[Page principale | Biblia]

 

 

 

Î

ntrebarea de căpetenie pentru fiecare om în parte este cea cu privire la credinţă. Cei care gândesc superficial obişnuiesc să spună că esenţial este nu ce fel de credinţă ai, ci doar să crezi în ceva. După concepţia acestora, s‑ar putea adăuga că nu contează cu ce tren călătoreşti, ci doar să te afli în el (toţi putem observa absurditatea acestei interpretări).

Nu orice credinţă mântuieşte, ci numai „adevărata credinţă“! Lumea este plină de credinţe rătăcite, de aceea este absolut necesar ca fiecare om în parte să cerceteze dacă a lui este „adevărata credinţă“. Şi verificarea o putem face  numai cu Sfânta Scriptură! Toţi aceia care şi‑au ancorat credinţa şi viaţa în Cuvântul lui Dumnezeu sunt o mărturie pentru aceasta.

 

1

„Nu pot să cred“

Omul spune: nu pot să cred!
Este sigur
ă această afirmaţie?

M

ai întâi un cuvânt pentru cei care spun: „Eu nu pot să cred“. Viaţa practică a dovedit tocmai contrariul: toţi oamenii cred în ceva şi umblă conform crezului lor.

Spunem acestea şi pentru cei care îşi scuză necredinţa prin textul biblic: „să fim scăpaţi de oamenii vicleni şi răi; căci nu toţi au credinţa...“ (2Tesaloniceni3.2). Acest cuvânt este folosit de oamenii răi pentru a‑şi îndreptăţi necredinţa. Însă chiar şi aceştia – oamenii răi, uşuratici, despărţiţi de Dumnezeu – sunt nevoiţi să creadă lucruri pe care nu pot nici să le vadă, nici să le audă, nici să le simtă, nici să le miroasă. Credinţa lor are la bază lucruri nevăzute.

Toţi oamenii de pe pământ se sprijină pe credinţă. Dacă în cele zilnice, pământeşti, nu ar crede, ar însemna că nu sunt siguri de existenţa unor lucruri numai pe motiv că nu le văd, ceea ce ar constitui o nelinişte continuă.

Astfel, dacă ne urcăm în tren, deşi nu vedem nimic din pregătirile pentru plecare, suntem convinşi că, la ora fixată, trenul va pleca. De asemenea, dacă avem de trimis o sumă de bani pentru cineva din localitatea X, deşi nu vedem şi nu cunoaştem poştaşul din zona respectivă, încredinţăm poştei valorile noastre, fără să avem nici o îndoială că n‑ar ajunge banii la destinaţie. Dăm o telegramă şi credem că va fi trimisă. Avem încredere în calendarul pentru anul viitor şi, fără a‑l cerceta dacă este corect, ne orientăm după el. Credem că scările pe care urcăm nu se vor rupe, că podul pe care trecem nu se va dărâma. Avem încredere în căpitanul vasului căruia îi încredinţăm viaţa cu trup şi suflet pentru călătoria peste ocean. Orice contract comercial pe care îl încheiem are la bază încrederea că hotărârile luate se vor îndeplini. Şi nu numai atât, dar şi tâlharul şi hoţul cred în comisar şi în procuror, cu toate că nu i‑au văzut niciodată, şi se străduiesc cu toată abilitatea să‑i ocolească. Ţăranul se trudeşte mult cu lucrul pământului şi crede că sămânţa va încolţi şi va aduce rod.

Toate acestea ne dau o vagă imagine despre noţiunea credinţei.

„Ce este credinţa?“ O singură mărturie sau sursă ne răspunde la această întrebare, şi anume Biblia, în care, la Evrei11.1, citim:

„Iar credinţa este siguranţa celor sperate, o convingere despre lucrurile nevăzute.“

Acesta este răspunsul divin la întrebarea: „Ce este credinţa?“. Nici un om cu înţelepciune, trecut prin şcoala vieţii, nu poate nega corectitudinea acestui verset şi aplicabilitatea lui la lucrurile pământeşti.

Cele mai importante hotărâri din viaţă se lovesc de lucruri pe care nu le vedem. Nu s‑ar ajunge la logodnă şi la căsătorie dacă nu ar fi încrederea celor doi unul în altul, dacă nu ar fi dragostea şi credincioşia, cu toate că acestea nu se văd.

Realitatea credinţei în cele pământeşti poate fi ilustrată mai clar prin legătura bolnavului cu medicul. Dacă bolnavul nu s‑ar încrede în medic şi nu s‑ar supune prescripţiilor sale, ce s‑ar întâmpla? Să ne gândim la o intervenţie chirurgicală, ce măsură mare de credinţă impune ea!

Ziarele relatau nu demult despre unul dintre cei mai renumiţi medici, punând în evidenţă meritele şi însuşirile sale de omenie. Erau lăudate bunătatea şi prietenia sa, care făceau atât de mult bine bolnavilor. Prin caracterul său liniştit, le inspira încredere tuturor bolnavilor. Se spunea despre el că avea un dar nespus de a‑i consola pe cei suferinzi în durerile lor. Bolnavii se încredeau în acest medic, astfel că speranţa pe care el o răspândea constituia un adevărat remediu pentru însănătoşirea lor. Medicul însă ştia că această speranţă era înşelătoare. În urma unei operaţii de apendice a fiicei sale, a trebuit să stea în faţa realităţii morţii. În ultimele ei clipe, cele mai zguduitoare, fiica striga către vestitul medic: „Tată, ajută‑mă! Ai salvat pe atâţia, de ce nu mă ajuţi şi pe mine?“ Tatăl, încercat peste măsură, a trebuit săşi vadă propriul copil murind, fără a putea să‑i dea vreun ajutor. În faţa acestei bolnave, care îi era şi cea mai scumpă, darul său de a‑i consola pe bolnavi în suferinţele lor s‑a dovedit fără putere.

Există însă un Medic care şi în astfel de momente poate aduce linişte şi consolare depline. Este Isus, Prinţul Vieţii, care a învins moartea şi a adus viaţa prin sacrificiul Său.

Şi totuşi, omul care are încredere în serviciile poştei, ale medicului etc., refuză credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său...! Cât de solemn răsună în urechile noastre cuvintele scrise despre Isus, Fiul lui Dumnezeu:

„Cine crede în Fiul are viaţă eternă; şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.“ (Ioan3.36)!

Ce înseamnă aceasta, decât că cine refuză să se supună dragostei lui Dumnezeu, care s‑a arătat pe pământ prin Fiul lui Dumnezeu, nu va vedea viaţa? Un astfel de om nu va primi adevărata viaţă, nu va gusta pacea dumnezeiască, nu va avea bucuria cerească, nu va beneficia de speranţa nepieritoare. Mânia Judecătorului sfânt rămâne peste el, în timp ce el merge spre pierzarea eternă.

Unii oameni, în faţa unei întrebări atât de serioase, răspund râzând: „Ştim, dar ne lipseşte credinţa!“ Înainte de sfârşitul său, Goethe a strigat: «Dulce pace, vino, o, vino în inima mea!» şi, plin de deznădejde, a căzut în braţele reci ale morţii, cerând «mai multă lumină». Nu ar fi trebuit să moară fără siguranţa mântuirii, pentru că auzise Cuvântul Domnului Isus:

„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nicidecum nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.“ (Ioan8.12).

2

Religie şi credinţă mântuitoare

Deosebirea dintre credinţa religioasă
şi credinţa salvatoare, a Bibliei

C

onfucius, Buda şi Mahomed au fost fiecare întemeietori ai unor mari religii, ale căror scrieri şi învăţături pun şi astăzi stăpânire pe viaţa a aproximativ o jumătate din oameni. Dar cum ar fi putut aceştia să arate adevărurile lui Dumnezeu şi drumul spre împăcare, când ei înşişi au fost păcătoşi neîmpăcaţi? Nu, nu au putut! Au murit fără să găsească pacea cu Dumnezeu şi fără ca, în urma lor, vreun confucianist, budist sau mahomedan să mai poată afla vreodată viaţa eternă prin religia învăţătorilor lor morţi.

