre­derea aceasta nu-i va fi dezamăgită niciodată. Încă o dată, păcatul omului aduce oportunitatea pentru ca Dumnezeu să-Şi arate resursele minunate ale îndurării şi ale iertării.  Destul spune El atunci când fruc­tul aşteptat s-a copt în inimi.

Este adusă o ardere-de-tot. Şi aria lui Aravna, cumpărată de împărat, va deveni, după cum vom vedea, locul de amplasare a templului.

David nu vrea să aducă Domnului arderi-de-tot care să nu-l coste nimic (v. 24). Să ne gândim la ofranda Mariei din evanghelii. Ea a ţinut să-I aducă un parfum deosebit, pentru a arăta înalta consideraţie pe care o avea pentru Domnul Isus (Ioan 12.3).

 

14 Mai

1 Împăraţi

1.1-21

 

David este acum înaintat în vârstă. Obosit de o viaţă de suferinţă şi de lupte, continuă să se încreadă în Dumnezeu, aşa cum exprimă rugăciu­nea lui din Ps. 71: „Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţea mea ... Şi chiar până la bătrâneţe şi păr cărunt, Dumnezeule, nu mă părăsi“ (v.17, 18; vezi şi v. 9). Dom­nul îi va răspunde şi‑i va acorda ajutorul Său în ulti­ma încercare ce îl aşteaptă.

După Absalom, un altul dintre fiii săi, Adonia, apare pe scenă, conspirând să ia tronul. Sfârşitul trist al fratelui mai mare nu-l învăţase nimic. De altfel, educaţia acestui tânăr lăsa mult de dorit. Tatăl lui nu-l mustrase şi nu-l corectase niciodată. Din fragedă copilărie, Adonia făcuse întotdeauna numai ceea ce dorise. Iată un nou subiect de meditaţie pentru cititorii noştri mai tineri care-i găsesc câteodată pe părinţii lor prea exigenţi! Fie ca ei să ajungă să înţeleagă că a fi astfel „pedepsiţi“, copii fiind, sau tineri – sau tinere – îi poate scuti la anii de ma­tu­ri­tate de pedepse cu mult mai dureroase. Dumnezeu nu Se poar­tă diferit cu fiii Săi (Evrei 12.6). De câte ori în­ţe­lep­ciunea şi dragostea Lui nu ne-au îm­pie­di­cat să ne fa­cem propriul drum: aceasta spre bi­ne­le nostru imediat şi probabil etern!

 

 

1 Împăraţi

1.22-37

15 Mai

 

La En-Roguel, celebrarea este în plină desfă­şurare. Invitaţii sunt strânşi în jurul lui Adonia. Şiretul Ioab se găseşte acolo, la fel şi Abiatar, cel care a uitat cuvântul de har al lui David („Rămâi cu mine...“ – 1 Samuel 22.23). Ceilalţi fii ai împăra­tului, din oportunism sau din slăbiciune de caracter, s-au alăturat cauzei fratelui lor. Excepţie face unul singur: Solo­mon, care nu fusese invitat. Şi nu fără motiv! Oare nu este el ales de Dumnezeu ca să-i suc­ceadă lui David? Ce-ar fi făcut Solomon la această sărbătoare? Dar întregul plan, abil urzit, va fi zădărnicit de câteva suflete credincioase care sunt în pas cu voia lui Dumnezeu. Îndată ce situaţia i se aduce la cunoştinţă, David acţio­nează: Solomon va urca acum pe tronul său. Şi toate poruncile date converg spre acest efect.

În zilele noastre, în toate domeniile, omul se pune pe sine în faţă, căutând propria glorie. Un singur gând nu-l preo­cupă niciodată: cunoaşterea voii lui Dum­nezeu. Şi, de fapt, această voie divină este să-i ofere lumii pe Împăratul care i-a fost destinat: pe Isus Hristos. Astăzi, Împăratul acesta este încă respins şi dispreţuit aici; El nu primeşte invitaţie la celebrările lumii care stârnesc bucuria ei. Şi nici aceia care se tem de Dumnezeu nu-şi găsesc vreun loc.

 

16 Mai

1 Împăraţi

1.38-53

 

O ceremonie cu totul diferită va fi celebrată acum, potrivit instrucţiunilor lui David. Încon­jurat de bucuria poporului rămas credincios, tânărul Solomon urcă pe scaunul de domnie al tatălui său. Ce contrast mare faţă de Adonia! Noul împărat nu acţionează pe cont propriu: el este determinat să urce pe catârul împăratului, este dus la Ghihon, unde este uns de Ţadoc în mij­locul bucuriei generale.

Între timp, la En-Roguel sărbătoarea se sfârşeşte. Un vuiet neobişnuit şi persistent vine din­spre cetate. Ioab, militar experimentat, aude trompeta şi se nelinişteşte. În momentul acesta apa­re Ionatan, aducând ştiri. În ce-l priveşte, acestea sunt ştiri bune, pentru că David a rămas domnul lui, împăratul. Dar ce dezastru pentru Adonia şi pentru oaspeţii lui! Întreaga conspiraţie se prăbuşeşte dintr-o dată şi cei im­pli­caţi se îm­prăştie descumpăniţi. Înspăimântat, Adonia u­zur­­­patorul se prinde de coarnele alta­ru­lui, im­plo­rând clemenţa împăratului. I se acor­dă pă­sui­re, deşi mândria şi răutatea inimii lui nu fuseseră judecate.

Ce prostie este să se opună cineva lui Dum­nezeu şi Unsului Său! Şi totuşi, aceasta este ceea ce Anticrist va face în curând; dar va fi distrus, pen­tru ca să dea locul Domnului Isus şi împărăţiei Sale.

 

 

1 Împăraţi

2.1-12

17 Mai

 

Ultimele cuvinte rostite de un tată sau de o mamă pentru copiii lor, la momentul morţii, au întotdeauna o mare importanţă. Cele ale lui David pentru Solomon pot fi rezumate astfel: „Pă­zeşte Cuvântul lui Dumnezeu“. Aceasta a fost şi dorinţa Domnului Isus la momentul când avea să-i lase pe ai Săi (Ioan 14.23, 24).

Apoi este necesar ca David să vorbească şi despre judeca­tă. Domnia dreptăţii şi a păcii nu poate fi stabili­tă fără ea. Crimele lui Ioab şi insultele lui Şimei, mult timp nepedepsite, trebuie acum re­a­mintite. Ceea ce şterge păcatul este mărturisirea, nu uitarea (anii lăsaţi în urmă). Însă ceea ce a făcut Barzilai pen­tru împărat şi pentru poporul lui, cu atât mai mult nu trebuie uitat.

Solomon, ca unul care ne vorbeşte despre Hristos ca împărat al drep­tăţii, va răsplăti fiecăruia după lucrările lui, aşa cum ne arată partea a doua a acestui capitol. Ziua în care Domnul Îşi va stabili împărăţia, în glo­rie, va fi şi ea o zi de răsplătire (Matei 25.31). Unora li se va acorda viaţă eternă, alţii vor fi su­puşi unor chinuri care nu vor fi mai puţin eterne. Da, există un judecător, un scaun de judecată, un iad (Ap. 20.12-15). Dar de asemenea există o „înviere a vieţii“ (Ioan 5.29). Aceasta este ceea ce aşteaptă David de acum încolo. El adoarme şi va fi adăugat la părinţii săi, „după ce – cum declară Fapte 13.36 – a slujit voii lui Dumnezeu în generaţia lui“.

18 Mai

1 Împăraţi

3.1-15

 

Dacă la noapte Domnul ne-ar invita, ca şi pe           So­lomon, „Cere ce vrei să-ţi dau“, ce I-am răspunde? Nu am siguranţa că fiecare dintre noi ar avea întâi de toate do­rin­ţa să primească ... „o inimă care ascultă“ (v.9 notă: care aude). Şansă, succes, distracţii, călă­torii, aces­tea sunt dorinţele celor mai mulţi dintre ti­nerii acestei lumi. Dar dorinţele noastre, care sunt?

O inimă care ascultă (sau o inimă inteligentă; în v. 12: „o inimă înţeleaptă şi care înţelege“) – iată o cerere agreată de Dumnezeu şi pe care o poate întotdeauna împlini. „Iar dacă vreunul dintre voi este lipsit de înţelepciu­ne, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie ... şi i se va da“ (Iacov 1.5). Aceasta nu este o rugăciune care să poată izvorî din inima cuiva deja înţelept în ochii proprii (Pro­verbe 3.7). Dar Solomon nu are o părere înaltă despre sine: „eu sunt un copil mic – spune el – nu ştiu nici să ies, nici să intru“ (v.7). Să remar­căm aici că inima – şi nu capul – este aceea care trebuie să asculte şi să înţeleagă. Iubirea pentru Domnul este cheia adevăratei inteligenţe.

Mai presus de toate, să-L luăm în considerare pe Modelul nostru desăvârşit, care declară prin vocea profetului: „Domnul Dumne­zeu ... Îmi trezeşte urechea ca să ascult ca un ucenic“ (Isaia 50.4).

 

1 Împăraţi

3.16-28

19 Mai

 

În Israel, împăratul era şi judecătorul suprem, imagine a Domnului Hristos care, în viitor, va exer­cita ambele funcţii în acelaşi timp. Împăratul Solomon are cu atât mai multă nevoie de înţelepciunea divină pentru aceas­tă dublă misiune, de a guverna şi de a judeca popo­rul, cu cât era şi tânăr. Dar pro­mi­siu­nea lui Dumnezeu se împlineşte fără întâr­ziere, iar celebrul verdict pronunţat de Solomon în ca­zul celor două femei îl face cunoscut în tot Israe­lul, că primise „înţelepciunea lui Dumnezeu ... ca să facă ju­decată“ (v.28). Nu acesta a fost modul în care Ab­salom se străduise să-şi stabi­lească reputaţia de jude­că­tor (2 Sa­mu­el 15.4). Cum ar fi putut drep­tatea să domnească, dacă omul acesta neevlavios, re­bel şi uci­gaş, ar fi reuşit să pună stăpânire pe tronul pe care Dum­ne­zeu îl destinase fratelui său mai tânăr, Solomon?

Unul singur a fost mai înţelept decât Solomon. Să-L contemplăm pe Isus, copil „plin de înţe­lep­ciu­ne“, uimindu-i pe învăţaţii legii prin inteligenţa Sa (Luca 2.40, 47), iar mai apoi, în timpul servirii Sale, răs­pun­zând fie­că­ruia după inima lui, discer­nând cursele care-I erau pregătite şi uluindu-Şi adversarii. El este cu totul de admirat în situaţia în care-Şi expri­mă judeca­ta cu privire la fe­meia adulteră: „Cel fără păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra în ea“ le răspunde El acuzatorilor (Ioan 8.7). „Ce (este această) înţelepciune dată Lui?“ se întrebau ei cu privire la El (Marcu 6.2).

20 Mai

1 Împăraţi

4.1-19

 

Astfel, împărăţia lui Solomon se stabileşte pe fundamentul de neclintit al păcii şi al dreptăţii. Ea pre­figurează – cum am văzut deja – perioada fericită în care nu numai Israel, ci întreaga lume va fi eli­berată de război şi de nedreptate. În prezent, în ciu­da tuturor eforturilor lui, în ciuda progresului său tehnic şi social, omul nu reuşeşte prin sine însuşi să întroneze pacea şi dreptatea, deşi toţi oamenii tânjesc după ele. Înainte să se poată întâmpla aceasta, Satan trebuie să fie legat, iar Fiul Omului să preia dominaţia universală.

Să luăm în considerare ordinea perfectă pe care o obţine Solomon în administrarea împără­ţiei. Doisprezece administratori, câte unul pentru fie­care lună a anului, sunt răspunzători prin rotaţie de aprovizionarea curţii regale. Ei ne amintesc de acel rob credincios şi înţelept pe care stăpânul l-a pus peste ceata servitorilor săi, ca să le dea hrana la timp (Matei 24.45).

Domnul a dat daruri slujitorilor Săi: păstori, învă­ţători... care au misiunea să distribuie hrana spiri­tuală celor ai Săi. Dar, într-un fel mult mai gene­ral, fiecare credincios trebuie să fie un bun admi­nis­trator, fidel, purtându-se cu răspundere faţă de „talanţii“ pe care Stăpânul său i i-a în­credinţat spre propria-I glorie.

 

1 Împăraţi

4.20-34

21 Mai

 

Să observăm conexiunea dintre v.20 şi v. 29. Poporul şi inima împăratului au o dimen­siune comună: aceea a nisipului de pe plaja mărilor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a dat unsului Său o ini­mă suficient de largă pentru a cuprinde şi pen­tru a iubi toată această mare naţiu­ne a cărei răspundere o poartă acum. În acelaşi fel, dragostea Domnului este după măsura numărului celor care-I aparţin şi mulţimea lor nu o copleşeşte. Crucea a făcut dovada. Scump cititor credincios, El te iubeşte ca şi cum ai fi singurul său răs­cumpărat. Noi nu vom ajunge niciodată să sfârşim cunoaşterea şi înţele­gerea „dragostei lui Hristos care întrece cu­noştinţa“ (Efeseni 3.18, 19).

