[Page principale | Biblia]

 

Discuţii asupra Epistolei întâi către TESALONICENI

 

            De H. Rossier

 

            TABLĂ DE MATERII

1 Capitolul 1 – Relaţiile în care este introdus credinciosul

2 Mijlocul convertirii

3 Scopul convertirii

4 Roadele convertirii: lucrarea credinţei

5 Roadele convertirii: osteneala dragostei şi răbdarea speranţei

6 Capitolul 2 – Cum să regăsim dragostea dintâi

7 Capitolul 2:11,12 – Umblarea

8 Capitolul 3 – Credinţa, speranţa şi dragostea

9 Capitolele 3:11-4:12 – Din nou umblarea

10 Capitolul 4:13-18 – Legătura dintre înviere şi venirea Domnului

11 Capitolul 5:1,2 – Ziua Domnului

12 Capitolul 5: 12-28 – Purtarea în Adunare

 

1 Capitolul 1 –Relaţiile în care este introdus credinciosul

            Capitolul pe care tocmai l-am citit conţine trei puncte importante: mijlocul, scopul şi rezultatele practice ale convertirii; dar, înainte de a aborda aceste subiecte, doresc să vorbesc despre relaţiile în care ne introduce convertirea. Ele sunt exprimate în câteva cuvinte, în primul verset al capitolului nostru: „Către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos”.

            Aceşti creştini, încă tineri în credinţă, la convertirea lor se întorseseră de la idoli şi de la păgânism către Dumnezeu; schimbarea de o importanţă enormă în viaţa lor. Până atunci „fără Dumnezeu în lume”, fuseseră dintr-o dată „aduşi la Dumnezeu”, prin credinţa într-un Mântuitor mort pentru păcatele lor. Evanghelia mântuirii pe care o primiseră, devenită pentru ei „Evanghelia lui Dumnezeu”, îi introdusese în această relaţie nouă cu El (2: 2, 8, 9); primiseră Cuvântul ca pe Cuvântul lui Dumnezeu (4: 9), căutaseră să-I placă lui Dumnezeu şi să-I slujească lui Dumnezeu.

            De aceea puteţi înţelege de ce acesta este primul cuvânt al lui Pavel către scumpii săi copii în credinţă: li se adresează ca fiind „adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu...”, numai că adaugă: „În Dumnezeu Tatăl”. Aceasta era, într-adevăr, relaţia lor cu Dumnezeu care li se făcuse cunoscut în Hristos. Numele Tatălui era primul pe care buzele lor îl îngânaseră când, aduşi la El de lucrarea Mântuitorului, găsiseră în „Dumnezeul viu şi adevărat”, Cel a cărui dragoste îi născuse pentru a fi copiii Săi.

            Primul cuvânt al copilaşului este: tata, mama; instinctul inimii lui copilăreşti cuprinde relaţia dintre El şi părinţii lui, prin dragostea cu care aceştia îl înconjoară. De aceea copilaşii în credinţă Îl cunosc pe tatăl; se simt iubiţi cu o iubire care şi-a arătat dovezile şi nu poate fi egalată de nici o alta. Este un lucru minunat să-L cunoşti pe Tatăl, dar, oricât de elementară ar fi această relaţie, nici o alta nu este mai profundă, nici mai sublimă. Domnul Isus, ca om, nu avea una mai înaltă decât aceea, nici mai intimă, şi pentru a ne revela valoarea eternă a ei, El, singurul Fiu din sânul Tatălui, a venit în această lume. Ei bine! copilaşii în credinţă au un asemenea privilegiu, dar îndrăznim să spunem că nu sunt singurii care se bucură de el.  Dacă relaţia lor este exact aceeaşi cu a noastră, a celorlalţi, creştinii vechi care atingem sfârşitul slujbei noastre, avem un avantaj faţă de ei. Am făcut dovada inimii Tatălui nostru în mii de împrejurări, în numeroase întâmplări neprevăzute, în urcuşurile şi coborâşurile unei lungi vieţi creştine, în care grija şi disciplina lui părintească nu ne-au lipsit niciodată, şi putem să-i încurajăm pe aceşti creştini tineri, arătându-le că va fi la fel pentru ei.

            Convertirea îi introduseseră pe tesaloniceni într-o a doua relaţie, infinit de preţioasă. Apostolul adaugă: „Şi în Domnul Isus Hristos”. Observaţi cu atenţie acest cuvânt. Pavel nu zice: „în Mântuitorul”, cum ne-am fi putut aştepta, când era vorba de copilaşii nou-născuţi, care găsiseră în Hristos iertarea păcatelor lor şi cărora Evanghelia le-a făcut cunoscut că Isus coborâse în har în această lume pentru a-i mântui. Dar acesta nu era tot creştinismul tesalonicenilor: mărturiseau că sunt în relaţie cu Cel care îi mântuise cu un preţ atât de mare, pentru ca să-I poată aparţine în întregime, duh, suflet şi trup; Îi recunoşteau un drept, o autoritate absolută asupra lor. Isus Hristos devenise Mântuitorul lor.

            Insist asupra acestui cuvânt pentru că mulţi creştini tineri ar fi dispuşi să-l uite. Primesc cu bucurie lucrarea harului împlinită faţă de ei de Mântuitorul, şi nu înţeleg că este şi o preafericită supunere şi, dacă îndrăznesc să mă exprim astfel, în robia liberă a Domnului Isus Hristos. Trebuie să înţelegem că nu mai avem nicio libertate să facem voia noastră, ca înaintea convertirii noastre. Cel care a îndeplinit eliberarea noastră cu preţul propriei Lui vieţi, nu ar avea asupra noastră drepturi absolute? Tineri sau bătrâni, suntem plasaţi de răscumpărare sub o autoritate care nu ne mai permite să trăim pentru noi înşine; nu mai avem dreptul să ne purtăm după propriile noastre gânduri, ci voia lui Hristos trebuie să fie singura noastră regulă de conduită. Aceasta îmi aminteşte cuvintele centurionului din capitolul 8 al Evangheliei după Matei. Acest om avea încredere în autoritatea absolută a Domnului pentru a vindeca printr-un cuvânt pe servitorul său bolnav. Ori el însuşi ştia ce era autoritatea omului: Cum trebuia să fie cea a lui Hristos, dacă el, nedemn şi aşezat sub cea a altuia, o exercita el însuşi fără control şi impunea altora o ascultare absolută? „Şi eu”, zice el, „sunt om sub autoritate, având în subordinea mea ostaşi; şi-i zic acestuia: „Du-te!” şi se duce; şi altuia: „Vino!” şi vine; şi robului meu: „Fă aceasta!” şi face”. Luând ca exemplu autoritatea lui relativă, face apel la autoritatea fără limită a Domnului, sigur că nimic nu I Se poate împotrivi. Cel care are autoritate absolută asupra tuturor lucrurilor, nu are înainte de toate drepturi asupra noastră? Suntem proprietatea Lui, şi când ne zice: Du-te, am îndrăzni să nu ne supunem? Acest cuvânt pe care vi l-a adresat, l-aţi auzit poate astăzi fără a ţine seama de el? Vroia să vă trimită spre una dintre relaţiile voastre pentru a-i vorbi despre Evanghelie, la un anume bolnav pentru a-l încuraja, la un anume întristat pentru a-l consola; vroia poate să vă trimită într-un anume oraş pentru a vesti acolo vestea bună a mântuirii... Ce ştiu eu? Dar El ştia şi v-a spus: Du-te. Simplul ostaş al centurionului se ducea la cuvântul căpeteniei lui fără să-i discute ordinul; nu îşi permitea nicio obiecţie, nicio întârziere; se ducea. Centurionul ştia ce vroia să facă şi ostaşul se conforma pentru că recunoştea autoritatea căpeteniei lui; nu putea răspunde: Prefer să mă duc aici; am ales să merg acolo, fără să deranjeze toate planurile căpitanului său. Ziceţi: Cum voi şti că mă trimite? Dacă nu ştiţi, este pentru că nu v-a vorbit; aşteptaţi atunci, gata să ascultaţi când porunca va veni. Nu vă trebuie decât o ureche atentă. Dar poate că sunteţi atins de surzenie? Tristă, supărătoare, umilitoare infirmitate! Cât vă plâng, pentru că un rob surd nu poate răspunde la chemarea stăpânului său. – S-a putut întâmpla că ascultând să vă duceţi, dar să nu vedeţi niciun rezultat al ascultării voastre. În loc de a găsi o primire prevenitoare, aţi întâlnit un anume suflet indiferent, care vă pune la încercare răbdarea, un anume suflet ostil care vă respinge. Nu vă descurajaţi: Dacă Domnul v-a zis: Du-te, fiţi sigur că are un gând pe care îl ignoraţi. Nu mergeţi deci cu gândul de a obţine rezultate imediate sau să faceţi lucruri mari. Mergeţi, pentru că v-a spus s-o faceţi. Vi se poate întâmpla, zi după zi, să fiţi trimis pentru a duce acelaşi mesaj aceleiaşi persoane, fără să vă fie vreodată dat un răspuns satisfăcător. Vizitam ieri o doamnă la care Domnul mă trimite de ani de zile. De multe ori răbdarea mea a ajuns la capăt înaintea unei indiferenţe pe care nimic nu o putea mişca. Îmi ziceam: La ce bun? uitând că nu era treaba mea să obţin rezultate, ci să ascult. Ieri, îmi zice dintr-o dată: O! Domnule, ce nefericită sunt! Aş vrea să fac binele, şi nu fac decât răul! Într-o clipă întreaga problemă a eliberării se punea pentru prima dată înaintea acestui suflet. Capitolul 8 din Epistola către Romani furnizează răspunsul. Ora eliberării sosise. A! a strigat ea, înţeleg astăzi ce n-am înţeles niciodată în viaţa mea! Dar, în ce mă priveşte pe mine, am înţeles că dacă, atunci când mi-a zis: Du-te, aş fi mers în altă parte, aş fi împiedicat planurile de har ale Stăpânului meu.

            Centurionul spune şi: Altuia îi zic: Vino, şi vine. Există momente în viaţă – să nu le neglijăm, pentru că sunt dintre cele mai minunate şi mai bune – în care Domnul ne zice: Vino, am ceva să-ţi comunic; ascultă. Îi răspundeţi: Adresează-Te altora; nu aş înţelege Cuvântul Tău; prefer meditaţiei, activitatea vieţii practice? Nu! va avea grijă, prin Duhul Lui, ca să-L înţeleg. Nu voi zice mai degrabă, ca Samuel, mic copil neştiutor: „Vorbeşte, pentru că robul Tău ascultă” (1Samuel 3: 10). Sau nu voi veni să mă aşez la picioarele Lui, ca Maria, femeie slabă, fără o mare inteligenţă, nu pentru că am capacitatea de a-L înţelege, ci pentru că a zis: Vino, şi singura mea datorie este să-L ascult. Când voi fi primit acest cuvânt înăuntrul meu şi mă voi fi bucurat de el, nu voi mai avea nici o dificultate să vorbesc despre El, şi, pentru a-l duce altora, voi merge bucuros unde mă trimite.

            Totuşi nu trebuie să înlocuim aceste chemări una prin cealaltă. Oricât de preţioasă ar fi lectura Cuvântului, poate degenera într-un studiu arid şi steril din care nu tragem niciun folos nici pentru noi, nici pentru nimeni. În acest caz, am venit când îmi zicea: Du-te, în loc să fac precum Ieremia care atunci când au fost găsite, a mâncat cuvintele Domnului (Ier.15: 16).

            Centurionul adaugă: Zic robului meu: „Fă aceasta!” şi face. Vorbeşte aici de fapte; la fel Domnul a pregătit fapte bune, ca să umblăm în ele. Avem dreptul să le alegem după placul nostru, să facem altceva decât ce ne zice Domnul să facem? Aceasta ar fi pură neascultare. Fiţi siguri că toate „faptele moarte” ale oamenilor, şi faptele inutile ale atâtor creştini, nu au altă sursă decât nesupunerea faţă de autoritatea Domnului Isus Hristos.

            Starea bună a sfinţilor din Tesalonic depindea deci nu numai de intimitatea lor filială cu Dumnezeu Tatăl, ci şi de ascultarea lor de Domnul Isus Hristos. De când realizaseră cele două relaţii despre care tocmai am vorbit, viaţa lor creştină a luat o dezvoltare atât de admirabilă înât apostolul aducea mulţumiri lui Dumnezeu pentru ei toţi. Cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului Isus Hristos conducea, ca să zic aşa, toată existenţa lor şi viaţa lor nu suferea din cauza amestecului cu lumea, nici nu se mulţumea cu o mărturisire exterioară. Să nu uităm că activitatea noastră creştină poate adesea să fie o obişnuinţă care îi înşală pe alţii şi pe noi înşine asupra valorii ei morale! Scriind adunării din Efes în Apocalipsa, apostolul Ioan menţionează faptele ei, lucrarea ei şi răbdarea ei. Toate acestea existau, dar din obişnuinţă şi fără legătură cu sursa lor. Compar adesea această stare cu cercul pe care copiii îl fac să se mişte cu o baghetă. Când aceasta din urmă încetează să lovească cercul, el continuă să se rostogolească un timp din obişnuinţa care urmează unui impuls dat, dar după un timp, şovăie şi cade. Astfel credinţa, dragostea şi speranţa sunt impulsul activităţii creştine, dar acest impuls însuşi îşi are originea în relaţia noastră cu Dumnezeu Tatăl şi cu Domnul Isus Hristos. Cunoaşterea acestor Persoane divine umplea inima tesalonicenilor de credinţă, speranţă şi dragoste stabilind o legătură constantă între relaţiile şi mărturia lor.

            Să ne dăm silinţa să cunoaştem aceste binecuvântări atât de simple, atât de uşor de realizat. Ajunge pentru aceasta ca inimile noastre să-şi fi găsit ţinta în Cel căruia Îi aparţinem atât de total, că nu mai avem nici un drept de a face voia noastră în această lume.

 

            2 Mijlocul convertirii

            Doresc să vă vorbesc astfel despre Cuvânt ca fiind mijlocul convertirii tesalonicenilor. Acest capitol 1 nu ne arată întreaga importanţă a Cuvântului, pentru că domeniul său se întinde mult dincolo de câmpul de evanghelizare şi nu are, de fapt, limite, dar vedem aici importanţa lui capitală pentru convertirea sufletelor. Într-adevăr, nicio convertire nu are loc printr-un alt mijloc; fără Cuvânt, conştiinţa nu este atinsă, viaţa şi mântuirea sunt literă moartă pentru păcătos. Acest adevăr reiese într-un mod remarcabil din capitolul nostru, dar găsiţi în capitolul 2: 13, de ce avea Cuvântul atâta importanţă în ochii tesalonicenilor: îl primiseră, în mod absolut, ca inspirat de Dumnezeu. El nu era pentru ei un cuvânt al unui om, nici chiar cuvântul unui apostol excelent şi demn de încredere, în care aveau cea mai mare încredere. Teologia zilelor noastre răspândeşte pretutindeni această eroare fatală cu privire la inspiraţie. Să ne întrebăm dacă apostolul Pavel considera la fel. El zice: „Primind de la noi Cuvântul predicării care este de la Dumnezeu, aţi acceptat nu cuvântul oamenilor, ci (aşa cum este cu adevărat) Cuvântul lui Dumnezeu”. Iată ce era pentru ei Cuvântul ieşit din gura apostolului; el era cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Pavel, istoria lui o arată, nu era întotdeauna inspirat, dar era pentru a prezenta Cuvântul păgânilor. Era vorba la Tesalonic, de iudei, vorbea cu ei despre Scripturi, şi iudeii din Bereea cercetau Scripturile pentru a verifica prin ele cuvântul lui Pavel. El se folosea de Cuvântul inspirat al Vechiului Testament pentru a-i convinge, dar nu era deloc la fel cu slujba lui printre păgânii din Tesalonic. Puteau, fără îndoială, să găsească în Scripturi dovada că Isus era Hristos, dar cuvântul inspirat al apostolului cerea şi credinţa lor, pentru că ea completa Scripturile dându-le o speranţă pe care Vechiul Testament nu o conţinea. Astăzi Cuvântul este complet; nu mai este nevoie de inspiraţie pentru a-l comunica, deşi este întotdeauna transmis prin Duhul Sfânt şi primit prin Duhul Sfânt, dar, având astăzi Scripturile în toată plinătatea lor divină, nu avem o altă autoritate căreia trebuie să ne supunem, în timp ce tesalonicenii primiseră direct cuvântul inspirat al apostolului ca fiind adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu.