Prin naştere, toţi suntem păcătoşi, vinovaţi, rătăciţi, şi avem nevoie de salvare din această stare. Religia nu ne ajută, nici cucernicia, nici virtutea...  Doar Isus ne poate da ce ne lipseşte şi după care însetează sufletul nostru: lumina adevărului, pacea cu Dumnezeu şi viaţă eternă. Isus nu a fost un om născut în păcat, ci Fiul lui Dumnezeu, Domnul gloriei, Creatorul tuturor lucrurilor. Mulţi L‑au considerat şi pe El un întemeietor de religie. Dar Isus nu a adus oamenilor o nouă religie, ci viaţă eternă.

Isus Hristos a venit în lume „să caute şi să mântuiască ce era pierdut“ (Luca19.10). El a luat pedeapsa păcatului şi greutatea vinei asupra Sa. A suferit pedeapsa noastră, Şi‑a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, pentru ca oricine crede în El să găsească pacea cu Dumnezeu, siguranţa mântuirii şi viaţă eternă. Dar nu a rămas în mormânt, ci
a înviat! Hristos tr
ăieşte! El este Salvatorul, Marele Mângâietor, Bunul Prieten pentru oricine cheamă cu credinţă Numele Său.

Câtă deosebire între un om care, având o religie, rămâne tot ceea ce a fost, vinovat, păcătos pierdut, şi un om care, prin credinţă, este salvat, are un Mântuitor viu şi se poate numi copil al lui Dumnezeu!

Într‑un ziar a apărut cândva fotografia celor trei nemţi care construiseră la Lugano prima mănăstire budistă din Europa. Aceşti trei bărbaţi avuseseră, fără îndoială, o convingere serioasă, de vreme ce îşi puseseră toată viaţa în slujba acelei învăţături. Căutaseră cea mai înaltă culme, prin abţinerea de la orice rău şi, ca răsplată, sperau să obţină Nirvana şi ştergerea personalităţii. Aceşti bărbaţi au avut, da, o credinţă religioasă, dar nu o credinţă salvatoare, nu un Mântuitor care să le ridice povara, nu un refugiu în Dumnezeul Atotputernic care ascultă rugăciunile, nu o speranţă în gloria eternă! Dimpotrivă, cu toată smerenia lor, au rămas duşmani ai lui Isus şi ai Bibliei. Prin religia budistă s‑au aşezat de partea Antihristului.

Credinţa religioasă nu aduce omului pace, nici viaţă eternă, pentru că Hristos şi lucrarea Sa de la cruce nu sunt cuprinse de această credinţă. În Biblie citim: „În nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer nici un alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi“ (Fapte4.12). Singur Numele lui Isus aduce salvare, numai El este Mântuitorul. Nicodim şi Pavel fuseseră oameni foarte religioşi înainte de pocăinţă, dar, cu toată evlavia lor, se găseau într‑o stare care îi făcea incapabili să vadă Împărăţia lui Dumnezeu şi să intre în ea.

În vremea noastră este foarte important să ştim să facem deosebirea între o religie şi credinţa mântuitoare, între o evlavie omenească şi credinţa în Hristosul cel viu.

Canaaniţii şi amoniţii nu aveau ei oare o credinţă religioasă când îşi jertfeau fiii lui Moloh? (vezi Levitic20.1‑5).

În unele oraşe din India se fac şi astăzi procesiuni de proporţii, prilejuite de sărbători ale zeilor. Cu astfel de ocazii sunt aduse pe străzi, sub conducerea preoţilor, purtate de care uriaşe, adevărate temple umblătoare găzduind tabloul idolului împodobit maiestuos. Un misionar din Frankfurt, Dr. Luring, profesor de teologie la o biserică metodistă, a fost cândva martorul unei scene zguduitoare. O femeie îşi ţinea copilul în braţe, aşteptând în mulţime apropierea idolului. Când carul acestuia a ajuns în dreptul ei, şi‑a aruncat copilul sub roţi, unde a fost pe dată zdrobit. Trasă la răspundere, tânăra mamă a răspuns cu ochii în lacrimi că mai avea acasă doi copii, unul bolnav şi altul orb, şi că pe acesta îl aruncase ca jertfă lui Dumnezeu, pentru a‑L împăca. Oare este greu de înţeles că peste această femeie păgână stăpânea o religie? Nu avea ea o puternică credinţă într‑un dumnezeu necunoscut, faţă de care simţea o nevoie presantă de împăcare? Cu adevărat, această femeie avea o credinţă religioasă, dar nu o credinţă mântuitoare. Ce trist că, pentru ea, conţinutul credinţei era un tablou al unui idol înşelător, în loc de un Dumnezeu descoperit prin Hristos! Păgânătatea întunecoasă în care crescuse o orbise, încât nu vedea dragostea lui Dumnezeu.

Un astfel de eveniment arată lămurit că o credinţă religioasă nu mântuieşte!

Cu mulţi ani în urmă, în Grenzach‑Horn s‑a ţinut o adunare de evanghelizare. Cu această ocazie, imediat după ce a început programul, a apărut acolo o bătrânică care, îngenunchind, a început să rostească câteva rugăciuni învăţate, printre care şi „Coroana de trandafiri“. După ce s‑a terminat adunarea, o creştină a mers la ea şi i‑a spus: „Păreţi foarte obosită; nu vreţi să veniţi la mine, ca să vă odihniţi puţin?“ Luând‑o de mână, a condus‑o la ea acasă. „Sunt foarte obosită“, a mărturisit bătrânica, „şi, cu toate că am mers astăzi câteva ore, mai am încă drum de două ore până să îmi sfârşesc misiunea; şi aceasta este cam mult pentru anii mei.“ „Ce vârstă aveţi?“ „Nouăzeci şi doi de ani“, a  spus ea, „şi aceasta este a cincizecea oară când fac acest drum spre Maria‑Einsiedeln. Sunt o mare păcătoasă! Şi, cu cât îmbătrânesc, văd la mine tot mai multe păcate. Dar am speranţă că voi primi iertare de la Dumnezeu, altfel sunt pierdută!“ La aceste cuvinte, lacrimi fierbinţi i‑au inundat obrazul plin de riduri. „Acum ştergeţi‑vă lacrimile, mamă dragă, căci am o veste bună. Vă rog să citiţi aceste cuvinte din Cartea lui Dumnezeu.“ Cu vocea tremurândă, ea a citit: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii!“ (Ioan1.29).

Credincioasa a început să‑i explice că toată oboseala şi chinul omului de a scăpa singur de păcate sunt fără rost. Domnul Isus Şi‑a dat viaţa pe cruce pentru cei vinovaţi şi pierduţi, făcând totul pentru ei. Dumnezeu Însuşi L‑a dat ca Salvator. El a suferit pentru păcatele noastre, iar păcătosul care vine la El poate să primească iertarea.

Bătrânica a fost impresionată de siguranţa mântuirii şi de pacea care umpleau fiinţa credincioasei. De asemeni a fost mişcată de cuvintele Domnului Isus: „S‑a sfârşit!“. A înţeles că un suflet dornic de mântuire nu mai are nimic de făcut, decât să creadă din toată inima în lucrarea desăvârşită a Domnului Isus. „Toţi profeţii măturisesc despre El că, prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor“ (Fapte10.43). Şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat“ (1Ioan1.7).

Bătrânica primea cu însetare fiecare cuvânt; era ca un pământ uscat care se înviora după o ploaie caldă. Privirea i s‑a luminat dintr‑o dată şi ochii au început să‑i strălucească. S‑a sculat, a aruncat coroana de trandafiri pe care o ţinea în mână şi a spus: «La o parte cu tine! Tu nu mi‑ai dat niciodată pace! Domnul Isus m‑a salvat la cruce. S‑a sfârşit! O, s‑a sfârşit! Păcatele mele sunt iertate! Acum voi porni la drum, dar nu spre Maria‑Einsiedeln, ci spre casă, ca să spun tuturor că Isus singur, prin sângele Său, m‑a mântuit şi pe mine, o păcătoasă!».