Această frumoasă prefigurare a domniei mile­nare a lui Hristos evocă odihna de care întreaga creaţie se va bucura în final, după ce a suspinat atât de mult timp sub „robia stricăciunii“ (Ro­mani 8.19-22). Solomon a vorbit de­spre fiare, pă­sări, târâtoare, peşti. Hristos „Fiul Omu­lui“, conform Psalmului 8, „încununat cu glorie şi cu onoare“, Îşi va exercita domnia asupra tuturor lucrărilor mâinii lui Dumnezeu: „Oi şi boi, toate, şi, de asemenea, fiarele câmpului; păsările cerurilor şi peştii mării, (tot) ce străbate cărările mărilor. Doamne, Domnul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!“ (Ps. 8.5-9).

 

22 Mai

1 Împăraţi

5.1-18

 

Dacă David poate fi privit ca împăratul haru­lui, Solomon, succesorul lui, apare ca împăratul gloriei. În gândurile lui Dumnezeu, gloria ur­mea­ză harul, fără a fi separată de el. Credinciosul, bu­curându-se deja de har, va primi şi gloria la veni­rea Domnului. Hiram, împăratul Tirului, l-a iubit întotdeauna pe David. De aceea, la urcarea pe tron a lui So­lo­mon, are parte de gloria marelui împărat şi pri­meşte din abundenţă provizii pentru necesi­tăţile lui şi ale poporului său. În schimbul acestor bene­ficii, el va contribui la construcţia templului, care va fi acţiunea principală a domniei lui Solo­mon. Domnul, de vreme ce i-a dat odihnă lui Israel, poate şi El să Se odih­nească şi să schimbe cortul călătorului cu o construcţie durabilă. Aşa cum a făcut-o cortul înainte (însă cu unele diferenţe), templul lui Solomon ne va oferi numeroase ilustrări ale relaţiei lui Dum­nezeu cu poporul Său. Iată deja o primă deosebire: casa din deşert era amplasată direct pe nisip, în timp ce aceasta trebuia să fie de neclintit, fundamentată pe pietre măreţe, pietre scumpe. „Temelia Lui este în mun­ţii sfinţeniei“ (Psalmul 87.1).

 

 

 

 

1 Împăraţi

6.1-18

23 Mai

 

Nu din scânduri, cum era cortul, ci din pietre va fi con­struită noua casă. Ce frumoasă imagine a credin­cioşilor, a acelor „pietre vii“ care sunt zidiţi „o casă spiri­tuală“ (1 Petru 2.5)! Însă v.7 ne învaţă că pietrele erau cioplite complet înainte de a fi transportate. Lumea (sau pământul acesta) este „cariera“ în care cei răscumpăraţi sunt înainte de toate cio­pliţi şi în care fac obiectul unei lucrări răbdătoare din partea lui Dumnezeu, înainte de a ajunge potriviţi pentru a fi introduşi în Casa glo­riei. La această şlefuire suntem supuşi noi chiar acum (astfel este condiţia noastră prezentă).

Pe lângă Locul Sfânt şi Locul Preasfânt, templul mai avea construite şi camere laterale, care la cortul din deşert nu existau. Erau rezer­vate preoţilor. Ce imagine a „multelor locuinţe“ pregătite de Domnul în Casa Tată­lui, pentru a-i avea cu Sine pe ai Săi! Pietre prelucrate; camere pregătite! Domnul i-a pregătit şi încă îi mai pregăteşte astăzi pe ai Săi pentru a ocupa un loc în Casa Tatălui. Este învă­ţătura capitolului 13 din Ioan. Dar El a pregătit şi locul pentru ai Săi, după cum învăţăm din capitolul 14 al aceleiaşi Evanghelii. Ce desăvârşită lucrare a dra­gostei Domnului nostru Isus!

 

 

24 Mai

1 Împăraţi

6.19-38

 

Singurul psalm atribuit lui Solomon începe astfel: „Dacă nu zideşte Domnul casa, în zadar lucrează cei care o zidesc ...“ (Psalmul 127.1). Să remarcăm această fericită (şi indispensabilă) stare de spirit a celui care avea să înalţe Casa Domnului. În egală măsură este necesar, oricare ar fi ini­ţia­tiva la care ne dăm mâna, să fim siguri, îna­inte de a începe, că Domnul este cu noi pentru a acţiona şi pentru a binecuvânta. Lucrul acesta este potrivit în special acelora care se gândesc să înte­meieze un cămin.

Spaţiul nu ne permite să vorbim în detaliu despre această Casă minunată. Ea cuprindea, asemenea Cortului, dar în proporţii duble, un Loc Sfânt şi un Loc Preasfânt, numit Sfânta Sfintelor, în care îşi întindeau aripile doi heruvimi impunători. Perdeaua care le se­pa­ra nu este menţionată aici, însă accesul spre interiorul Locului Preasfânt era asigurat într-un fel nou, de uşi sculptate în lemn de măslin. Pe lângă pietre, materialele folosite au fost lemnul de cedru, simbol al durabilităţii şi al maiestuozităţii, şi aurul curat al dreptăţii divine, cu care fusese aco­perită în întregime fiecare părticică. Minunat spectacol, nu-i aşa, confirmând cuvintele Psalmului 29.9: „în templul Său, totul spune: «Glorie!»“

 

1 Împăraţi

7.1-12

25 Mai

 

Solomon a arătat un mare zel în construirea templului. I-au trebuit şapte ani, faţă de patru­zeci şi şase de ani, cât i-au fost necesari lui Irod ca să-l recon­struiască (Ioan 2.20).

Acum împăratul se ocupă de propria casă, dar nu în acelaşi ritm alert: aceasta îi ia treisprezece ani. Să învăţăm să facem cel dintâi, să facem bine şi să facem energic ceea ce Domnul ne-a dat să împlinim pentru El, înainte de a ne ocupa cu pro­priile activităţi.

Arhitect înţelept, Solomon înalţă încă trei con­strucţii după terminarea templului: propria casă (v. 1); casa din pădurea Libanului, cu porti­cul ei (v. 2-7); în final, casa pentru soţia lui, fiica lui faraon (v. 8). Fiecare dintre ele ne spune despre câte un aspect particular al relaţiilor lui Dumnezeu cu oamenii. Dacă templul este o imagine a casei Tatălui, locuinţa personală a lui Solomon sugerează mai degrabă „casa Fiului“, numită şi Biserica sau Adunarea (Evrei 3.6). Casa din pădurea Libanului ne spune despre locul viitor pe care Domnul Hristos, Îm­pă­ratul gloriei, îl va ocupa în relaţia cu Israelul. Acolo se găseşte scaunul de judecată. În sfârşit, casa fiicei lui Faraon prefigurează poziţia Lui de Împă­rat peste toate naţiunile lumii.

 

26 Mai

1 Împăraţi

7.13-26

 

Pentru confecţionarea cortului şi a obiectelor pe care le conţinea, Domnul îl desemnase odinioară pe Beţaleel, un meşter iscusit, „umplut cu Duhul lui Dumnezeu în înţelepciune şi în  pricepere şi în cunoş­tin­ţă şi în orice fel de meşteşug ...“ (Exod 31.2-3). Pentru confecţionarea obiectelor din aramă (sau bronz), Solo­mon face apel la Hiram din Tir, un meşteşugar de asemenea „plin de înţelepciune şi de pricepere şi de cunoştinţă ca să facă orice fel de lucrări în aramă“ (v. 14). Fie ca şi noi să intrăm în posesia unor cali­tăţi spirituale similare. Atunci Dom­nul va putea să ne folosească la tot felul de lu­crări, pentru că acestea sunt (din plin) pentru fiecare.

Primul proiect al lui Hiram este turnarea celor doi stâlpi de aramă cu splendidele lor capite­lu­ri. Acestea ne reamintesc de pro­mi­siunea Domnu­lui către Biserica din Filadelfia: „Pe învingător îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu“ „Ai puţină putere ...“, le-a spus El a­celor credincioşi (Apo­calipsa 3.12 şi 8). Dar nume­le acestor stâlpi, Iachin şi Boaz, semnifică: „El va întări“ şi, respectiv, „În El este putere“. Iată un răspuns preţios pentru condiţia răscum­păraţilor: Puţină putere pe pământ? Sta­bilitate şi putere pentru totdeauna în cerul gloriei, reprezentat de templu!

 

1 Împăraţi

7.38-51

27 Mai

 

Hiram este o imagine a Duhului Sfânt, „Lucră­to­rul divin“ ocupat să pregătească toate lucru­ri­le aici jos – şi în special inima celor credin­cioşi – în vederea gloriei lui Dumnezeu. Marea, un imens lighean cu diametrul de aproape cinci metri, tre­buia să servească pentru spă­larea preoţilor, în timp ce un număr de zece lighene, odih­nindu-se pe cele zece piedestale ale lor, erau folo­site pentru spă­la­rea a „ceea ce pregăteau pentru arderea-de-tot“ (2 Cronici 4.6).

Începând cu v. 48 avem o listă de obiecte din aur confecţionate de Solomon. Însă el, aducând ulterior lucrurile pe care le dedicase tatăl său, David (v. 51), ne face să ne gândim la Domnul Isus, Fiul, având la dispoziţie ceea ce-I aparţine Tatălui. „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâna Lui“ (Ioan 3.35; 17.10). Să remarcăm în acelaşi timp cum, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat cu cortul (Exod 35.21-29), nu există aici nici o afirmaţie cu privire la ceea ce a dat poporul. Şi înţelegem motivul: În cer nu poate intra nimic din ceea ce vine de la om. Acolo totul este divin, totul este lucrarea exclusivă şi desă­vârşită a Tatălui, a Fiului, a Sfântului Duh. Cele trei Persoane, care S-au angajat împre­ună în prima creaţie, Se ocupă tot îm­preună de gloria care va veni şi de noua creaţie.

28 Mai

1 Împăraţi

8.1-11

 

Fiindu-I gata Casa, Dumnezeu Se pregăteşte să Se instaleze în ea. Solomon strânge la el pe căpeteniile poporului. Preoţii aduc chivotul legă­mântului în Locul Preasfânt.

Preţios chivot! Simbol al lui Hris­tos, chivotul cu­nos­cuse truda poporului şi-l susţinuse în conflictele sale. Pentru el coborâse în râul morţii. Acum intră în locul lui de odihnă. Dar există ceva care va aminti întotdea­una de calea deşertului. Drugii ră­mân la ve­dere. Cu toate că de aici înainte nu urma să mai fie folosiţi, drugii n-au fost scoşi din inelele lor.

În mijlocul splendorilor cerului, Îl vom con­templa pe Domnul Isus în frumuseţea Sa. Dar ceea ce va mişca profund inimile noastre vor fi sem­nele ne­pieritoare ale suferinţelor Lui de la cruce, pe care le vom vedea asupra Sa. Ase­menea drugilor chivotului, ele vor rămâne în gloria cerului ca o mărturie a dragostei Lui divine. Şi ce minu­nate sunt pici­oarele Mân­tuitorului: ele s-au trudit pe dru­mu­rile acestei lumi pentru a ne căuta (Isaia 52.7), înainte să fi fost străpunse la cruce, unde S-a lăsat ţintuit ca să ne salveze! Pe a­ces­te picioare sfinte, omagiul Mariei fusese deja turnat în preafericita casă din Betania, care se um­pluse de mirosul parfumului. Ce savoare anticipată a Ca­sei Ta­tălui, pe care gloria o va umple pentru totdeauna!


1 Împăraţi

8.12-30

29 Mai

 

Acum împăratul Solomon vorbeşte. Aşezându-se în rândul urmaşilor lui Aaron, el însuşi înde­pli­neş­te oficiul de preot, pentru că este un simbol al Dom­nului Hristos, Împărat şi Preot. El rememorează trecu­tul: Egiptul, harul arătat lui David, legă­mântul şi promisiunile.

