Discuţii asupra

Epistolei a doua către Tesaloniceni

 

TABLĂ DE MATERII

1. REMARCI PRELIMINARE

2. Capitolul 1:1-5

3. Capitolul 1:5-10

4. Capitolul 1:6-12

5. Capitolul 2:1-12

6. Capitolul 2:1-12

7. Capitolul 2:13,14

8. Capitolul 2:15-17 şi capitolul 3

 

1. REMARCI PRELIMINARE

În „Discuţii asupra Epistolei întâi către Tesaloniceni” am remarcat că venirea Domnului pentru a-i lua pe sfinţi la El (speranţa creştină propriu-zisă), care formează subiectul principal al acestei epistole, nu intră, în nici un fel, în cadrul profeţiei. Să nu uităm totuşi acest cuvânt: venirea (sau parusia) se întinde dincolo de evenimentul pe care tocmai l-am menţionat. După cum ştiţi toţi, arătarea Domnului (epifania Sa) este a doua fază a venirii Lui: nu va avea loc, ca prima fază, pentru a-i lua pe sfinţi, ci pentru a-i aduce din nou cu Domnul.

Ori despre arătarea Domnului ne vorbeşte Epistola a doua către Tesaloniceni.

Totuşi, Duhul lui Dumnezeu nu desparte aceste două faze în mod absolut, cum ne-am putea aştepta dacă ar fi vorba de logica omenească; aceasta este uşor de înţeles, căci Duhul lui Dumnezeu nu poate, deşi le diferenţiază, să separe harul Său de dreptatea Sa, adevărul Său de dragostea Sa, Împărăţia cerească a lui Hristos de Împărăţia Lui pământească. Mai mult, hotărârile lui Dumnezeu formează un ansamblu în care toate părţile se ţin şi se completează reciproc. De aceea parusia şi epifania, deşi fiind distincte, se leagă în mod necesar una de cealaltă. De aici expresia pe care o găsiţi în cap.2, v.8: Domnul va mistui pe cel nelegiuit cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa „prin arătarea venirii Sale” (prin epifania parusiei Sale).

În contrast cu Epistola întâi, a doua nu ne vorbeşte decât o singură dată despre venirea Sa, despărţind-o complet de arătarea Sa (cap.2:1), şi acest pasaj, după cum vom vedea, rezumă într-un singur cuvânt conţinutul Epistolei întâi. Este deci o zi care răspunde speranţei noastre actuale: ziua când Domnul va veni să-i strângă la El pe toţi sfinţii înviaţi şi schimbaţi – şi o zi pe care o aşteptăm de asemenea, nu în acelaşi moment, dar cu aceeaşi demnitate cu prima, pentru că vom lua parte direct şi imediat la ea, cu Mântuitorul nostru, ziua glorioasă în care va veni cu toţi sfinţii Săi, luaţi în prealabil la El, pentru a întemeia Împărăţia Sa prin judecăţile pe care le va înfăptui asupra lumii.

Acest cuvânt: „judecăţile” ne aduce în mod necesar la conţinutul profeţiei. Într-adevăr, timpurile şi evenimentele profetice, caracterizate de calamităţi teribile care se vor abate asupra oamenilor, nu vor începe să se deruleze decât după momentul în care Domnul îi va fi răpit la El pe sfinţii din toate economiile, cu Mireasa cerească, Biserica Sa. Atunci lucrurile viitoare (triumful aparent, dar momentan al lui Satan în lume) anunţate de toţi profeţii, se vor succede cu o rapiditate fulgerătoare, pentru a atinge punctul culminant în apostazia iudaismului şi a creştinătăţii (părăsirea totală a lui Dumnezeu şi a Hristosului Său, tăgăduirea Tatălui şi a Fiului), cea mai mare nelegiuire pe care o mai poate adăuga lumea crimei de a-L fi răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Înaintea acestei apostazii finale, la pregătirea căreia asistăm din ce în ce mai mult, mânia şi indignarea lui Dumnezeu, reţinute până atunci de lunga Sa răbdare faţă de oameni, vor trebui să-şi dea curs liber.

Pentru noi credincioşii, prima fază a venirii Domnului, parusia Sa, nu este, după cum am spus, un eveniment profetic şi nu are nici o legătură cu judecata. Această fază sunt zorii zilei, încununarea harului, subiect minunat pentru inima celor răscumpăraţi. Când Isus va veni să-Şi răpească Mireasa la El, nu va fi ca să-Şi arate gloria, de aceea lumea nu-L va vedea, dar credincioşii Îl vor vedea sub trăsăturile harului Său, cunoscute numai de ei. Cum a coborât în har în această lume, pentru a-Şi da viaţa ca răscumpărare pentru cei răscumpăraţi, va reveni din cer în har pentru a-i aduna în jurul Său  şi va desăvârşi harul Său introducându-i în glorie. Într-adevăr, acest moment va fi triumful definitiv al harului. Cei care au învăţat să-L cunoască în toată măreţia Sa pe cruce, vor gusta încununarea sa glorioasă când Isus va veni să-i strângă la El pe toţi sfinţii Săi.

Pentru lume, care nu va vedea nici nu va şti nimic despre această primă fază, a doua, „arătarea venirii Sale” (2:8) va fi lumina Soarelui dreptăţii. Ea îi va desfiinţa pe necredincioşi, dar aceasta va fi în vederea gloriei lui Hristos, pentru a întemeia pe pământ Împărăţia Sa de dreptate şi de pace (Mal. 4:1-3).