A doua zi, bătrâna pleca fericită spre patria ei, parcurgând acelaşi drum pe care‑l străbătuse şi vameşul (Luca18.14). Găsise pacea cu Dumnezeu prin lucrarea desăvârşită a Domnului Isus Hristos. Aceasta este credinţa mântuitoare despre care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu! Credinţa înseamnă convingere din inimă: Isus, da, El Însuşi m‑a salvat, prin sângele Său preţios!

Această bătrânică dăduse crezare o viaţă întreagă învăţăturilor religiei ei: viaţa sa o dovedea. Altfel nu ar fi parcurs de cincizeci de ori acel drum lung din Belgia până la Maria‑Einsiedeln. Crezuse şi până atunci în Dumnezeu şi fusese convinsă de vina păcatelor, dar nu crezuse în lucrarea de la Golgota şi în prezenţa Mântuitorului Isus, cel înviat. Numai după ce a înţeles cu inima ce a făcut Isus pentru ea la cruce şi ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său a găsit pacea şi a fost mântuită. Astfel, ea a crezut o dublă mărturie: cea a jertfei de pe cruce a Domnului Isus, precum şi cea a Cuvântului lui Dumnezeu. Şi atunci Duhul Sfânt i‑a dat mărturie în inimă că este mântuită. Aşa a devenit o fiică fericită a lui Dumnezeu.

Dacă vrem să examinăm întrebarea „ce este credinţa?“, este important să înţelegem următoarele:

1.În faţa celor pământeşti, toţi oamenii sunt egali – fie ei atei, mormoni, budişti, mahomedani, confucianişti sau ce sunt;

2.Cu privire la cele cereşti şi eterne, unii oameni (şi aceştia sunt mulţi) au o credinţă religioasă care le cere cu tot dinadinsul să se străduiască să aducă jertfe mari – jertfe însă care nu pot da nici pacea, nici speranţa;

3.Numai credinţa care Îl primeşte pe Fiul lui Dumnezeu şi care Îi predă Lui trecutul, prezentul şi viitorul întregii sale voinţe şi fiinţe îl ajută pe păcătos să găsească ce are nevoie: viaţă eternă. Numai atunci poate spune:

„Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am şi avut intrare, prin credinţă, în acest har în care stăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu.“ (Romani5.1‑2).

3

Confirmarea mântuirii

Mântuirea prin credinţă – confirmată prin schimbarea vieţii

E

vanghelia harului aduce lumii păcătoase, neajutorate şi pierdute, această veste: nici o vină nu este prea grea şi nici o suferinţă prea adâncă, încât Dumnezeu să nu poată da iertare, salvare, ajutor, mângâiere, tuturor celor care cred în Domnul Isus şi caută adăpost în sângele Său!

Ca să înţelegem bine această veste a mântuirii, Dumnezeu a pus în Cuvântul Său pasaje precum cel cu „temnicerul din Filipi“. În Fapte16.25‑31 citim: Şi, la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându‑se, lăudau pe Dumnezeu prin cântări, iar cei întemniţaţi îi ascultau. Şi deodată s‑a făcut un cutremur mare, încât s‑au clătinat temeliile închisorii; şi îndată s‑au deschis toate uşile şi lanţurile tuturor s‑au desfăcut. Şi temnicerul, trezindu‑se din somn şi văzând deschise uşile închisorii, scoţând sabia, era să se omoare, gândind că cei întemniţaţi au fugit. Dar Pavel a strigat cu glas tare, spunând: «Nu‑ţi face nici un rău, pentru că toţi suntem aici!» Şi, cerând lumini, s‑a repezit înăuntru şi, tremurând, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila. Şi, aducându‑i afară, a spus: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?“ Şi ei au spus: «Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta»“.

Temnicerul se gândea că cei din închisoare ar fi putut fugi şi astfel postul şi onoarea i s‑ar fi ruinat. Foarte hotărât, ar fi urmat lozinca lui Satan: «Mai bine mort, decât fără onoare!» Poarta iadului stătea deschisă pentru a mai primi o pradă. Dar Dumnezeu l‑a tras pe acest păcătos vinovat de la prăpastia sinuciderii, prin strigătul apostolului. În acel ceas de groază şi‑a plecat genunchii şi, din străfundul inimii sale, a rostit întrebarea despre viaţa eternă: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?“ Ce dumnezeiesc, simplu şi clar a fost răspunsul: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta!“.

Temnicerul gândise la început că a devenit un condamnat, dar aceasta era numai înşelăciunea lui Satan. Dumnezeu avea un ajutor pentru el şi pentru toată familia lui. Acest om şi ai săi au primit chiar în noaptea aceea confirmarea bogatului har al Fiului lui Dumnezeu răstignit şi înviat. Ei au chemat Numele Său cel mare şi şi‑au încredinţat toată povara vieţii în mâinile Sale atotputernice. Harul lui Dumnezeu a răspuns într‑o singură clipă. În noaptea aceea, îngerii lui Dumnezeu se bucurau de păcătoşii iertaţi. Lumea trăia schimbarea vieţii unei familii întregi.

Oricine poate înţelege de aici ce este credinţa salvatoare.

Numărul oamenilor zdrobiţi din zilele noastre este nespus de mare. Ce mulţi umblă pe marginea prăpastiei îndoielii, fără nici o speranţă! Unii, chinuiţi de povara morală a conştiinţei, ajung la disperare; alţii sunt măcinaţi de boli şi cu nervii ruinaţi; sunt apoi în număr mare cei săraci, cu sau fără datorii; să‑i mai adăugăm şi pe cei care, din decepţie în decepţie, nu găsesc speranţă şi sunt lipsiţi de linişte. Însă cu viaţa ruinată nu sunt numai cei din şcolile de corecţie sau din închisori, ci şi sutele de mii de femei căzute în ruşine, precum şi cei care, cu sau fără cunoştinţă, îşi mănâncă pâinea murdărită şi îşi umplu buzunarele cu păcatele sacrificiilor lor. Pe lângă toţi aceştia, mulţi alţii îşi înăbuşă conştiinţa: ştiu că sunt robiţi de multe păcate, dar, pentru că nu cunosc nici o cale de scăpare, luptă săşi ţină sub tăcere glasul lăuntric. Alţii caută doar îmbrăcăminte, hrană, cultură, renume sau o bună creştere. Să‑i mai luăm în calcul şi pe acei mulţi oameni care, deşi au fost păziţi de Dumnezeu de adânci căderi morale, tot nu au pace şi merg mai departe prin viaţă fără a găsi refugiul în harul şi în sângele lui Hristos.

La întrebarea „ai tu o speranţă?“, toţi dau din umeri. Puţini din toată omenirea – fie ei dintre nobili sau dintre cei de jos, dintre bogaţi sau dintre săraci, dintre învăţaţi sau dintre neînvăţaţi – ştiu că există o fericire adevărată, o siguranţă deplină a iertării de orice vină. Cei mai mulţi nici nu ştiu că pot găsi o speranţă minunată, că există o ţintă în viaţă pentru orice suflet aflat în suferinţă. Şi totuşi Dumnezeu, în harul Său, îi cheamă pe toţi! Cine vine cu greutatea vinei şi cu recunoaşterea stării de păcat la Isus Mântuitorul va găsi tot ce are nevoie inima sa: iertare, pace, viaţă eternă şi grija Tatălui Atotputernic pentru toate aspectele vieţii de pe acest pământ. Ce simplă este calea: crede în Domnul Isus! Ce a făcut Domnul Isus în acea noapte cu temnicerul poate face şi astăzi, în harul Său, cu toţi păcătoşii.

Celor din Corint, care trăiseră în tot felul de păcate, apostolul le‑a scris: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici curvarii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei care se masturbează, nici homosexualii, nici hoţii, nici lacomii de bani, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împă­răţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru“ (1Corinteni6.9‑11). Aceşti robi căzuţi în adâncimile plăcerii fireşti au trăit harul eliberării. Toţi oamenii care vin astăzi cu greutatea conştiinţelor la Domnul Isus şi se încred în El trăiesc minunea eliberării de sub puterea păcatului.