Cu patru sute optzeci de ani înainte, pe malul Mării Roşii, israeliţii intonaseră cântecul elibe­rării: „Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi lăuda ... Prin îndurarea Ta, ai condus poporul pe care l-ai răscumpărat; l-ai călăuzit prin puterea Ta spre locuinţa sfinţeniei Tale ... Tu îi vei duce şi îi vei sădi pe muntele moştenirii Tale, la locul pe care l-ai făcut locuinţa Ta, Doamne, locaşul sfânt, Doamne, pe care mâinile Tale l-au în­temeiat!“ (Exod 15.2, 13, 17). Au fost necesare aproape cinci secole pentru ca aceste cuvinte să-şi găsească împlinirea. Scurgerea tim­pului nu îndepărtează nimic din realitatea promisiunilor lui Dumne­zeu (compară cu 2 Petru 3. 4). Tot aşa, Solo­mon este fericit să repete: „a împlinit cu mâna Sa cuvântul Său“ (v. 15); „Domnul  a îm­plinit cuvântul Său pe care l-a spus“ (v. 20).

„Tu ai zis: Numele Meu va fi acolo!“ (v. 29). Să ne amintim încă o dată promisiunea Dom­nu­lui Isus: „unde sunt doi sau trei adunaţi în Nu­me­le Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“ (Matei 18.20).

 

30 Mai

1 Împăraţi

8.31-40

 

La începutul rugăciunii lui, Solomon a prea­mărit credincioşia Domnului, îndurarea Sa (v. 23), măreţia Sa (v. 27). Acum el recu­noaşte faptele de care este capabil poporul şi care reprezintă consecinţele păcatelor lor. Gândurile noas­tre se întorc de la Solomon spre Hristos, gran­diosul Mare Preot. El cunoaşte deplin slăbi­ciunea inimilor alor Săi şi Se adresează lui Dum­nezeu înainte ca Satan să-i cearnă, rugându-Se pentru credinţa lor, să nu se piardă. El a făcut aşa pentru Petru, înainte ca acesta să se lepede (Luca 22.32) ... şi încă de câte ori pentru fiecare dintre noi, în chiar ceasul ispitei, fără ştirea noastră. În adevăr, Dumnezeu cunoaşte inima omului    (v. 39; vezi Ieremia 17.9, 10). Şi unde anume şi-a desco­perit măsura deplină a carac­terului ei înşelător această inimă „nespus de înşelătoare şi fără nici o speranţă de vinde­care“? În ce împrejurări i-a cunoscut Hristos decăderea extremă? Oare nu la cruce, unde os­tilitatea omului a fost total exprimată contra Lui (Psalmul 22.16)? Dar crima aceasta – cel mai mare dintre toate păcatele lui Israel – va fi chiar şi ea iertată când naţiunea pocăită îşi va în­toarce privirile cu „duhul îndurării şi al cererilor“, nu spre „această casă“, ci spre „Acela pe care L-au străpuns“ (Zaharia 12.10).

 

 

1 Împăraţi

8.41-53

31 Mai

 

Pentru mijlocire nu este de ajuns să cunoşti slăbi­ciunea inimii omeneşti (v. 46). Mai este necesar să ai – ca şi Solomon aici – încredere în compasiunea inimii lui Dumnezeu. Dacă Isus, Marele nostru Preot şi Avocat, cunoaşte foarte bine inima omu­lui, atunci la fel de bine o cunoaşte şi pe a Tatălui. Însă dorinţa Lui este ca noi să mer­gem la El, pentru a o experimenta per­so­nal (compară cu Ioan 10.17 şi 16.27).

„Ascultă şi iartă“! Capitolul acesta ne învaţă că, în adevăr, ne putem înfăţişa înain­tea lui Dumnezeu în orice împrejurare. La picioarele Domnului a fost loc pentru cei mai mari pă­că­toşi (Luca 7.37). Şi astăzi, credincios pro­mi­­siunii Sale, nu-l va izgoni afară pe acela care vine la El (Ioan 6.37).

Păcatul este lanţul prin care chiar şi un cre­dincios poate fi ţinut captiv în ţara vrăjmaşă (v. 46). Dumnezeu este gata să-l elibereze de acolo. Numai că drumul spre iertare trece în mod necesar prin punctul mărturisirii. „Ţi-am făcut cunoscut păcatul meu ... şi Tu ai iertat nelegiuirea pă­ca­tului meu“ (Psalmul 32.5). Dumnezeu ascultă; El iartă; da, El poate ierta totul, pentru că Isus a făcut ispăşire pentru toate. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1 Ioan 1.9).







1 Împăraţi

8.54-66

1 Iunie

 

În ciuda bogăţiei şi a măreţiei casei, în ciuda numă­rului foarte mare al celor adunaţi, în inima lui Solomon nu se naşte nici o dorinţă de dominare; el se aşază în genunchi, într-o atitudine de dependenţă faţă de Dumnezeu (v.54). Sperăm să-i fie familiară această poziţie fiecăruia dintre cititorii noştri. Să-I vorbim astfel Domnului, în fiecare zi, în mod deschis, de prefe­rat cu voce tare, când este posibil, pentru a evita să fim distraşi. Şi chiar dacă, după aceea, vom uita ce ne-am rugat, cuvintele noastre vor sta „ziua şi noaptea... înaintea Domnului Dumnezeului nostru“. În final se spune că El face dreptate în fiecare zi potrivit cu cazul solicitat. Putem conta astăzi pe răspunsul de astăzi, nu pe cel de mâine. Dumnezeu cunoaşte tendinţa noastră de a ne odihni pe ceea ce ne dă El, mai degrabă decât pe El, şi, din acest motiv, El reglează chestiunile „fiecărei zile în ziua ei“. Iar Isus ne învaţă la fel: „Ajunge zilei necazul ei“ (Matei 6.34).

Această ceremonie de „dedicare“ (sau de inaugu­rare) a templului avea loc la momentul marii sărbători anuale a Corturilor, în luna a şaptea. Ea se sfârşea prin aducerea de sacrificii şi cu bucurie, potrivit cu Deuteronom 16.15.

 

 

 

2 Iunie

1 Împăraţi

9.1-9

 

Lucrarea întreprinsă de Solomon este termina­tă. Versetul 1 subliniază că el a avut plăcere s-o împli­nească. Oare nu ne dă el o lecţie aici? Să facem cu bucu­rie tot ceea ce Domnul ne cere, pen­tru că El este acela care ne-o cere! Acum Domnul răspunde rugăciunii împă­ratului. «Gloria Lui locuind în această casă» va fi înaltul Său motiv de a-l binecuvânta pe Israel, de a-l asculta, de a-l ierta. În timpul de acum, Dumnezeu leagă pro­pria glorie şi împlinirea rugăciunilor adresate Lui de un singur nume: Cel al lui Isus (Ioan 14.13,14); şi aceasta pentru că Dumnezeu a venit să locu­iască în mijlocul nostru în Persoana lui Isus, nu într-un templu (Ioan 1.14; Coloseni 1.19; 2.9; 1 Tim. 3.16). Nu sunt ochii şi inima Tatălui aţintite me­reu asupra acestui Om desăvârşit? (compară cu v. 3). Deci putem în orice moment să ne adresăm Lui în numele lui Isus, pentru îm­plinirea rugăciunilor noastre. „Vezi, Dum­nezeule! şi priveşte faţa unsului Tău“ (Psalmul 84.9).

Domnul îi pune apoi pe Solomon şi pe popor în faţa responsabilităţilor lor. Prezenţa Lui în mijlocul lor cere din partea lor o strictă se­parare de rău; altfel, acest privilegiu le va fi luat, iar Israel, ca naţiune, va fi împrăştiat.

 

 

 

1 Împăraţi

9.10-28

3 Iunie

 

A fost o eroare gravă din partea lui Solomon să-i dea împăratului Tirului cetăţi care constitu­iau parte din ţara lui Israel. La fel ni se poate întâmpla şi nouă, să aban­donăm o parte din moştenirea noastră în beneficiul lumii. Să luăm ca exem­plu felul cum petrecem ziua Dom­nului. Stăm probabil departe de o strângere, pentru a fi pe placul vre­unui prieten sau vreunei rude? Să fim siguri că asemenea concesii reprezintă o pierdere de ambe­le părţi. Cum va fi posibil să-i conducem pe alţii la adevărul divin şi la înţelegerea pri­vi­legiilor creştine, dacă nu dovedim întâi că noi înşine le pre­ţuim? Priviţi la Hiram! Nici măcar nu aprecia­ză gestul lui Solomon!

Sfârşitul capitolului ni-l arată pe împărat ca un admi­nistrator înţelept, întărindu-şi şi organi­zându-şi împărăţia. El îşi menţine relaţia pe de o parte cu Domnul (v. 25) şi, pe de altă parte, cu diferitele popoare şi ţări de la graniţe. Şi, pentru prima dată din zilele lui Iosua, toţi canaaniţii sunt subjugaţi. Ne reamintim că ei sunt un simbol al vrăj­maşilor sufletelor noastre. Se află oare vrăjmaşii sufle­tului meu în libertate, sau mai de­grabă am găsit în Hristos puterea de a-i aduce sub control?

 

 

 

 

 

4 Iunie

1 Împăraţi

 10.1-13

 

Pe când le vorbea fariseilor, pentru a sublinia necredinţa lor, Domnul le va aminti această scenă: „O împără­teasă din sud ... a venit de la mar­ginile pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi, iată, aici este mai mult decât Solomon“ (Matei 12.42). Fiul lui Dumnezeu, Îm­păratul gloriei, Se găseşte prefigurat aici, înaintea ochilor noştri. El ne învaţă că primeşte pe oricine vine la El. Nici gloria, nici bogăţiile marelui împărat nu sunt acelea care-l atrag pe acest nobil vizitator la curtea sa. Împărăteasa din Seba auzise de înţelep­ciunea lui Solo­mon „legată de Numele Domnului“ şi, dorind s-o evalueze ea însăşi, vine să-i împărtăşească „tot ce era în inima ei“. Să nu ne satisfacă doar să fi auzit despre Domnul Isus. Să mergem la El! El este gata să ne dea tot ceea ce dorim, tot ceea ce-I cerem (v.13; Ioan 15.7).

Ceea ce o impresionează pe împărăteasă la curtea lui Solomon (v. 4, 5) ne face să ne gândim la mărturia dată pentru Domnul de către adunare (casa Lui), la învăţătura Cuvântului (mâncarea mesei Lui), la comportarea alor Săi, care trebuie să fie demnă de El (ţinuta, rânduiala, hainele slujitorilor lui). În toate aceste detalii trebuie să le arătăm persoanelor cu care intrăm în contact Cine este marele Împărat Căruia suntem onoraţi să-I aparţinem.

 

 

1 Împăraţi

10.14-29

5 Iunie

 

Priveliştea marelui împărat Solomon, îmbră­cat în veşminte preţioase şi măreţe, aşezat pe tronul său confec­ţionat din fildeş acoperit cu aur, trebuie să fi constituit un spectacol grandios. Şi totuşi Domnul Isus, invi­tându-ne să privim cu atenţie la crinii de pe câmp, afirmă că „Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia“ (Matei 6.29). Putem fi si­guri că cele mai frumoase realizări ale omului nu o vor ajunge nicio­dată pe cea mai modestă din­tre cele ale Creatorului.

Psalmul 72, compus „pentru Solomon“, descrie aceas­tă domnie a dreptăţii (v. 1-4), a păcii (v. 7), a puterii     (v. 8-11), a îndurării (v. 12-14), a prosperităţii (v. 16) şi a binecuvântării (v. 17). „Împăraţii din Seba şi Saba vor prezenta tribut ... şi i se va da din aurul Sebei“ (v. 10, 15).

Şi în capitolul nostru, 10, se dau multe detalii pentru ilustrarea prosperităţii, a înţe­lepciunii şi a puterii acestui fiu al lui David dom­nind cu dreptate la Ierusalim. Înţelegem că aici este, de asemenea, imaginea Unuia „mai mare decât Solomon“. Centru al gloriei şi sursă a bine­cuvântării pentru toate naţiunile, această domnie stră­lucitoare nu constituie decât o reflecta­re pală a viitoarei dominaţii universale a Domnu­lui nostru Isus Hristos. Însă ai Săi nu aşteaptă acest viitor glorios pentru a recunoaşte drepturile, întrucât ele sunt, incontestabil, în inima lor.

 

6 Iunie

1 Împăraţi

 11.1-13

 

Până acum, cu greu am văzut vreo umbră aruncată asupra strălucirii acestei domnii excep­ţionale. Însă, iată, cap. 11 începe cu un „Dar“ care descoperă deodată, sub exteriorul strălucitor descris mai înainte, o condiţie mo­rală dintre cele mai dezolante. Călcând legea sub două aspecte (Deuteronom 17.17 şi 7.3), împăratul pe de o parte şi-a luat „multe femei“, iar pe de altă parte acestea erau „femei străine (v.1), care, la bă­trâneţe, i-au abătut inima. Nu ceruse şi nu obţinuse el o inimă înţeleaptă, o inimă care ascultă? Fără îndoială, îi simţise necesitatea pentru a-i conduce pe alţii, dar nu pentru a-şi călăuzi pro­pria cale. Această inimă largă, deschisă „ca nisipul“ (4.29) – pe care Domnul i-o dăduse împăratului ca să-l facă în stare să-şi iubească în întregime poporul nume­ros – el nu şi-a păzit-o, n-a vegheat asupra a ceea ce a intrat în ea. O mie de soţii străine îşi găsiseră loc acolo, cu idolii lor. Solomon ni se înfăţişează condamnat de pro­priile cuvinte: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii“ (Proverbe 4.23). Aceasta este ceea ce el i-a învăţat pe alţii, ... dar a ne­glijat să facă cu sine însuşi (vezi Ro­mani 2.21 şi 1 Co­rinteni 9.27). El n-a dat atenţie nici avertis­mentului tatălui său (2.3), nici celui al Domnului, repetat de două ori (v. 9, 10).