Această epifanie este arătarea gloriei Sale şi vom vedea în capitolul nostru ce o caracterizează. Trebuie ca Domnul, respins, răstignit şi dispreţuit de lume, să fie glorificat ca Domn, şi va fi, prin judecată. Duşmanii Săi vor fi nimiciţi, dar aceasta nu va fi ultimul cuvânt al gloriei Sale: acesta este, după cum am spus, judecata care va întemeia Împărăţia Sa. Atunci „pământul va fi plin de cunoaşterea gloriei Domnului, după cum apele acoperă fundul mării”               Atunci glorioasa diademă a lui Isus înviat va străluci în mod public în toate cununile Lui, cea a lui Mesia, a Fiului lui Dumnezeu, a Fiului Omului, a Fiului lui David, a Marelui Preot aşezat pe tronul Său, după rânduiala lui Melhisedec. Va avea în mâna Sa un toiag de fier pentru a paşte naţiunile sau a le zdrobi la cea mai mică intenţie de răzvrătire; dar va încredinţa acest toiag sfinţilor cereşti pe care-i va asocia la domnia Lui. În Vechiul Testament, tovarăşii Lui în Împărăţie vor fi Rămăşiţa credincioasă a lui Israel şi naţiunile Îi vor fi supuse; în Noul, sfinţii cereşti vor domni cu El, şi Biserica, Mireasa Lui, va fi tovarăşa Sa pe tron.

Toate lucrurile despre care tocmai am vorbit aparţin profeţiei. Noul Testament, să observăm cu atenţie, are tot atât de-a face cu profeţia ca şi Vechiul, atunci când este vorba de guvernarea lui Dumnezeu pe pământ. Noul ne prezintă fără îndoială subiecte mult mai importante şi mai înalte decât acesta, căci ne scoate din domeniul pământesc pentru a ne intoduce în cer şi în relaţiile noastre eterne cu Tatăl şi cu Fiul, dar, când este vorba de guvernarea lui Dumnezeu, Noul Testament coboară din nou pe pământ şi ne mentine în mijlocul aceloraşi principii ca şi Vechiul, numai cu diferenţa că Israel în Vechiul Testament, şi in Noul Testament creştinătatea, ocupă partea din faţă a scenei.

Este nevoie să adăugăm că profeţia Vechiului Testament, ca şi cea a Noului, ne prezintă înainte de toate gloriile Persoanei lui Hristos în raport cu guvernarea Lui. Numai că Noul, când vorbeşte „despre puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos” , descrie gloriile Sale într-un mod infinit mai bogat şi mai variat. Ajunge să citim Apocalipsa ca să vedem diferenţa.

Vechiul Testament ne prezintă judecăţile care vor cădea mai întâi asupra Israelului necredincios, apoi asupra naţiunilor, Dumnezeu mântuind în cele din urmă, prin „strâmtorarea lui Iacov” şi „necazul cel mare”, pe cei din popor sau din naţiuni care vor fi crezut. Vechiuul Testament se ocupă deci, pe de o parte cu poporul evreu, pe de alta, cu naţiunile cărora Dumnezeu le-a încredinţat guvernarea ca urmare a necredincioşiei lui Israel, şi arată cum judecăţile îi vor atinge pe toţi pentru a restabili domnia lui Mesia, singura guvernare care răspunde în mod desăvârşit gândurilor lui Dumnezeu.

Profeţia Noului Testament diferă de aceasta. După respingerea lui Mesia, a cărei consecinţă a fost disperarea lui Israel, un lucru nou intră în scenă: creştinismul. Hristos, părăsit de iudei şi răstignit de naţiuni, înviază şi urcă la dreapta lui Dumnezeu.

De acolo, prin trimiterea Duhului Sfânt, formează Biserica Sa aici jos, şi va lua în întâmpinarea Sa pe această Mireasă pe care a câştigat-o.

Numai că, în calitate de Trup responsabil în această lume, Biserica a devenit coruptă în totalitate. De aceea, în Noul Testament, profeţia ne prezintă nu judecăţile asupra poporului evreu sau a naţiunilor, despre care nu vorbeşte decât în treacăt, ci asupra creştinătăţii care, în loc să fie sfinţită (să fie despărţită pentru Dumnezeu), a devenit sfera tronului lui Satan, apoi „locuinţa demonilor şi mizeria oricărui duh necurat” . Între-adevăr, acest corp responsabil, devenit creştinătatea, va atinge dezvoltarea sa finală în „Babilonul cel mare” de la sfârşit. Deci despre creştinătate ne va vorbi epistola noastră, la fel ca şi Apocalipsa. Cu toate acestea, când este vorba, în Noul Testament, de evenimentele profetice ale sfârşitului, destinele poporului evreu vin să se intercaleze pentru a completa tabloul (vedeţi, de exemplu, cartea mică din Apocalipsa 10:8-11:13). Aceste destine nu pot rămâne izolate de „lucrările care trebuie să se întâmple curând” , de aceea, în Noul Testament, judecăţile acestui popor ocupă locul lor special printre cele ale creştinătăţii.

Epistola noastră este un exemplu. Găsim acolo şi judecata creştinătăţii şi partea pe care poporul evreu o va avea în apostazia sa, prin intermediul lui Antihrist, profet mincinos, dar şi fals Mesia evreu care îşi va întemeia împărăţia la Ierusalim. Când ne dăm seama de această deosebire, înţelegem de ce expunerea aceloraşi evenimente profetice are un caracter atât de diferit în Noul şi Vechiul Testament, şi de asemenea de ce multe evenimente profetice viitoare, menţionate în Noul Testament, nu sunt menţionate măcar o singură dată în Vechiul şi viceversa. Înţelegem astfel cât de zadarnică este încercarea de a armoniza cele două categorii de profeţii, subiectele pe care le tratează fiind întotdeauna diferite şi adeseori opuse.

De la început la sfârşit, Noul Testament prezintă deci părţi profetice la care, cum spune apostolul Petru, „am face bine să fim atenţi” . Astfel, de exemplu, cap.24 din Matei conţine o profeţie a Domnului, în legătură cu „ziua Sa” în raport cu Israel şi cu Împărăţia; cap.25 o profeţie care tratează despre venirea Mirelui şi ceea ce o va urma, ca şi responsabilitatea celor care au purtat Numele Său în absenţa Sa şi rezultatele viitoare ale purtării lor; - şi la sfârşitul aceluiaşi capitol, o profeţie cu privire la domnia lui Hristos, în raport cu felul în care naţiunile îi vor fi primit pe fraţii evrei ai Domnului în absenţa Sa.