Cu mulţi ani în urmă, un tânăr bogat, foarte inteligent, s‑a întâlnit la o oră târzie cu un credincios. În urma discuţiilor avute, acel tânăr a devenit conştient de puterea păcatului care îl ţinea legat, care îi ruina nervii şi care îl distrugea în trup şi‑n suflet. În plus, în trecut cunoscuse momente întunecoase care, dacă ar fi fost date la iveală, l‑ar fi condus în faţa instanţei. Ştia că era suficient un simplu anunţ şi atunci el, fiul unei familii distinse, putea să ajungă la judecătorie. La ce i‑ar fi folosit atunci înţelepciunea, cultura, bogăţia şi renumele? Tânărul s‑a văzut pe marginea prăpastiei. Mai era vreun ajutor pentru el? Credinciosul a deschis Biblia şi a citit ce spune Dumnezeu păcătosului vinovat:

„Cât despre fricoşi şi necredincioşi şi păcătoşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi pucioasă, care este a doua moarte“ (Apocalipsa21.8).

„De aceea, Dumnezeu i‑a lăsat pradă poftelor inimilor lor spre necurăţie, ca săşi dezonoreze trupurile între ei înşişi, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s‑au închinat şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat pentru totdeauna!“ (Romani1.24‑25).

„Dar legea a intervenit, ca să prisosească greşeala; dar unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult, pentru ca, după cum păcatul a domnit în moarte, tot aşa şi harul să domnească prin dreptate spre viaţă eternă, prin Isus Hristos, Domnul nostru“ (Romani5.20‑21).

„Plata păcatului este moartea, însă darul de har al lui Dumnezeu este viaţa eternă în Hristos Isus, Domnul nostru“ (Romani6.23).

„Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut“ (Luca19.10).

Cuvântul lui Dumnezeu, sămânţa naşterii din nou, şi‑a arătat puterea în acea seară. Tânărul şi‑a recunoscut păcatele şi a primit harul lui Dumnezeu, încredinţându‑şi viaţa în mâinile lui Isus. Ce moment sfânt! – Acel om, cufundat în vinovăţia păcatelor, a fost renăscut la o viaţă eternă! S‑a întâmplat însă ceva interesant. Acest păcătos eliberat şi‑a adus aminte că demult, în oraşul său natal, depusese un jurământ fals pentru a scăpa de condamnare. Trecuseră de atunci şapte ani. Dar Duhul lui Dumnezeu, care este un Duh al adevărului, l‑a îndemnat să facă o scrisoare către judecătorie, în care săşi recunoască jurământul fals şi greşeala, mărturisind că, prin harul lui Dumnezeu, a devenit un copil al Său, un mântuit al lui Isus. Chemat la judecătorie, a mărturisit şi ce a făcut Domnul Isus în viaţa sa. Acea mărturie simplă a fost o predică răsunătoare despre dragostea Fiului lui Dumnezeu, despre puterea Lui salvatoare, despre minunea împăcării prin jertfa şi sângele de la Golgota.

Pentru el, pedeapsa a urmat conform legilor, dar cât timp a stat în închisoare a fost o mărturie despre ce înseamnă pacea copiilor lui Dumnezeu. De la directorul închisorii şi până la portar, toţi i‑au văzut faţa plină de linişte. Scrisorile lui de asemenea mărturiseau că Domnul Isus stătea zi şi noapte lângă el, pentru a‑l linişti. Toate păcatele îi fuseseră şterse prin sângele lui Isus, iar în privinţa viitorului nu‑şi făcea griji. Era un om pe deplin nou, cofirmând prin viaţa sa adevărul Cuvântului lui Dumnezeu:

„...dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s‑au dus; iată, toate s‑au făcut noi“ (2Corinteni5.17).

4

Starea omului

Fiecare om în firea sa este un păcătos,
un r
ătăcitor pe drumul pierzării, care trebuie salvat

E

xemplele enumerate până acum ne ajută să înţelegem cât de puternic este harul pentru a răspunde celui aflat în deznădejde. Toţi oamenii, chiar şi cei cu o morală bună şi evlavioşi, în faţa lui Dumnezeu sunt păcătoşi vinovaţi. În natura şi fiinţa lor sunt pierduţi şi trebuie salvaţi.

Omul se aseamănă cu maculatura dusă la fabrica de hârtie. Printre foile de acolo se găsesc şi unele mai curate, dar toate se află în aceeaşi stare de neîntrebuinţare. Toate au nevoie de curăţire, până să fie transformate în hârtie albă. Aceasta are loc sub acţiunea clorului şi a altor substanţe, atât pentru culori deschise, cât şi pentru cele închise.

Omul natural, firesc, ţine la onoarea lui şi nu vrea să fie socotit păcătos pierdut. Nu vrea să recunoască ce este el de fapt înaintea lui Dumnezeu: „ceva necurat“. În plus, „toate faptele noastre drepte sunt ca o haină mânjită (Isaia64.6).

Alţii gândesc că nu sunt chiar aşa de răi; îi văd pe unii a căror viaţă este mai rea şi atunci se consideră mai buni ca ei. Însă mâna plină de har a lui Dumnezeu se întinde după cei care se lasă convinşi de starea lor de vinovăţie şi pierzare. În astfel de oameni, harul îşi sărbătoreşte triumful. Împăcarea este pentru vinovaţi, iar harul pentru pierduţi. Temnicerul din Filipi se vedea un vinovat pierdut şi harul l‑a salvat.

 

Cititorule, eşti şi tu un vinovat pierdut? Dacă da, atunci eşti un material potrivit pentru harul lui Dumnezeu. Acesta curăţă pe deplin, prin sângele lui Isus. Încă din vechime, oamenii s‑au duşmănit între ei, indiferent că inima lor era bună sau rea. Iată câteva mărturii ale unor înţelepţi din Grecia şi din Roma:

Sofocle (Atena, 496–406 î.H.): „Toţi oamenii obişnuiesc să păcătuiască.“

Aristotel (Atena, 384–322 î.H.): „Ce este omul, decât o imagine a neputinţei, un leagăn al invidiei şi al sărăciei?“

Plutarh (Chärones, 46–125 d.H.): „Suferinţele sunt înnăscute omului, nu aduse din afara lui.“

Krates (Grecia, sec. IV î.H.): „Cum într‑un măr există un sâmbure de stricăciune, tot astfel, în fiecare om există cel puţin o înclinaţie păcătoasă şi nici unul nu este fără păcat.“

Seneca (Roma, 4 î.H.–65 d.H.): „Noi toţi suntem răi. Ceea ce criticăm unul la altul vom găsi în interiorul nostru.“

Aceşti bărbaţi, cu toate că au fost păgâni, au avut în conştiinţa lor o convingere puternică despre păcatul care locuieşte în inima omului (citeşte Romani2.14‑15). Şi ce sentinţă a rostit Dumnezeu asupra inimii omului? „Inima este nespus de înşelătoare şi fără nici o speranţă de vindecare: cine poate s‑o cunoască?“ (Ieremia17.9). Imaginaţia gândurilor omului este îndreptată în fiecare zi spre rău (Geneza6.5; 8.21). Cine a privit cât de puţin la faptele lui şi ale altora din jurul său ştie cât de rea este inima omului. Nu trebuie să‑l înveţi pe un copil răul; fără să fie învăţat, el ştie să mintă, să fie neascultător, să batjocorească, să se supere pe altul, să se certe, să nu‑şi îndeplinească datoria, să fure, să înşele. Este numai har, dacă omul este scăpat din adâncul ruinei păcatului.

Se spune despre un medic credincios care a trăit în secolul al XVIII‑lea în Olanda, pe nume Hermann Boerhaave, că a început să plângă amarnic când a văzut cum un criminal era dus la locul de execuţie. Au încercat să‑l liniştească, spunându‑i că acel om îşi merita pedeapsa cu moartea. „Dar eu nu pe el îl plâng“, a mărturisit  medicul Boerhaave, „ci faptul că şi inima mea a  fost capabilă de asemenea rele ca cele care îl conduc pe acest om la locul de chin. Numai datorită harului lui Dumnezeu, pe care nu l‑am meritat, nu am ajuns un criminal“.