 

 

1 Împăraţi

11.14-25

7 Iunie

 

Când este vorba de om şi de responsabilitatea lui, constatăm din nou şi întotdeauna un faliment total. Istoria lui Solomon demonstrează faptul acesta probabil mai bine decât toate celelalte. El a fost cel mai înţe­lept, cel mai bogat şi cel mai puternic dintre cei care au trăit sub soare. El a construit pentru Dumnezeu un templu maies­tuos, lucrare fără seamăn. Dar cu cât cineva a fost pus într-o poziţie mai înaltă, cu atât mai răsună­toare îi este căderea. O scăpare per­misă în viaţa unui om evlavios ia cu sine întreaga greu­tate a evlaviei lui. Ce trist exemplu a dat acest împărat slab întregului Israel! Când um­blarea noastră nu este în conformitate cu poziţia pe care o avem, constituim o piatră de poticnire pentru alţii.

Dumnezeu îi ridică vrăjmaşi lui Solomon, pe când acesta era la o vârstă înaintată. Întâi din­ afara împărăţiei: pe Hadad şi pe Rezon. Apoi chiar din interior: pe Ieroboam. Dar nu-l vedem deloc pe îm­pă­rat venindu-şi în fire şi întorcându-se spre Domnul din toată inima – potrivit propriilor sale expresii din cap.8, v. 47 şi 48. El nu se îndreaptă spre Domnul ca să-I spună: „ascultă şi iartă“ (8.49, 50). Şi totuşi, nu fusese aceasta calea schi­ţată în rugăciunea lui pentru cei care aveau să se con­frunte cu vrăjmaşi, drept consecinţă a păcatelor lor?

 

 

 

8 Iunie

1 Împăraţi

 11.26-43

 

În acelaşi fel în care a acţionat pregă­tindu‑l pe David pe când încă Saul se afla în viaţă, Dumnezeu îl ridică acum pe Ieroboam, chiar din timpul vieţii lui So­lomon. Şi, precum Saul odinioară, Solo­mon caută să ia viaţa celui desemnat de Domnul să-i succeadă (v. 40). Dar ce con­trast între Ieroboam, care ridică mâna împo­triva împăra­tului (v. 26), şi David, care re­fuză să facă aceasta; între Ieroboam, care fuge în Egipt, învăţând acolo idolatria, şi David, care se ascunde în pustie!

David îşi începuse bine viaţa, o continuase rău, dar din nou bine a sfârşit-o. Solomon a început bine, a conti­nuat bine, dar şi-a sfârşit rău cariera. Amintim şi un exemplu opus acestuia: Iacov, ale cărui zile au fost „puţine şi rele“ (Geneza 47.9), a avut un sfârşit atât de frumos (Evrei 11.21).

Această tentativă de ucidere este cea din urmă acţiune a lui Solomon care ni se relatează! Apoi el adoarme cu pă­rinţii lui. Avusese „un timp să trăiască“. După propria declaraţie, acum soseşte pentru el „timpul să moară“ (Ecl. 3.2). Scump cititor, nu ştii când acest timp va sosi şi pentru tine. Dar ceea ce tre­buie să ştii este că timpul pentru a trăi este în mod egal şi timpul pentru a crede şi timpul de a trăi pentru Hristos.

 

 

 

1 Împăraţi

12.1-15

9 Iunie

 

Roboam îi succedă tatălui său. Acesta din urmă îşi pusese cândva întrebarea: „Omul care va fi după mine va fi el înţelept, sau nebun?“ (Ecle­si­as­tul 2.18, 19). Trei zile îi sunt necesare sărma­nu­lui Ro­boam pentru a da răspunsul. Fiului celui mai înţe­lept dintre oameni îi lipseşte înţe­lep­ciu­nea. Nu-l vedem cerând Domnului o inimă înţe­leaptă, cum făcuse tatăl său. În tinereţe, la vâr­sta când cine­va trebuia în mod normal să înveţe, el n-a tras nici un folos din în­văţătura înţe­leaptă conţinută în cartea Proverbe, al cărei autor este So­lomon. Totuşi, această carte începe astfel: „Ascultă, fiul meu, îndrumarea tatălui tău ...“ (Prover­be 1.8; citiţi şi Prov. 19.13 şi 20). Re­zultatul este că la vârsta de patruzeci de ani, în momentul de asu­mare a res­ponsa­bi­li­tă­ţii, lui îi lipseau complet experienţa, bunul simţ şi, în pri­mul rând, smerenia. El dis­preţuieşte îndru­marea bătrânilor, preferând să urmeze sfatul im­prudent al tinerilor. Mulţi tineri sunt mai dispuşi să as­cul­te de cei de aceeaşi vârstă cu ei, decât de părinţii lor sau de persoane mai vârstnice. Este o ten­dinţă foarte periculoasă! Consecinţele le vedem aici. Însă Dumnezeu Se foloseşte de lipsa de înţe­lep­ciune a lui Roboam, precum şi de lip­surile poporului, pen­tru a îm­plini ceea ce hotărâse îm­potriva casei lui David.

 

 

 

10 Iunie

1 Împăraţi

12.16-33

 

Ca rezultat al intransigenţei lui Roboam, zece seminţii s-au separat. Ieroboam devine împăratul lor. În ce-i priveşte pe descendenţii lui Solomon, ei păstrează numai seminţia lui Iuda şi pe cea a lui Beniamin. De aici înainte vom urmări istoria celor două împărăţii în paralel. Până la sfârşitul cărţii 2 Împăraţi, întâie­ta­te va avea împărăţia lui Israel (cele zece seminţii), în timp ce cartea 2 Cro­nici va relua relatarea despre împărăţia lui Iuda.

Printr-o propoziţie scurtă, Dumnezeu opreşte războiul civil care era gata să înceapă: „De la Mine este lucrul acesta“ (v. 24). Este o propoziţie mică, dar atât de impor­tantă şi pentru noi! Stă oare vreo dificultate sau vreun obstacol în calea pla­nu­rilor noastre? Atunci să ascultăm cu atenţie! Vom auzi fără îndoială aceeaşi voce spunându-ne: „De la Mine este lucrul acesta!“

Apoi ne sunt relatate primele fapte ale lui Iero­boam. El face doi viţei de aur (comparaţi cu­vin­tele sale din v. 28 cu cele ale lui Aaron din Exod 32.4). Acestea sunt elementele caracteristice ale unei închinări în întregime inventate de om – expert în a implica religia în scopuri personale (citiţi Osea 8.4, 5). Şi, domnie după domnie, vom auzi vorbindu-se de acest păcat al lui Ieroboam.

 

 

 

 

1 Împăraţi

13.1-19

11 Iunie

 

În ziua „pe care a inventat-o el din inima lui“ (12.33), Ieroboam celebrează o sărbătoare la Be­tel în cinstea viţelului său de aur. Dar cineva vine şi-i deranjează ceremonia. Este un om al lui Dum­nezeu care soseşte din Iuda cu un mesaj de mare solemnitate. Altarul se despică; împăratul răz­vrătit este lovit, apoi vindecat prin puterea lui Dumnezeu. Harul străluceşte în vindecarea acestui om atât de nelegiuit. Dumnezeu ne binecuvântează potrivit cu ceea ce este El şi niciodată potrivit cu ceea ce suntem noi. Acest har ar fi trebuit să-i vorbească împăratului.

Profetul primise porunca să se întoar­că de îndată ce-şi va fi încheiat misiunea. Să se odihnească, să mănânce şi să bea pe teritoriul acestor seminţii neascultătoare ar fi fost în con­tradicţie cu cuvintele de judecată pe care le pro­nunţase. La fel, nici noi nu putem fi în comuniune cu orga­nizaţii religioase care nu se află în supunere faţă de Scriptură.

Profetul bătrân, ai cărui fii par să fi fost prezenţi la sărbătoarea viţelului de aur, nu-şi avea locul la Betel. Din acest motiv, deşi trăind în cetatea în care avea să se desfăşoare această misiune, el nu fusese împuternicit de Domnul pentru ea. Dar, atrăgându-l în casa lui pe omul lui Dumnezeu din Iuda, bătrânul îşi justifica poziţia falsă şi îşi întărea propria reputaţie. În ce-l privea pe profe­tul din Iuda, dacă s-ar fi grăbit să pă­ră­sească aceste locuri, n‑ar mai fi fost ajuns din urmă! (v. 14).

12 Iunie

1 Împăraţi

 13.20-34

 

Este rândul omului lui Dumnezeu din Iuda să audă un cuvânt de judecată. Lui îi lipsea forţa de caracter, iar rezultatele sunt tragice.

Să te laşi antrenat constituie un pericol mai ales pentru tineri, care prin natura lor sunt uşor influenţabili. Să remarcăm că, pen­tru a-l de­ter­mina pe un creştin să se abată de pe calea as­cul­tării, diavolul nu se foloseşte numai de incitări vulgare! El ştie cum să facă uz de mijloa­ce care par să fie dintre cele mai respectabile, pentru a-l convinge. Toate aparenţele erau în favoarea aces­tui profet înaintat în vârstă, care pre­tindea că pri­mise cuvântul Domnului printr-un înger. Dar pu­tea Dumnezeu să Se contrazică? În ce ne pri­veş­te, fie ca să ne sprijinim numai pe ceea ce El spune în Biblie şi atunci nu ne vom rătăci (Galateni 1.8, 9).

Moartea este pentru acest om al lui Dumnezeu consecinţa greşelii sale. Trupul său nu este mâncat de leu, dovadă evidentă că de Dumnezeu fusese lovit. Iar pentru bătrânul pro­fet, ce pedeapsă! El constituise o piatră de poticnire pentru acela pe care-l numise fratele său (v.30), dar faţă de care nu se purtase deloc ca un frate! Să-i conducem pe alţii la neascultare nu este mai puţin grav decât neascultarea personală, pentru că atunci facem rău atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de cel care devine subiect al rătăcirii noastre.

 

 

1 Împăraţi

14.1-20

13 Iunie

 

În ciuda avertismentului solemn pe care Dumne­zeu i-l dăduse la Betel, Ieroboam a perseverat pe calea lui păcătoasă. Acum Dumnezeu îi vor­beşte încă o dată, prin boa­la fiului său Abiia. Şi constatăm că împăratul nu aşteap­tă ajutor de la viţelul său de aur, pe care-l recunoaşte a fi total lipsit de putere. Ieroboam se îndreaptă spre Ahiia, profetul care-l anunţase altădată că va fi îm­părat (comparaţi cu Ezechiel 14.3). S-a întors atunci de pe calea lui? Vai, nu! Minciuna pe care o ticluieşte cu complicitatea soţiei dovedeşte că nu există o smerenie adevă­rată în inima lui. Dar ce prostie să gândeşti că Dum­nezeu poate fi înşelat printr-o deghizare! Regina se vede demas­cată de îndată ce ajunge la uşă. Şi, în loc de cu­vinte plăcute, ca cele pe care Ieroboam le auzise mai înainte din gura omului lui Dumne­zeu, este un mesaj îngrozitor, pe care nefericita lui soţie trebuie să-l ducă chiar în momentul în care tână­rul Abiia moare. Probabil că ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce Domnul nu l-a lăsat cu viaţă pe acest copil, singurul în care s-a găsit „ceva bun“ (v. 13)? În mod sigur pentru că El a vrut să-l scoată din mijlocul unor asemenea împreju­rări rele, pentru a-l aduce în prezenţa Sa. Soartă in­comparabil mai bună! (Isaia 57.1, 2).