Apocalipsa dezvoltă pe tot cuprinsul său profeţia Noului Testament, cu privire la creştinătate. Această carte ne face cunoscută soarta naţiunilor creştine, cufundaţi, ca poporul evreu, în apostazie; şi restabilirea domniei lui Hristos asupra naţiunilor, domnie care va avea ca centru noul Ierusalim, Mireasa cerească.

Pe lângă aceste mari subiecte, întâlnim în mod constant prezentarea adevărurilor profetice generale sau parţiale în toate Evangheliile şi în aproape toate epistolele, fie că este vorba de Împărăţia lui Dumnezeu, sau de zilele de pe urmă, sau de sfârşitul tuturor lucrurilor şi de timpurile eterne. Epistola a doua către Timotei, Epistola lui Iuda, Epistola a doua a lui Petru, oferă exemple frapante. Printre epistole este una care posedă, prin excelenţă, acest caracter profetic, şi anume Epistola a doua către Tesaloniceni, a cărei citire o începem în această seară. Aflăm din ea ceea ce nici o altă parte a Scripturii nu arată în mod atât de evident, care va fi judecata Celui Rău, a lui Antihrist, şi care vor fi instrumentele acestei judecăţi; ne descrie trăsăturile înfricoşătoare ale acestui om al păcatului, ultima întrupare a lui Satan, care nu numai că va blasfemia Numele Tatălui şi al Fiului, ci se va prezenta lumii întrgi ca fiind Dumnezeu şi va face să fie adorat ca Dumnezeu. Toate aceste caracteristici profetice ale Celui rău sunt puse în evidenţă în epistola noastră; şi evenimentele care vor însoţi ziua Domnului în raport cu creştinătatea sunt la fel de clar expuse în ea ca în Apocalipsa, deşi într-o manieră mai succintă.

Deci prin judcată va fi restabilită Împărăţia lui Dumnezeu. Necazurile mari pe care le suferă creştinii sunt o dovadă a acestei drepte judecăţi, ca să fie „socotiţi vredinici de Împărăţia lui Dumnezeu” (1.5).

Aceste cuvinte: „Împărăţia lui Dumnezeu” se acordă cu caracterul profetic al epistolei noastre. În epistole, Împărăţia lui Dumnezeu este considerată de obicei sub caracterul ei moral şi ca putere spirituală (vedeţi, de exemplu, Rom.14:17; 1Cor.4:20), dar aici găsim, din punct de vedere profetic, Împărăţia cerească şi pământească. Ea va fi inaugurată de arătarea Domnului când sfinţii, adunaţi mai înainte de El în cer, vor fi arătaţi în public, ca făcând parte din această Împărăţie căreia îi aparţin deja din punct de vedere spiritual. În Apoc. 1:9, Ioan declara că ia parte cu fraţii săi la „necazul şi Împărăţia şi răbdarea” lui Isus Hristos, gând exprimat în pasajul din Tesaloniceni pe care tocmai l-am citat. Când Împărăţia lui Dumnezeu va fi pe deplin restabilită prin arătarea Domnului, nu numai sfinţii glorificaţi vor domni pe pământ (Apoc. 5.10), ci părţile cerească şi pământească ale Împărăţiei vor corespunde una alteia într-o perfectă armonie.

Astăzi Împărăţia lui Dumnezeu există în mod tainic, dar real, sub forma Împărăţiei cerurilor, în absenţa Împăratului. În aparenţă „Stăpânul câmpului”  doarme; în realitate, El face să conlucreze răutatea oamenilor şi toată ura lui Satan împotriva Lui, pentru împlinirea planurilor Sale. Se apropie ziua când rezultatul guvernării ascunse a lui Dumnezeu va fi pus în lumină deplină, când se va vedea că însuşi răul a conlucrat la triumful definitiv al binelui, la restabilirea unei domnii a păcii, a dreptăţii şi gloriei sub stăpânirea lui Hristos, şi când hotărârile eterne ale lui Dumnezeu se vor împlini în sfârşit, glorificându-L pe Hristos şi pe cei care au suferir cu El.

Voi adăuga încă un cuvânt la aceste remarci preliminare:

Ocupându-ne de profeţii, trebuie să evităm o primejdie, şi în ceea ce mă priveşte, fiind mai mult sau mai puţin familiar cu aceste subiecte, simt foarte acut acest pericol. Când Cuvântul ne prezintă evenimentele profetice ale sfârşitului, nu trebuie să căutăm în ele, oricât de interesante ar fi, o întreţinere a curiozităţii noastre, sau să cedăm nevoii de a le coordona şi a forma din ele un întreg logic care, acordându-se cu raţiunea noastră omenească, să satisfacă dorinţa ei de claritate, ordine şi simetrie. Nu acesta este, fiţi siguri de aceasta, scopul profeţiei, scop pe care Epistola a doua către Tesaloniceni tocmai îl pune în lumină deplină. Ea descrie, fără îndoială, în detaliu evenimentele care vor însoţi ziua Domnului, dar este, ca orice profeţie, „descoperirea Domnului Isus în cer” (1:7). Astfel ni-L prezintă pe Domnul primul capitol, venind ca Judecător, pentru a-Şi cere drepturile asupra lumii, dar asociind de asemenea pe toţi răscumpăraţii Săi la această descoperire a Lui Însuşi, perspectivă care umple inimile noastre de recunoştinţă şi de bucurie. În acelaşi timp cu sfinţenia şi dreptatea Sa, planurile cele mai secrete ale lui Dumnezeu, gândurile de dragoste ale lui Hristos cu privire la ai Săi, ne sunt dezvăluite, pentru că dă „har”, cum vedem în Epistola întâi, şi „glorie”, cum vedem în cea de a doua (conform Ps. 84:12). Ce minunat este acest cuvânt: „Va veni ca să fie glorificat în sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire, în ziua aceea, în toţi cei care au crezut” (1:10).