Este o greşeală fatală să se spună că omul, în fond, este bun şi că, printr‑o creştere înţeleaptă, trebuie ajutat să devină mai bun. Sigur că este nevoie de creşterea înţeleaptă dată de Dumnezeu pe calea binecuvântării. Ferice de poporul în care este creştere şi ordine în familii şi în care sunt închise căile răului, ca urmare a  cercetării voii lui Dumnezeu! Este foarte necesar să punem binele în faţa ochilor celor tineri şi să pedepsim răul, dar nici o creştere nu‑l poate elibera pe om de sub puterea păcatului; aceasta o poate face doar harul lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos.

Omul, în starea sa, este un păcătos, un vinovat, un pierdut. Dar nu numai atât, ci este şi născut sub influenţa puterii lui Satan. Cei mai mulţi nu sunt conştienţi de marele duşman al lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, se cred liberi, cu toate că voinţa le este legată. Tuturor oamenilor li se spune să se pocăiască, „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui Satan la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor“ (Fapte26.18).

Orice om care doreşte în mod sincer să facă voia lui Dumnezeu trebuie să recunoască faptul că în el există o putere care îl împiedică să facă binele şi, de asemeni, că toţi oamenii din jurul său sunt forţaţi de stăpânitorul lumii să facă răul şi să se împotrivească lui Dumnezeu.

Această realitate poate fi văzută la toţi oamenii, fie că sunt sau nu religioşi, fie că sunt sau nu morali. Este adevărul Evangheliei acesta, că şi cei morali, şi cei cu virtuţi, toţi au nevoie de mântuire. Chiar şi când faci parte dintre cei curaţi din punct de vedere moral, eşti un vinovat. Indiferenţa faţă de Dumnezeu şi lipsa de recunoştinţă faţă de iubirea căutării lui Isus te acuză!

Care este şi ce anume ne spune prima şi cea mai importantă poruncă? „Să‑L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău“ (Matei22.37). Am respectat eu această poruncă? Ştiu că nu! Dacă o viaţă întreagă am călcat cea mai mare poruncă, nu sunt oare cel mai mare păcătos? Da, cu adevărat, sunt cel mai mare păcătos. Nemulţumirea mea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni ajunge până la cer! Nu este oare acest adevăr şi în viaţa ta? Totuşi harul lui Dumnezeu te‑a condus până la momentul acesta.

Sentinţa divină asupra omenirii este clară: „Nu este nici unul drept, nici unul măcar; nu este nici unul care înţelege, nu este nici unul care‑L caută pe Dumnezeu. Toţi s‑au abătut, au ajuns toţi împreună nefolositori; nu este nici unul care practică bunătatea, nu este nici unul măcar“ (Romani3.10,12).

Isus, Fiul lui Dumnezeu, a luat vina ta asupra Lui. El este Chezaşul sau Mijlocitorul tău, care a intrat pentru tine în judecata lui Dumnezeu. El a primit sentinţa care ţi se cuvenea ţie. A purtat  pedeapsa pe care tu o meritai. Priveşte‑L prin credinţă cum a suferit pe cruce şi lasă ca raza dragostei lui Dumnezeu săţi atingă inima şi conştiinţa, lasă‑te convins că nu‑ţi rămâne nimic altceva de făcut decât să cazi la picioarele lui Isus ca un vinovat care cere iertare. În felul acesta vei sta în faţa unor realităţi clare:

1. Omul nu este bun şi liber, ci inima lui este aplecată numai spre rău şi legată sub robia păcatului. Prin însăşi natura sa, omul este pierdut, pe calea ruinării eterne, şi are nevoie de mântuire. Despre omul natural, Scriptura spune: „Pentru că ştim că legea este spirituală, dar eu sunt carnal, vândut păcatului“ (Romani7.14).

2. Satan, marele duşman al lui Dumnezeu, domnitorul acestei lumi, îi ţine pe oameni legaţi cu mii de legături, îi orbeşte, îi minte, ca nu cumva să vină la Mântuitorul. „Iar dacă şi Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei care pier, în care dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile necredincioşilor, ca lumina Evangheliei gloriei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească pentru ei“ (2Corinteni4.3,4).

3. Fiul lui Dumnezeu este aproape de toţi oamenii, este un Mântuitor prezent, gata să elibereze pe oricine doreşte cu sinceritate să scape de lanţurile păcatului, încredinţându‑şi viaţa în mâinile Sale. „Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi, chemaţi‑L cât timp este aproape. Săşi părăsească cel rău calea sa şi omul nedrept gândurile sale şi să se întoarcă la Domnul – şi El va avea milă de el – şi la Dumnezeul nostru, pentru că El nu oboseşte iertând“ (Isaia55.6‑7). „Pentru că oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit“ (Romani10.13).

5

Satan

Satan, marele duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor

R

ealităţile din trecut trebuie recunoscute, deoarece ele constituie fundamentul pe care se desfăşoară lupta dintre lumină şi întuneric. Se pot face multe cărţi pentru a descrie cum Satan, prin înşelăciunea plăcerii, târăşte atâtea vieţi omeneşti în pierzare, ruşine, deznădejde, boli nevindecabile, rătăcire şi moarte fulgerătoare. Dar acest mare duşman mai are multe  alte mijloace de a‑i înşela pe oameni.

Unul dintre cele mai răspândite este alcoolul, prin care îi pune pe oameni pe drumurile păcatului. Un alt mijloc de amăgire sunt banii, pe care îi arată de departe şi prin care îi îmbie pe oameni cu vorbe ca acestea: „Dacă vei avea bani, vei fi fericit“. Oamenii nu îşi dau seama de cât de şiret este Satan şi cu ce plăcere vrea să‑i facă nefericiţi pe cei care îi slujesc de bunăvoie. Acest lucru se poate vedea atât la cel zgârcit, al cărui idol este argintul adunat, cât şi la hoţul şi la înşelătorul care, legaţi de plăcerea banilor, îşi întind mâna după avutul altora.

Ţinta meşterului înşelător este dintotdeauna aceeaşi: ca oamenii să fie înşelaţi până în ultimul moment al vieţii cu privire la adevărul eternităţii.

Şi tu, cititorule, eşti în pericol să fii înşelat de acest duşman care îţi iese înainte cu astfel de cuvinte: „Eternitate? Fericire? Ce să fie, decât escrocherii evlavioase! Păcat? Vină? Iertare? Pace? Visuri fără valoare! Hristos cel răstignit? Dar cum te poate ajuta El? Biblia? Cuvântul lui Dumnezeu? Lucruri învechite! Cine se mai preocupă cu ele? Nu ai timp de aşa ceva! Lucrează şi trăieşte‑ţi viaţa!“ În felul acesta sunt înşelaţi milioane de oameni.

Înainte cu câţiva ani, un tânăr de 26 de ani s‑a împuşcat pentru că ajunsese la deznădejde. Ce se întâmplase? Trăise cu o femeie care se despărţise de soţul ei din pricina lui. Femeia îi cerea tânărului să se căsătorească cu ea, dar el nu dorea acest lucru. Ce să facă? Femeia nu se lăsa... Atunci a luat un revolver şi şi‑a găsit refugiul în moarte.

Este important să privim mai de aproape un astfel de caz, pentru a cunoaşte viclenia lui Satan. Întâi el le prezintă oamenilor plăcerea atrăgătoare a păcatului, pentru ca apoi, după ce i‑a înşelat, aceştia să păşească pe calea adulterului.

Un bărbat cinstit, care nu a gândit niciodată nimic rău despre soţia lui, este înşelat. Copiii pierd dragostea şi credincioşia mamei. Fericirea şi cinstea casei sunt ruinate. Ce greutate se strânge în conştiinţa celor vinovaţi! Promisiunile de dragoste sunt schimbate în plăcerea păcatului. Se plănuieşte divorţul. Zadarnic o cheamă bărbatul înşelat pe femeia necinstită înapoi pe calea binelui şi‑i spune că vrea să ierte totul! Degeaba! Divorţul continuă şi reuşeşte! Apoi infidela femeie aşteaptă credincioşie de la celălalt bărbat. Speră că la el va găsi o fericire mai mare. Dar noul bărbat recunoaşte că s‑a condamnat pentru  întreaga viaţă sub acuzaţiile unei conştiinţe pătate de păcat şi strigă disperat: „Aşa nu mai pot!“ „Dar ţi‑ai dat cuvântul! Tu m‑ai făcut nefericită, cu toate că eu am lăsat totul pentru tine!“ Conştiinţa începe să urle; nu se vede nici o scăpare. Satan şopteşte: „Sfârşeşte cu viaţa ta!“ Nori negri se strâng asupra capului; apoi apucă arma morţii şi totul se încheie. Satan râde. Cu o lovitură de maestru, totul a reuşit la perfecţie. Lumea numeşte această întâmplare un joc al plăcerii care s‑a sfârşit trist.