            Evanghelizarea nu le adusese impresii sau emoţii cum se întâlneşte deseori în zilele noastre. Fiţi siguri că dacă primiţi Evanghelia în acest mod, efectul se va şterge curând. Parabola semănătorului ne învaţă asupra acestei chestiuni. Cuvântul trebuie să pătrundă în inimă şi în conştiinţă cu caracterul Dumnezeului viu de la care izvorăşte, să fie primit precum un Cuvânt care aduce sufletului viaţa eternă. Ajunge pentru aceasta să fie primit ca ceea ce este el cu adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu. Fraţii care vestesc Evanghelia au făcut toţi această experienţă. Un singur cuvânt din Sfintele Scripturi, care nu sunt altceva, băgaţi de seamă bine, - căci raţionaliştii din zilele noastre vă afirmă contrariul – decât Cuvântul lui Dumnezeu aduce viaţa sufletului care-l primeşte! Niciun cuvânt din lume, nu poate avea vreo asemănare cu el; niciun cuvânt omenesc, oricât de elocvent ar fi, nu va fi niciodată un cuvânt viu, producând viaţa, o viaţă care se naşte, care este născută de el în suflet.

            Dacă întrebăm cum trebuie prezentat Cuvântul pentru a produce acest rezultat, apostolul ne răspunde: „Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt, ci şi în putere şi în Duh Sfânt” (1:5). Cuvântul nu poate fi aplicat nevoilor sufletelor decât de El. Duhul este arcaşul care cu săgeata lui străpunge complet conştiinţa, singurul organ prin care păcătosul poate fi atins. Apostolul nu se servea de un alt mijloc. Nu făcea apel nici la emoţii, nici la inteligenţă, nici la raţiune, nici la înţelepciunea omenească, pentru că ele nu aveau nicio valoare în ochii lui; prezenta Cuvântul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, ca o siguranţă deplină. Am făcut toţi această experienţă în momentul în care am primit Evanghelia. Cuvântul lui Dumnezeu a venit la noi cu o autoritate fără replică. Când Domnul, Cuvântul făcut carne, îi învaţă pe oameni, nu o făcea ca învăţătorii legii şi ca fariseii, ci cu autoritate. Apostolul vorbea cu aceeaşi autoritate, numai că ea nu era inerentă persoanei lui, ci celei a Duhului Sfânt care, prin gura lui Pavel, aducea Cuvântul sufletelor. Mai mult, Pavel prezenta, ca realităţi, lucrurile pe care le cunoştea el însuşi, şi care îi dădeau bucurie, tărie şi fericire ce văzuse cu ochii credinţei, de aceea aici, ca să zicem aşa, îi dădea o „siguranţă deplină”. Tesalonicenii primiseră Cuvântul în acelaşi fel (v. 6). Prin Duhul Sfânt, îşi mărise puterea în predicare; ei îl primiseră prin Duhul Sfânt, şi produsese în sufletele lor ce produce la toţi cei care îl primesc: bucuria Duhului Sfânt. Cunoaştem noi această bucurie? Când ne-am aflat, la convertirea noastră, în contact cu Scripturile, cred că toţi, fără excepţie, am simţit bucurie. Dar, această primă perioadă trecută, inima noastră se deschide de fiecare dată când se găseşte în contact cu Scripturile, şi descoperă, prin Duhul Sfânt, o nouă comoară în bogăţiile ei inepuizabile?

            O mare pricină de umilinţă pentru noi, creştinii, este că, lăsându-ne antrenaţi, adesea într-un mod insensibil, de latura lumească, Cuvântul şi-a pierdut savoarea pentru sufletele noastre. Ne trezim uneori, ne zicem: Unde sunt? atunci când, neîndoindu-ne, nu mai eram în acelaşi mediu ca odinioară. Inimile noastre, lăsându-se câştigate de lume, Cuvântul a fost neglijat. Nu putem repeta destul de des celor care sunt tineri în credinţă: hrăniţi-vă cu Cuvântul lui Dumnezeu; el să umple momentele voastre libere. Cu ce vă ocupaţi în acele momente? Cu citirea Cuvântului? Gustaţi voi, dragi tineri fraţi şi surori, sarea Cuvântului lui Dumnezeu? Cât despre mine, am făcut, vai! numeroase experienţe de-a lungul unei lungi vieţi creştine şi pot să zic ce înseamnă să fii atras de „lucrurile care sunt în lume”; pentru că nu se zice doar: „Nu iubiţi lumea”; ni s-ar putea întâmpla la toţi să nu o iubim – ci: „Nu iubiţi lucrurile care sunt în lume”. Acolo este poate cel mai mare pericol pentru noi. Ca să nu vorbim decât despre lecturi, din clipa în care sunt fără o legătură directă sau indirectă cu cunoaşterea Cuvântului, ne fac să pierdem sarea acestuia din urmă; îl găsim insipid, şi nu mai descoperim nimic în el; comoara noastră nu mai creşte cu nici unul din lucrurile care ne umpleau inima de bucurie. Atunci, în cazul în care conştiinţa nu este deja împietrită, se trezeşte; ne smerim înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-ne păcatele, apoi revenim la Cuvânt părăsind lecturile care ne atrăseseră. Deodată Scripturile şi-au regăsit sarea, pentru că nu o pierduseră decât pentru noi. Chiar şi amărăciunea lor ne devine scumpă şi are, în gura noastră, gustul mierii.

            Trebuie deci, pentru ca Scripturile să aibă o savoare reală, să fim despărţiţi de lucrurile care sunt în lume; dar, pe de altă parte, este necesar să trăim, prin rugăciune, într-o dependenţă smerită de Cel care este singurul care poate să ne înveţe. Studiul Cuvântului este bun, dar studiul singur nu-i va descoperi niciodată comorile. Cu rugăciune trebuie, pentru a-l aborda, învăţătura Duhului Sfânt. Numai El pătrunde toate lucrurile, chiar lucrurile de nepărtuns ale lui Dumnezeu. Prin El, binecuvântarea se revarsă. Cât de simţitor ar fi, câte noi bogăţii ar veni să se adauge celor vechi, dacă toate inimile noastre ar aborda Cuvântul divin în acest fel! Fiţi convinşi că, dacă vă hrăniţi cu el, ar fi imposibil ca din plinătatea inimii voastre, să nu vorbească gura voastră. Dumnezeu să vegheze ca să fie astfel! Să nu ne mulţumim nici chiar cu studiul Cuvântului; să ne fie foame după el, ca profetului Ieremia. Să învăţăm să-l apreciem ca tesalonicenii. El le adusese cunoştinţa lui Dumnezeu, cea a dragostei Tatălui, cea a lui Isus Hristos, speranţa venirii Lui şi siguranţa unei eliberări depline pentru viitor; de aceea îl primiseră cu bucuria Duhului Sfânt.

 

            3 Scopul convertirii

            După ce am vorbit, în cealaltă zi, despre mijlocul convertirii, găsim din nou, în primul capitol, scopul şi rodele ei. Este foarte important să ştim de ce ne-a convertit Dumnezeu, care era scopul Său lucrând în inimile noastre prin Cuvântul Său, şi despre aceasta aş vrea să vă vorbesc în această seară. Acest scop era doar să ne mântuiască? Versetele capitolului nostru, care ne vorbesc în mod atât de serios şi de interesant, nu ne spun nimic de acest gen. Văzând cum aceşti primi creştini răspunseseră scopului lui Dumnezeu, suntem obligaţi să ne punem această întrebare: Răspunzi tu însuţi la el? Nimic nu ne judecă mai mult. Dumnezeu îi pune pe tesaloniceni înaintea noastră ca modele de oameni care răspundeau scopului convertirii lor. Apostolii, depozitari ai darurilor speciale Domnului, nu erau numai ei modele; aceşti copii simpli ai lui Dumnezeu, mai ignoranţi decât noi asupra multor chestiuni, dar care primiseră cu bucurie Cuvântul prezentat conştiinţelor lor prin Duhul Sfânt, deveniseră martori ai lui Dumnezeu şi ai Domnului Isus în această lume. Apostolul le zice: „V-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului ... încât voi aţi devenit modele tuturor credincioşilor (v.6,7). Credincioşii puteau să se conducă după mărturia tesalonicenilor, dar, mai mult, lumea însăşi fusese martora acestei mărturii: „Credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc” (v.8). De ce aceşti creştini simpli, care tocmai se născuseră la credinţă, deveniseră modele? Pentru că erau imitatori ai apostolului şi ai Domnului. Avuseseră înaintea ochilor mărturia atât de remarcabilă a lui Pavel, venit în plinătatea Duhului Sfânt, pentru a-i pune în legătură cu Domnul Isus prin Cuvânt; învăţaseră de la el să-L cunoască şi deveniseră, prin mărturia lui, imitatori, o copie a lui Isus Hristos. Când Cuvântul ne-a revelat această Persoană şi când am primit-O şi văzut-O prin credinţă, avem nevoie să O urmăm şi să umblăm în această lume astfel încât să O facem cunoscută. Convertirea ne scoate întotdeauna din lume pentru a ne aduce pe calea lui Hristos. Ce este deci un creştin care nu aduce mărturie pentru Hristos şi nu merge după El? Oamenii pot să-l deosebească că este creştin, dacă umblă ca ei?

            Dar, ziceţi dumneavoastră, care este atunci scopul convertirii şi în ce constă această mărturie? În două lucruri pe care le găsiţi în versetele 9 şi 10. Tesalonicenii se întorseseră de la idoli la Dumnezeu şi în aceasta constă convertirea. Întorseseră spatele la ceea ce adorau înainte şi îşi îndreptaseră privirile către Dumnezeu. Dar primul scop al convertirii lor era să-L slujească pe Dumnezeul cel viu şi adevărat. Aceea era ceea ce, de la început, se arăta în ochii oamenilor şi constituia mărturia acestor creştini. Natural, tesalonicenii găsiseră pentru ei înşişi, prin convertire, ceva infinit mai binecuvântat decât slujirea lor; Îl găsiseră pe Tatăl. Aceasta era, cum am văzut în cealaltă zi, relaţia în care convertirea îi introdusese, dar lumea nu ştia nimic despre aceasta. Ştia numai că-şi părăsiseră zeii pentru a sluji un Dumnezeu pe care aceşti păgâni nu-L cunoşteau, Dumnezeul cel viu şi adevărat. Idolii deveniseră pentru ei dumnezei morţi, dumnezei mincinoşi, şi compatrioţii lor idolatri puteau spune despre ei: Pretind că ei cunosc un Dumnezeu viu, un Dumnezeu care, pentru ei, este adevăîratul Dumnezeu. Dar ce este deci acest Dumnezeu al adevărului? Aşezaţi înaintea Lui învăţăm mai întâi să cunoaştem adevărul asupra stării noastre. Păcătosul începe întotdeauna de acolo; învaţă că este o biată fiinţă întinată şi pierdută şi că are nevoie de un Mântuitor; înţelege că Dumnezeul sfânt are oroare de rău şi nu-l poate suporta. Dar acest Dumnezeu care îi revelează şi adevărul stării lui disperate, îi revelează şi adevărul propriului Său caracter: EL este Dumnezeul dragostei care, dându-L pe Fiul Său, a făcut tot de era necesar pentru a aduce un păcătos la El.

            Ori acest Dumnezeu adevărat este şi un Dumnezeu viu, având viaţa în El Însuşi şi vrând să o comunice: „Ne dă viaţa eternă”.

            Dacă am învăţat a-L cunoaşte astfel, înţelegem că trebuie să slujim un asemenea Dumnezeu şi să răspundem scopului pe care şi l-a propus răscumpărându-ne. Până atunci tesalonicenii slujiseră idolii, imagini ale propriilor lor rele, unul reprezentând banii, celălalt furtul, celălalt stricăciunea cărnii, etc. De aceea, adorându-şi idolii, se închinau întregului rău care era în propria lor inimă şi îi slujeau cu poftele lor lui Satan, care le aprinsese. Din momentul în care, întorcând spatele idolilor, ieşiseră din această robie, găsiseră un Dumnezeu care merita să fie slujit fără rezervă.

            Totul este practic în viaţa creştină. Dogmele sunt un lucru preţios, dar numai atât cât au o valoare practică; în caz contrar ar fi fără valoare. La ce bun să-L cunosc pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, dacă nu-I slujesc? Demonii Îl cunosc de asemenea ca atare, şi omul poate să ştie că Dumnezeu este viu şi adevărat fiind în acelaşi timp dezaprobat. Revelându-Se astfel celor pe care-i mântuieşte, Dumnezeu vrea să fie slujit de ei.

            El are încă un al doilea scop convertindu-ne, ca să aşteprăm „din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi” (1:10). Acest capitol nu ne dă amănuntele adevărului cu privire la venirea Domnului Isus. Dacă tesalonicenii ştiau multe lucruri, cum vedem în această epistolă, erau şi un mare număr de lucruri care le ignorau, şi această ignoranţă se referea tocmai la împrejurările venirii lui Hristos. Nu ştiau cum va veni, ce legătură va avea soarta fraţilor lor adormiţi şi învierea lor cu venirea Sa, ce evenimente o vor însoţi; toate acestea nu le-au fost revelate decât în cursul acestei epistole; dar pentru ei un fapt era sigur: Domnul va veni; Îl aşteptau şi răspundeau astfel scopului lui Dumnezeu când îi convertise. Această aşteptare produsese în viaţa lor rezultate cu totul remarcabile: ea îi detaşase de toate legăturile care i-ar fi putut reţine aici jos. Ei Îl aşteptau în fiecare clipă pe Domnul. Cum avea să vină, nu ştiau încă nimic despre aceasta, dar inima lor era legată de Mântuitorul pe care învăţaseră să-L iubească şi se bucurau să-L vadă. Acolo era speranţa lor şi nu aveau o alta.

            Sunt foarte ocupat în aceste zile cu acest gând şi sper că suntem toţi: Domnul vine! Descoperim astăzi în lume simptome premergătoare venirii Lui. Este ca un vânt proaspăt care suflă, nu în creştinătate, ci printre credincioşii pe care-i trezeşte, îi înflăcărează şi îi înviorează: Domnul vine!

            Semnele premergătoare vremurilor anunţate prin profeţie se accentuează din ce în ce mai mult şi ne fac să ne gândim că această venire, care ne scapă de mânia viitoare, nu poate întârzia. Dar semnul cel mai frapant poate al vremurilor de pe urmă este că acest adevăr, atât de combătut când Dumnezeu ni l-a încredinţat ca făcând parte din mărturia Sa, devine deodată, de la începutul bătăliei popoarelor, ca un strigăt de adunare printre creştini. Se scriu, se publică volume cu privire la venirea actuală a Domnului. Este prezentată fără alterare, în exactitudinea ei scripturală, miile de reticente prin care satan, de atâţia ani, a încercat să o anuleze. Aceasta ne face să reflectăm mult. Trebuie, când va veni Domnul din cer, să găsească pe pământ un popor adunat ca să-L aştepte. Dorinţa de a-i aduna pe copiii lui Dumnezeu, pe baza marelui adevăr al Unităţii trupului lui Hristos, nu a fost decât o înfrângere nenorocită, şi oile Domnului, făcând parte din Biserică, sunt mai împrăştiate astăzi decât atunci când a venit aici jos să adune oile rătăcite ale lui Israel. Speranţa de a-i uni din nou pe copiii lui Dumnezeu pe acest pământ s-a dovedit iluzorie, fără ca în rest, acest eşec să schimbe ceva cu privire la preţiosul adevăr care face parte din mărturia creştină pentru vremea actuală. Dar mai rămâne un ajutor şi nu ne îndoim că este eficace. Acest strigăt: Domnul vine! poate aduna şi va aduna, fie şi numai pentru o săptămână, o zi, o oră măcar, pe scumpii copii ai lui Dumnezeu. Vor fi scoşi din lume, ieşiţi din sectele lor vinovate şi sterile, din miile lor de partide mizerabile care L-au dezonorat pe Domnul şi Adunarea Lui, pentru a răspunde strigătului de la miezul nopţii; îşi vor aprinde lămpile pentru a-L însoţi pe Mire. Da, Mirele vine, să ieşim în întâmpinarea Lui! Să nu uităm că al doilea scop al lui Dumnezeu convertindu-ne, este să-L aşteptăm din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre morţi!

            Apostolul adaugă: „Care ne scapă de mânia care vine” (v.10). Nu zice: „Care ne va scăpa”. Isus, pe care Îl aşteptăm, vine în caracterul de Eliberator. Aşteptarea Lui, pentru sufletele noastre, nu este decât bucurie desăvârşită şi eliberare eternă. Chiar în această clipă în care Îl aşteptăm din ceruri, ştim, cu siguranţă absolută, că mânia viitoare nu va putea niciodată să ne atingă.