Dacă nu citim această admirabilă epistolă cu gândul de a contempla în ea gloriile Mântuitorului nostru, manifestate în ochii tuturor, glorii la care vom lua parte când va veni să-Şi exercite judecăţile asupra lumii, sufletele noastre ar pierde orice folos din ea. Pentru a evita ispita de a pune pe primul plan multiplele evenimente profetice, avem nevoie de o privire sinceră, legată de o singură şi unică ţintă,  Persoana Domnului.

Să citim deci această epistolă în acest spirit; vom scoate din ea noi provizii din „bogăţiile de nepărtuns ale lui Hristos” ; inimile noastre vor fi pline de adoraţie pentru El, şi perspectiva „venirii Sale cu toţi sfinţii Săi” ne va întări în speranţa arătării Lui. Înainte de a începe primul capitol, mai doresc să vă fac să observaţi că aceste Discuţii au ca scop nu învăţătura, ci zidirea. Ele nu au nici intenţia de a repeta ceea ce scumpi slujitori ai lui Dumnezeu ne-au prezentat adeseori în scrierile lor, scrieri a căror lectură şi studiu silitor nu vi le-aş putea recomanda mai mult. Această remarcă îmi oferă prilejul de a exprima o dorinţă pentru noi toţi. De fiecare dată când citim Cuvântul, să ne punem în primul rând, nu înaintea învăţăturii altora, oricât folos am putea trage din ea, ci înaintea învăţăturii lui Dumnezeu Însuşi prin Duhul Sfânt! Ar fi modul de a învăţa adevăruri utile şi folositoare chiar pentru zilele pe care le traversăm, şi vă îndemn să folosiţi constant acest mijloc; nu există progrese reale în adevăr, decât în acest fel. Să preţuim foarte mult darurile care slujesc la zidirea Trupului lui Hristos, verificând cu grijă învăţătura lor prin Scripturi, şi nici măcar să nu ne hrănim cu iluzia că Dumnezeu ne va descoperi din nou în mod personal, fără să ţină cont de învăţăturile precedente, adevărurile pe care ni le-a făcut cunoscute prin alţii. O asemenea pretenţie nu ar fi decât orgoliu spiritual. Dar insisit asupra acestui lucru: fiecare dintre noi să trăiască personal Cuvântul, ca el să fie în noi nu o literă moartă, nici o doctrină ortodoxă fără rod, ci un cuvânt viu. Să nu fim nici tentaţi să etalăm, ca venind de la noi, cunoştinţele pe care le-am primit de la fraţii noştri. Se înţelege de la sine, Cuvântul, în linii mari, va prezenta tuturor celor care sunt cu adevărat supuşi aceleaşi adevăruri, pe care fără îndoială nu le-ar fi prevăzut, fără acţiunea puternică a Duhului prin slujitorii privilegiaţi ai Domnului (şi cât sunt de plâns cei care nu ştiu sau nu vor să profite de învăţăptura lor), dar suntem toţi chemaţi să facem, sub aceeaşi călăuzire a Duhului, descoperiri personale în câmpul divin şi inepuizabil al Cuvântului lui Dumnezeu.

 

2. Capitolul 1:1-5

Apostolul zice în versetul 3: „Suntem datori să mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, după cum se cuvine, deoarece credinţa voastră creşte peste măsură şi dragostea fiecăruia dintre voi toţi, unii faţă de alţii, prisoseşte”.

Aceste mulţumiri, se pare, se apropie mult de cele ale Epistolei întâi; ele diferă totuşi, şi ne fac să constatăm mai întâi o înaintare reală la tesaloniceni. În Epistola întâi (3:10), apostolul dorise să împlinească lipsurile credinţei lor, care avea atunci ceva defectuos; dar acum credinţa lor creştea peste măsură. În Epistola întâi, apostolul îi îndemna să prisosească în dragoste unii faţă de alţii (3:12); aici putea spune: „Dragostea fiecăruia dintre voi toţi, unii faţă de alţii prisoseşte”. Îndemnurile lui aduseseră roadă şi tesalonicenii înţelegeau şi realizau ceea ce Duhul Sfânt vroise să-i facă să priceapă.

Totuşi, în mijlocul acestor progrese reale, o mică fisură, dacă îndrăznesc să mă exprim aşa, se produsese în speranţa lor. Pavel nu le mai zice, ca în Epistola întâi: „Aducându-ne aminte de răbdarea speranţei voastre” (1:3), ci „noi înşine ne lăudăm cu voi în adunărille lui Dumnezeu pentru răbdarea şi credinţa voastră” (2 Tes.1:4). Le lipsea un lucru care abia se observa, deoarece răbdarea lor în încercare era pe cale să crească. Erau departe, tocmai am văzut aceasta, de a-şi părăsi dragostea dintâi, precum Biserica din Efes, în cap.2 din Apocalipsa; dar Satan care încercase odinioară, fără să reuşească, să-i facă să-şi piardă credinţa (1 Tes. 3:5), schimba acum tactica şi căuta, prin necaz, să clatine, pentru a le-o răpi apoi, speranţa care îi susţinuse atât de minunat până atunci.

În versetul 5 din cap.3, apostolul le zice: „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos”. Nu spune: „spre răbdare”, pentru că o aveau, ci „spre răbdarea lui Hristos”, pentru că vrea să aducă dragostea şi speranţa lor la centrul şi ţinta lor. În acelaşi timp când leagă speranţa lor de Hristos, li-L prezintă pe El, în acest pasaj, ca pe Modelul desăvârşit al răbdării. La aceasta suntem şi noi, creştinii, chemaţi, în aceste zile neplăcute ale declinului, când totul pare să se prăbuşească în jurul nostru. „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele” (Apoc.3:10), îi spune Domnul Filadelfiei. Când inima noastră este plină de „răbdarea lui Hristos”, putem trece, fără să ne clătinăm prin necazurile actuale, ştiind că nu este departe clipa când, prin venirea Mântuitorului nostru preaiubit, vom fi păziţi „de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit” (Apoc. 3:10). În epistopla noastră, tesalonicenii erau în pericol să-şi piardă speranţa în mijlocul necazului, erau în pericol să privească, precum apostolul Petru, valurile înfuriate gata să-i înghită, în loc să privească ţintă numai la Isus.