Nu este această relatare o copie a păcatului petrecut în Paradis? Acolo Eva „a văzut că pomul era bun de mâncat şi că era plăcut pentru ochi şi că pomul era de dorit ca să dea inteligenţă; şi a luat din rodul lui şi a mâncat; şi a dat şi soţului ei care era cu ea şi el a mâncat“ (Geneza3.6). Au mâncat din acest fruct tentant; şi ce a urmat? Moartea, suferinţa şi pierzarea! De aceea Domnul Isus spune: „Hoţul nu vine decât să fure şi să înjunghie şi să omoare. Eu am venit ca ele (oile Mele) să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug“ (Ioan10.10).

Oamenii îşi văd mai departe de calea care duce la pierzare. Asemenea mişcării pământului şi a corpurilor cereşti, se pare că totul este liniştit, pentru că nu se observă nimic din viteza cu care se mişcă toate prin Univers. Dar nimic nu stă liniştit. Toţi zburăm! Unde? Spre eternitate! Ultima hotărâre cu privire la ceea ce vei fi şi unde te vei afla în eternitate o poţi lua acum! Nu te lăsa înşelat! Ceasul grăbeşte în direcţia sosirii în faţa lui Dumnezeu. Ce vei face cu toată greutatea şi ruşinea păcatelor tale? Dincolo de acest timp, al vieţii de pe pământ, nu te mai poate ajuta nimic. Astăzi Fiul lui Dumnezeu bate la uşa inimii tale, din dragoste pentru tine. El singur te poate salva. Isus a fost răstignit pe cruce la Golgota, încărcat cu blestemul păcatelor tale. El este aproape de tine, deschide‑ţi inima, primeşte‑L şi nu vei fi înşelat niciodată!

6

Lucrările lui Dumnezeu

Credinţa care mântuieşte se bazează pe ce a făcut Domnul Isus pe cruce şi pe ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său

E

ste important să înţelegem credinţa creştină ca o putere de biruinţă care schimbă vieţi omeneşti, familii sau case întregi. Cât timp oamenii privesc credinţa în Hristos ca pe o învăţătură religioasă pe care, după înclinaţia lăuntrică, fiecare o poate primi sau respinge, se găsesc într‑o rătăcire spirituală remarcată şi de alţii.

Oamenii recunosc realizările semenilor, dar, când este vorba de măreţele lucrări ale lui Dumnezeu, se cred îndreptăţiţi să le şteargă din istorie, să le pună în teritoriul poveştilor, al fanteziei, deşi au avut loc în faţa ochilor lor.

Nici un om cu judecată nu se îndoieşte de istoria lui Alexandru cel Mare (Macedon), de biruinţele sale de la Granicos (334 î.H.), de la Issos (333 î.H.) şi de la Gaugamela (331 î.H.), de intrarea sa glorioasă în Babilon, de marele său imperiu, de expediţia în Nordul Indiei, deşi de toate acestea s‑a ales praf şi cenuşă.

Dar, faţă de realitatea că Fiul lui Dumnezeu a venit pe acest pământ şi a luat asupra Sa păcatul întregii lumi, că a suferit judecata, că a deschis păcătoşilor uşa spre inima Tatălui, că a înviat glorios şi că a dat viaţă eternă tuturor celor care cred în El, oamenii îşi închid ochii.

Credinţa creştină se bazează pe ceea ce a făcut Dumnezeu.

 

Prima lucrare a lui Dumnezeu: „În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Dumnezeu L‑a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L‑am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne‑a iubit şi L‑a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre... Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl L‑a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii“ (1Ioan4.9,10şi14).

Ce veste minunată, că Domnul gloriei, Creatorul tuturor lucrurilor, a devenit Om, că S‑a născut pe pământ ca Fiu al fecioarei Maria, că a fost aşezat, ca Prunc, în ieslea Betleemului! El, care este „strălucirea gloriei Tatălui şi întipărirea Fiinţei Sale şi susţinând toate prin Cuvântul puterii Lui“ (Evrei1.3), a părăsit gloria Tatălui şi a devenit asemenea nouă, ca să ne mântuiască.

Ce eveniment măreţ! Fiul lui Dumnezeu a venit personal pe pământ pentru că nu mai putea accepta ca noi să fim pierduţi pe veci. A venit din dragoste pentru noi, duşmanii Săi. Ce faptă! Ce adevăr preţios: Isus te caută şi te iubeşte!

 

A doua lucrare a lui Dumnezeu: Isus, Domnul gloriei, a murit la cruce sub judecata lui Dumnezeu, ca Mijlocitor pentru păcătoşii vinovaţi! „Pe Cel care n‑a cunoscut păcat, L‑a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El“ (2Corinteni5.21). Poţi să respecţi de zeci de ori „Vinerea mare“ sau să mergi de sute de ori la „împărtăşanie“; fără credinţa din inimă, nu poţi înţelege realitatea acestei lucrări a lui Dumnezeu.

Opreşte‑te puţin în faţa crucii de pe Golgota! Omul cu cununa de spini care atârnă între cei doi tâlhari ca un alungat, ca un vinovat, ca un blestemat, este Unicul Fiu al lui Dumnezeu, este Domnul vieţii, este Creatorul tuturor lucrurilor! Pe capul Lui este aşezată toată povara gândurilor, cuvintelor şi faptelor tale. El a luat locul tău în faţa Judecătorului celui sfânt. Ca un Chezaş sau Mijlocitor, El a primit pedeapsa întreagă pe care tu o meritai. În ceasurile de întuneric ale judecăţii divine, Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu pentru păcatul tău, care se afla între El şi Dumnezeu. După ce s‑a dat sentinţa, a strigat: „S‑a sfârşit!“ – „Cu siguranţă, El suferinţele noastre le‑a purtat şi durerile noastre le‑a luat asupra Lui; iar noi, noi L‑am socotit pedepsit, lovit de Dumnezeu şi chinuit. Dar El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi“ (Isaia53.4‑5).

Recunoşti tu această lucrare a lui Dumnezeu? Te aşezi tu sub influenţa ei? Eşti tu convins că dragostea Sa faţă de tine a fost aceea care L‑a împins la cruce pe Domnul Isus Hristos şi că Dumnezeu, pentru că te iubea, L‑a lăsat pe Singurul Său Fiu să sufere şi să moară? S‑a petrecut cu adevărat o schimbare şi în tine? Ai înţeles tu că sângele nevinovat al Fiului lui Dumnezeu a curs şi pentru tine?

Cine este convins de această realitate şi se smereşte, recunoscându‑şi starea pierdută înaintea lui Dumnezeu, prin jertfa de la cruce, devine, dintr‑un vinovat, un om drept; dintr‑un pierdut, un moştenitor al vieţii eterne:

„Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L‑a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă(Ioan3.16).

Această realitate pecetluită cu sângele Fiului lui Dumnezeu este, pentru cel credincios, cel mai mare eveniment, pentru vecii vecilor, cu mult mai important şi mai sfânt decât orice lucrare din viaţa popoarelor, a familiilor sau chiar a lui însuşi.

Fiul lui Dumnezeu a venit din cer, a suferit pentru mine pe cruce, m‑a mântuit şi, pentru această lucrare, El trebuie onorat de către mine mai mult decât orice. Toată inima şi viaţa mea trebuie să‑I aparţină, ca o jertfă de mulţumire şi ca o mărturie pentru ce a făcut pentru mine.

„Cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El“ (1Ioan2.6).