            Acesta era scopul lui Dumnezeu în convertirea tesalonicenilor. Vom vedea că răspunzând acestui scop, activitatea lor creştină făcea să crească roade minunate şi că nimic nu lipsea vieţii lor practice. Roadele convertirii vor fi deci subiectul următoarei nostre discuţii.

 

            4 Roadele convertirii: lucrarea credinţei

            La începutul primului capitol, apostolul mulţumeşte pentru roadele pe care convertirea tesalonicenilor le produsese. Nu mulţumeşte, ca în epistola a doua (2.13) pentru că Dumnezeu îi alesese „pentru mântuire în sfinţirea Duhului şi în credinţa adevărului”; o asemenea lucrare depindea în întregime de harul lui Dumnezeu şi responsabilitatea creştină nu contribuia cu nimic. Atunci când, în epistola a doua, un anume declin începea să se arate în mijlocul lor, apostolul putea cu toate acestea să mulţumească lui Dumnezeu pentru lucrarea minunată pe care o împlinise cu privire la ei şi a cărei valoare nu putea fi micşorată de necredincioşia omului.

            Pentru starea practică a tesalonicenilor mulţumeşte aici apostolul lui Dumnezeu. Ar părea logic ca apostolul să fi schimbat ordinea acestui capitol şi să fi început cu mijlocul şi scopul convertirii pentru a descrie roadele la urmă, dar această inversare ne-ar fi privat de o mare învăţătură. Dacă omului, în general, nu-i pasă să aducă rod pentru Dumnezeu, dacă un creştin se mulţumeşte cu uşurinţă să aducă doar un rod incomplet, fără savoare şi fără maturitate, Dumnezeu ne face cunoscut că tocmai la roade priveşte, şi că purtarea Lui faţă de noi depinde de felul în care viaţa noastră practică răspunde la harul pe care ni l-a făcut. Ca un bun grădinar, primul Său scop este să obţină de la mlădiţe pe care le-a altoit pe o viţă, o recoltă. Le curăţă dacă rodul lor este insuficient, dar îndepărtează şi arde orice mlădiţă care nu aduce rod (Ioan 15:1,2,6). La fel smochinul neroditor nu trebuie să ocupe degeaba pământul: dacă toate îngrijirile viticultorului nu produc nici un rezultat, va fi tăiat şi nimicit (Luca 13:6-9).

            Locul pe care acest pasaj îl ocupă aici este de o mare importanţă pentru noi. Este în primul rând un îndemn solemn de a nu fi neroditori pentru Dumnezeu, şi ca viaţa noastră practică să corespundă harurilor pe care ni le-a împărţit.

            La tesaloniceni, copacul era un copac al vieţii, aducea multe roade şi chiar tot felul de roade (Apoc. 22:3). Le vom enumera, dar mai înainte, să observăm o trăsătură comună tuturor acestor roade diferite.

            Domnul Isus era ţinta oricărei activităţi spirituale a tesalonicenilor (*). Dacă şi credinţa, şi dragostea şi speranţa erau sursa întregii lor vieţi practice, însăşi această sursă îşi avea originea, centrul şi puterea în Isus Hristos. Ei au realizat ce se spune în Psalmul 87:7: „Toate izvoarele mele sunt în Tine”.

 

            (*) Cuvintele „în Domnului nostru Isus Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru” (v.3) se raportează şi la „lucrarea credinţei” şi la „osteneala dragostei” ca şi la „răbdarea speranţei”

 

            Dar toată viaţa lor se petrecea „înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru”. Relaţiile acestor creştini tineri cu Tatăl lor erau atât de intime, atât de scumpe pentru inima lor, pentru că toate faptele lor se făceau în prezenţa Sa, în părtăşia cu El şi cu scopul de a-I fi plăcuţi.

            Vai! foarte repede această frumoasă unitate a activităţii creştine, cu domeniile ei de activitate şi motivele sale, slăbise şi la urma urmelor nu a rămas în Biserică (nu vorbim de mărturia individuală) decât o activitate lipsită de orice putere, reprezentată de starea Bisericii din Efes în Apocalipsa 2: 2-6. Pentru că ceea ce se cheamă cele trei virtuţi teologice nu mai erau sursa mărturiei practice a Adunării. Nu aşa era cu tesalonicenii. Era imposibil ca să fi putut rămâne neroditoare credinţa lor, care a găsit un obiect captivant şi un interes suprem în Persoana Mântuitorului; ea aducea roade binecuvântate şi se arată în ochii tuturor în fiecare împrejurare a vieţii lor. Inima lor era umplută de dragostea lui Hristos pentru ei, de aceea depuneau cele mai mari eforturi în lucrarea lor de dragoste pentru Domnul Isus Hristos. Aceasta este ceea ce Cuvântul numeşte dragostea dintâi: cunoştinţa dragostei lui Hristos, producând în sufletele noastre dragostea pentru El. Speranţa lor nu se putea adresa decât lui Hristos. Dintre aceste trei virtuţi era chiar singura care nu se poate ocupa cu nicio altă ţintă. Lucrarea credinţei, osteneala dragostei se adresează unui cerc foarte extins de persoane; răbdarea speranţei I se poate adresa numai lui Isus, venind din cer pentru a ne primi la El.

            Să ne întrebăm mai întâi ce este lucrarea credinţei. Nu este fiecare lucrare a credinţei în parte, ci toate aceste fapte adunate într-un mănunchi, într-un cuvânt, ansamblul activităţii de credinţă, ale cărei acte sunt multiple. Dacă am vrea nu am termina, după Cuvânt, să le numim pe toate. Să luăm exemplu de la Avraam, tatăl celor credincioşi, la care credinţa s-a arătat în mod practic în mod deplin, după cum dovedeşte viaţa lui. Să deschidem cap.11 al Epistolei către Evrei. Acest capitol nu ne dă o definiţie a credinţei – deoarece credinţa nu este altceva decât primirea mărturiei pe care Dumnezeu a dat-o cu privire la Fiul Său – dar ne arată activitatea credinţei. Această acticvitate are ca punct de plecare şi ca primă manifestare ascultarea. O! de am putea şti că primul pas în viaţa de credinţă, este să asculţi când Dumnezeu a vorbit – şi El ne vorbeşte în Scripturi. Fiecare parte din această Carte ne impune obligaţia de a asculta. Dacă am aborda Cuvântul lui Dumnezeu cu această gândire, binecuvântări fără număr ar fi consecinţa acestui lucru; nu am citi un cuvânt fără să ne întrebăm: Cum voi asculta? Avraam ascultă deci, iese din ţara şi din rudenia lui, şi intră în ţara promisiunii: acestea sunt primele două fapte ale credinţei lui. Apoi rămâne acolo; aceasta este a treia. Rămâne acolo ca într-o ţară străină unde trăieşte ca un călător, fără un loc care să-i aparţină. Rezultatul este pentru el o binecuvântare imensă. Ochii credinţei lui neavând nici un obiect pe care să se bazeze aici jos, se ridică spre cer şi văd acolo un oraş care are temelii, al cărui arhitect şi întemeietor este Dumnezeu. Credinţa lui se leagă de aceasta. Cunoaştem mai bine decât El ce este noul Ierusalim; cunoaştem toate splendorile ale căror detalii nu i-au fost revelate, dar ne bucurăm de ele cum se bucura credinţa lui? Pentru ca să fie astfel, trebuie ca asemenea lui, inimile noastre să nu fie împărţite între pământ şi cer. Acum Dumnezeu îi face promisiuni pe care credinţa lui le apucă. Ele sunt toate concentrate asupra unei singure persoane, asupra unui fiu unic, Isaac al său. O posteritate numeroasă ca stelele cerului va ieşi din acest copil. Bucuria lui Avraam este la culme. Dar într-o zi, Dumnezeu îi zice: Du-te la Moria; îl vei aduce ca jertfă pe fiul tău Isaac. Cum trebuia să fie o asemenea poruncă pentru inima lui de tată! Avraam nu face nici o obiecţie, nu-L imploră pe Dumnezeu să-l cruţe; nu-l vedem nici plângând, nici lamentându-se, nici jelind ziua şi noaptea. Prin credinţă, acceptă fără să ezite să facă acest sacrificiu. El spune doar: „Va îngriji” (Genesa 22:8) deoarece credinţa lui nu se îndoieşte de promisiunea lui Dumnezeu şi lasă în grija lui Dumnezeu împlinirea ei. Pentru că Mi-a zis: „În Isaac ţi se va numi sămânţa” (Genesa 21:12), trebuie, se gândeşte el, să o primesc în înviere. Avraam adaugă o faptă nouă la faptele lui de credinţă, se duce la Moria şi atribuie acestui lucru promisiunea lui Dumnezeu cu privire la Hristos.

            Să consultăm acum Genesa: vom mai afla de acolo multe lucruri despre faptele de credinţă ale lui Avraam. Să luăm capitolul 13. Ni se întâmplă adesea să nu alegem calea lui Dumnezeu şi atunci avem de trecut prin experienţe teribile. Astfel Avraam alege Egiptul, dar află curând că această alegere nu este o faptă de credinţă, de aceea la întoarcere nu coboară în Câmpia Iordanului. Îi zice lui Lot: Alege tu, eu mă încredinţez lui Dumnezeu, şi această lucrare a credinţei găseşte o abundentă răsplată spirituală. În capitolul 14, un duşman puternic îl ia ca prizonier pe nepotul lui Avraam. Acesta din urmă nu are decât câţiva oameni cu care să se împotrivească acestei armate numeroase. Nu ezită, deoarece lucrează prin credinţă. După ce a renunţat prin credinţă la a se stabili în lume, luptă prin credinţă, obţine victoria şi îl eliberează pe fratele lui.

            Sosit la Sodoma, Melhisedec vine înaintea lui, pentru că Dumnezeu vroia să-l întărească, după victoria sa, pentru a-l face capabil să se împotrivească prin credinţă vicleniilor duşmanului. Împăratul Sodomei îi oferă bunuri multe, el răspunde: Nu voi lua nimic de la tine. Completează astfel lucrarea credinţei, şi o face fără nicio ezitare. Refuzase să aleagă şi refuză acum să primească ceva de la lume. Nu merg mai departe, pentru că am mai putea continua mult timp. Voi adăuga totuşi că lucrarea credinţei lui Avraam se arată şi când este vorba de familia lui şi găsesc aceasta foarte important. Toate experienţele lui pe calea credinţei îl fac a dori ca Isaac al său să urmeze aceeaşi cale de despărţire unindu-se strâns cu familia credinţei. Aceasta ne smereşte când ne gândim la familiile noastre. Avem destulă tărie a credinţei pentru ca toţi ai noştri să se îndrepte în aceeaşi direcţie? Dacă o urmăm noi înşine cu credincioşie şi fără să ne poticnim, să fim siguri că vom găsi la copiii noştri inimi dispuse, ca cea a lui Isaac, să umble pe ea.

            „Aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre” (v.3). Tocmai am văzut-o pe cea a lui Avraam, dar am putea, pe bună dreptate, să privim cu luare aminte la cea a multor alţi slujitori ai lui Avraam. De la convertirea lui, apostolul Pavel ne furnizează un exemplu admirabil. Găsim, şi mai bine, exemplul Domnul Isus Însuşi. El a împlinit de la început, fără slăbiciune şi neobosit, lucrarea credinţei, o lucrare absolut completă, un ansamblu desăvârşit la care nu rămâne nimic de adăugat, de aceea este numit Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei: Cel care a ajuns, fără nici o slăbiciune până la limita extremă a activităţii credinţei. În istoria lui Avraam, chiar în istoria apostolului Pavel, întâlnim mai mult de o lipsă; dar cu atât mai mult în a noastră! Pentru a găsi mijlocul de a împlini, fără a ne clătina, lucrarea credinţei, să privim la Isus. Lucrarea Lui decurgea într-o încredere desăvârşită în Dumnezeu. Să-I zicem lui Dumnezeu ca El: „M-am încrezut în Tine!”.

 

           

 

5 Roadele convertirii: osteneala dragostei şi răbdarea speranţei

            Al doilea rod al convertirii este numit: „osteneala dragostei”. Osteneala este activitatea în slujire. De-abia convertiţi, tesalonicenii intraseră în slujba lui Dumnezeu şi îşi dăduseră toată silinţa. Cum lucrarea lor avea ca punct de plecare credinţa, tăria lucrării lor era dragostea. Dragostea se arată în multe şi felurite moduri. Într-adevăr, dragostea creştinilor nu este numai dragostea care îi uneşte pe unii cu ceilalţi, legătură minunată, pentru că cel care face experienţa slujirii de dragoste faţă de fraţii săi poate să vorbească despre aceasta ca partea cea mai scumpă a activităţii lui. Dar lucrarea noastră de dragoste se adresează şi lumii, păcătoşilor, tuturor oamenilor, pentru că sfera de activitate în care suntem introduşi, este imensă. Apostolul Pavel, mergând să ducă Evanghelia lumii, putea să zică: „Dragostea lui Hristos ne contrânge”; dragoste care nu numai că era dragostea lui pentru Hristos, ci cea a lui Hristos Însuşi. Am învăţat să cunoaştem dragostea, nu contemplând-o în inimile noastre, ca misticii – biată contemplare – ci am văzut, în Persoana şi lucrarea Mântuitorului, dragostea divină în desăvârşirea ei. Dacă dragostea lui Hristos, turnată în inima mea de Duhul Sfânt, a coborât către mine, ea urcă din inima mea către El, ca spre ţinta ei; Îl iubesc pe Cel care mă iubeşte; relaţii de dragoste mutuală există între noi şi aceasta este ceea ce Cuvântul numeşte „dragostea dintâi”. Sufletul meu, învăţând să-L cunoască pe Domnul, se întoarce către El, răspuns natural la ceea ce inima Lui conţine pentru mine. Isus este satisfăcut să vadă, la preiubiţii Lui, sentimente care răspund alor Sale. Aceasta este exprimat în profetul Ieremia, cu privire la Israel: „Mi-aduc aminte de tine, de prietenia tinereţii tale, de dragostea ta când erai logodită, când Mă urmai în pustiu, într-un pământ nesămănat. Israel era sfânt pentru Domnul, cel dintâi rod al venitului Său (Ier. 2:2,3).

Să nu uităm că Biserica ocupă un loc mult mai intim în inima lui Hristos. Domnul Îşi găsea plăcerea în cei pe care-i salvase din Egipt, îi răscumpărase, îi sfinţise pentru El; îl vedea pe Israel împodobit cu har, ca pe tânăra Lui soţie, şi putea să zică: „Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove, şi locaşurile tale, Israele! (Num. 24.5). Îşi revărsa dragostea asupra poporului Său ca roua Hermonului; dar aceasta nu era tot: „Îşi amintea de dragostea logodnei Sale”. În prospeţimea minunată a acestei relaţii, de curând stabilită, Domnul găsise, la Soţia Lui, o dragoste care răspundea la a Sa. Atunci, niciun devotament nu părea imposibil preaiubitei Lui; greutăţile, ariditatea drumului, nu erau nimic pentru ea; prima dragoste o atrăgea în mod irezistibil lângă El: „Trage-mă! Să alergăm după tine!” (Cânt. 1:4). La fel a fost în primele zile ale Bisericii: adorarea dragostei nu a părăsit inima Soţului; această inimă nu s-a schimbat, pentru că El este etern acelaşi, dar dragostea noastră dintâi s-a pierdut repede; afecţiunea noastră, vai! s-a răcit, inima Soţiei s-a schimbat! Ce motiv de smerenie pentru noi! A gândi, că în prezenţa dragostei lui Hristos, nu mai este în inimile noastre ca la tesaloniceni, această lucrare a dragostei dintâi, având ca obiect pe Domnul Isus, slujirea preaiubiţilor Săi şi dorinţa de a duce lumii vestea bună a harului Său, ce tristă constatare! Lucrarea dragostei dintâi nu mai există în Biserică; totuşi să nu fim descurajaţi, există. Să nu o căutăm în Adunare, sau la fraţii noştri, oricât de devotaţi ar fi; ar însemna să ne expunem la decepţii. Să o căutăm în Persoana Domnul Isus. El Însuşi zice: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez” (Ioan 5:17). Lucrarea Lui de dragoste a durat toată viaţa Sa aici jos şi activitatea Lui, în cuvânt sau în faptă, nu a avut alt caracter. Toate minunile Lui (în afară de una singură şi nu fără motiv): „Eu lucrez” nu vorbeşte numai de minunile Lui, ci de ceea ce face în inima şi în conştiinţa oamenilor. Când femeia păcătoasă vine la El, nu face o minune, ci lucrează în inima ei pentru a-i face cunoscută iertarea păcatelor ei şi mântuirea, şi pentru ca această inimă să-I răspundă printr-o mare dragoste. Când femeia adulteră Îi este adusă, Îşi împlineşte lucrarea de dragoste sustrăgând-o de la condamnarea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Când Petru zice: „Pleacă de la mine, pentru că sunt un om păcătos” (Luca 5:8), acesta este rodul lucrării dragostei în conştiinţa lui, ca să poată primi răspunsul: „Nu te teme, de acum vei fi pescar de oameni” (Luca 5:10). Această lucrare a Domnului este una dintre marile frumuseţi ale Evagheliei. De la primii Săi paşi în această lume, până la sfârşit, Îl găsim, îndurând totul, setea, foamea, oboseala, insomniile, bănuielile, dispreţul, ura, pentru a-Şi împlini osteneala dragostei. Suferinţele fizice ale oamenilor Îl umplu de compasiune, şi are remediul lor, dar cu atât mai mult suferinţele lor morale sub robia lui Satan, sub greutatea păcatului şi a morţii! Viaţa Lui este plină de această osteneală a dragostei, dar cum să vorbeşti de ea fără să ajungi la cruce, la încununarea ostenelii dragostei Lui, aici jos? Aceasta este „osteneala sufletului Său”, al cărei rod îl va vedea când îi va avea pe ai Lui etern cu El în gloria care le este dobândită prin osteneala Lui. Atunci osteneala Lui se va sfârşi: „Se va odihni în dragostea Lui” (Ţefania 3:17). Să privim la El, pentru a cunoaşte osteneala unei dragoste care depăşeşte orice pricepere, osteneală pe care ne-o descoperă viaţa Lui, şi moartea Lui, şi jertfa Lui înaintea lui Dumnezeu!