Într-adevăr, aceşti creştini tineri treceau, în acel moment printr-o persecuţie fără precedent, stârnită de Satan pentru a le răpi aşteptarea Domnului. El căuta să-i convingă că, dacă suferă astfel, era pentru că ziua Fiului Omului, ziua necazului celui mare, urmată de judecata finală, sosise deja. Ori, dacă acea zi era acolo, speranţa lor în venirea Domnului pentru a-i elibera, era o iluzie la care trebuiau să renunţe.

Dar, foarte departe de a fi o judecată a lui Dumnezeu asupra lor, această persecuţie era o încercare a credinţei lor care trebuiau să fie „găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos” (1Petru 1:7). Mai mult, Dumnezeu înregistra suferinţele lor, pentru că nu uită nimic din ceea ce oamenii le-au făcut alor Săi, fie în bine, fie în rău. Va veni o zi, într-adevăr, în care durerile pe care credincioşii le-au suferit din partea lumii vor fi o dovadă că judecata lui Dumnezeu asupra oamenilor este dreaptă. Când Se va arăta Domnul, atitudinea lor faţă de copiii lui Dumnezeu se va arăta ca nefiind, în fond, decât ostilitate împotriva lui Hristos Însuşi. Lumea de-abia se îndoieşte de aceasta: consideră un lucru neînsemnat calomniile, reaua sa voinţă faţă de purtarea copiilor lui Dumnezeu. Acuzaţiile oamenilor sunt, vai! prea adesea îndreptăţite; totuşi, departe de a proveni de la ei dintr-o sete de dreptate şi de sfinţenie, sau de la râvna pentru bine, ele nu au în fond altă origine decât ura care i-a făcut odinioară să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu. Dar va veni ziua când tainile inimilor vor fi descoperite şi când se va dovedi că nici Satan, nici lumea, nu aveau dreptul să-i condamne pe cei pe care Dumnezeu îi îndreptăţeşte. Dacă trebuie să îndure din partea lui Dumnezeu durerile ca disciplină aici jos (şi aceasta, pe bună drepatte!) va veni clipa când, în faţa tuturor vrăjmaşilor lor, se va zice, nu: „Ce au făcut?” ci: „Ce a lucrat Dumnezeu?” (Num. 23:23).

Apostolul adaugă: Necazurile voastre sunt „o dovadă a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, ca voi să fiţi socotiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi” (v.5). Aceste cuvinte „socotiţi vrednici” se mai întâlnesc în trei pasaje:

Luca 20:35 pune în contrast „fiii veacului acestuia” cu cei care sunt „socotiţi vrednici să aibă parte de veacul acela şi de învierea dintre morţi”.

În Luca 21:36, ucenicii sunt îndemnaţi să vegheze şi să se roage în orice timp, ca să fie socotiţi vrednici să scape de toate acestea care vor avea loc şi să stea înaintea Fiului Omului.

În Fapte 5:41, apostolii au plecat dinaintea sinedriului, „bucurându-se că au fost socotiţi vrednici să fie dispreţuiţi pentru Numele Lui”. Gândurile exprimate în aceste trei pasaje sunt exprimate şi în pasajul nostru. Tesalonicenii treceau prin necaz pentru Numele lui Hristos, şi chiar prin aceasta erau socotiţi vrednici să scape de judecată şi să aibă parte de Împărăţia lui Dumnezeu. A suferi pentru Hristos este o demnitate pe care Dumnezeu ne-o conferă făcând din noi tovarăşii unui Isus respins. Preţuim noi suferinţa cu El ca un mare motiv de bucurie? Ştim noi că drumul care ne duce la aceeaşi glorie ca pe El, este crucea? Dorim cu înflăcărare, ca apostolul Pavel, să cunoaştem comuniunea suferinţelor Sale, ca să ajungem la învierea dintre morţi, în care Domnul ne-a luat-o înainte? (Fil. 3:10,11).

Nu insistăm aici asupra suferinţelor prin care trecem ca pedeapsă sau ca disciplină, pentru că nu se poate spune despre ele că suntem socotiţi vrednici să le îndurăm. Totuşi nu trebuie să uităm că, la credincios, o anumită disciplină este întotdeauna inseparabilă de încercare a credinţei. Oamenii lui Dumnezeu cei mai eminenţi, nefiind altceva decât fiinţe slabe şi imperfecte, ne oferă permanent exemplu. Apostolul Pavel „murea în fiecare zi”: moartea lucra în iubiţii lui corinteni. Trebuia ca un înger al lui Satan să-l biciuiască, pentru ca virtutea lui Hristos să se manifeste deplin în infirmitatea sa.  Apostolul Petru  fiind dus unde  nu voia,  putea să-L  glorifice pe Dumnezeu în moartea sa (Ioan 21:18).

Acelaşi adevăr reiese din istoria profetică a Rămăşiţei lui Israel. Aceşti credincioşi vor trece prin necazul cel mare ca disciplină, pentru a fi aduşi la pocăinţa naţională, dar îl vor aborda şi cu integritatea inimii, într-o umblare sfântă, şi respectarea legii Domnului (vedeţi Ps.1), astfel încât Duhul lui Dumnezeu va aduce mărturie despre ei că sunt fără vină şi vrednici să-L urmeze pe Mielul oriunde ar merge El (Apoc. 14:4,5).

Trebuie să fie la fel şi pentru noi. Să nu ne mulţumim să vedem, în judecata lumii, o disciplinare preventivă sau o pedeapsă pentru inconsecvenţa umblării noastre, ceea ce, într-o anumită măsură, întristări vor fi întotdeauna, ci să fim fericiţi că suntem socotiţi vrednici să suferim pe nedrept pentru Evanghelie, pentru Numele lui Hristos, şi pentru mărturia Lui. Atunci şi noi vom fi socotiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu pentru care vom fi suferit. O! cât de puţin cunoaştem ce sunt suferinţele pentru dreptate şi pentru Domnul, ce înseamnă să fim socotiţi vrednici de a avea parte cu El!