 

 

 

14 Iunie

1 Împăraţi 14.21-31; 15.1-8

 

Roboam domneşte în acelaşi timp cu Ieroboam. Deşi împărăţia lui este mai mică, cuprinde partea cea mai bună. Capitala rămâne Ierusalimul, unde se află templul, locuinţa sfântă a Domnului şi centrul de strângere pentru întregul Israel. Roboam însuşi este „fiu“ din David, descendent legitim. Vai, cu toate aceste privilegii, iată cât de departe a mers decăderea poporului lui Dumne­zeu în atât de puţini ani de la zilele glorioase descrise în cap. 8 (v. 65, 66)! Tot aşa cum buruienile pot să infesteze într-un timp atât de scurt cea mai frumoasă grădină, idolatria intro­dusă de Solomon a invadat întrea­ga ţară. Dar a­ceasta nu este totul! Roboam nu este vigi­lent şi inamicul exploatează faptul acesta. Săr­manul îm­părat suferă pierderea în întregime atât a bo­gă­ţiilor sale, cât şi a ceea ce-l proteja (scu­tu­rile). So­lemnă avertizare pentru fiecare dintre noi! Dacă nu veghem asupra pro­priilor inimi, adver­sarul va semăna curând acolo seminţele unor numeroşi idoli. Apoi, când acestea au în­colţit, nu-i va fi greu să ne răpească cele mai preţioase bogăţii pe care ni le-au încredin­ţat, poate, părinţii sau bunicii noştri: Hristos şi Cuvântul Lui.

Abiiam îi succedă lui Roboam şi cei trei ani ai dom­niei lui sunt de ajuns pentru a proba că perpe­tuează calea tuturor păcatelor făcute de tatăl său.

 

 

1 Împăraţi

15.9-24

15 Iunie

 

După Abiiam, fiul său Asa îi ia locul pe tronul lui Iuda. Domnia lui este lungă, contrastând cu cele două care au precedat-o! Asa a făcut „ce era drept în ochii Domnului“ (v. 11). Şi a face ce este drept constă mai întâi în a smulge, a îndepărta, a distruge, a arde. Atitu­dine cu atât mai curajoasă şi mai dificilă, cu cât im­plică împotrivirea faţă de propria-i bunică, Maaca (v. 2), o închinătoare la idoli! Cunoaştem cuvin­tele Domnului, „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine“ (Matei 10.37). Încă de pe timpul lui Asa, sunt numeroşi tinerii convertiţi care a trebuit şi încă trebuie să adopte o poziţie fermă în propria fa­milie! Cât de privilegiaţi sunt, pe de altă parte, cei ai căror părinţi îi încurajează şi le dau e­xemplu. Să ne gân­dim la acest tânăr împărat ai cărui tată, bunic şi bunică nu i-au oferit decât un trist exemplu! Ce dureroasă con­sta­tare: sfârşitul domniei lui Asa nu rămâne la înălţimea înce­pu­tului ei! În loc să caute la Domnul ajutor contra lui Baeşa, el îşi găseşte sprijinul în Ben-Hadad. Cartea 2 Cronici (cap. 16) ne permite să ne întoarcem cu de­talii la această domnie şi la învăţămintele pe care le implică pentru noi.

 

 

 

 

16 Iunie

1 Împăraţi

15.25-34; 16.1-7

 

Lectura noastră ne readuce cu patruzeci de ani înapoi, pentru a lua în considerare împărăţia lui Israel, în timp ce Asa domneşte în Iuda. Prin contrast cu acesta din urmă, Nadab, fiul lui Ieroboam, umblă în timpul scurtei lui domnii „în calea tatălui său şi în păcatul lui, prin care l-a făcut pe Israel să păcătuiască“ (v. 26). Acest păcat constă în falsa religie instituită de Ieroboam pen­tru a de­tur­na poporul de la locul ales de Domnul (Deut. 12.5, 6).

În creştinătate există, precum în Israel odinioară, un mare număr de oameni care, deşi fac parte din poporul lui Dumnezeu, au fost deturnaţi de la singurul cen­tru care este Isus. Ei au fost învăţaţi diferite forme de religie care nu sunt în acord cu Cuvântul.

Nadab şi întreaga familie a lui Ieroboam sufe­ră teribila soartă pronunţată de Ahiia. Dar Bae­şa, cel care execută această sentinţă şi care-i succedă lui Nadab (la tron), de asemeni îi succedă şi în drumul său de păcat. Iar o aceeaşi cale va avea acelaşi sfârşit! Domnul i-l anunţă lui Baeşa prin gura pro­fe­tului Iehu care, nu fără curaj, se prezintă cu cuvinte solemne înaintea îm­păratului celui rău. Oare n-am fost noi în­şine „ridicaţi din ţă­rână“ şi puşi alături de cei no­bili? (v. 2; 1 Sa­muel 2.8). Pentru acest motiv ar trebui să examinăm cu atenţie calea pe care o urmăm şi destinaţia la care ne duce ea (Proverbe 16.25).

 

1 Împăraţi

16.8-28

17 Iunie

 

Ela, fiul lui Baeşa, domneşte doi ani peste Is­rael. Singura lui faptă amintită este aceasta: „Ela era în Tirţa, bând şi îmbătându-se ...“ (v. 9). Acest împărat este domi­nat de o pasiune, sărmana sclavie faţă de alcool, asemeni altor mi­lioane de oa­meni nefericiţi astăzi. Omul crede că-i poate guverna pe semenii săi, când nu este capabil mă­car să-şi stăpânească pasiunile propriei inimi. Car­tea Proverbe conţine cuvintele unui tânăr îm­părat, numit Lemuel. Aces­ta îşi a­minteşte ce l-a învăţat mama lui: „Lemuele, nu este demn pentru împăraţi, nu este pentru împăraţi să bea vin“ (Pro­verbe 31.4; vezi de asemenea Proverbe 23.20, 31, 32 şi Efeseni 5.18). Dintr-o dată, fără să se trezească, Ela trece din beţie în moarte. Tot aşa, oamenii acestei lumi caută uitare în plăcerile păcatului, apoi, fără să fie pre­gătiţi faţă de el, se găsesc deodată împinşi într-o neno­rocire eternă.

Şapte zile îi sunt suficiente lui Zimri, ucigaşul lui Ela, să arate că merge pe calea lui Ieroboam! Sfârşitul său nu este mai puţin zguduitor: se sinu­cide! Apoi Omri ia puterea, construieşte ce­tatea Samariei, umblă pe o cale mai rea decât predecesorii lui. Ce întuneric greu se aşterne asu­pra acestei împărăţii a lui Israel (Mica 6.16)!

 

 

 

 

18 Iunie

1 Împăraţi

16.29-34; 17.1-6

 

Ahab, fiul lui Omri, cu a cărui domnie ne vom ocupa până la sfârşitul cărţii 1 Împăraţi, sporeşte păcatele împă­raţilor precedenţi cu un ritm neatins încă: „a făcut rău în ochii Domnului mai mult de­cât cei care au fost înaintea lui“. În timpul său, închinarea la Baal este introdusă  în mod oficial în Israel, prin soţia lui, dezgustătoarea Izabela. Tot de „zilele lui“ se leagă şi recon­struirea Ierihonului  care, fiind o provocare adusă Domnului, pri­meşte pedeapsa pronunţată de Iosua! (Iosua 6.26).

Atunci, pentru a vorbi conştiinţei împăratului şi po­po­rului său, Dumnezeu ridică un profet: pe Ilie! Acest om conştientizează că, pentru a-l aduce pe Israel în stare să primească cu­vântul divin, este necesară întâi o pe­deap­să. În consecinţă, se roagă „cu stă­ru­inţă“ să nu plouă (Iacov 5.17). Apoi, sigur de răs­punsul lui Dumnezeu, se prezintă cu autori­tate înaintea lui Ahab pentru a i-l declara. Când Îi cerem ceva lui Dumnezeu cu credinţă şi în acord cu voia Lui, trebuie să acţionăm cu deplina siguranţă a împlinirii acelui lucru. Să remarcăm expresia: „Domnul ... înaintea Căruia stau“ (v.1). Să stăm cu re­ve­ren­ţă înaintea lui Dumne­zeu, în lumina Lui, mereu gata să-I primim in­strucţiunile, aceasta este atitudinea sluji­torului. Aceasta a fost şi atitudinea lui Isus în Psalmul 16.8. Apoi Dumnezeu îl ascunde pe Ilie şi-i poartă de grijă într-un fel miraculos la pârâul Cherit.

 

1 Împăraţi

17.7-24

19 Iunie

 

Ilie nu depindea nici de pârâu, nici de corbi, ci de Cuvântul Celui care-i spusese: „Am poruncit corbilor să te hrănească acolo“ (v. 4). Tot aşa, când pâ­râul seacă, Ilie nu este lăsat fără resurse şi primeşte un nou mesaj: „am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească“ (v. 9; Ps.33.18, 19). Această văduvă se afla la ultima limită a sărăciei, dar ce conta aceasta pentru Ilie, din moment ce Domnul îi spusese: „acolo! Această femeie a credinţei, pe care Domnul Isus o va cita locui­torilor Nazaretului pentru a-i face să se ruşineze (Luca 4.25, 26), va trece printr-o experienţă extraor­dinară. Când Dumnezeu soli­cită un servi­ciu (aici, cel de a-l hrăni pe profetul Său), dă în acelaşi timp tot ceea ce este necesar pentru îm­plinirea lui. Trebuie numai să fim gata să facem mai întâi, fără îm­po­trivire, ceea ce El ne-a cerut. Toc­mai aceasta ne în­vaţă mica turtă, care constituie do­vada cre­dinţei acestei femei şi „cea dintâi roadă“ a unei abundenţe divine pen­tru această casă.

Apoi sărmana văduvă are o nouă experienţă, şi mai ne­o­bişnuită: cea a morţii şi a în­vierii fiului ei. Şi gân­durile ni se înalţă din nou dinspre profet înspre Domnul Isus, în­viindu-i pe cei morţi. Nu avea şi El, într-o zi, să i-l redea pe unicul fiu mamei sale văduve (Luca 7.11-15)?

 

 

 

20 Iunie

1 Împăraţi

18.1-16

 

Domnul, care trei ani mai devreme îi spusese lui Ilie: Du-te, „ascunde-te“ (17.3), acum îi porunceşte: „Du-te, arată-te lui Ahab“ (18.1). Şi profetul este la fel de gata să asculte şi în acest caz, ca şi în celălalt – un exemplu pentru noi, care poate am tinde, conform firii noastre, să ne ară­tăm sau să ne ascundem când Dumnezeu ne cere tocmai contrariul!

Ce făcea Ahab în timpul teribilei secete? Îl ve­dem preocupându-se mai mult de caii şi de catârii lui decât de starea de mizerie a poporului său. Oba­dia, mai-marele casei lui, care se teme mult de Domnul, nu are curajul să se despartă de stă­pânul străin de evlavie. Ar fi trebuit să renun­ţe la avantajul pământesc, chiar dacă, probabil, şi-ar fi ris­cat viaţa. Asemenea lui Obadia, mulţi creş­ti­ni nu sunt gata să se despartă de lume ca să pla­că Domnului, deoarece o asemenea opţiune i-ar costa foarte mult!

Obadia se umple de teamă când i se cere să-l anunţe pe Ahab că l-a întâlnit pe Ilie. În mod con­ştient, se mândreşte cu ce a făcut pentru cei o sută de profeţi; dar, când este vorba să împlineas­că serviciul simplu pe care Ilie i l-a solicitat, săr­manului Obadia îi lipseşte ceea ce la văduva umilă din Sarepta străluceşte: încrederea simplă în Cuvântul lui Dumnezeu.

 

 

 

1 Împăraţi

18.17-29

21 Iunie

 

Cât timp seceta şi foametea au bântuit ţara, Ahab a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-l gă­sească pe profetul pe care-l considera răspunză­tor de nenorocirea lui Israel.

„Tu eşti?“ – îl întreabă când, în sfârşit, îl găseşte – „Tu eşti cel care tul­bură pe Israel?“ Câtă inconştienţă aici! „Tu eşti a­cela“, răspunde Ilie, „şi casa tatălui tău“, care ai atras această pedeapsă prin păcatele tale.

În felul acesta judecă oamenii acestei lumi ... şi poate uneori şi noi! Când Dumnezeu ne trimite câte o încercare, ne grăbim să-i acuzăm pe oameni şi să-i facem răs­punzători de ceea ce ni se întâmplă, mai de­grabă decât să ne cercetăm pe noi înşine.

La cererea lui Ilie, împăratul strânge pe tot Is­raelul, împreună cu falşii profeţi, pe muntele Car­mel. Venise timpul ca poporului să i se vor­bească cu fermitate şi să fie confruntat cu aver­tismentul: „Până când veţi şchiopăta de amândo­uă picioa­re­le? (Sau: Până când veţi şovăi între două părţi?)“ Mai târziu, Isus va vorbi mulţimi­lor lui Is­ra­el în acelaşi fel, de pe un alt munte: „Ni­meni nu poate sluji la doi stăpâni ...“ (Matei 6.24).

Pentru cititorul care n-a făcut încă o alegere, per­miteţi-ne să vă repetăm întrebarea lui Ilie: „Până când veţi şovăi între două părţi“, ... între cei doi stăpâni?