            Să privim cu luare aminte acum al treilea rod al convertirii „răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos” (v.3).

            Cuvântul „răbdare” implică întotdeauna suferinţă. A fi răbdător înseamnă a suferi, fără a căuta să-i pui capăt, în vederea unei ţinte pe care aştepţi să fie atinsă. Cum am spus mai sus, dragostea, alimentându-se de la sursa care este inima lui Hristos, se multiplică la infinit şi se măreşte, chiar prin natura ei, pentru tot felul de obiecte. Când este vorba de speranţă, găsim exact contrariul; se concentrează asupra unui singur obiect, Isus Hristos, pentru că numai El este demn de a o atrage. Mii de creştini ignoră această speranţă; au speranţă, adesea puţin sigură în ochii lor, de a fi cu Isus în cer, când vor muri, dar cu totul alta este speranţa „în Domnul nostru Isus Hristos”, aşteptarea venirii Lui, siguranţa că vine El Însuşi în Persoană, El, Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne răpi la El. Apostolul şi tesalonicenii considerau orice obstacol la speranţa lor ca demn de dispreţ. Se zice, în Epistola către Evrei: „Noi care am alergat la adăpost, ca să apucăm speranţa pusă înainte” (Evrei 6:18). Cum tesalonicenii, scăpând de judecată, nu aveau decât un gând: să-L aştepte pe Domnul Isus, evreii nu aveau decât un ţel: să-L aştepte în sanctuarul în care mersese înaintea lor.

            Vremurile nefaste pe care le traversăm ne deschid un câmp vast pentru osteneala dragostei, dar şi pentru răbdarea speranţei. Sentimentul judecăţilor lui Dumnezeu asupra lumii ne împing să nu dorim decât un lucru: ca Domnul să completeze, prin aceste calamităţi, numărul aleşilor Lui, pentru ca să poată sosi slipa venirii Lui. Nu aşteptăm deloc reinstaurarea păcii pe pământ, nici chiar, la sfârşitul atâtor jeliri şi dureri, un timp de odihnă durabilă în această lume. Nu, Domnul ne zice: „Eu vin curând” (Apoc.3:11). Dacă trebuie, să îndurăm cu răbdare alte încercări, în speranţa apropiatei Lui întoarceri. Dar să nu uităm că dacă vrem să cunoaştem „răbdarea speranţei”, o găsim desăvârşită în Domnul nostru glorificat, la dreapta lui Dumnezeu. El aşteaptă cu răbdare: El zice Filadelfiei: „Ai păzit cuvântul răbdării Mele” (Apoc. 3:10). El aşteaptă ca Tatăl să dea un semn, cunoscut numai de El, care să-I permită lui Isus să se ridice de pe tronul Său şi să vină înaintea alor Săi pe nori. El nu are decât o dorinţă: să-Şi aibă Soţia lângă El. Iată nouăsprezece secole de când aşteaptă clipa în care se va putea „înveseli de ea cu un cântec de biruinţă”. El laudă Filadelfia (şi Dumnezeu vrea să ne laude şi pe noi) pentru că are aceeaşi speranţă, aceeaşi răbdare ca El, răbdare pe care a luat-o din Cuvântul Său. Preaiubiţilor, dorim noi venirea Lui, în acelaşi fel în care doreşte El să ne aibă cu Sine pentru totdeauna?

           

            6 Capitolul 2 – Cum să regăsim dragostea dintâi

            Am văzut în cealaltă zi că Biserica nu a păzit mai bine dragostea ei dintâi decât o făcuse Israel. În virtutea necredincioşiei ei, ameninţarea: „Şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui”, pronunţată în Apocalipsa 2:5 asupra Bisericii din Efes, va fi cu siguranţă împlinită asupra Bisericii responsabile. Aceasta din urmă va lua sfârşit, va fi vărsată din gura Domnului, apoi nimicită, atunci când toate elementele ei vii, Biserica, Trupul lui Hristos, soţia lui Hristos, vor fi primite în glorie.

            Gândul unei restaurări, unei restabiliri a Bisericii responsabile aici jos, este complet antiscripturală. Ea nu va fi reclădită; toată istoria ei se va termina prin apostazia finală a mărturisirii creştine.

            Totuşi Cuvântul ne arată că în mijlocul acestei stări de ruină, consecinţă inevitabilă a părăsirii dragostei dintâi, o Rămăşiţă credincioasă, pe care o vedem formându-se în Tiatira – ceilalţi „care sunt în Tiatira” (Apoc. 2:24) singurii pe care Isus îi aprobă – va aduce mărturie pentru Domnul până la venirea Lui. Fără ca „dragostea dintâi” să fie împlinită de această Rămăşiţă, cum era la început, găsim la ea (Apoc. 2:19) „o dragoste” mai preţioasă şi mai aproape de sursa ei decât „lucrarea” din Efes; „o credinţă” care, adresându-se direct lui Hristos, are mai multă valoare decât „faptele” Efesului. Totuşi, la Tiatira, răbdarea nu mai este „răbdarea speranţei” care era la Efes. Această stare a Tiatirei arată deci o trezire incompletă a unei Rămăşiţe în mijlocul declinului, dar o trezire de care Domnul ţine cont, promiţând venirea Lui şi posesia Stelei de dimineaţă (v.28) celui care va învinge.

            Dacă trecem de la Biserica din Filadelfia, întâlnim acolo din nou câteva trăsături ale dragostei dintâi, însoţite de un progres sensibil al stării Rămăşiţei din Tiatira. Isus găseşte în Filadelfia, în ciuda extremei ei slăbiciuni, o oarecare realizare a ceea ce Adunarea ar trebui să fie, fără să fie o reclădire a Adunării însăşi. Filadelfia, fără tărie, fără autoritate, găseşte aceste lucruri în Cel care, au autoritate, posedă forţa pentru a o susţine. Filadelfia realizează în starea ei de decădere trăsăturile morale ale Adunării, şi aduce roadele ei, nu complete, ca în Biserică la începutul ei, dar potrivite pentru a atrage aprobarea Domnului. Astfel găsim acolo, nu lucrarea completă a credinţei, ci credinţa în Cuvântul lui Hristos şi în Numele Lui în timpul absenţei Lui; nu lucrarea dragostei, ci dragostea de fraţi, înscrisă în acest nume al Filadelfiei, şi cunoştinţa dragostei lui Hristos: „Eu te-am iubit” (Apoc. 3:9). Totuşi Filadelfia este caracterizată în special de „răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos”, care lipsea complet Efesului şi era încă necunoscută Rămăşiţei din Tiatira în timpul formării ei. „Ai păzit cuvântul răbdării Mele”, îi zice Domnul, şi adaugă: „Eu vin curând; ţine cu tărie ceea ce ai” (Apoc. 3:10,11).

            Starea actuală a unei Treziri în creştinism nu este deci „dragostea dintâi regăsită, ci o realizare parţială a ceea ce trebuie să fie, cu privire la speranţa venirii lui Hristos. Dacă Rămăşiţa actuală ar avea pretenţia, reunind pe copiii lui Dumnezeu, să restabilească aici jos unitatea vizibilă a trupului lui Hristos, ar comite o mare eroare. Din punct de vedere istoric, Filadelfia este pe cale să degenereze în Laodiceea, şi nu are nimic altceva de aşteptat. Copiii lui Dumnezeu, invitaţi să se adune pe baza unităţii trupului lui Hristos, ai cărui membri sunt toţi, au refuzat să o facă. Mărturia Filadelfiei va dura până la sfârşit, dar dacă, în calitate de întreg, putea face să se nască la început, la neştiutori, iluzii de restaurare ecleziastică, aceste speranţe au fost repede dezamăgite. Nu mai mult decât Israel (Is. 49:5), Biserica nu s-a adunat nici nu se va aduna. În privinţa aceasta, mărturia actuală a Filadelfiei nu este altceva decât o mărturie a ruinei. Suntem  acolo în zilele cât trăim. Laodiceea care va fi în cele din urmă respinsă, se adună pe un principiu diametral opus celui al Trupului lui Hristos. Dar rămâne un lucru, caracterizând întodeauna mai mult evlavia în vremea prezentă. Domnul a zis: „Eu vin curând”, şi sfinţii din Filadelfia, păstrând Cuvântul lui Hristos, realizând această aşteptare cu „răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos”.

            Cuvintele: „Ţi-ai părăsit dragostea dintâi (Apoc. 2:4), ni se adresează deci nouă, astăzi ca şi odinioară, şi cum am avut dreptate de a fi profund smeriţi şi de a mărturisi această ruină, pentru că facem parte şi din Biserica responsabilă aici jos. Vom fi noi descurajaţi de aceasta? Nu vom putea niciodată să regăsim roadele binecuvântate care străluceau cu o strălucire atât de vie în zilele adunării din Tesalonic? Răspunsul este foarte mângâietor. Dacă, în calitate de adunare, chiar ţinând cont de toate Trezirile, am eşuat în totalitate şi am recăzut la acelaşi nivel, dragostea dintâi poate fi regăsită şi menţinută individual. Constatăm aceasta în al doilea capitol al epistolei noastre pe care l-am citit în această seară. Apostolul Pavel este un exemplu pentru aceasta: el nu şi-a părăsit niciodată dragostea dintâi. Este deci posibil pentru fiecare dintre noi să realizăm roadele convertirii lui, cum aceasta a avut loc la începutul vieţii creştine în Adunarea tesalonicenilor.

            Găsim în acest capitol „lucrarea credinţei” la Pavel. Să plecăm urechea la ce ne spune: suferise după ce fusese insultat în Filipi; îndrăznise să vestească Evanghelia lui Dumnezeu cu multe lupte; nu căutase să placă oamenilor, ci lui Dumnezeu care încearcă inimile; Dumnezeu îi era martor că nu a fost niciodată cu vorbire linguşitoare, nici cu lăcomie ascunsă, nici n-a căutat glorie de la oameni. De la un capăt la celălalt al vieţii lui, lucrarea credinţei Îl avusese pentru el pe Isus Hristos ca punct de plecare. Aşa „lucrare a dragostei” era la fel de remarcabilă. „Am fost blânzi în mijlocul vostru”, zice el, „aşa cum o doică îşi îngrijeşte cu drag copiii. Astfel, plini de dragoste pentru voi, ne găseam plăcerea să vă dăm... propriile noastre vieţi, pentru că ne eraţi preaiubiţi. Pentru că, fraţilor, vă amintiţi osteneala şi truda noastră: lucrând noapte şi zi, spre a nu împovăra pe cineva dintre voi, v-am predicat Evanghelia lui Dumnezeu” (v.7-10).

            Această lucrare a dragostei faţă de tesaloniceni se arată chiar în ocupaţiile exterioare şi zilnice ale apostolului. Pavel era în mijlocul lor ca un tată care îşi iubeşte proprii lui copii, ca o doică care îi iubeşte mult. Avea totodată o dragoste tandră şi o dragoste puternică, capabilă să întreprindă ceea ce tandreţea singură n-ar fi putut face.

            În ulimele versete ale capitolului, găsim „răbdarea speranţei”. „Pentru că cine ne este speranţă, sau bucurie, sau cunună a laudei? Nu sunteţi chiar voi înaintea Domnului nostru Isus, la venirea Sa? Pentru că voi sunteţi gloria şi bucuria noastră” (v.19-20).

Apostolul avea să aştepte cu răbdare realizarea speranţei sale când toţi scumpii lui tesaloniceni vor fi cununa glorioasă a slujbei lui la venirea Domnului. Aştepta neîncetat această venire pentru a vedea roadele slujirii lui. Răbdarea speranţei era astfel încât îi ajungea să încredinţeze momentul răsplătirii unui viitor, întotdeauna prezent în ochii săi, dar foarte îndepărtat poate, când Domnul pe care-L aştepta va veni să-i strângă la El pe toţi preaiubiţii Lui. Această răbdare a speranţei caracteriza toată viaţa apostolului, atât de bine încât în clipa părăsirii cortului său spera încă şi putea să zică: „De acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii... şi nu numai mie, ci şi tuturor care iubesc arătarera Sa” (2 Tim. 4:8). Avea să intre în prezenţa Domnului unde nu va avea răsplata slujirii lui decât la această apariţie care va constitui al doilea act al venirii lui Hristos.

            Să ne străduim să răspundem individual, cu credincioşie, la scopul Domnului: vrea să facem roadele dragostei dintâi pentru Dumnezeu şi pentru El, până  în clipa, aşteptată zilnic, în care va veni să ne ia la El.

 

            7 Capitolul 2:11,12 – Umblarea

            Revin la versetele 11 şi 12 din cap.2 pentru a vă vorbi despre umblarea, şi într-adevăr nu vom putea niciodată să pătrundem principiile care trebuie să o guverneze.

            Mărturia creştină, fie individuală, fie colectivă, îmbracă aspecte diverse ale bătăliei, ale luptei, ale umblării şi ale purtării.

            Bătălia este lupta împotriva unei părţi adverse sau duşmane care caută să ne domine sau să-i stăpânească pe fraţii noştri, sau să ţină oamenii în robie – sau în sfârşit să ne răpească bunurile şi să ne împiedice să intrăm în posesia lor. Mersul este efortul energic care ne poartă înainte, neţinând cont de oboseala şi depăşind toate piedicile, pentru a atinge ţinta şi a obţine premiul. Umblarea nu este efort, nici luptă, ci un mers înainte constant în aceeaşi direcţie. Acest act se petrece în public şi publicul îl judecă sau îl apreciază; de asemenea cel care umblă evită din obişnuinţă paşii greşiţi sau căderile care l-ar compromite sau ar avea consecinţe periculoase. Aplicaţi această noţiune umblării creştine, veţi găsi că ea cuprinde mărturia noastră zilnică, felul nostru de a ne comporta în această lume în prezenţa oamenilor. La fel precum purtarea, umblarea are ca ţintă să aducă onoare numelui pe care-l purtăm, caracterul pe care-l reprezentăm în public. A urma sau a umbla pe urma cuiva este puţin diferit. Înseamnă a lua pe un altul ca ghid al umblării noastre, fără a-l pierde din vedere, să ne potrivim pasul după al lui, să ne conformăm umblarea după a lui, a-l lua într-un cuvânt ca model. Purtarea are un aspect mai general decât umblarea, fără totuşi să fie separată de ea în mod obişnuit. Ea este maniera de a ne comporta faţă de oamenii cu care intrăm în relaţie sau în diversele împrejurări pe care le traversăm.