Şi, de fapt, numai El a fost socotit vrednic de o glorie mult mai minunată decât cea a celui mai sfânt dintre oamenii păcătoşi (Evrei 3:3); numai El a fost socotit vrednic să împlinească toate planurile lui Dumnezeu şi să ducă la bun sfârşit toate căile Lui pentru restabilirea Împărăţiei Sale (Apoc. 5:4,9); numai El nu a avut niciodată nevoie, ca noi, să fie făcut după chipul lui Dumnezeu prin disciplină; numai El a fost încercat de şapte ori, fără să iasă din vasul pentru topit altceva decât un aur absolut lipsit de orice aliaj. De asemenea, când harul Lui ne va fi şlefuit pentru a ne face vrednici de gloria Sa şi de Împărăţia Sa, Îl vom vesti ca pe singurul demn să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, onoare, glorie şi binecuvântare!

 

 

 

3.Capitolul 1:5-10

Este important să facem să reiasă un punct de legătură între Epistola întâi şi a doua către Tesaloniceni. Deşi prima ne vorbeşte în mod special de venirea Domnului pentru a-Şi lua Biserica, cu toate acestea nu uită la sfârşit să stabilească un contrast între această speranţă şi ziua Domnului. După ce a arătat în cap.4 că Isus, când va apărea, îi va lua cu El pe sfinţii care au adormit, apostolul abordează, în cap.5, ziua Domnului, deosebind-o în mod absolut de venirea Mântuitorului pentru a-i lua pe răscumpăraţii Săi la El. În acest cap.5, ziua are o singură caracteristică: Domnul va exercita în ea judecata Sa asupra lumii; o ruină subită va veni peste oameni când vor zice: „Pace şi siguranţă”, şi nu vor mai avea nici o posibilitate de a scăpa de această nenorocire, în timp ce creştinii, fiind acum fii ai luminii şi fii ai zilei, nu vor putea fi atinşi de ea.

Epistola a doua continuă, ca să zicem aşa, subiectul acestui cap.5, dar diferă de acesta prin aceea că ziua Domnului are două caracteristici, în loc de una singură. Prima dintre aceste caracteristici (corespunzând lui 1Tes. 5) este judecata care va cădea asupra lumii la descoperirea lui Isus Hristos; a doua este descoperirea gloriei Sale în răcumpăraţii Săi. Această glorie va fi, fără îndoială, propria Sa glorie, „gloria tăriei Sale”, dar „Va veni ca să fie glorificat în sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire, în ziua aceea, în toţi cei care au crezut” (1:10). Cei care şi-au pus încrederea în Domnul Isus, vor moşteni această glorie cu El, dar, şi mai mult, vor fi purtătorii ei. Poziţia lor în glorie se va arăta înaintea tuturor ochilor gloriei lui Hristos Însuşi. Ne vom bucura fără îndoială de ea cu El, dar spunem că acest pasaj ne face cunoscut un lucru infinit mai minunat decât propria noastră glorie, aflăm de aici că Domnul Isus va face din noi, când Se va arăta, pietre preţioase care vor fi strălucirea cununei Lui glorioase, şi care vor reflecta pretutindeni, nu ce vom fi noi, ci ceea ce este El Însuşi. El va fi glorificat, El care va fi admirat în ai Săi, în ziua arătării Lui.

Cuvântul ne vorbeşte aici despre acest gând într-un mod cu totul deosebit. Acest capitol, citit în lumina gloriei lui Hristos, glorie de care vom avea parte, ne dă o învăţătură pe care nu ne-ar putea-o niciodată da, dacă nu am avea în vedere decât binecuvântările viitoare. Le fel judecăţile vor fi pentru noi un subiect de învăţătură, pentru că gloria lui Hristos se va arăta în ele.

O altă chestiune mă frapează în aceste versete. Expunerile profetice din Vechiul Testament menţionează fie „necazul cel mare” care va atinge lumea întreagă de asemenea. Ori creştinii vor fi păziţi departe de acest loc şi de acest ceas. Totuşi, după cum vedem aici (v.4-6), trebuie să treacă în timpul vieţii lor prin persecuţii şi necazuri. Era şi ceea ce vestea Domnul ucenicilor Săi: „În lume aveţi necaz” (Ioan 16:33). Acest necaz poate fi îngăduit pentru a ne restaura, după cum vedem în epistola către Adunarea din Smirna (Apoc.2:9). Smirna se încrezuse în bogăţia ei, dar într-un timp în care era gata a se stabili confortabil pe pământ, Domnul îngăduie necazul pentru a o aduce la El. Acesta nu este propriu-zis cazul aici. Fără îndoială Domnul vroia şi să-i înveţe pe tesaloniceni, prin această încercare, că erau în pericol să piardă ceva din privilegiile lor creştine, dar necazul prin care treceau era înainte de toate o sforţare al lui Satan împotriva speranţei credincioşilor în venirea Sa. El lovea în speranţa lor, cum am văzut, după ce căutase mai înainte să le clatine credinţa. Datorită lui Dumnezeu, tesalonicenii sunt feriţi de această viclenie a Duşmanului care ţintea naufragierea speranţei lor. Apostolul îi încurajează arătându-le că, dacă treceau prin necaz, el era calea gloriei Împătăţiei.