 

A treia lucrare a lui Dumnezeu: L‑a înviat pe Preaiubitul Său Fiu dintre morţi. Isus nu a murit ca învins de moarte, ci El Şi‑a dat viaţa. De aceea, moartea nu a putut să‑L ţină în mormânt. Isus l‑a biruit pe Satan! A învins păcatul, moartea şi lumea şi a intrat în împărăţia morţii pentru a‑i deschide porţile. Aceasta este descoperirea lui Dumnezeu înaintea lumii vizibile şi invizibile: învierea Aceluia care la crucea de pe Golgota, prin jertfa Sa, L‑a glorificat pe Tatăl, împlinindu‑I voia.

Îngerii lui Dumnezeu au mărturisit la mormântul gol al lui Isus: „El nu este aici, ci a înviat!“ (Luca24.6). Te rog, spune‑mi, sau spune‑ţi ţie însuţi: eşti convins că Isus Hristos a înviat dintre morţi, „după Scripturi“ (1Corinteni15.4)? Este pentru tine o realitate că Isus a petrecut patruzeci de zile cu ucenicii Săi după înviere?

„După patimile Sale, li S‑a şi arătat El Însuşi viu, cu multe dovezi, fiind văzut de ei timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapte1.3).

Apoi S‑a înălţat la cer: Şi, spunând acestea, pe când priveau ei, a fost înălţat şi un nor L‑a luat dinaintea ochilor lor“ (Fapte1.9).

Eşti tu sigur că Hristos cel înviat este mereu cu tine ca o Persoană sfântă şi divină, ca Mântuitorul care te aude, care te salvează, care te ajută şi te ascultă, ca Prietenul Căruia să‑I poţi vorbi? Mulţi dintre cei care se numesc „creştini“ nu cred acest adevăr de bază al creştinismului, care este învierea Fiului lui Dumnezeu, deşi această realitate a fost şi adeverită (1Corinteni15.1‑8), şi pecetluită cu moartea multora. Mulţi şi‑au dat viaţa pentru că nu L‑au putut tăgădui pe Domnul lor iubit şi minunat.

Mii, sute de mii de oameni cred şi‑L primesc sincer pe Isus ca pe Salvatorul şi Prietenul adevărat, ca pe Cel care le ascultă într‑un mod admirabil rugăciunile; ei trăiesc credincioşia cuvintelor Sale. Au existat astfel de mărturii numai în vremurile trecute? Nu, ci şi astăzi, sute de mii de oameni Îl cunosc personal pe Hristos Cel înviat ca pe Prietenul şi Salvatorul lor. Vorbesc zilnic cu El; Îl întreabă care este voia şi sfatul Său în toate problemele; Isus le este cel mai bun Prieten. Ei nu sunt nişte mistici, nişte fanatici, ci oameni realişti şi cumpătaţi. Nu este sângele martirilor o mărturie mai bună despre adevărurile biblice decât înţelepciunea vreunui profesor sau decât informaţiile ziarelor? Care garanţie este mai bună, moartea triumfătoare şi plină de pace a celor care‑L mărturisesc pe Hristos viu şi prezent, sau afirmaţiile goale ale celor care‑L tăgăduiesc şi‑L batjocoresc pe Dumnezeu?

Crede Cuvântul lui Dumnezeu! Cel care din dragoste a venit din cer şi a murit pe cruce îţi este foarte aproape. Deschide‑I inima, recunoaşte‑ţi păcatele şi adu‑ţi toate grijile înaintea Sa! Isus vindecă orice vătămare a vieţii tale. Vei găsi şi tu ce a găsit mulţimea celor mântuiţi: iertare, pace, scăpare de judecată şi viaţă eternă. Cheamă Numele lui Isus cu seriozitate!

Dacă faci acest lucru cu respect şi cu credinţă, El îţi va răspunde. Vei primi siguranţa de nezguduit a învierii Domnului Isus. Un Hristos mort nu poate ajuta. Numai Isus Hristos Cel viu, Mântuitorul înălţat, te poate purta pe mâinile Sale atotputernice. Dacă‑L primeşti, vei umbla aici, pe pământ, în harul lui Dumnezeu, într‑o viaţă nouă, de pace şi de speranţă, iar la înviere vei primi un trup nou, asemenea trupului Său sfânt. Vei trăi cu Isus în veci, în Împărăţia luminii şi a păcii, acum nevăzută. Atunci, ceea ce este scris va fi şi pentru tine o realitate: Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut“ (Apocalipsa21.4).

Acestea nu sunt visuri, nu sunt cuvinte frumoase, ci sunt realitate şi speranţă. Fiecare creştin adevărat ştie aceasta. Pentru el, credinţa este o certitudine absolută, neclintită, primită din partea lui Dumnezeu: Şi Dumnezeu şi pe Domnul L‑a înviat, şi pe noi ne va învia prin puterea Sa“ (1Corinteni6.14). Apostolul s‑a numit martor al învierii (Fapte1.22). Fiecare creştin adevărat este o mărturie despre înviere. În zilele noastre, când tăgăduirea marilor adevăruri biblice se extinde, această mărturie este de mare importanţă.

Într‑o scrisoare a studentului în teologie G.Z. se pot citi următoarele rânduri:

«Într‑o zi, profesorul nostru a abordat tema: „Există o înviere?“ A fost, pentru mine şi pentru colegii mei, o întrebare importantă. După ce a vorbit, profesorul a încheiat cu cuvintele: „Îmi pare rău, domnii mei, că astăzi v‑am furat ultima scânteie a credinţei copilăreşti. Pentru a crede, ar însemna să ne întoarcem din epoca luminată de teologia modernă şi de ştiinţă la misticismul întunecat al Evului Mediu. Nu pot să spun că există o înviere a morţilor. Consolaţi‑vă că este o iluzie. Treziţi‑vă şi fiţi bărbaţi integri; gândiţi‑vă că a fost un vis frumos! Şi apoi rupeţi acest tablou visător, care este o „fata morgana“ înşelătoare de sute de ani. Deci, domnii mei, ştiinţa ne spune că nu există o înviere a morţilor!“

Ajuns la locuinţa mea, cu frica în suflet, m‑am aruncat în genunchi. M‑am rugat lui Dumnezeu pentru lumină în inima mea zdruncinată, peste care începea să se aştearnă o întunecime groaznică. În ziua următoare am mers la un credincios consătean care studia medicina. Mi‑am deschis inima faţă de el şi i‑am spus toată nedumerirea inimii mele. Deodată el m‑a întrebat: „Ştii că soţia profesorului tău, noaptea trecută, după o operaţie aparent reuşită, a murit? Aşteaptă puţin şi vei vedea care va fi urmarea cursului său dogmatic!“

Paisprezece zile mai târziu, după o întrerupere cauzată de moartea soţiei, profesorul şi‑a continuat cursul său de dogmatică tot cu tema „Există o înviere?“. O linişte ca de mormânt s‑a aşternut în sală când profesorul, foarte mişcat şi cu vocea apăsată, a început să vorbească:

«Domnilor, încă o dată trebuie să discut despre această temă. În realitate, există o înviere a morţilor! Dumnezeul cel Atotputernic, care locuieşte în cer şi în cei cu inima zdrobită, mi‑a vorbit şi mie, unui păcătos, acum două săptămâni, la patul de moarte al scumpei mele soţii, într‑un mod zguduitor. Există nu numai un Dumnezeu etern, ci şi o înviere. Vă rog să‑mi promiteţi că mă veţi ierta, aşa cum şi Dumnezeu m‑a iertat! Unde să găsesc consolare, dacă n‑ar exista o înviere a celor dragi...?»

Nu a putut vorbi mai mult. Deşi era plin de energie la cei patruzeci de ani ai săi, a căzut în faţa noastră lângă catedră... A fost dus la locuinţa sa, unde nu mai era o soţie care să‑i vină în ajutor. Adânc mişcaţi, studenţii s‑au retras în tăcere. Cât o fi luptat acest „om tare“ în ultimele lui săptămâni nu ştim, dar lupta nu i‑a fost zadarnică. Dumnezeu i‑a dat biruinţa şi mulţi ascultători ai săi au găsit curând pacea cu Isus.»