            Ori eu găsesc, în Cuvânt, că umblarea noastră creştină trebuie să fie condusă în primul rând de trăsăturile vieţii divine pe care le posedăm. Dându-ne viaţa şi făcând din noi copiii Lui prin credinţă în Isus, Dumnezeu ne-a dat propria Sa natură şi ea trebuie să ne conducă. Posedăm mai întâi, şi este prima trăsătură a vieţii noastre, puterea acestei vieţi, care este Duhul Sfânt. În consecinţă, apostolul spune, în cap. 5 al Epistolei către Galateni, versetele 19-21, „faptele cărnii”, fatale celor care le împlinesc, şi „roada Duhului” pe care o poate întotdeauna aduce creştinul eliberat, pentru că El a „răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5:24). Această roadă trebuie să caracterizeze umblarea noastră, de aceea Pavel adaugă: „Dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm” (Gal. 5:25). Aceasta ne face să reflectăm şi ne judecă în ceea ce priveşte viaţa noastră zilnică. Pune umblarea noastră în lumină această roadă a Duhului: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare” (Gal. 5:22). Dacă nu stau aşa lucrurile, să ne smerim şi să-I cerem cu stăruinţă lui Dumnezeu să ne dea să le aducem. – În cap. 5 al Epistolei către Efeseni (v.2), găsim dragostea ca a doua caracteristică a vieţii divine care este dragostea, şi această dragoste este vărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt. Aici reflectez din nou serios cu privire la mine însumi. Am umblat astăzi în dragoste, în această dragsote care este plină de bunătate, fără invidie, fără lăudăroşenie, fără îngâmfare, fără egoism, în această dragoste care suportă toate, crede toate, speră toate, rabdă toate, sau în egoism, în căutarea intereselor mele, în criticarea fraţilor mei, în indiferenţa faţă de starea păcătoşilor? Care este deci modul de a mă debarasa de tot ceea ce, în aceasta, împiedică umblarea mea? Modul de a-L urma pe Hristos, de a vedea cum „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi” (Gal. 2:20), de a-L lua ca model. Tot secretul unei umblări credincioase se găseşte într-un ataşament real al inimii faţă de Hristos. A fi ocupat cu El, cu o afecţiune sinceră, ne transformă în imaginea Lui. – În versetul 8 al aceluiaşi capitol 5 din Efeseni, găsim o a treia trăsătură a vieţii pe care o posedăm. Dumnezeu este nu numai dragoste, ci şi lumină, şi suntem lumină în Domnul, de aceea apostolul zice: „Umblaţi ca nişte copii ai luminii”. Cum spusese Isus: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8:12), le zice ucenicilor Lui: „Voi sunteţi lumina lumii” (Mat. 5:14). Trebuie deci să facem să strălucească această lumină ca El. Nu poate fi nici o legătură între ea şi întuneric. A patra caracteristică a vieţii divine este adevărul. Ori adevărul este Hristos, Cuvântul Lui şi Duhul Lui. De aceea trebuie să arătăm această caracteristică. Apostolul Ioan o aprecia foarte mult, când zicea: „M-am bucurat foarte mult că i-am găsit pe unii din copiii tăi umblând în adevăr” (2 Ioan 4).

            Dar iată o a doua chestiune de mare importanţă: Umblarea noastră creştină trebuie să fie demnă de relaţiile noastre. Este ceea ce găsiţi în primul rând în epistola care face subiectul discuţiilor noastre. Apostolul îi îndeamnă pe copiii lui în credinţă, în cap. 2:12, să umble „într-un chip vrednic de Dumnezeu” care îi „cheamă la Împărăţia şi gloria Sa”. Nu este acesta un adevăr foarte înalt? Dumnezeul suveran, Creatorul şi Păstrătorul tuturor lucrurilor, ne cheamă la demnitatea supremă de a lua parte la Împărăţia şi gloria Lui! Caracterul nostru trebuie să fie reflectarea caracterului Său şi trebuie să umblăm în conştiinţa unei demnităţi care ne ridică deasupra anturajului nostru tot atât cât cerul este de sus faţă de pământ. Dacă, pe de o parte, tesalonicenii aveau de umblat în demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai gloriei Sale supreme, ei trebuiau pe de altă parte, să-L  slujească pe Dumnezeul cel viu şi adevărat cu caracterul smerit care se potriveşte unor slujitori (1:9). Aşa era prima lor relaţie.

            O a doua relaţie îi caracteriza, cum am văzut în capitolul 1. Îl aveau pe Isus ca Domn şi El avea toate drepturile asupra lor. Dar Epistola către Coloseni (1:10) ne prezintă această relaţie în raporturile ei cu umblarea noastră. În Epistola către Tesaloniceni, relaţia cu Dumnezeu era prima care a fost cunoscută de aceşti copilaşi în credinţă: colosenii erau mult mai avansaţi în cunoştinţă. Biserica, trup al lui Hristos, nu era deloc pentru ei o taină, dar riscau să piardă din vedere Capul Trupului, de aceea apostolul nu le vorbeşte decât de Domnul, şi datoria lor consta în a umbla „într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui, aducând rod în orice lucrare bună şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu”.

            Iată în sfârşit o a treia chestiune: Umblarea noastră trebuie să fie demnă de privilegiile pe care le posedăm. Primul capitol al Epistolei către Efeseni ne zice că am fost aleşi „în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea lui, în dragoste” (v.4). Dumnezeu ne destinează să fim pentru eternitate precum Hristos Însuşi, în prezenţa Lui. Nu am atins încă această desăvârşire, dar Isus o posedă, în timp ce creştinul cel mai înaintat nu o va putea niciodată pretinde aici jos. Dar este aproape clipa când vom fi în prezenţa lui Dumnezeu, precum Hristos Însuşi, nu numai, ca astăzi, în Hristos, ci cu Hristos înaintea lui Dumnezeu, şi având parte de propriile Lui desăvârşiri, pentru că vom fi asemenea Lui. De aceea apostolul îi îndeamnă pe efeseni în capitolul 4, versetul 1, să umble „într-un chip vrednic de chemarea” la care au fost chemaţi. Le porunceşte să răspundă prin purtarea lor, în această lume, la privilegii în a căror bucurie definitivă vor intra, asemenea unui prinţ moştenitor care, înainte de a lua şi în stăpânire demnitatea regală, este deja considerat de toţi ca demn de a i se da onoare. Avem nevoie să fim îndemnaţi să realizăm aceasta în mod constant. – Mai găsiţi, în Fil. 1.27, ceva asemănător: „Purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos”. Filipenii aveau privilegiul de a fi păstrătorii Evangheliei, a acestei minunate veşti bune, care pleacă de la iertarea păcatelor pentru a duce la glorie, şi trebuiau să se poarte în consecinţă.

            Trebuie deci să avem permanent în vedere caracterul nostru, relaţiile şi privilegiile noastre, şi să le înţelegem preţul şi măreţia, pentru ca umblarea noastră să corespundă. Ce frumos este să vezi un creştin care umblă în această lume într-un mod potrivit tuturor acestor binecuvântări: într-o zi Îl va auzi pe Isus zicându-i: Vei umbla cu mine în haine albe, pentru că eşti vrednic! (Apoc.3:4). Nu este adevărat că ar trebui să avem mai mult sentimentul înălţimii binecuvântărilor noastre? Acest sentiment nu exclude nicidecum, am zis, evlavia, pentru că ea face parte din umblarea creştinului în urma Stăpânului Său; dar demnitatea creştină este partea celui ale cărui relaţii, caracter şi interese sunt în întregime în afara lumii, pe care o străbate ca un străin ceresc, pe urmele Mântuitorului Său. Isus nu avea nici o patrie în această lume. Avea un loc de naştere, dar patria Lui era cerul.  El era  „Fiul Omului  care  este în cer” şi umbla în consecinţă. Să facem ca Ioan Botezătorul: „Să-L privim umblând” şi să-L urmăm cu conştiinţa demnităţii noastre cereşti.

 

            8 Capitolul 3 – Credinţa, speranţa şi dragostea

            Credinţa, speranţa şi dragostea, cele „trei virtuţi teologice”, cum le numesc oamenii, nu sunt decât daruri ale harului, puse de Duhul lui Dumnezeu în inima omului la convertirea lui, şi fără de care nu am putea nici avea, nici menţine relaţii cu Dumnezeu, Tatăl nostru, şi cu Isus Hristos, Mântuitorul nostru. Credinţa primeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl apucă pe Isus pe care acest Cuvânt ni-L revelează, dragostea lui Dumnezeu, turnată în inimile noastre, ne leagă de Hristos, speranţa are ca ţintă şi ca obiect venirea Sa. Dar păstrarea acestor daruri fiindu-ne încredinţată, nu putem, neglijând folosirea lor, să le lăsăm să slăbească, fără a ne expune celor mai mari pericole. Pentru a le menţine în prospeţimea şi puterea lor iniţiale, trebuie să veghem să le ţinem permanent în legătură cu Persoana lui Hristos. Dacă acest contact este pierdut, ele vor slăbi şi vor coborî uneori la un nivel atât de scăzut încât am putea crede că asistăm chiar la ruina lor definitivă. Cuvântul ne învaţă că putem părăsi dragostea dintâi şi coborî treptat până la moartea spirituală a Sardesului, că putem pierde speranţa înjosindu-ne la nivelul unei lumi care nu a cunoscut-o niciodată. – Toate aceste „virtuţi”, să observăm, sunt solidare sau întărită, fără ca celelalte să sufere o influenţă în bine sau în rău.

            Dragostea este cea mai mare dintre aceste daruri, pentru că fiind însăşi esenţa divină, „nu piere niciodată” (1 Cor. 13:8). Credinţa, convingerea despre lucrurile care nu se văd, va lua sfârşit când va fi schimbată în vedere. Speranţa nu va mai avea motiv să existe când îşi va fi atins ţinta şi obiectul, avându-l pentru totdeauna. Dar, atât timp cât desăvârşirea nu este atinsă, şi nu poate fi aici jos, aceste trei lucruri rămân inseparabil unite, conduse şi dominate, ca să zicem aşa, de dragoste:  „Dragostea”,  zice  apostolul  crede toate,  speră toate” (1 Cor. 13:7). Credinţa face prezente lucrurile pe care le sperăm; speranţa alimentează credinţa; credinţa este întărită de dragoste. Această solidaritate este bine cunoscută de Satan care, ca un duşman periculos şi viclean, îşi îndreaptă întotdeauna atacurile asupra aceleia dintre aceste „virtuţi” pe care o supraveghem de obicei cel mai puţin sau pe care am neglijat-o poate momentan. El ştie că ajunge să facă să cadă una pentru a antrena ruina celorlalte. Reuşeşte astfel adesea să ne facă să suferim o înfrângere pe care ura lui împotriva lui Hristos estimează că poate fi definitivă. Nemaiputând, de la înviere, să-L atace direct pe Hristos, caută să-i distrugă pe membrii Trupului Său rupând legătura practică pe care o au cu Capul. Deci când îşi îndreaptă sforţarea către una dintre aceste „virtuţi”, când asupra alteia. În capitolul nostru, îl vedem slujindu-se de persecuţii pentru a căuta să clatine credinţa tesalonicenilor. În epistola a doua, se foloseşte de necazul îngrozitor pe care-l traversau creştinii, pentru a-i face să creadă că ziua Domnului sosise deja şi că trebuiau să-şi părăsească speranţa. Sforţarea Duşmanului de a clătina credinţa tesalonicenilor şi pericolul care rezulta de aici pentru ei, cauza mari temeri apostolului. Pentru a-şi împlini mai uşor planurile, Satan reuşise să-l împiedice pe Pavel să se ducă la Tesalonic (2.18). Nu ni se spune de ce natură era această împiedicare, dar este de ajuns să ştim că această manevră îl reducea pe Pavel la nelucrare. Văzând pericolul ameninţând şi „nemairăbdând” (3:1) apostolul consimţise să fie lăsat complet singur la Atena şi li-l trimisese pe Timotei, pentru a-i întări şi a-i încuraja cu privire la credinţa lor (v.2); dar, eliminându-l pe Pavel, Satan se pusese numaidecât la lucru pentru a face ca osteneala acestuia să fie în zadar  în inima tesalonicenilor (v.5). Căuta să-i  „ispitească” sugerându-le că încrederea, credinţa lor în Dumnezeu era zadarnică, pentru că nu-i scăpa de necaz. Aceasta trebuia să reducă la nimic, în acelaşi timp, Cuvântul lui Dumnezeu pe care li-l prezentase apostolul şi pe care-l primiseră prin credinţă. Dar Dumnezeu îi ferise de acest pericol. Pavel le aminteşte că, atunci când era lângă ei, le spusese dinainte că vor avea de suferit necazuri; ei puteau deci să taxeze ca minciuni insinuările Adversarului.

Dumnezeu nu-i părăsea; ci se îngrijea, pe de altă parte de nevoia lor presantă trimiţându-l pe Timotei, tovarăş de lucrare al lui Pavel, pentru a-i întări şi a-i încuraja cu privire la credinţa lor (v.2). Misiunea lui fiind îndeplinită, revine să-i aducă apostolului „vestea bună despre credinţa lor” (v.6), şi de aceea credinţa tesalonicenilor care îi cauzase atâtea nelinişti devine un subiect de mângâiere pentru el. (v.7).

            Dar nu numai credinţa lor îl mângâia pe apostol, ci şi dragostea lor. Când dragostea este intactă, credinţa nu se expune unor pericole reale, pentru că dragostea crede totul. Erau totuşi ameninţări serioase dintr-o parte şi din alta, de aceea apostolul vorbeşte de rugăciunile lui neîntrerupte ca Dumnezeu Însuşi şi Domnul Isus să-i deschidă drum către ei. Ştie că din clipa în care Dumnezeu va fi capabil să-i împiedice calea şi atunci va putea să împlinească ce lipseşte credinţei lor (v.10), punct slab prin care Duşmanul căuta să-i atingă, şi pe care el îl cunoştea bine, stând întotdeauna la pândă să descopere defectul platoşei. Dar scăparea lor era dragostea: dacă ea le-ar prisosi – şi apostolul cerea aceasta pentru ei – credinţa lor ar rezista cu succes la toate atacurile Adversarului. În acest cap.3, apostolul, dorind creşterea credinţei şi dragostei lor, le îndreaptă gândurile către venirea lui Hristos, când sfinţenia lor practică va fi deplin realizată. Credinţa, dragostea şi speranţa se regăsesc deci aici, când este vorba de umblarea lor, ca în capitolul 1, unde este vorba de activitatea lor. Le vom vedea reapărând în cap.5, când va fi vorba de lupta creştină.

            Să nu credem că, atunci când, prin harul lui Dumnezeu, vegherea şi rugăciunile apostolului nimiciseră planurile Duşmanului, că acesta din urmă a renunţat la atacurile lui. În Epistola a doua către Tesaloniceni, îl vedem, cum am spus deja, întorcându-se pe altă parte şi servindu-se de o nouă izbucnire a persecuţiilor, pentru a distruge speranţa credincioşilor, căutând să-i convingă că ziua Domnului este acolo. Dacă ar fi ascultat această sugestie, ar fi renunţat la speranţa venirii Domnului pentru a-Şi lua sfinţii, pentru că ea trebuia, după Cuvânt, să preceadă apariţia zilei Domnului. Dacă ziua Domnului era acolo, aşteptarea lor ar fi fost o pură himeră şi Satan ar fi triumfat răpindu-le chiar obiectul speranţei lor.

            Dacă eşuează în atacurile lui împotriva credinţei şi speranţei creştine, să fim siguri că va ataca dragostea şi, lucru profund umilitor, şi aici victoria lui are cele mai multe şanse de a fi decisivă. Întoarcerea prosperităţii exterioare, calmul urmând furtunii, îl antrenează pe creştinul neatent pe panta lumii şi a lucrurilor care se găsesc în ea. Hotărârile lui Satan ne împing să ne facem stăpâni pe aceste lucruri; în curând ele ne umplu inima; sentimentele pentru Hristos se răcesc şi ce se întâmplă atunci cu speranţa şi credinţa? În vremea de acum, părăsirea dragostei dintâi a nimicit speranţa şi credinţa în creştinătatea mărturisitoare. Cuvântul, ţinta credinţei, este părăsit, speranţa a devenit literă moartă. Dar, harul lui Dumnezeu începe să renască în inima multora şi merge în unire cu o reînnoire a credinţei din Sfintele Scripturi. Această trezire ne dovedeşte că venirea Domnului este apropiată.

           

            9 Capitolul 3:11-4:12 – Din nou umblarea

            Suntem departe de a fi epuizat subiectul umblării creştine arătând cum am făcut în cealaltă zi, că este condusă de caracteristicile vieţii divine pe care o posedăm, de relaţia noastră cu Dumnezeu şi de privilegiile noastre. Capitolul pe care tocmai l-am citit ne arată, în parte cel puţin, în ce constă această umblare. Dar permiteţi-mi o remarcă preliminară.