Şi acum, să punem această întrebare serioasă: Suferim pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Ignorăm poate ce înseamnă să înduri din partea lumii suferinţe pentru dreptate? Mărturia noastră este acceptată sau respinsă de lume? Este de un miros neplăcut sau plăcut înaintea lui Dumnezeu? Remarcaţi că unul dintre aceste lucruri îl exclude pe celălalt. Când lumea acceptă mărturia noastră, ne numeşte „buni creştini”. Aşa numeşte ea întotdeauna pe creştinii care părăsesc poziţia lor de sfinţenie pentru a umbla mai mult sau mai puţin cu ea. Când lumea respinge mărturia noastră, ne leapădă ca pe nişte gunoaie. Cu cât suntem mai credincioşi, cu atât mai mult ne urăşte. Nu vorbesc de criticile ei; ele nu pot să lipsească, dacă le dăm prilej, prin inconsecvenţele noastre, duşmanilor lui Hristos; dar în sfârşit, în ciuda multelor noastre lipsuri, este mărturia noastră astfel încât lumea să fie obligată să recunoască, de bunăvoie sau nu, că motivele, bucuriile, activitatea noastră, îi sunt străine? Sau viaţa noastră creştină Îl obligă pe Dumnezeu Însuşi să spună: Dacă îţi dau gloria, nu este pentru că te socotesc vrednic de Împărăţia Mea din cauza credincioşiei tale? Mântuitorul nostru preaiubit nu a găsit altceva în această lume decât o ură nemeritată. Fără îndoială Dumnezeu a avut grijă în timpul slujirii Sale să poată  „să bea torentul pe cale” pentru a-L înviora în călătoria Sa obositoare. O samariteancă L-a recunoscut ca Hristosul, o Marie a stat la picioarele Lui pentru a-L asculta, a-L ruga sau a-L asculta, a-L ruga sau a-L adora. În afară de puţine împrejurări, când lângă Tatăl totul era pace şi „bucurie desăvârşită” , aici jos totul era suferinţă pentru El. L-au văzut vreodată oamenii râzând? Râsul nu-şi putea găsi loc pe acest chip mai desfigurat decât al oricărui alt om. Râsul Îi era în întregime străin. Lumii îi place să râdă şi ne asociem cu uşurinţă veseliei ei, pentru că cel care râde uită o clipă îngrijorările şi poverile vieţii; Isus nu le uită niciodată. Râdem când ne purtăm permanent crucea? Dar poate că Isus era de o severitate excesivă? Dimpotrivă, era accesibil copilului slab ca şi celui mai dezonorat, mai pătat, mai umilit dintre păcătoşi; faţa Sa de om al durerilor avea tot atâtea surâsuri câte lacrimi; pentru că şi unele şi celelalte erau roada harului. „Harul este răspândit pe buzele tale” , zice psalmistul, dar acest har era nedreptăţit de adevăr şi de dreptate, de indignare împotriva răului şi de deplină arătare a inimi omului păcătos. El nu era amabilitatea care caută să placă oamenilor,ci dragostea care caută să-i câştige, să-i elibereze de starea lor de mizerie şi de mârşăvie pentru a-i face să cunoască mântuirea şi iertarea, pacea şi bucuria; el era dragostea în plinătatea ei, unită cu durerea pentru starea la care păcatul îi redusese pe oameni. O compasiune nesfârşită umplea inima omenească şi divină a lui Isus. El venise în lume pentru a aduce dovezile în această privinţă. Plângea văzând aripile întunecate ale morţii permanent desfăcute asupra rasei căzute; plânge pentru Ierusalimul sortit distrugerii şi unui chin fără precedent, pentru a nu fi voit să asculte chemările stăruitoare ale tandreţei Lui. Dar, era la fel de străin de râs pe cât era de obişnuit cu lacrimile şi cu surâsul. Trebuie, dacă umblăm pe urmele Lui, să simţim aceasta: eliberaţi de păcat, boldul morţii, vom simţi greutatea îngrozitoare care apasă asupra oamenilor, puterea unui duşman fără milă care îi apasă, după ce i-a redus la robie, şi le vom deschide uşa Dragostei. Aceasta este Evanghelia. Rezultatul va fi, că în loc să vegetăm în egoismul nostru şi în uscăciunea inimii noastre, dragostea lui Hristos, ale cărei ţinte am fost noi înşine, ne va împinge, cum îl contrângea pe apostol, şi ne va face să-i rugăm fierbinte pe oameni să se împace cu Dumnezeu.

Satan ştie multe lucruri; crede că el conduce evenimentele; cunoaşte consecinţele lor imediate; se teme de venirea Domnului şi se grăbeşte să împingă sufletele în abis înainte ca ele să fi putut primi Evanghelia; ura sa nu se domoleşte; dar nu se poate îndoi că va fi aruncat la sfârşit în iazul de foc. Este ceea ce îngerii săi, demonii, ştiau prea bine, când cereau să nu fie chinuiţi înainte de vreme.

Dumnezeu reţine încă aceste ultime evenimente în vederea mărturiei Lui. Această mărturie ai căror purtători sunt creştinii este însoţită de suferinţe, care sunt numite aici: „necazurile voastre pe care le suferiţi”; dar va lua în curând sfârşit, şi ne vom odihni. „Cel puţin”, zice apostolul, „este drept la Dumnezeu să dea în schimb necaz celor care vă necăjesc; şi vouă, care sunteţi necăjiţi, odihnă cu noi, la descoperirea Domnului Isus din cer” (v.6,7). Această odihnă nu o vom avea în timpul descoperirii Domnului, ci la această descoperire. Aceasta vrea să zică: o vom avea deja când Domnul va fi descoperit, pentru că venirea Sa ne va fi introdus în ea înainte de judecată. Dar el spune: odihnă în descoperirea Sa. În aceeaşi clipă în care totul va fi bulversat pe pământ, în care oamenii vor cădea sub loviturile judecăţii, revelată şi executată într-o flacără de foc de îngerii puterii Lui, sfinţii vor fi în odihnă desăvârşită. Toată activitatea desfăşurată în mijlocul judecăţii îi va găsi în odihna glorioasă. La fel, în mijlocul fulgerelor, glasurilor şi tunetelor care ies din tron în Apoc.4:5, îi vedem pe sfinţii glorificaţi ocupaţi, într-o odihnă desăvârşită, să-L adore pe Cel care este în vecii vecilor.