 

 

 

22 Iunie

1 Împăraţi

18.30-46

 

Puşi în faţa provocării, profeţii lui Baal au per­severat zadarnic cu entuziasmul şi cu dansurile lor vio­lente. Dumnezeul lor a rămas surd şi încă dintr-un motiv foarte întemeiat! (Ps. 115.4-7). Apoi Ilie îşi înce­pe pre­gă­tirile cu un calm şi cu o autoritate care con­trastează marcant cu toată agitaţia an­terioa­ră. El construieşte altarul din două­sprezece pietre, „după numărul seminţiilor“, afirmând ast­fel uni­tatea poporului. În pofida tristei separări în două împărăţii, în ochii lui Dumnezeu Israel este încă o sin­gură naţiune. Acelaşi lucru se aplică astăzi la Biserica Domnului. Deşi se află divizată în atâ­tea denominaţii, Dumnezeu recunoaşte numai o singură Biserică, alcătuită din toţi cre­dincioşii. Şi noi, de asemenea, trebuie s-o pri­vim în acelaşi fel.

Când totul este gata pentru arderea-de-tot, Ilie I se adresează lui Dumnezeu: „Răspunde-mi, Doam­ne, răs­punde-mi, şi să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti Dumnezeu şi că Tu le-ai întors inima înapoi“ (v. 37). Dumnezeu răspunde servitorului Său, nu numai trimiţând foc, ci şi în­torcând inima poporului spre El.

Ahab asistă la această scenă, urmată de moar­tea pro­feţilor săi, fără să pară că-l intere­sează altceva decât să mâ­nânce şi să bea, în timp ce, de partea lui, omul lui Dum­nezeu se roa­gă din nou ... „şi cerul a dat ploaie“ (Iacov 5.18).

 

1 Împăraţi

19.1-10

23 Iunie

 

Cine ar recunoaşte mărturia strălucitoare din capitolul precedent în acest om descurajat, fu­gind de ameninţarea unei femei? Dumnezeu nu ne oferă acest detaliu pentru ca să-l judecăm pe preţiosul Său servitor, ci spre învă­ţă­tura noastră: Omul cel mai remarcabil eşuează în întregime când este lăsat pe seama propriilor resurse (citiţi Pro­verbe 29.25). Lui Ilie nu-i mai rămâne altceva decât dispe­rarea. Totuşi, iată cum Dumnezeu Se în­grijeşte de el. Un gând de preţ: chiar atunci când ajungem într-o stare de depri­mare sau de iritare, bună­tatea Lui nu încetează să se exercite asupra noastră.

Spiritul legalist al lui Ilie l-a ­condus la Horeb (o parte a masivului Sinai), lo­cul unde fusese dată Legea. „Ce faci aici, Ilie?“ (v. 9), îl întreabă Domnul. Serioasă între­bare pen­tru cel care abandonase poporul! Dar răspunsul pro­fe­tului nu face decât să-i trădeze falsa poziţie. El se află acolo pentru a acuza! Chiar dacă Moise, în acelaşi loc,  mijlocise pentru popor (Exod 32.11), Ilie „se plânge lui Dumnezeu împotriva lui Israel“, cum trist se remarcă în Ro­mani 11.2.

Să ne amintim bine lucrul acesta: Să acuzi (fapt care poate lua forma unei informări) în­seamnă să faci lucrarea lui Satan (Apocalipsa 12.10). Să mij­loceşti înseamnă, din contră, să acţionezi ase­menea Domnului Isus (Romani 8.34).

 

24 Iunie

1 Împăraţi

19.11-21

 

Contrar cu ceea ce gândea Ilie, mesajul pe care Dum­nezeu dorea ca Israel să-l audă nu era cel de judecată.

Domnul nu Se afla nici în vânt, nici în cutre­murul de pământ, nici în foc. Glasul „puternic“, „plin de mă­re­ţie“ ... şi de temut din Psalmul 29.3-9 se îm­blânzeşte pentru a face loc glasului dulce şi şoptit al harului. Tot aşa, astăzi nu este timpul judecăţii pentru lume, ci al harului care-l iartă pe păcătos. Dumnezeu poate să-i trezească pe oa­meni prin dovezi ale puterii Lui, dar numai vocea tandră a harului este în stare să atingă inimile. Din nou este necesar, pentru a-l primi, simţul propriei nimicnicii.

Pentru că n-a fost capabil să înţeleagă acest limbaj, Ilie trebuie să fie dat deoparte şi Elisei este chemat în locul lui. În ce-L priveşte, Domnul va şti cum să-l facă pe popor să audă această voce a dragostei.

În final, Dumnezeu îl învaţă pe Ilie încă o lecţie. Acesta urcase pe munte crezând că el sin­gur rămăsese credincios. Şi coboară având învă­ţat faptul că era numai unul dintre cei şapte mii de oameni pe care Dumnezeu îi păstrase pentru Sine în Israel. Dacă el însuşi nu fusese în stare să-i descopere, Dumnezeu, pe de altă parte, îi cunoştea pe fiecare dintre ei (vezi 2 Timotei 2.19).

 

 

 

 

1 Împăraţi

20.1-12

25 Iunie

 

Domnul îi făcuse cunoscut lui Ilie atât pe suc­cesorul lui Ben-Hadad, împăratul Siriei, cât şi pe cel al lui Ahab, împăratul lui Israel (19.15, 16). Dar aceste două perso­naje se află încă la putere şi cap. 20 ne relatează con­fruntarea care îi aş­teaptă. Acelaşi lucru şi pentru lumea de astăzi: îi este acordată o simplă amânare, dar aceasta nu-i împiedică pe oameni, în orbirea lor, să acţioneze ca şi cum viitorul le-ar aparţine. Ei uită că Dumnezeu are propriile gânduri cu privire la lume şi că El dirijează cursul istoriei. Şi în timp ce îşi dispută supremaţia, oamenii sunt deja înlo­cuiţi în consiliul divin prin Împăratul pe care Dumnezeu L-a desemnat: Isus Hristos. Asemenea lui Ilie, credincioşii cunosc, din Cuvânt, aceste gânduri ale lui Dumne­zeu cu privire la lume; ei nu tre­buie să se lase distraşi de evenimentele care agită şi care neliniştesc omenirea (Isaia 8.12, 13).

În faţa provocărilor lui Ben-Hadad, Ahab este lipsit de putere. El ne duce cu gândul la omul care, în condiţia lui păcătoasă, se află la mila puternicului său vrăjmaş, dia­volul. Oare acesta nu l-a privat pe Adam, în doar câ­teva momen­te, de tot ce poseda el în Eden? Dar, prin harul lui Dumnezeu, Satan, omul tare, a găsit în Hristos pe Unul mai tare decât el, care l-a biruit şi care „îm­parte prăzile [luate] de la el“ (Luca 11.22).

 

 

26 Iunie

1 Împăraţi

20.13-30

 

Ben-Hadad n-a ţinut cont de Domnul. În timp ce bea cu cei treizeci şi doi de împăraţi care-l ajutau, planul divin este pus în aplicare.

Ne putem întreba de ce Domnul vine în ajutorul imoralului Ahab, când acesta nici măcar nu-L cheamă. Dar nu este tocmai vocea dulce şi şoptită a harului cea căreia Dum­ne­zeu vrea să-i încerce din nou virtuţile? Scăpându-l pe Ahab şi pe poporul lui, Îşi propune să le arate că El este încă Dumnezeul lui Israel, cu toate că ei nu-L caută. Sirienilor le va demonstra că nu este nici Dum­ne­zeul munţilor, nici al câmpiilor, ci „Domnul ce­ru­lui şi al pământului“ (Fapte 17.24). Să remar­căm încă două detalii importante în v. 27: Înainte să meargă la luptă, copiii lui Israel sunt aprovizionaţi. Să nu ne ima­ginăm că ne putem confrunta cu adversarii noştri fără ca mai întâi să ne fi făcut provizii zilnice de pe pagini­le Cu­vântului. Apoi mica armată a lui Is­rael trebuie să expe­rimenteze că este fără putere, jalnică în ochii vrăj­maşilor ei, „ca două tur­me mici de capre“ înaintea mul­ţimii care umple ţara. Dumnezeu acţionează întotdeauna în aşa fel încât scăparea pe care o dă El să-I fie atribuită şi să-L glo­rifice. Puterea Lui se desăvârşeşte în slăb­iciu­ne        (2 Co­rin­teni 12.9).

 

 

 

1 Împăraţi

20.30-43

27 Iunie

 

Este trist să nu găsim la Ahab nici un senti­ment de recunoştinţă pentru dubla victorie pe care Domnul i-a acordat-o. Din nefericire, cei mai mulţi oameni se com­portă la fel! Harul lui Dum­nezeu îi lasă indiferenţi. Dispreţuindu-L, ei Îl in­sultă pe Dumnezeu şi-şi con­struiesc propria nefe­ricire. Hristos a învins pentru noi un adversar in­finit mai puternic şi mai crud decât Ben-Hadad cu armata lui. Oare I-am mulţumit noi toţi pen­tru a­ceas­tă glorioasă eliberare?

Nu numai că nu-l vedem pe Ahab întorcându-se spre Domnul, dar el manifestă şi o indulgenţă culpabilă, cru­ţându-l pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al poporului Său. Mai rău decât atât, îl numeşte fratele său! Dumnezeu intervine, trimiţându-i un alt profet, însă de data aceasta vocea harului lasă loc celei a judecăţii.

Ca şi Ahab, ajungem să uităm că lumea se află în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi cu poporul Lui. Dar omenirea este împărţită numai în două familii: cea a lui Dumnezeu şi cea a diavolului (Ioan 8.41-44). Ele nu se pot amesteca. Dacă avem binecuvântarea să facem parte din marea familie care-L are pe Dumnezeu ca Tată, atunci toţi copiii lui Dumnezeu şi numai ei sunt fraţii şi surorile noastre.

 

 

 

 

28 Iunie

1 Împăraţi

21.1-14

 

Ahab ajunsese foarte aproape să fie jefuit de tot ce avea, de către împăratul Siriei. Nerecunos­cător faţă de Dom­nul care-i păzise tot, încearcă acum, din lăcomie, să‑şi prădeze aproapele. Nabot, ca israelit credincios, nu putea să renunţe la moştenirea sa, potrivit cu Levitic 25.23. Arătăm noi aceeaşi cre­dincioşie, aceeaşi fermitate, când este vorba să păs­trăm moştenirea spirituală lăsată, poa­te, de pă­­rinţii noştri? Da, să avem grijă să nu su­be­va­luăm in­com­parabilele adevăruri biblice care ne-au fost în­cre­dinţate (1 Timotei 6.20; 2 Timotei 1.14).

Din laşitate, mizerabilul împărat o lasă pe soţie să ac­ţioneze şi, sub pretextul autorităţii împărăteşti, se înfăp­tu­ieşte cea mai oribilă nedreptate.

Dar Nabot este privilegiat să-L reprezinte pe Unul mai mare decât el. În parabola în care Dom­nul Isus Se prezintă ca moştenitorul viticul­to­rului, auzim teribilele cuvinte: „veniţi să-l omo­râm şi să luăm în stăpânire moş­te­­nirea lui“ (Ma­­tei 21.38). Sfârşitul aceleiaşi evanghelii ne arată că şi înaintea sinedriului s-au prezen­tat tot doi mar­tori mincinoşi. Acolo, Isus fusese acu­zat de blas­fe­mie de către conducătorii poporului (Matei 26.60,65,66), înainte să sufere şi să moară „dincolo de poartă“ (v. 13; Evrei 13.12).

 

 

 

1 Împăraţi

21.15-29

29 Iunie

 

Asemeni lui Ahab, care îşi însuşeşte printr-o crimă moştenirea lui Nabot, omul s-a debarasat de Hristos, comportându-se ca şi cum lumea îi aparţine. Ahab este un exemplu tipic al omului care doreşte întotdeauna ceea ce nu are. Copleşit cu bogăţii, tot ceea ce-l interesa mai mult era via vecinului său. Inima firească este încontinuu nesatisfăcută.

Minciuna şi uciderea l-au pus pe împărat în po­se­sia obiectului dorinţei sale. Iată-l că se ridică şi coboară, cu inima veselă, să-şi vadă noua sa proprietate. Dar toată plăcerea îi dispare brusc! Ci­neva, pe care nu-l cunoaş­te chiar foarte bine, îl aşteaptă în via lui Nabot. Este Ilie! Dumnezeu i-a dat misiunea să-l anunţe pe îm­pă­rat cu privire la pedeapsa de­zas­truoasă care-l aşteaptă.