            Deseori am făcut să reiasă că Epistola întâi către tesaloniceni introduce în toată purtarea noastră, pentru a o îndemna, gândul venirii personale a Domnului. De aceea la sfârşitul celui de-al doilea capitol, apostolul nu aşteaptă răsplata lucrării lui decât la venirea Domnul Isus; numai atunci tesalonicenii vor fi arătaţi precum cununa gloriei acestui scump slujitor al lui Hristos. Aştepta cu răbdare acel moment, pentru că ni se poate întâmpla să lucrăm cu credincioşie tot timpul vieţii noastre fără a recolta aici jos roadele muncii noastre pentru Domnul; dar aceasta să nu ne descurajeze. Lucrând pentru Stăpânul nostru, nu trebuie să recoltăm acum rodul: s-ar putea fără îndoială să ne fie acordat, dar ar putea şi să lipsească. Unul sapă, altul seamănă şi plantează, altul udă: trebuie timp pentru a vedea o creştere sau o recoltă.  Nu se spune că plantele, udate de mâinile noastre, vor bucura privirea noastră cu multe flori sau fructe. Dacă Îi place Domnului să nu ne facă să le vedem, răbdarea noastră este încercată. Recoltând de obicei roadele activităţii noastre, inima mea slabă va fi dispusă să se glorifice şi să-şi găsească plăcerea în aceasta, în loc să aştepte recolta la venirea Domnului Isus.

            La sfârşitul cap.3:11-13, găsim un alt aspect al venirii Lui. Acest pasaj prezintă o anumită dificultate pentru multe suflete, obişnuite să vadă în toate capitolele acestei epistole, venirea Domnului pentru a-i răpi pe ai Săi la El. Ori acesta nu este de fapt subiectul sfârşitului capitolului trei. Este adevărat că nu ne vorbeşte, ca în a doua epistolă, de arătarea Sa (sau epifanie), pentru că ne prezintă venirea Sa (sau perusie), dar cu toţi sfinţii Săi, ca la arătarea Lui. Este un adevăr ca să zicem aşa intermediar între prima şi a doua fază a venirii Domnului. În acest pasaj, după ce ne va fi luat în întâmpinarea Sa, Domnul ne va prezenta pe toţi împreună cu El înaintea Dumnezeului nostru şi Tată. Motivul acestei diferenţe faţă de alte pasaje ale epistolei noastre este simplu. Acest pasaj de aici ne vorbeşte de responsabilitatea noastră creştină care nu este niciodată în raport cu venirea Domnului pentru a ne lua la El. Pe de altă parte, cuvântul „arătarea Lui”, desemnând momentul în care va veni în judecată cu toţi sfinţii Săi, nu poate fi folosit aici pentru că nu este vorba de judecată, ci de a apărea înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru pentru ajunge în sfârşit la rezultatul deplin al unei umblări fidele, împlinită din dragoste. Acesta nu este momentul când Domnul va apărea în mod public pentru a fi glorificat şi admirat în toţi cei care crezuseră (2 Tes. 1:10). În primul caz, îi introduce înaintea Tatălui, în al doilea, înaintea lumii. Aici apostolul cere pentru tesaloniceni, ca Domnul să-i facă să sporească şi să prisosească în dragoste după cum el, Pavel, le dăduse exemplu. Nu aveau nevoie să fie îndemnaţi la aceasta, pentru că de la început dovediseră aceasta prin „osteneala dragostei” lor, dar apostolul dorea ca umblarea lor creştină să fie caracterizată de o prisosinţă a dragostei a unora faţă de alţii, dragostea arzătoare între membrii familiei lui Dumnezeu fiind primul lucru care îi făcea să fie recunoscuţi. Pavel dorea, pe de altă parte ca această dragoste să prisosească „faţă de toţi” (v.12) şi de el însuşi, pe care dragostea lui Hristos îl constrângea să ducă vestea bună a mântuirii, le dăduse de asemenea acest exemplu. El realiza astfel caracterul Stăpânului său care, iubindu-i pe ai Săi, i-a iubit până la capăt, şi a cărui dragoste se adresa tuturor păcătoşilor.

            Această manifestare a dragostei în toată activitatea lor zilnică trebuia să le întărească inimile fără vină în sfinţenie (v.13). Sfinţenia este adevărata despărţire pentru Dumnezeu de toate lucrurile care puteau să împiedice legătura noastră cu El. Dacă dragostea, punând stăpânire pe inimă, se exercită din plin în ea, lumea nu mai poate să găsească loc în ea. Apostolul adaugă: „fără vină în sfinţenie” (v.13). Priveşte înainte la clipa când această stare va fi realizată în deplina ei desăvârşire. Dacă nu poate fi realizată acum, va fi, nu numai în mod individual, ci pentru totalitatea sfinţilor când Domnul îi va prezenta „înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru” (1:4). Atunci sfinţenia desăvârşită, consacrarea absolută a Tatălui şi a Fiului, va fi pe deplin arătată; atunci toţi vor fi absolut fără vină; atunci toţi vor fi capabili să pătrundă dragostea desăvârşită (vedeţi Ef. 5:27). Capitolul întâi al Epistolei către Efeseni ne arată că erau „aleşi în El mai înainte de întemeierea lumii”, ca să fie „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (v.4). Acesta va fi, pentru eternitate, rezultatul alegerii noastre: vom fi asemenea lui Hristos. Apostolul îi îndeamnă pe tesaloniceni să realizeze, deja aici jos, această binecuvântare în cea mai mare măsură. El zice: „Ca să vă întărească inimile” (v.13), nu pentru că sunteţi desăvârşiţi în această lume, ci pentru că dragostea şi sfinţenia strălucesc din ce în ce mai mult în viaţa voastră creştină până în ziua desăvârşirii. În pasajul nostru, dragostea, în Iacov 5:8, speranţa, şi în Coloseni 2:7, credinţa, întăresc inima. Când Domnul va veni cu toţi sfinţii Lui, o sfinţenie perfect în acord cu caracterul lui Dumnezeu se va arăta pentru vremurile eterne. „Înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru” (1:4): este vorba de ceea ce Tatăl va vedea, şi nu lumea. Apostolul doreşte ca cei care sunt creştini să facă progrese continue în prezenţa Sa, astfel încât la venirea Domnului să fie înaintea Tatălui în desăvârşirea lor absolută, oricât de incompletă fusese până atunci în umblarea lor aici jos.

            După cum am spus, se vorbeşte mult despre umblare în această epistolă, dar reţineţi că întotdeauna, în Vechiul ca şi în Noul Testament, credincioşii fideli sunt caracterizaţi de ea. De fapt umblarea, fiind viaţa în toate manifestările ei exterioare, are o mare asemănare cu puterea, deşi aceasta din urmă are un înţeles mai larg. Singurul lucru care ni se spune despre Enoh este că „a umblat cu Dumnezeu” (Gen. 5:24). Aceste cuvinte sunt de ajuns pentru a descrie toată viaţa lui. Enoh era în public, în această lume, un tovarăş al lui Dumnezeu, imitându-L fidel în caracterul, gândurile şi voia lui, şi neavând o umblare independentă de El. Profetul Mica descrie şi el această umblare: „Şi ce altceva cere Domnul de la tine, decât să faci ce este drept şi să iubeşti bunătatea şi să umbli smerit cu Dumnezeul Tău?” (Mica 6:8). În acest pasaj, prima caracteristică a acestei umblări este dreptatea; a doua, o dragoste care se hrăneşte din dragostea lui Dumnezeu; a treia, în sfârşit, constă în a umbla cu smerenie cu Dumnezeul său. Absenţa egoismului, neîncrederea în sine, dependenţa, acestea sunt caracteristicile evlaviei. Trebuie ca umblarea noastră să arate dreptatea practică şi integritatea, dragostea şi uitarea de sine, care au fost caracterul lui Hristos pe pământ.

            Să revenim la capitolul 4 al epistolei noastre. Cum am văzut în cap. 3:12,13, dragostea este caracteristica principală a activităţii creştine în mărturia noastră zilnică. Apoi vine sfinţenia (3:13; 4:3,4,7,8), despărţirea de orice rău pentru a-i plăcea lui Dumnezeu. Cât de importantă este ea îndeosebi pentru tinerii care intră în viaţa creştină! De aceea Pavel îi zicea lui Timotei: „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2 Tim. 2:22). Moravurile de atunci erau cumplit de stricate, fiecare se deda în mod public poftelor lui şi se glorifica de acest lucru; astăzi creştinătatea, cu puţin mai multă reţinere, nu ne oferă un spectacol asemănător? Sfinţenia se manifestă mai întâi cu privire la noi înşine: „Pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţirea voastră, ca să vă feriţi de curvie; fiecare dintre voi să ştie să-şi ţină vasul în sfinţenie şi onoare” (v.3,4). Ea se arată apoi în raport cu legăturile conjugale „Pentru că Domnul nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie” (v.7).

Ea se arată în sfârşit în raport cu Dumnezeu. Ne-a „dat şi Duhul Său cel Sfânt” (v.8). Acest Duh ne desparte de rău; am putea noi deci să consimţim să-L întristăm pe El, care a venit să-Şi facă locuinţa la noi? În 1 Petru 1:14-16, găsim aceleaşi adevăruri cu privire la sfinţenia umblării creştine: „Nepotrivindu-vă poftelor de mai înainte, din timpul neştiinţei voastre; ci, după cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea; pentru că este scris: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt”.

            În vers. 9-10, apostolul revine din nou asupra dragostei frăţeşti, atâta importanţă are această caracteristică a umblării. Nu pentru a le-o prescrie, pentru că despre dragostea frăţească nu aveau nevoie să le scrie, ci pentru a-i îndemna să sporească în ea, pentru că umblarea creştină propriu-zisă implică un progres continuu: „Voi înşivă sunteţi îndemnaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii... Dar vă îndemnăm, fraţilor, să prisosiţi şi mai mult” (v. 9, 10).

            O ultimă trăsătură, activitatea şi munca zilnică, caracterizează aici umblarea creştină: „Vă îndemnăm... să căutaţi cu stăruinţă să fiţi liniştiţi şi să vă vedeţi de ale voastre, după cum v-am poruncit, ca să umblaţi cuviincios faţă de cei de afară” (v. 11, 12).

            Această recomandare nu este fără importanţă pentru noi, fiindcă trebuie să ne întrebăm dacă activitatea noastră se dezvoltă pentru noi înşine şi lume, sau pentru Dumnezeu şi fraţii noştri. Apostolul îşi sprijinea îndemnul pe propriul său exemplu. Facerea corturilor era la fel de bine pentru el o actviitate a dragostei ca predicarea Evangheliei. Mersul înainte al acestei vieţi liniştite şi onorabile, ocupată cu propriile ei treburi, silită la o umilă muncă manuală, trebuia să fie o mărturie pentru lume, mărturie care nu consta numai, ca în capitolul 1, în răbdare şi credinţa lor în mijlocul marilor necazuri, ci într-un spirit blând şi liniştit al unei umile activităţi zilnice.

            Umblarea are deci loc, în acest capitol, sub privirea lui Dumnezeu, în ceea ce-i priveşte pe creştinii înşişi, sau pe fraţii lor, sau lumea. Suntem totuşi departe de a fi epuizat acest subiect, pentru că a umbla înseamnă a trăi, de la primul pas al vieţii creştine până la intrarea în Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.

            Versetele 13-18 din capitolul nostru ne aduc la subiectul capital al acestei epistole: venirea Domnului. Ştim toţi pe de rost acest pasaj minunat, dar de fiecare dată când revenim la el, putem să-l privim sub un aspect nou. Şi dacă Domnul îngăduie, el va fi subiectul următoarei noastre discuţii.

 

            10 Capitolul 4:13-18 – Legătura dintre înviere şi venirea Domnului

            Citind această epistolă suntem uimiţi să vedem câte lucruri ştiau deja aceşti tesaloniceni, încă tineri în credinţă, deşi trebuind să fie instruţi asupra multor altora. În timpul scurtei şederi a lui Pavel în mijlocul lor, primiseră, prin slujba lui, o mulţime de adevăruri preţioase. Cu o voiciune a inimii care trebuie să ne frapeze, noi de obicei atât de adormiţi spiritual, nu se mulţumiseră cu Evanghelia mântuirii şi a răscumpărării, ci, prin predicarea apostolului, ochii lor, gândurile lor, speranţa lor se ataşaseră imediat de Persoana Mântuitorului lor. Spun că ştiau multe lucruri, pentru că nimic nu măreşte cunoştinţa ca o relaţie de dragoste cu Persoana lui Hristos. „Ştiţi” este cuvântul siguranţei creştine şi revine continuu în această epistolă. Vedeţi 2:1,5,11; 3:3,4; 4:2,9, în sfârşit 5:2, unde Pavel le zice: „Ştiţi prea bine că ziua Domnului aşa vine, ca un hoţ în noapte”.

Nu erau pentru ei lucruri pe care le credeau pentru că erau în mod general admise, ci lucruri pentru care aveau, prin credinţă, o convingere profundă. Predicarea apostolului îi familiarizase cu aceste adevăruri, şi ei le primiseră desigur, dar erau ignoranţi asupra altor chestiuni. Vedem aceasta deja în capitolul 3:10, unde Pavel cere cu stăruinţă puterea de a împlini ce lipseşte credinţei lor. Erau câteva lacune în cunoaşterea lor. Pasajul pe care tocmai l-am citit ne arată că una dintre aceste lacune se raporta la venirea actuală a Domnului Isus, venire care ocupa zilnic inima tesalonicenilor. Apostolul se grăbeşte să umple această lacună cu credinţa lor. Relativ la aceasta, permiteţi-mi o remarcă privindu-ne pe toţi: posedăm o anumită bogăţie de adevăruri pe care le-am trăit puţin. Ori tesalonicenii le trăiau de la începutul convertirii lor; erau atât de prezente pentru ei, a căror realizare o aşteptau în fiecare clipă. Mai aveau încă multe de învăţat asupra acestui subiect, dar Îl aşteptau din ceruri pe Domnul Isus Hristos. Toată viaţa lor avea ca centru acest adevăr. Pentru noi, dacă este vorba de acest eveniment, îl cunoaştem foarte bine, pentru că avem noile revelaţii pe care tesalonicenii nu le aveau înainte de această epistolă. Şi totuşi venirea Domnului a căpătat în inimile noastre o asemenea importanţă încât am putea zice: ÎL aşteptăm pe Domnul dintr-un moment în altul? Mă înşel: o zicem, dar o trăim? La această întrebare trebuie să răspundem negativ. Rezultă de aici că, în ciuda unei provizii considerabile de adevăruri, facem puţin sau deloc progres în cunoaşterea lor, puţin sau deloc noi descoperiri în comorile Cuvântului cu privire la ele. Tesalonicenii trăind aceste adevăruri, Dumnezeu avea grijă să-i facă să le aprofundeze. Dragi prieteni, această constatare este foarte umilitoare pentru noi. Dar mă grăbesc să adaug că în mijlocul atâtor experienţe triste, Dumnezeu are grijă să ne încurajeze. Ajunge să avem câteva noţiuni despre ceea ce se petrece în creştinătate pentru a fi frapaţi să vedem recent, spun chiar că nu demult, venirea actuală a Domnului pe care de mai mult de o sută de ani, o vestim cu atât de puţină viaţă şi putere, devenind în mod individual o realitate pentru multe suflete. Circumstanţele tragice pe care lumea le traversează ne fac să realizăm că vremurile de pe urmă sunt apropiate. Copiii lui Dumnezeu se trezesc. Am putea zice anul din secolul trecut când „strigătul de la miezul nopţii” s-a făcut auzit. Marea majoritate a creştinilor nu au răspuns; mulţi au combătut acest adevăr şi cei care ar fi trebuit să-i înveţe pe alţii au fost adeseori tristele unelte ale Duşmanului pentru a împiedica sufletele să-l audă. Totuşi – ce bunătate a Dumnezeului nostru! – acest strigăt răsună încă. S-ar fi părut mai întâi că, în faţa acestei indiferenţe, Domnul urma să vină şi să stabilească astfel pentru întotdeauna soarta unei mulţimi de suflete necredincioase. Departe de asta: cu răbdarea minunată a dragostei, Dumnezeu continuă încă să facă să se audă acest strigăt; ecourile se repetă. Astăzi, mulţi copii ai lui Dumnezeu simt că sfinţii ar trebui să se adune ca să-l aştepte pe Isus din cer. Şi noi care, de mult timp, „ştim” aceste lucruri, nu trebuie să mergem la aceste suflete pentru a le confirma că speranţa lor este o realitate? Să-L aşteptăm împreună, le vom spune noi, pe Domnul Isus!