7

Viaţă eternă

Prin Cuvântul lui Dumnezeu
şi prin dragostea Lui salvatoare,
p
ăcătosul este condus să creadă
şi astfel să primească viaţă eternă

O

dată ce un om primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, el bea „apa vieţii eterne“. Domnul Isus a spus despre Cuvântul Său: „Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou; dar cine va bea din apa pe care i‑o voi da Eu nicidecum nu va înseta niciodată, ci apa pe care i‑o voi da Eu va deveni în el izvor de apă, ţâşnind spre viaţă eternă(Ioan4.13,14).

Scriptura numeşte deseori Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind „apa“ (citeşte Psalmul1.3; Isaia5.1; Ieremia17.8‑13; Ioan4.10; Efeseni5.26; Apocalipsa22.17). Astfel, apa (simbol al Cuvântului lui Dumnezeu) şi sângele curs pe crucea Golgotei sunt cele două mari mărturii a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru a‑i mântui pe păcătoşi. De îndată ce omul păcătos dă crezare acestor mărturii divine şi se smereşte, primeşte în inima sa, prin Duhul Sfânt, mărturia prezenţei mântuirii, a harului lui Dumnezeu, a vieţii eterne.

„Pentru că sunt trei care mărturisesc: Duhul şi apa şi sângele; şi cei trei sunt una. Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare. Pentru că aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care a mărturisit‑o despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi; cine nu‑L crede pe Dumnezeu L‑a făcut mincinos, pentru că nu a crezut în mărturia pe care a mărturisit‑o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi aceasta este mărturia: că Dumnezeu ne‑a dat viaţă eternă şi această viaţă este în Fiul Său. Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n‑are viaţa. V‑am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţă eternă, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu“ (1Ioan5.7‑13).

8

Siguranţa mântuirii

Credinţa care mântuieşte nu se bazează pe simţiri curate,
ci pe predarea voin
ţei Domnului Isus

S

imţirile curate sunt cu totul altceva decât credinţa salvatoare. Ce mulţi sunt oamenii care, impresionaţi de o cântare duioasă, varsă şi lacrimi, în timp ce viaţa le rămâne neschimbată! Dumnezeu vrea să atingă conştiinţa şi voinţa omului, nu simţirile. Realitatea că păcătosul pierdut este încărcat cu greutatea păcatelor sale şi că Fiul lui Dumnezeu a venit să‑l salveze de la moarte trebuie înţeleasă ca cel mai mare adevăr. Aici ţinteşte Cuvântul lui Dumnezeu! Şi este o invitaţie aceasta, săţi pleci inima înaintea Sa! Păcătosul poate fi ajutat numai dacă se  întoarce la Dumnezeu!

Adevărul lui Dumnezeu nu îşi are intrarea pe poarta simţurilor, ci pe cea a conştiinţei. La o predică de evanghelizare, puţin contează dacă mulţi oameni sunt mişcaţi până la lacrimi; important este ca multe conştiinţe să fie mişcate pentru a‑şi recunoaşte păcatele şi starea de pierzare. Iar când conştiinţa păcătosului este mişcată şi când omul începe să strige după ajutor, nu este bine să se bazeze pe simţiri. Nu aştepta un sentiment de graţiere, ci primeşte harul prin credinţă! Harul şi pacea inimii nu se arată în dependenţă de simţiri, ci de credinţă.

Un credincios povestea:

„În vara anului 1870, încă nu‑mi revenisem bine după o gripă severă. În plus faţă de slăbiciunea mea fizică, s‑a ivit asupra mea şi o nelinişte. Atunci m‑am rugat mult lui Dumnezeu pentru iertare. Am citit într‑o scrisoare că un predicator îi spusese unui om care căuta pacea:

„Dumneavoastră vreţi să ajungeţi la siguranţa mântuirii, dar nu prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, ci mai degrabă printr‑un înger, printr‑un vis sau printr‑o voce din cer; vreţi să auziţi sau să vedeţi ceva... Dar o astfel de promisiune nu există. Cuvântul lui Dumnezeu spune despre Isus Hristos: «Oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă (Ioan3.15)». Deci Dumnezeu cere fiecărui păcătos să creadă în Fiul Său şi fiecărui astfel de om îi dăruieşte viaţă eternă.“

Aceasta m‑a îndemnat să citesc cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu. Deseori, în zorii dimineţii, citeam în linişte câte un capitol din Noul Testament. Aşa am găsit într‑o zi versetul din Romani8.16: „Însuşi Duhul mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu“. Atunci mi‑am dat seama că, dacă Duhul lui Dumnezeu dă mărturie duhului omului despre înfierea sa, sufletul trebuie să găsească siguranţă şi mântuire. Am căzut în genunchi în faţa lui Dumnezeu, cerând iertare, pace şi siguranţa mântuirii. M‑ar fi cuprins o disperare eternă dacă nu ajungeam la această speranţă: atunci sau niciodată! Şi Dumnezeu, care este bogat în dragoste şi milă, gata să dăruiască mai mult decât cerem noi, mi‑a îndreptat privirea spre jertfa de la cruce. Acolo L‑am văzut prin credinţă pe Fiul lui Dumnezeu în moarte şi judecată pentru a purta pedeapsa păcatelor mele. Atunci a căzut greutatea din spatele meu şi am găsit pacea! Ce har al lui Dumnezeu şi ce fericire!“

Toţi cei care au siguranţa mântuirii se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe simţirile lor. Un creştin adevărat, care a trăit mântuirea, Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos ca Domn şi Păstor al său personal. Viaţa nouă, dumnezeiască, este adânc ancorată în ascultare şi încredere.

Acum răspundem din nou la întrebarea: „Ce este credinţa?“. Credinţa este încredere deplină şi ascultare de Dumnezeu.

Credinţa rămâne în afara teoriei cunoaşterii şi în afara teritoriului simţirilor sau al presimţirilor. Credinţa este predarea voinţei credinciosului în mâinile Domnului Isus.

Putem să înţelegem mai uşor acest adevăr din pilda unei logodne.

Un băiat este cunoscut prea puţin de fata care urmează să‑i fie soţie. El o întreabă dacă doreşte să meargă împreună pe drumul vieţii. Cuvântul ei îl leagă, iar el îi promite că o va iubi şi că se va îngriji de ea tot timpul. Aşa se întemeiază o minunată şi nedespărţită legătură a vieţii. Mireasa îi dăruieşte mirelui inima şi viaţa ei. Şi, la fel, mirele.

Salvarea din păcat îl conduce pe credincios în comuniune cu Domnul Isus. Aceasta este o relaţie de viaţă, la fel ca într‑o căsătorie adevărată, care presupune deplină unitate între două persoane. Nici unul nu are secrete faţă de celălalt. Este o unitate în dragoste unul faţă de altul, de încredere şi de slujire. Fiecare este pentru celălalt cea mai mare comoară.

Această relaţie dintre Domnul Isus şi copiii lui Dumnezeu pare slabă, privită dinspre oameni, dar, dinspre Domnul, ea este adâncă şi adeverită pe deplin. De la El învăţăm ce este dragostea, credincioşia şi deplina predare.

O astfel de relaţie între Mântuitorul şi cel mântuit are ca punct de plecare pocăinţa şi naşterea din nou.

Credinţa care mântuieşte, viaţa eternă, înfierea făcută de Dumnezeu şi siguranţa harului – toate acestea sunt lucrarea lui Dumnezeu prin Cuvânt şi prin Duhul Sfânt.

Dumnezeu vrea să facă această lucrare de har în fiecare păcătos care se recunoaşte vinovat. El îi cheamă pe toţi la mântuire. Fiecare păcătos este răspunzător dacă deschide inima spre harul lui Dumnezeu sau dacă o închide în faţa Lui. Domnul Isus spune: „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu“ (Ioan18.37).

Eşti tu din adevăr? Cu alte cuvinte, „Eşti tu sincer în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, să vii cu neliniştea inimii, cu greutăţile trecutului la Mântuitorul care te iubeşte de nespus?“

Acum ştii calea!

Nu amâna să mergi pe ea!