Apoi, pentru prima dată, Ahab dă semne că se smereşte. El cunoaşte din experienţa predecesori­lor săi că întotdeauna cuvântul lui Dumnezeu se împlineşte. Oare pur­tarea lui de acum semnifică „o pocăinţă spre mân­tuire“ (2 Corinteni 7.10)? Nu, după cum ne va arăta în continuare isto­ria lui. Întotdeauna după roade se judecă adevărata pocăinţă. Cu toate acestea, Dum­nezeu, atent la orice semn de întoarcere, ţine cont de atitudinea lui Ahab, suspendându-i tem­porar pedeapsa (Ezechiel 33.11).

 

 

 

30 Iunie

1 Împăraţi

22.1-18

 

Ben-Hadad nu şi-a ţinut cuvântul (20.34). A păs­trat Ramotul din Galaad. Ahab îşi propune să-l ia înapoi şi îşi împărtăşeşte gândul său unui ilustru vizita­tor: Iosafat, împăratul lui Iuda. Şi care ar putea fi pri­mul gând referitor la această vizită? Nu este oare îmbucurător să vedem stabi­lindu-se o prietenie între suveranii acestor două împărăţii aflate în conflict de atâta timp? Este un pas spre unificare, astăzi la modă în lumea creştină. În rea­litate, în ochii lui Dumnezeu ea semnifică necre­dincioşie din partea lui Iosafat. El era împărat la Ierusalim, unde se găsea tem­plul Domnului. Ahab, dimpotrivă, era un ido­latru. Şi „ce înţe­legere“, întreabă apostolul, „are tem­plul lui Dum­nezeu cu idolii?“ (2 Cor. 6.16). Cum putea împăratul lui Iuda să se uite atâta pe sine, încât să spună: „Eu sunt ca tine ...“?

Priviţi în ce angrenaj se lasă prins sărmanul Iosafat! Stingherit, îi face câteva remarci timide lui Ahab, dar nu are energia necesară să se opună planurilor acestuia. I-ar fi fost necesar pentru aceasta mai mult curaj decât pentru a merge la război împotriva sirienilor. Cu siguran­ţă, şi fiecare dintre noi cunoaşte din experienţă că cea mai dificilă acţiune, implicând cel mai mult curaj, este adesea un simplu refuz, un refuz de asociere cu răul (Ps. 1.1).

 

 

 


1 Împăraţi

22.19-40

1 Iulie

 

Cei patru sute de profeţi au anunţat într-un singur glas ceea ce dorea împăratul. Ce riscă ei? Dacă Ahab câştigă războiul, prezicerea lor se va confirma. Iar dacă nu se va mai întoarce, nici nu le va mai putea face vreun re­proş. Alături de aceşti profeţi mincinoşi, un singur profet al Domnului, credinciosul Mica, face cunoscut adevărul cu curaj şi trebuie să su­fe­re pentru el. Asemeni capitolului 18, şi acesta ne pune în gardă cu privire la un pericol: cel de a judeca dacă un lucru este bun sau rău după numărul celor care-l practică. Oamenii de astăzi, asemenea lui Ahab, „îşi vor strânge o mulţime de învăţători după pof­te­le lor“ (2 Timotei 4.3). Nu le place să audă vorbindu-se în special despre o judecată eternă, de aceea găsesc, pentru liniştea lor, învăţători care le promit că, în final, totul va fi bine. Dar, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu îi va face de ruşine pe toţi min­­cinoşii. Cuvântul Lui este adevărul (Ioan 17.17).

Pe Iosafat, lipsa curajului aproape că-l costă via­ţa. L-a urmat pe Ahab, de teama să nu-l supe­re. Dar acesta din urmă, cu laşitate, a căutat să deturneze atenţia adver­sarilor şi a eforturilor lor înspre Iosafat. Însă şiretlicul său nu L-a înşelat pe Domnul, care avea ochii îndreptaţi asupra unuia dintre împă­raţi pentru a-l scăpa, iar asupra celuilalt, pentru a-Şi împlini judecata necruţătoare (vezi Psalmul 7.12-13).

 

2 Iulie

1 Împăraţi

 22.41-53

 

Domnia lui Iosafat este reluată în detaliu în Cartea 2 Cronici. Ne vom opri totuşi aici asupra unui fapt foarte instructiv. Iosafat pregătise o flotă care să meargă la Ofir după aur. Dar mâna lui Dumnezeu îl opreşte; vasele îi sunt sfărâmate. Se va încăpăţâna el? Dimpotrivă, se va supune! Împăratul lui Is­rael este gata să-i ofere ajutorul navigatorilor săi, dar de data aceasta ştie să-i răspundă „nu“!

Oare n-am avut toţi experienţa unor planuri mari pe care le-am făcut şi care au fost reduse la nimic în urma unei singure lovituri, prin împrejurări neaş­teptate? La fel a fost şi cu Iov, care a strigat: „Planurile mele s-au năruit, − gândurile dragi ale inimii mele“ (Iov 17.11). Ca să facă să ne eşueze aseme­nea planuri, Dumnezeu Se foloseşte de diferite mijloace: vreme rea, boală, lipsă de bani, insuc­ce­s la examen ...! Şi acestea sunt întotdeauna dureroase. Dar, în loc să ne tulbu­răm sau să insistăm, ar fi bine să aflăm mai întâi dacă pla­nurile noastre au avut într-adevăr aprobarea Domnului. Un duh zdrobit are mai mul­tă valoare în ochii Lui decât corăbii sfărâmate.

Ultimul paragraf ne duce înapoi la curtea îm­părătească a lui Israel. Acolo îl vedem pe noul îm­pă­rat, Ahazia, slujind lui Baal şi prosternându-se în faţa lui. Aceasta este trista notă finală a cărţii 1 Împă­raţi.

 

 

2 Împăraţi

1.1-10

3 Iulie

 

De la începutul acestei cărţi îl vedem pe mi­ze­rabilul Ahazia făcând încă un pas mai depar­te în idolatrie. Îmbolnăvindu-se, trimite soli la Baal-Zebub (domnul muştelor sau al murdăriei), ca să-l întrebe. Fapt cu atât mai sinistru cu cât, în spatele acestui idol, se află Satan care se face ado­rat – el, pe care iudeii îl vor numi Beelzebul, căpetenia demonilor (Matei 12.24)!

Atunci, din partea Domnului, sfârşitul lui Ahazia este hotărât şi Ilie are misiunea să i-l anunţe, precum altădată tată­lui acestuia. Dar, în timp ce Ahab ma­nifes­tase o oarecare smerenie, Ahazia, din contră, nu se preocupă decât să-l prindă pe profet, chiar prin violenţă, dacă este nevoie. Ne ducem astfel cu gândul la faptele criminale ale unui alt îm­pă­rat, răutăciosul Irod, împotriva lui Ioan Botezătorul (pe care Cuvântul îl aseamănă frec­vent cu Ilie – comparaţi hainele lor în v. 8 şi Marcu 1.6). Aceas­tă re­voltă deschisă împotriva Domnului aduce imediat o pedeapsă solemnă.

Astfel Ahazia îl întrece pe tatăl său în răutate. El avusese înainte doar exemplul trist al părinţilor săi, Ahab şi Izabela. Dar ce să spunem atunci despre tinerii şi tinerele crescuţi de părinţi evlavioşi şi care, în pofida unui asemenea privi­legiu, s-au dus după idolii lumii?

 

 

 

4 Iulie

2 Împăraţi

1.11-18

 

În îndărătnicia lui, Ahazia a trimis o a doua căpetenie peste cincizeci ca să-l aducă pe Ilie. Somaţia lui este mai obraznică: „Grăbeşte-te să cobori!“ Ea primeşte acelaşi răspuns cutremurător.

La Carmel, focul n-a căzut din cer asupra celor care asistau, ci asupra jertfei − ima­gine a judecăţii divine că­zând asupra lui Hristos, în vederea aducerii inimii popo­rului Său înapoi la Dum­nezeu. Dar acum, pe acest alt munte, focul trebuie să coboare ca judecată asupra oa­me­nilor răzvrătiţi.

Isus, Jertfa sfântă, a rămas singur să cunoască inten­sitatea mâniei divine. La sfârşitul harului, cei care nu vor fi crezut vor trebui ei înşişi să se su­pună acestei judecăţi neschimbabile, şi aceasta pentru eter­ni­tate (Romani 1.18).

Această zi a judecăţii n-a sosit încă. Din acest motiv, când ucenicii Iacov şi Ioan, referindu-se la această scenă, Îi propun Domnului să coboare foc din cer peste un sat al samaritenilor, El trebuie să îi mustre aspru (Luca 9.54,55).

Căpetenia peste a treia ceată de cincizeci este probabil unul dintre cei şapte mii despre care Domnul îi vorbise profetului. El vorbeşte cu res­pect, cu umilinţă şi cu afecţiune pentru soldaţii săi. Ilie va merge cu el la împărat, dar numai pentru a-şi repeta cuvânt cu cuvânt mesajul iniţial, care se va împlini curând prin moartea lui Ahazia.

2 Împăraţi

2.1-14

5 Iulie

 

În timp ce înălţarea la cer a lui Enoh este rezumată în Scriptură în numai două versete (Geneza 5.24; Evrei 11.5), Dumnezeu ne permite (atât nouă, cât şi lui Eli­sei) să o urmărim în detaliu pe cea a lui Ilie. Acest eveniment glorios ne reaminteşte de altele două: unul trecut, celălalt încă viitor. Scena tre­cută este ridicarea Domnului la cer. Asemenea lui Ilie, Isus a parcurs drumul poporului Său Israel, ale cărui etape le avem înfăţişate aici: Ghil­gal, Betel, Ie­ri­hon şi, în final, Iordanul. După cum Elisei a refuzat să se despartă de Ilie, tot aşa ucenicii au fost ataşaţi de Domnul Isus. „La cine să ne ducem?“, I-a spus Petru (Ioan 6.68; de citit şi Ioan 11.16). De asemenea, ei vor fi şi mar­torii ridicării Sale la cer (Fapte 1.9). Apoi, conform pro­mi­siunii pe care le-o făcuse, Duhul Sfânt coboară peste ei cu putere, fap­t ce ne vorbeşte de duhul lui Ilie venind să se odih­nească peste Elisei după înălţarea stăpânului său la cer.

Acest capitol ne poartă gândul şi spre o scenă viitoare: Răpirea tuturor celor răscumpăraţi „în nori, ... pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh“ (1 Tesa­loniceni 4.17). Asemenea lui Ilie, suntem în călătorie, fiindu-ne cunoscut ce se va întâmpla cu noi. Este aceasta o speranţă care ne bucură inima?

 

 

 

6 Iulie

2 Împăraţi

2.15-25

 

Fiii“ profeţilor erau în realitate ucenicii lor, trăind împreună, învăţaţi de Cuvânt şi folosiţi de Domnul în serviciul Său. Cei din Ierihon, aseme­nea lui Toma mai târziu, nu pot să creadă miste­riosul eveniment care tocmai avusese loc.

Elisei, la Ierihon, Îl reprezintă pe Hristos venit prin har în această lume, o lume purtând sigiliul morţii şi al sterilităţii. Viaţa îi poate fi adusă nu­mai prin puterea purificatoare a harului (sarea), conţinută şi manifestată în omul cel nou (vasul nou). Fiecare credincios este de asemenea chemat să fie în aceeaşi lume „un vas spre onoare, sfinţit, fo­lo­sitor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună“ (2 Timotei 2.21).

Înfricoşătoarea scenă care urmează ne aminteşte de ju­de­căţile pregătite pentru batjocoritori (Prov. 19.29). Băie­ţaşii din Betel L-au insultat pe Dom­­­nul Însuşi. „Suie-te, chelule“ era o sfi­dare la adresa lui Elisei, pentru a fi răpit la cer ca Ilie. Apostolul Petru ne spune că în zilele din ur­mă vor veni batjocoritori umblând după poftele lor şi zi­când: „Unde este promisiunea venirii Lui?“ (2 Pe­t.3.3, 4).

Apoi vin ursoaicele. Ursul este asociat în Biblie cu leul: Satan. Cât de solemn este acest lucru! Dacă copiii dis­preţuiesc Cuvântul, Dumnezeu va putea permite ca ei să ajungă pra­da lumii şi a prinţului ei, de altfel, o soartă mai rea decât moar­tea, pen­tru că în joc se află mântuirea sufletu­lui lor.

2 Împăraţi

3.1-15a

7 Iulie

 

Ioram, fratele lui Ahazia, devine împărat peste Israel. Cu toate că şi el face ce este rău îna­intea Domnului, se remarcă o ameliorare faţă de purtarea tatălui şi a mamei sale. El renunţă ofi­cial la închinarea faţă de Baal.