            Mă mai surprinde un lucru. Domnul, în mijlocul multor adevăruri, ne-a încredinţat unul de mare importanţă pentru mărturia actuală a creştinilor, cea a Bisericii, trupul lui Hristos, alcătuit din toţi credincioşii, uniţi împreună de Duhul Sfânt cu Căpetenia lor glorioasă din cer, ca şi responsabilitatea noastră de a ne aduna împreună în jurul mesei Domnului, pentru a depune mărturie despre această unitate. Dar am văzut că această masă a devenit centrul de adunare pentru mulţi copii ai lui Dumnezeu? A cui este vina? Întorcându-ne la noi înşine, trebuie să mărturisim că nu am umblat la înălţimea a ceea ce ne-a încredinţat Dumnezeu. Nu am reuşit, prin această mărturie, să-i aducem la un loc pe copiii lui Dumnezeu şi nu mai putem spera ca aceasta să aibă vreodată loc. Gândul că vremea acestei realizări practice a unităţii a trecut, mă umileşte profund. Această mărturie, în mâinile noastre, a suferit o ruină completă, ceea ce, în rest, deşi condamnându-ne, nu înlătură un atom din valoarea sa. Dar Dumnezeu ne dă un alt mijloc de a-i aduna la un loc pe copiii lui Dumnezeu şi acest mijloc este venirea Domnului.

            Nu mă îndoiesc, vedem în pasaj, că poate astăzi sau mâine, pentru câteva ore, sau doar pentru o clipă, Domnul va avea grijă să-i adune pe aleşii Săi, cu ochii ridicaţi spre cer, aşteptând steaua de dimineaţă şi zicând împreună: Amin, vino, Doamne Isuse! Nu vom avea nevoie să ne îndemnăm să ne adunăm pentru aceasta. De aceea mă bucur mult să văd pe ecleziasticii din acest oraş adunând sufletele pentru a le vorbi despre venirea Domnului. Numai, să nu uităm, Cuvântul nu zice doar: „Cine aude să spună: „Vino!” El spune mai întâi: „Duhul şi Mireasa spun: Vino!” (Apoc. 22:17). Aşteptarea Domnului este înainte de toate o speranţă de unitate, speranţa Bisericii în clipa în care se va ivi steaua strălucitoare de dimineaţă, şi Duhul care a format Adunarea se asociază la aceasta, pentru că se va întoarce cu Soţia în cer, de unde a coborât personal ca să o formeze.

            Contrar acestei aşteptări, se face, în ziua de azi, o lucrare satanică în lume. Ea are ca scop învierea unei confederaţii latine. Condusă de Imperiul roman, prima fiară din Apoc. 13, şi chemarea la această adunare este formulată de aşa manieră încât am putea presupune că oamenii, de altfel complet necredincioşi, care sunt porta-vocile ei au studiat îndeaproape profetul Daniel şi Apocalipsa. Neputând vedea că Satan va învia Imperiul roman, aşteaptă o nouă eră de prosperitate ca urmare a acestei restaurări pentru care Italia va fi centrul şi Roma, capitala. „Ştim” că acest eveniment nu poate avea loc decât după venirea Domnului pentru a-i lua pe cei aleşi, şi atunci când Satan, aruncat din cer pe pământ, va fi format această falsă unitate, avându-l pe el ca şi conducător, şi pe împăratul roman cu Antihrist, ca şi căpetenii, temporal şi spiritual. Aceste lucruri care se întipăresc şi se propagă în lume ne arată că vremurile de la urmă sunt foarte apropiate. Dumnezeu foloseşte aceste aspiraţii printre popoarele din Occident, pentru a ne trezi. Inimile noastre ale tuturor sunt legate numai de Domnul? În acest caz, în loc de a fi preocupaţi de ceea ce se petrece în jurul nostru, vom striga stăruitor, cu atât mai mult strigătul Miresei: Vino! Nu ne vom lăsa înspăimântaţi de semnele timpurilor, ci ele vor contribui la a ne ataşa de un singur semn, Domnul Isus venind să ne răpească la El, deoarece Cuvântul ne arată adesea că semnul este Însuşi Persoana Lui.

            Să revenim acum la pasajul nostru. după cum am zis, tesalonicenii realizaseră din plin, de la început, adevărul venirii Domnului, dar apostolul vroia să adauge ceea ce, în această privinţă lipsea credinţei lor.”Nu dorim, fraţilor, să fim de necunoştinţă despre cei care au adormit”(v.13), le spune el. Un lucru pe care-l ignorau lipsea încă adevărului atât de preţios pe care-l primiseră. Nu ştiau că la venirea Domnului Isus pentru a-i duce la El, fără a trece prin moarte, toţi cei dintre ei, şi mai mult, toţi sfinţii din toate timpurile care adormiseră în Hristos, vor învia, pentru a forma cu ei o singură adunare. Gândurile lor cu privire la înviere nu depăşeau nivelul noţiunilor iudaice care nu cunoşteau, după cuvântul Martei, decât o înviere generală în ”ziua de apoi” (Ioan 11:24). Nu puneau la îndoială fericirea eternă a celor dintre ei care adormiseră, dar credeau că aceia pierdeau ceva şi vor avea poate de aşteptat mult timp ziua învierii, în timp ce ei, cei vii, vor fi luaţi în cer la venirea Domnului. Ei primesc în această epistolă vestea mângâietoare că nu o vor lua înaintea celor care dorm şi că dimpotrivă, aceştia din urmă, într-o clipită, le-o vor lua înainte. Ei află deci un adevăr nou care putea să le umple inima cu mângâiere. După cum ştiţi, venirea Domnului se compune din două faze, prima, în care Isus îi ia pe sfinţi în întâmpinarea Sa; a doua, în care se întoarce cu sfinţii. La această a doua fază face aluzie când spune: „Dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit în Isus” (v.14). Aceasta va fi partea celor care au adormit. Dar, într-o paranteză cuprinsă între versetele 15 şi 18, apostolul ne face cunoscut că cei înviaţi vor fi împărţit mai întâi soarta fericită a celor vii la prima fază a venirii Domnului: vor fi deci împreună, schimbaţi şi înviaţi, când Dumnezeu îi va lua cu Isus, în ziua în care Domnul va veni cu toţi sfinţii Săi ca să judece naţiunile şi să-Şi manifeste gloria în cei care vor fi crezut. Aceasta vă explică motivul parantezei introduse în venirea noastră între versetele 15 şi 18. Capitolul 5 se leagă direct de versetul 14 al capitolului 4.

            Prima fază a venirii Domnului constă, ceea ce tesalonicenii aflau pentru prima dată, în două evenimente: învierea sfinţilor adormiţi şi schimbarea sfinţilor vii. A doua fază a venirii Lui cuprinde la fel două evenimente: judecata celor vii şi glorificarea lui Hristos în sfinţii Săi. Prima fază este venirea Lui în har şi în putere, pentru că trebuie putere pentru „a înghiţi moartea în victorie”, dar este triumful harului, a nimic altceva decât a harului. Problema responsabilităţii noastre nu va fi ridicată, dar, după cum am văzut, va fi când Domnul, după ce Şi-a luat sfinţii, îi va introduce în glorie. Prezentarea Soţiei, nunta Mielului, casa Tatălui, tribunalul lui Hristos, pe care îl numesc „promovările cereşti”, toate acestea sunt menţionate în alte pasaje. Capitolul nostru, când tratează rezultatul venirii lui Hristos, nu are decât un cuvânt: „Vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (v.17). Aceasta ajungea inimii tesalonicenilor a căror viaţă creştină se concentra asupra Domnului nostru Isus Hristos. Acest cuvânt ajunge inimilor noastre?

            Repet: găsim aici harul pur în putere. Poate că aţi umblat în mod trist, L-aţi dezonorat pe Domnul în purtarea voastră – şi câţi dintre noi trebuie să mărturisească aceasta spre ruşinea lor – nimic nu va tulbura harul inefabil al venirii Lui. Strigătul poruncii, glasul arhanghelului, trâmbiţa lui Dumnezeu, nu-i vor speria mai mult pe sfinţii vii decât pe sfinţii adormiţi. Cununile, răsplata credincioşiei lor (sau, gând infinit solemn, pierderea lor, ca urmare a necredincioşiei noastre), nu vor fi împărţite în acel moment, care nu va fi decât constatarea harului. Pentru că nu va fi vorba, în timpul acestui eveniment, nici de  dragostea noastră pentru Hristos, nici de purtarea noastră, ci de dragostea Lui pentru noi. Dragostea Lui a plătit datoria noastră şi ne-a răscumpărat prin moartea de la cruce, dragostea Lui care vrea să ne facă parte de gloria Lui. Vrea să aibă un rezultat al lucrării Sale, fără vreun amestec. Cum ar echilibra, în acea clipă, harul Său cu dreptatea Sa, când pentru a ne mântui, cele două s-au sărutat. Vrea să-i aibă pe preaiubiţii Săi după dorinţa harului Său, după aşteptarea Lui răbdătoare pentru a avea în sfârşit comoara. O comoară! Care este deci valoarea pe care o avem pentru Hristos! Avem vreuna în noi înşine? Nu, desigur; dar avem în ochii Lui o valoare pe care ne-a dat-o dragostea Sa când Şi-a dat viaţa pentru a ne avea, valoare pe care dragostea Lui continuă să ne-o dea, pentru că vrea să ne facă parte de propria Lui glorie! Avem, în ochii lui Hristos, valoarea preţului plătit pentru a ne avea, valoarea lucrării prin care ne-a făcut demni de El pentru eternitate, valoarea grijii neîncetate pe care o are dragostea Lui pentru a-Şi prezenta Soţia sfântă şi fără vină. Marele apostol al păgânilor se socoteşte el însuşi „mai puţin decât nimic”, dar preţuia imensul preţ pe care Domnul îl plătise pentru a-l avea şi se bucura la gândul că va fi în sfârşit satisfăcut să aibă rodul lucrării sufletului Său. Prima fază a venirii Sale are deci harul ca şi caractert şi ca rezultat.

            Dreptatea va fi caracterul şi rezultatul arătării Lui, a doua fază a venirii Sale. Precum harul, această dreptate se va arăta în putere dând odihna gloriei martorilor lui Hristos şi executând cu ei judecată asupra lumii care i-a făcut să sufere. Această a doua fază este o necesitate, pentru că fără ea, caracterul Celui Sfânt şi Drept nu ar fi pus în lumină deplină. Trebuie să se glorifice prin judecată după ce se va fi glorificat prin har. Cei care vor fi respins gloria harului Său vor trebui să se plece sub gloria Sa în judecată.

            Şi acum, Dumnezeu vrea ca acest pasaj atât de familiar să nu se mai adreseze memoriei, ci inimii noastre astfel încât cuvântul: „Vino” să fie pentru noi o realitate!

            Apostolul vroia ca tesalonicenii să nu fie întristaţi „ca şi ceilalţi”, termen repetat de două ori în aceste capitole (4:13 şi 5.69. Vroia să nu se facă o diferenţă atât de tranşantă între ceea ce este de la Hristos şi ceea ce nu este de la El. Cât despre noi, Domnul vrea să ne facă să înţelegem că am fost puşi separat de lume, de cei care aparţin nopţii şi întunericului – şi că suntem, prin har, fii ai acelei zile a Domnului care se va ivi după steaua de dimineaţă, zi în care soarele dreptăţii va apărea în cer, în care sfinţii vor străluci ei înşişi ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.

            Dar ce aştepăm noi, este dulcea şi proaspătă lumină a stelei de dimineaţă. Călătorul care a văzut ridicându-se această stea, precursoare a răsăritului, când miezul nopţii a trecut deja, nu poate să-i uite strălucirea care luminează orizontul întreg. Când va veni Isus, aceasta va fi deplina manifestre a harului Său în frumuseţea şi în rezultatele sale eterne!

 

            11 Capitolul 5:1,2 – Ziua Domnului

            Harurile aduse copiilor lui Dumnezeu de venirea Domnului Isus se rezumă, la sfârşitul capitolului 4, în şase cuvinte care cuprind ansamblul binecuvântărilor noastre eterne: „Vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (4:17). Aceste cuvinte sunt mijlocul eficace de a mângâia, de a încuraja sufletele noastre în mijlocul greutăţilor clipei prezente.

            Găsim, în capitolul 5, contrastul între ziua Domnului şi venirea Sa pentru a-i lua pe sfinţi, subiectul parantezei din capitolul 4. Acest ultim capitol ne făcuse cunoscut, cum am văzut, că Dumnezeu îi va aduce cu Hristos pe sfinţii care dorm (v.14) şi arătase, într-o paranteză, că vor fi mai înainte luaţi cu sfinţii vii la întoarcerea Domnului. Capitolul 5 ne face cunoscut că a doua fază a venirii Lui nu va consta numai în arătarea Sa, în ochii tuturor, cu sfinţii, ci va fi ziua Domnului pentru lume. A doua fază, arătarea Domnului cu ai Săi şi judecata naţiunilor este, în rest, în mod special subiectul celei de a doua epistole. Deşi aceste două faze, venirea şi arătarea, sunt despărţite de o anumită perioadă de timp, sunt menţionate ca făcând parte din acelaşi eveniment; de aceea speranţa creştinului nu se limitează la venirea Domnului pentru a-i lua pe ai Săi; ea cuprinde şi arătarea Sa pentru a plăti lumii pentru purtarea ei faţă de sfinţii pe care nu i-a apreciat cum trebuie şi i-a persecutat, şi pentru a răsplăti cu cununi credincioşia preaiubiţilor Săi.

            Capitolul 5 ne anunţă deci soarta lumii în ziua Domnului, în contrast cu soarta noastră în acea zi: „Iar despre timpuri şi vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vi se scrie, pentru că voi înşivă ştiţi prea bine că ziua Domnului aşa vine, ca un hoţ în noapte” (v.1,2). Găsiţi în capitolul 1 din Fapte explicaţia termenului: „timpuri şi vremuri”. Ucenicii adunaţi acolo Îl întreabă pe Isus înviat: „Doamne, în acest timp restabileşti Împărăţia pentru Israel?” (v.6). Credeau că momentul apariţiei Lui venise şi că avea să restabilească Împărăţia pentru poporul Său. Isus le răspunde: „Voi nu trebuie să cunoaşteţi timpurile sau vremurile pe care Tatăl le-a aşezat sub propria Sa autoritate” (v.7). Aveau un alt lucru de aşteptat: coborârea Duhului Sfânt pentru a forma Adunarea în unitate. Timpurile şi vremurile sunt perioada în care judecăţile Domnului se vor exercita asupra lumii, pentru a-Şi întemeia Împărăţia glorioasă pe pământ.

            Cu privire la timpuri şi vremuri, tesalonicenii ştiau perfect cum va veni ziua Domnului, numită şi ziua Fiului Omului (Luca 12:39) pentru lume, deoarece Cuvântul ne spune că vine „ca un hoţ în noapte” şi atât de neaşteptat încât oamenii, cufundaţi într-un somn adânc, nu vor putea scăpa de soarta lor (Mat.24:43; 2 Petru 3:10; Apoc. 3.3).

„Când spun: „Pace şi siguranţă!”, atunci deodată vine pieirea peste ei, ca durerea peste cea însărcinată; şi nicidecum nu vor scăpa” (v.3). „Nu te teme”, se spune, „de spaima neaşteptată, nici de pustiierea celor răi, când vine: pentru că Domnul va fi încrederea ta şi-ţi va feri piciorul să fie prins” (Prov. 3:25,26). Vom fi ca Noe în corabie (Luca 17:26,27), dar ei, în clipa în care li se va părea că pământul este în sfârşit în siguranţă, vor fi nimiciţi. Tesalonicenii ştiau prea bine că timpurile şi vremurile sunt în legătură cu judecăţile lumii, şi întemeierea unei Împărăţii pământeşti, în timp ce sfinţii îşi au partea lor sus, în afara vremurilor şi a timpurilor. De aceea aşteptau neîncetat Steaua de dimineaţă, de care erau direct interesaţi, pentru că era ziua arătării lor cu Hristos. De aceea puteau să iubească arătarea Sa (2 Tim. 4:8), descoperirea Sa (1Cor. 1:7) şi să lege în gândurile lor „fericita speranţă” de „arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos” (Tit 2.13).

            Apostolul pleacă de la aceasta pentru a stabili un contrast absolut între cei care sunt din lume şi cei care aparţin Domnului (v.4-11). El apucă acest prilej pentru a adresa un îndemn solemn scumpilor săi tesaloniceni, îndemn care ne priveşte tot atât de mult ca şi pe ei. Caracterul creştin este, în esenţa sa, complet opus celui al lumii: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca ziua să vă surprindă ca un hoţ. Pentru că voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului” (v.4). Remarcaţi aceste cuvinte: „Voi toţi sunteţi”, adresându-se creştinilor. Există credincioşi, nenorociţi, alţii care se lasă câştigaţi de lucrurile de pe pământ, dar apostolul le spune tuturor: Voi sunteţi fii ai luminii şi ai zilei; aţi fost născuţi de ele; aceasta vă caracterizează; că şiţi sau nu aceasta, că vă bucuraţi sau nu de aceasta, faptul există; niciun credincios nu este exclus din această categorie. Apostolul adaugă: „Noi” (voi şi eu care vă vorbesc) „nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului”. Lumea este cufundată, departe de Dumnezeu, în întunericul moral şi aceasta este cauza faptului că nu are nici preveziunea, nici puterea de a scăpa de judecată când va veni. Este asemenea omului care doarme în loc de a-şi păzi casa: hoţul, ziua Domnului, vine, intră într-o clipă, jefuieşte şi distruge totul. Cei care sunt ai nopţii şi ai întunericului au două caracteristici inseparabile: dorm şi se îmbată. Somnul oamenilor îi face străini de lucrurile lui Dumnezeu, ocupaţi cum sunt cu visări zadarnice şi incapabili să se bucure de realităţile divine. Se îmbată, cuprinşi de poftele pământeşti. Satan le prezintă o mulţime de lucruri care îi fac să-şi piardă judecata sănătoasă. Nu numai vinul, ci pofta bogăţiilor, plăcerilor, adesea cele mai abjecte, pofta succesului, satisfacerile amorului propriu; acestea îl împiedică pe om să vegheze şi îi ascund pericolul iminent al zilei Domnului. Cum  ar putea să o aştepte nişte inimi care se umplu la aceste izvoare ale beţiei? Dimpotrivă, fac totul pentru a-şi ascunde această eventualitate.

            Dar să nu uităm, noi care suntem ai zilei, avem şi noi o nevoie urgentă de a fi îndemnaţi. Apostolul nu ne zice: „Să nu dormim şi să nu îmbătăm”; zice: „Să nu dormim, ca ceilalţi”. Să avem grijă! „Să fim treji”; numai aceasta aparţine caracterului nostru de „fii ai zilei”. Îmbrăcând platoşa credinţei şi a dragostei şi, drept coif, speranţa mântuirii” (v.8).

            Avem deci o luptă de dat, o victorie de obţinut. Pentru a lupta, trebuie să fim treji şi să nu dormim; dar pe de altă parte trebuie să fim înarmaţi. Cum să rezişti fără armură prinţului întunericului? Nu avem aici lupta din Efeseni 6 în care creştinul îmbracă armura completă a lui Dumnezeu, pentru a câştiga victoria asupra puterilor spirituale ale răutăţii în locurile cereşti. Aici lupta este mai simplă, ca să zicem aşa; nu este vorba decât de a ne împotrivi poftelor pe care Satan le prezintă inimilor noastre pentru a ne face să pierdem aşteptarea Domnului şi a ne asemui lumii. De aceea avem nevoie doar de două piese de armură defensivă, platoşa şi coiful. Ele au acelaşi nume ca „virtuţile” din capitolele 1 şi 3. aici apostolul îi îndeamnă pe creştini, nu ca înainte, să se folosească de aceste virtuţi ca să aducă roadă în slujba lor şi umblarea lor, ci pentru a se împotrivi eforturilor duşmanului care caută să ne răpescă speranţa. Pentru a ne învinge şi a ne întorce de la Hristos, Satan poate să atingă fie inima noastră, fie capul nostru. Inima este sediul sentimentelor şi poate fi rănită mortal, de aceea ne trebuie, pentru a ne feri, o platoşă, cea a credinţei şi a dragostei. Credinţa, vederea sufletului, nu recunoaşte decât o singură ţintă, Hristos; dragostea ne leagă de Hristos cu conştiinţa că suntem iubiţi de El. Credinţa ne dă o ţintă; dragostea o face să locuiască în inimile noastre. Toate săgeţile Duşmanului slăbesc şi cad la pământ în faţa unor asemenea realităţi. Cum s-ar face stăpână lumea pe o inimă care îşi găseşte hrana în credinţă şi în dragoste? Da, dragostea este adevărata platoşă care împiedică inimile noastre să se lase pradă amăgirilor lumii.

            Dar Duşmanul vizează şi capul nostru, sediul gândurilor noastre, pentru a le deturna de la ţinta lor, care este Persoana lui Hristos. Pentru a ne păzi gândurile de rătăcire, trebuie să purtăm ca şi coif, speranţa mântuirii. Păzindu-ne de „lucrurile care sunt pe pământ”, străine de mântuirea la care vom ajunge, ne vom putea împotrivi lui Satan. Mântuirea care este înaintea noastră şi despre care vorbeşte acest pasaj, este la fel de sigură ca cea care este în urma noastră (Efeseni 2: 5; 2Timotei 1:9; Tit 3:5); ne va fi dată la venirea Domnului, ca încununarea speranţei noastre; ea este capătul cursei, este gloria! Pentru a ajunge la glorie, să menţinem în integritatea ei speranţa mântuirii. Nu putem să intrăm acolo decât prin venirea Domnului. Să veghem deci, să fim treji, şi să îmbrăcăm cele două piese ale armurii noastre. Ceea ce dorea apostolul pentru scumpii lui tesaloniceni trebuie să fie dorinţa noastră a tuturor.

            În timp ce lumea este rânduită spre mânie, Dumnezeu i-a rânduit pe ai Săi „spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El” (v.9-11). Pentru noi a murit, şi ţinta Lui, murind, este să fim cu El – sfinţi care dorm şi sfinţi care veghează încă în moarte – bucurându-se toţi împreună de viaţa eternă în starea desăvârşită, nu în starea imperfectă a sufletelor despărţite de trup sau a fiinţelor care, prezente în trup, au încă nevoie să vegheze. Bucuriile noastre sunt condensate în numai două cuvinte: „Cu El”.

 

            12 Capitolul 5:12-28 – Purtarea în Adunare

            După ce i-a încurajat pe tesaloniceni să se îndemne şi să se zidească unul pe celălalt cu privire la speranţa lor, ceea ce de altminteri făcea fiecare în particular, apostolul vorbeşte la sfârşitul acestui capitol despre purtarea lor în Adunare. Dragostea şi pacea trebuie să caracterizeze această purtare (v.13) dar ea are ţinte diferite: este vorba, în primul rând, de sentimentele noastre faţă de fraţii a căror activitate se desfăşoară în Adunare (v.12,13); în al doilea rând de legăturile pe care le avem unii cu ceilalţi (v.14,15); în al treilea rând de purtarea noastră personală (v.16-18); în al patrulea, de atitudinea noastră cu privire la manifestările Duhului în Adunare (v.19-22).

            În v. 12-15, nu se face menţiune despre darurile propriu-zise, ci despre lucrarea asiduă şi despre supravegherea exercitată de unii în Adunare, ca şi despre activitatea spirituală a tuturor. Aceasta ţinea fără îndoială de faptul că aceşti copii în credinţă se găseau exclusiv sub acţiunea directă a slujbei apostolice din mijlocul lor; totuşi aceste recomandări sunt deosebit de importante pentru noi, pentru că suntem într-un timp când, ca urmare a necredincioşiei generale a Bisericii, darurile Duhului au devenit rare şi, în cea mai mare parte, au ieşit din locul pe care trebuiau să-l ocupe. Acest pasaj are cu atât mai multă valoare pentru noi, cu cât asistăm aici la funcţionarea unei adunări model la începutul formării ei, o adunare care creşte în mod normal şi regulat prin relaţiile pe care membrii le au unii cu ceilalţi. Este deci foarte important pentru noi să aflăm că această stare bună se poate dezvolta în afara exercitării darurilor.

            Să reluăm în detaliu diferitele puncte conţinute în aceste versete.

            Versetele 12,13. Tesalonicenii trebuiau mai întâi să-i recunoască pe cei care se osteneau între ei, şi să nu ignore utilitatea lor pentru adunare, nici importanţa celor care, în Domnul, erau în fruntea turmei. Nu exista la aceştia din urmă nici o pretenţie de autoritate; importanţa lor ca şi conducători era determinată de Domnul. Nu erau puşi în această funcţie; cu toate acestea slujba lor nu trebuia să fie nici neglijată, nici combătută. Domnul le dăduse un loc special care nu era partea tuturor, şi zelul lor şi osteneala lor între sfinţi confirmau slujba lor. A-i ignora era un rău pozitiv. – Un frate, fără un dar special, poate fi un excelent conducător şi această funcţie li se cuvine uneori celor care, deşi „bărbaţi conducători între fraţi” (Fapte 15.22), nu sunt daruri ale Duhului în Adunare. A fi în frunte, înseamnă a fi capabil să avertizezi. Cel care conduce turma trebuie să poată pune oile în gardă împotriva pericolelor şi curselor pe care păstorul le cunoaşte şi oile le ignoră. Asemenea oameni trebuie preţuiţi nespus de mult, în dragoste, datorită lucrării lor. Dragostea ştie întotdeauna să aprecieze valoarea altora. Duhul care constă în a vrea să-i reducă la nivelul comun pe cei a căror inteligenţă conduce turma, cu siguranţă nu este nici dragoste, nici recunoaştere. Piedicile pe care gelozia le pune conducătorilor i-ar putea cufunda în descurajare şi, ceea ce ar fi mai grav, dacă nu ar fi întăriţi în credinţă, i-ar putea îndemna să-şi părăsească lucrarea şi conducerea pe care Domnul le-a încredinţat-o. Trebuie, şi aceasta ne revine tuturor, ca inimile fraţilor care se devotează adunării, să simtă căldura dragostei şi respectul de care sunt încurajaţi. Lipsa acestora ar dăuna bunului mers al tuturor. Apostolul adaugă: „Fiţi în pace între voi!” A nu recunoaşte, sau mai degrabă a ignora această ordine morală stabilită de Dumnezeu în Adunare, duce la contestări şi tulbură pacea şi buna înţelegere care trebuie să domnească între fraţi.

            Versetele 14, 15. apostolul îi rugase să ţină seama de prima chestiune; îi îndeamnă cu privire la o doua: legăturile pe care le avem unii cu ceilalţi. Bunul mers al adunării depinde nu numai de devotamentul unora, ci de colaborarea şi de adevăratul zel al tuturor pentru Domnul. Ei trebuiau înainte de toate să-i avertizeze pe cei care umblau în neorânduială între ei (conform 2Tesaloniceni 3: 11); să-i mângâie pe cei descurajaţi (3:3) din cauza necazurilor; să-i sprijine pe cei slabi, în loc să folosească împotriva lor o severitate care ar putea să oprească umblarea lor deja şovăitoare; în sfârşit să fie răbdători faţă de toţi. Cât de uşor uităm cuvintele: „faţă de toţi”. Întâlnim în adunare fraţi având defecte grave, şi al căror caracter face să fie greu să trăieşti cu ei, care se împotrivesc adesea la ceea ce pare că trebuie făcut pentru Domnul şi pentru binele adunării... Ce avem de făcut în acest caz? Să-i suportăm, să fim răbdători. Răbdarea este cu atât mai uşor de arătat cu cât orice creştin spiritual ştie că nu este de o singură parte când este vorba de reporturile sale cu fraţii. „Faţă de toţi!” Aud zicându-se: Răbdarea mea a ajuns la capăt! Răspund: Pentru că nu ai înţeles acest cuvânt! Cât ar trebui să căutăm să aplicăm constant aceste îndemnuri, şi ce roade ar aduce în viaţa Adunării! Aşa putem contribui la prosperitatea ei spirituală. În versetul 15 trebuie să veghem asupra celor care vor să se răzbune în raporturile cu fraţii lor şi cu lumea şi caută să le facă rău, din cauza purtării lor rele. Să le dăm noi înşine exemplu urmărind întotdeauna binele fie între fraţi, fie faţă de toţi oamenii.

            Versetele 16-18. Apostolul trece acum la purtarea lor personală. „Bucuraţi-vă întotdeauna”. Este şi ceea ce recomandă Epistola către Filipeni. Întotdeauna! Ziceţi dumnevoastră. Am atâtea lucruri care mă apasă, atâtea pierderi şi jelire, atâtea temeri şi îngrijorări... cum m-aş bucura? – Dar ce făcea El, Modelul nostru? În mijlocul durerilor (şi ce dureri au fost ca ale Lui!) le spunea ucenicilor Săi: „V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11). „Şi nimeni”, mai zice El, „nu va lua de la voi bucuria voastră” (16:22). A fost un singur moment în viaţa Lui, în care pentru a ne mântui a trebuit să fie „întristat până la moarte” (Marcu 14:34), dar în afara acelui moment, viaţa Sa dureroasă a fost umplută de o bucurie desăvârşită în comuniune cu Tatăl Său şi vroia ca ucenicii Săi să ia parte la ea cu El.

            „Rugaţi-vă neîncetat”. Viaţa noastră ar trebui să fie o rugăciune continuă, nu că aceasta din urmă ar constitui neapărat o oprire a ocupaţiilor noastre. Pentru a ne ruga, nu este nevoie de multe cuvinte. Uneori este un singur cuvânt: „Vezi, Ascultă, Ajută”, sau altul asemenea; alteori noaptea întreagă trece în rugăciune.

            „Mulţumiţi pentru toate; pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, faţă de voi”. Sunt lucruri, ziceţi dumneavoastră, pentru care nu pot mulţumi; aşa sunt pedepsele, disciplina, mâhnirile, durerile, jelirile care mă copleşesc. Dar apostolul ne dă aici motivul acţiunilor noastre de a mulţumi: „Aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus”, faţă de noi. Ori această voie a lui Dumnezeu este bună, plăcută şi desăvârşită. Pot să nu o înţeleg, dar mulţumesc având siguranţa că este voia dragostei desăvârşite arătate în Hristos faţă de mine.

            Versetele 19-22 ne vorbesc despre îndatoririle noastre cu privire la manifestările spirituale în Adunare.

            „Nu stingeţi Duhul”. Este o recomandare foarte importantă, şi adesea contrazisă în practică. Se întâmplă în adunări ca un frate tânăr, după ce s-a împotrivit mult timp chemării Duhului Sfânt, după ce a dat dovadă de multă şovăială, să fie în sfârşit constrâns să mulţumească. O face poate într-un mod slab şi incomplet, lipsindu-i încă încrederea în călăuzirea Duhului Sfânt, preocupat de el însuşi în loc să se gândească la Domnul. Noi care asistăm la această victorie a Duhului, în luptă cu carnea, să nu o stingem. Cei tari trebuie să îngăduie slăbiciunea celor slabi şi astfel vor avea loc progrese la mai mulţi în adunare, care pot să ducă la exercitarea unui dar spiritual adevărat.

            „Nu dispreţuiţi profeţiile; dar încercaţi toate”. Profeţiile, descoperirile Duhului lui Dumnezeu în Adunare nu trebuiau să fie dispreţuiţi. Profeţia este aici, ca în 1 Cor. 14, acea acţiune a Duhului, prin care, în afara descoperirilor obţinute ale Cuvântului, sufletele sunt puse în legătură cu gândurile lui Dumnezeu. Numai că toate aceste descoperiri trebuie să fie încercate şi verificate, cum au fost odinioară cuvintele lui Pavel la Bereea, prin adevărul Scripturilor, pentru a şti dacă veneau cu adevărat de la Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeul păcii să vă sfinţească deplin; şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să fie păstrate fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (v.23). Ultima lui dorinţă este ca la ei, cum spune un altul, „omul în toate părţile fiinţei sale: vasul prin care exprimă ceea ce este, afecţiunile naturale ale sufletului său, ca şi partea cea mai înaltă a naturii sale, adică duhul său prin care este mai presus de animale şi într-o relaţie inteligentă cu Dumnezeu”, să fie sfinţit în întregime, astfel încât să răspundă naturii Celui care ne-a fost descoperit ca Dumnezeul păcii. Apostolul nu doreşte pentru tesaloniceni o sfinţire practică parţială, ci o punere deoparte a fiinţei întregi pentru Dumnezeu, astfel încât Isus, la venirea Sa, să ne găsească fără vină. Ce dorinţă mai înaltă pentru sfinţi decât aceasta! Da, sfinţenia noastră practică corespunde speranţei noastre pentru această venire apropiată a preaiubitului nostru Mântuitor, când Îşi va prezenta Soţia Lui sfântă, fără pată şi fără vină!

Dar cum, neputincioşi şi slabi cum suntem, vom realiza vreodată o asemenea despărţire. Ascultaţi răspunsul: „Cel care vă cheamă, care va şi face aceasta” (v.24)