Primul verset din această carte menţionase deja răzvră­tirea Moabului. Ea îi oferă lui Ioram ocazia să organizeze o ofensivă împotriva acestui popor, spriji­nindu-se pe aliaţii cei mai apropiaţi: pe împăratul lui Iuda şi pe cel al Edomului. Din nefericire, Iosafat nu a învăţat din lecţia serioasă avută cu Ramotul Galaadului. El dă sugestiei lui Ioram acelaşi răs­puns pe care-l dăduse mai înainte lui Ahab (v. 7; 1 Împăraţi 22.4).

Expediţia se află pe punctul de a sfârşi rău. Io­ram Îl acuză pe Domnul, cu toate că el însuşi este răspunzător de întreaga acţiune. Multe persoane sunt la fel. Îl acuză pe Dumnezeu de neno­rociri­le lor, în loc să se pocăiască. Proverbe 19.3 confirmă că „nebunia omului îi suceşte calea şi inima lui se întărâtă împotriva Domnului“. Cât despre Iosafat, în sfârşit se interesează de Cuvântul Domnului! În faţa celor trei împăraţi, atât de trist şi de nepotrivit asociaţi, Elisei stă stingherit. Nu ne aminteşte aceasta de jugul nepotrivit cu cei necredincioşi, faţă de care creştinii sunt atât de serios avertizaţi? (2 Co­r. 6.14).

 

 

 

8 Iulie

2 Împăraţi

3.15b-27

 

Din partea Domnului, Elisei face cunoscut mijlocul de scăpare şi, ca întotdeauna, acest mijloc este credinţa. Înainte să primească ceva, ei trebuie să înceapă prin a săpa gropi. Cu cât vor săpa mai mult, cu atât va fi mai multă apă. Însă această apă, să remarcăm, a venit „dimi­neaţa, pe când se aducea darul de mâncare“ (v. 20). Oare nu la Ieru­salim, departe de acest ţinut, era locul unde se oferea jertfa? Cu toate acestea, datorită acestei jertfe, apa începe să curgă. Înţelegem ce sem­nifică aceasta: Toate binecuvântările noastre decurg din lucrarea Domnului la cruce.

Dar apele, care ar putea ilustra salvarea pen­tru armatele lui Israel, aduc în urma lor distruge­rea moa­biţilor. Ca o paralelă, moartea lui Isus, care înseamnă mântuire pentru cei care cred, reprezin­tă, în acelaşi timp, con­damnarea lumii (Ioan 16.8).

Înşelaţi de aparenţe, moabiţii sunt învinşi, iar ţara le este devastată. Iar ceea ce face împăratul lor – oribilul sacri­ficiu al fiului său întâi-născut – produce consternare în tabăra învingătorilor. În final, cele trei armate se despart, fără ca participanţii la această expediţie neplă­cută să fi reali­zat vreun beneficiu real. Să fim siguri că rezulta­tul a ceea ce nu întreprindem cu Dumnezeu va fi întot­dea­una acelaşi.

 

 

2 Împăraţi

4.1-17

9 Iulie

 

Capitolul nostru ni-l arată pe Elisei, simbol al Domnu­lui Isus, ca sursă de binecuvântare pentru două familii. Cea dintâi este săracă: O văduvă cu doi copii se află la mila unui creditor fără milă. Dar credinţa ei îi spune cui să se adreseze (Psalmul 68.5) şi primeşte acel ule­i preţios şi abundent atât timp cât există vase goale de umplut.

Vânduţi prin păcatele noastre lui Satan, înspăimân­tătorul creditor, acesta are aşadar drepturi câştigate asupra noastră (Isaia 50.1). Există totuşi o cale: să ne întoarcem spre Domnul; şi vom primi puterea divină, după măsura credinţei noas­tre (vasele goale), nu nu­mai pentru salvarea ace­lora pe care-i iubim, ci şi pentru viaţa de toate zilele (v. 7).

A doua familie este cu totul diferită. Aceştia sunt oa­menii bogaţi: cu toate acestea, omul lui Dumnezeu este primit aici cu simplitate. El se simte ca acasă, iar gazdele lui sunt de asemenea fericite să-l aibă în mij­locul lor. Ce bun exemplu pentru noi!

Oare Domnul Isus Se simte cu adevărat în lar­gul Lui în casa noastră şi, de asemeni, în inima noastră? Putem noi să-I arătăm Lui totul, să-I spunem Lui totul, să-I încre­dinţăm dorinţele noastre tainice? Pentru a le lua la cunoştinţă, nu are nevoie de un intermediar, precum foloseşte aici profetul (pe Ghehazi). Şi le va împlini, dacă aceste dorinţe cores­pund gândurilor Lui (Psalmul 37.4).

10  Iulie

2 Împăraţi

4.18-31

 

Domnul i-a dat un copil evlavioasei sunamite. Dar El doreşte să facă pentru ea şi mai mult decât atât: vrea ca ea să-I cunoască pu­terea de a învia morţii. Un nou copil sosit în fami­lie este o sursă de bucurie pentru părinţi şi, de asemenea, pentru fraţii şi surorile lui. Dar ceea ce va avea mai mare preţ în ochii lui Dumnezeu va fi naşterea din nou a acestui copil; cerul întreg se va bucu­ra. Nu este oare cea mai mare minune când un om trece de la moarte la viaţă? Aceasta se numeşte conver­tire. Isus o împli­neşte încă în familiile noastre în aceste zile. Am trecut noi printr-o astfel de experienţă?

Să-L privim pe Mântuitorul aflat în casa Martei, în Betania. Ajungând acolo, El era primit cu respect şi afecţiune, asemeni lui Elisei la sunamită. Dar a fost nece­sar ca această familie să-L cunoască sub un nume nou: „Învierea şi Viaţa“ (Ioan 11.25). Isus nu Se afla acolo în momentul când ei erau loviţi de doliu, iar întârzierea Sa putea fi luată drept indiferenţă. Dar a fost necesar să fie încercată credinţa lor, întocmai ca cea a sunamitei din textul nostru. „Este bine“, spune ea, în ciuda tuturor apa­renţelor. Cât despre noi, care ne plângem în faţa unor lucruri atât de mărunte, să nu uităm, în nici una din dificultăţile prin care trecem, de acest cuvânt de încredere deplină: „Este bine“!

 

 

2 Împăraţi

4.32-44

11 Iulie

 

Întocmai cum vorbeşte Evrei 11, ca­pi­tolul credinţei: „femeile i-au primit pe morţii lor prin în­viere“ (Evrei 11.35), la fel a fost cu văduva din Sarepta, iar acum cu fericita sunamită. Dar ce contrast cu scena de la mor­mântul lui Lazăr, unde o simplă chemare a Stăpânului Vieţii este suficientă să rea­ducă la viaţă un om mort de patru zile! În cu­rând, toţi răscumpăraţii adormiţi vor auzi „strigătul de strângere laolaltă“ al Celui care a învins moartea şi vor fi înălţaţi cu putere (1 Tesaloni­ceni 4.16).

Incidentul cu colocinţii (curcubeţii) din oală ne arată cum omul, cu bune intenţii uneori, nu face decât să strice ceea ce Dumnezeu doreşte să-i ofere. Să veghem deci ca nimic să nu adăugăm la Cu­vânt, hrana sufletelor noastre (Gala­teni 1.7, 8). Ce multe sunt scrierile religioase în care se găseşte amestecată cu ade­vărul divin şi puţină otravă!

Omul din Baal-Şalişa, al cărui sac devine pentru Elisei mij­­locul de a hră­ni o sută de oameni, ne aminteşte încă o da­tă de scenele din evanghelii (Matei 14.15-21; 15.32-38). Dar şi acolo este vizibilă diferenţa din­tre profet şi Cel care face mulţimea să se aşeze pentru a-i hrăni cu miile în virtu­tea propriei Sale puteri (Psal­mul 132.15).

 

 

 

 

 

12 Iulie

2 Împăraţi

5.1-14

 

Iată-l pe Naaman, căpetenia oştirii împăratu­lui Siriei, un erou acoperit de glorie şi de dis­tinc­ţii. Şi totuşi există ceva care face din acest măreţ personaj cel mai de plâns din­tre oameni: fru­moa­sa-i uniformă acoperă un trup ros de lepră. În a­celaşi fel, boala păcatului a corupt orice fiinţă ome­nească, inclusiv pe cei mai distinşi oameni.

În casa lui Naaman locuieşte însă un tânăr mesa­ger al veştii bune. O fetiţă luată cap­tivă îşi depune simpla măr­tu­rie despre puterea omului lui Dumnezeu. Nimeni nu este vreodată prea tânăr ca să fie un martor al Domnului Isus.

Naaman se pune la drum şi, după un ocol pe la palatul lui Ioram, primeşte mesajul lui Elisei. Şi astăzi încă, Dumnezeu are un mesaj pentru pă­că­toşi: Cuvântul Lui scris. Mulţi nu cred că Dum­ne­zeu Se adresează lor în felul acesta şi nu acceptă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumne­zeu. De asemenea, mulţi găsesc că mântuirea este prea simplă. Îndrumarea dată lui Naaman este ace­eaşi cu cea pe care Isus a dat-o omului născut orb: „Mergi şi spală-te“ (v. 10; Ioan 9.7). Dum­nezeu nu cere omului lucruri mari (v.13), ci numai atât: să se re­cunoască mur­dar, mort în greşelile lui (E­fe­seni 2.1, 5; Coloseni 2.13). Cât despre lucrurile mari, Dum­ne­zeu Însuşi le-a împlinit pentru sărmanii păcătoşi printre care ne număram şi noi.

 

 


2 Împăraţi

5.15-27

13 Iulie

 

Primul lucru pe care îl face Naaman după vin­decare este să meargă să-i mulţumească celui care a contribuit la aceasta − fapt ce ne aminteşte de acel unul dintre cei zece leproşi curăţiţi de Domnul, care, „văzând că a fost vindecat, s-a întors (înapoi), glorificându-L pe Dumnezeu cu glas tare“ (Luca 17.15). Şi era tot un străin.

Naaman trebuie apoi să înveţe că mântuirea este absolut gratuită. Atât de mulţi oameni nu ajung niciodată să accepte acest fapt care este cu atât mai clar cu cât ei îi văd pe unii membri ai cle­rului trăgând profit personal din religie: cel nu­mit „câştig josnic“ (1 Timotei 3.8; Tit 1.7;  1 Pe­tru 5.2). Ghehazi ne face să ne gândim la aceasta. Purtarea lui, dictată de dragostea de bani, a prejudiciat înţelegerea lui Naaman cu privire la gra­tuita­tea darului lui Dumnezeu. Inima omu­lui lui Dumnezeu, preocupată de acest „nou con­vertit“, a urmă­rit în între­gime scena. Fapta ne­cin­stită este adusă la lumină şi laco­mul îşi pri­meşte pedeapsa (comp. cu Fapte 5.1-11). „Este timp de luat argint, ... haine?“ întrea­bă Elisei, a cărui întreagă avere era mantaua sa de profet. În­trebare serioasă pentru fiecare dintre noi! Ca ucenici ai unui În­vă­ţător care a fost „Cel sărac“, veghind la întoarcerea Sa, nu este timpul să ne îmbogăţim şi să căutăm sa­tisfacţii aici jos! (vezi şi Iacov 5.3 şi Hagai 1.4).

 

 

14  Iulie

2 Împăraţi

6.1-17

 

„Locul în care stăm ... este prea strâmt“, îi spun lui Elisei fiii pro­fe­ţilor. Este ceea ce auzim uneori cu privire la creştinism. În ochii lumii, cu siguranţă, viaţa credin­ciosului pare prea strâmtă: se privează de atâtea lucruri! Dacă ajungem să judecăm în felul acesta, este pentru că privim prea jos. În realitate, „cerul”, în toată vastitatea lui, se întinde în faţa noastră.

Micul incident care urmează este mişcător în simplitatea lui. Elisei este deopotrivă preocupat să redea o unealtă celui care o foloseşte şi un copil mamei sale, înviindu-l. La fel Îl vedem pe Dom­nul gloriei spălând picioarele ucenicilor Săi sau pregă­tindu-le o masă (Ioan 13.5; 21.13). Nimic nu este prea mic pentru Domnul Isus. N-am experimentat oare deja fiecare dintre noi lucrul acesta?

Apoi începe războiul dintre Israel şi sirieni. Dar în apropiere există o a treia armată, de care numai profetul are cunoştinţă. Aceştia sunt răz­boinicii cereşti: îngeri pe care Dumnezeu i-a aşe­zat ca un zid de foc împrejurul slujitorului Său (vezi Psalmul 34.7 şi Judecători 5.20). Pentru a-i vedea, sunt necesari ochii credinţei. Ca şi în cazul lui Elisei aici, Isus în Ghetsimani a îndreptat gândurile ucenicului Său Petru spre cele douăsprezece le­gi­uni de în­geri pe care Tatăl Său I le-ar fi pus la dispoziţie, dacă ar fi vrut să le ceară (Matei 26.53).

 

2 Împăraţi