Domnul Isus vine ca să ne introducă în această odihnă. Poate că vine în această seară. Este printre noi cineva care nu-L aşteaptă? Mai târziu responsabilitatea noastră va fi pusă la lumină înaintea tronului lui Hristos, unde fiecare va primi după ceea ce a făcut în trup, fie bine, fie rău; dar  când va veni în har, ca Steaua de dimineaţă, vom fi introduşi într-o odihnă deplină şi definitivă care nu va fi tulburată nici de executarea judecăţii. Vom fi acolo, în mijlocul tulburărilor din „ceasul încercării” (Apoc.3:10). Este ceea ce aşteptăm astăzi, când Domnul poate să facă să se audă în orice clipă glasul poruncii şi când toţi sfinţii vor fi luaţi pe nori, în cer, pentru a fi pentru totdeauna cu El.

 

4.Capitolul 1:6-12.

Cei care i-au necăjit pe copiii lui Dumnezeu vor trebui să poarte toată greutatea necazului final. Să nu uităm, într-adevăr, că Dumnezeul nostru este Dumnezeul răsplătirilor: cu acest adevăr se termină întreaga profeţie a lui Ieremia (51:56). Caracteristicile lui Dumnezeu sunt infinite în diversitatea lor, de aceea cum să pretindem că le putem număra? Îl cunoaştem ca Dumnezeu al luminii, Dumnezeu al dragostei, Dumnezeul cel sfânt, Dumnezeul cel drept, dar insistăm aici asupra caracteristicii, atât de importantă de menţinut în zilele pe care le traversăm, că Dumnezeul cel drept este un Dumnezeu al răsplătirilor. Este uimitor de văzut de câte ori acest adevăr ne este prezentat de profeţi. Oamenii se preocupă de aceasta cât de puţin pot. Pentru a-şi atinge scopurile folosesc violenţa, nedreptatea conştientă, cruzimea, opresiunea, viclenia, ipocrizia, minciuna, toate vicleşugurile lui Satan. Dumnezeu din cer li se pare indiferent la faptele lor, când nu sunt destul de nesăbuiţi ca să-L invoce ca şi complice al fărădelegilor lor, strigând: „Dumnezeu este cu noi!” Şi totuşi ochii Lui se plimbă peste întregul pământ; vede fiecare încălcare a dreptăţii, a echităţii, constată anarhia în locul ordinii, nedreptatea făcută oamenilor fără apărare, ferocitatea, duritatea faţă de aproape, cinismul fără reţinere, corupţia josnică, absenţa acelei mile care se întâlneşte chiar la fiinţele lipsite de inteligenţă. Şi Dumnezeu tace! Omul uită faptele lui rele, dar, în guvernarea divină, vine clipa (la sute de ani uneori după fapta, chiar izolată, ce s-a produs) când judecata care răsplăteşte se abate asupra oamenilor, familiilor, regilor sau naţiunilor vinovate, ca moab faţă de Edom, precum casa lui Saul, atunci când exterminându-i pe gabaoniţi credea că slujeşte lui Dumnezeu!

Dar să nu uităm nici ce ne face cunoscut acest psaj: Dumnezeul răsplătirilor este şi Dumnezeul care plăteşte. Nu uită un pahar de apă rece dat unuia dintre acesşti micuţi, mai mult decât uită ura cu care oamenii pe care i-au rugat fierbinte sa se impace cu El, i-au respins. De aceea este drept la Dumnezeu, să dea odihnă celor care sunt necăjiţi, ca şi să dea necaz celor care îi fac să sufere . Această răsplătire este generală. Creştinii care umblă cu credincioşie în lume pot să se aştepte să nu găsească în ea, precum tesalonicenii, decât suferinţă, dar cu siguranţă răsplătiri. Enoh credea că Dumnezeu este Cel care îi răsplăteşte pe cei care-L caută. Moise privea la răsplătire (Evrei 11:6,26). Va veni deci o clipă când toate suferinţele credincioşilor vor fi răsplătite în glorie. Spun vor fi răsplătite, pentru că oamenii de credinţă din timpurile trecute îşi aşteaptă încă răsplata. S-au scurs secole de când tesalonicenii, fraţii noştri, au suferit pentru Evanghelie. Va veni clipa când Domnul va răsplăti credincioşia lor, socotindu-i vrednici de Împărăţia pentru care au suferit. Şi-au găsit deja locul în cer (noi, cei vii, nu îl avem încă decât în speranţă, prin credinţă şi prin Duhul), dar nu se vor arăta decât cu noi, la arătarea Domnului în glorie, după ce vom fi fost înviaţi şi schimbaţi, împreună cu ei, la venirea Mântuitorului. Cele două domenii ale Împărăţiei, sfera cerească şi sfera pământească, ne vor aparţine pentru totdeauna cu Domnul Isus, pentru că El vrea să împartă ce are cu toţi sfinţii glorificaţi.

De aceea, după cum am zis, venirea Domnului nu este singurul eveniment asupra căruia priveşte tinţă speranţa noastră; aşteptăm şi arătarea Sa.  Atunci  va face  „ca si Săi să se aşeze cu El, pe tronul Său”. Să nu ne ataşăm deci numai de Epistola întâia, ci şi de Epistola a doua către Tesaloniceni, pentru că este legată de gloria lui Hristos, şi aceasta din urmă este legată de răsplătire şi de cununi.

Apostolul îi zice lui Timotei: „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii,  pe  care  mi-o  va  da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea;  şi nu numai mie, ci  şi  tuturor  celor care  iubesc  arătarea  Sa” (2 Tim.4:8,9). În această privinţă mă întreb dacă, în clipa dezbrăcării de cortul nostru pentru a merge lângă Domnul, am putea spune ca apostolul:”M-am luptat lupta cea bună”; am întâlnit şi am învins, în timpul vieţii mele creştine, puterile spirituale ale răutăţii care vroiau să mă oprească să iau în posesie moştenirea mea cerească sau care caută să-i împiedice pe oameni să se întoarcă la Domnul. Avem, într-adevăr, de dus o luptă continuă pentru noi înşine, pentru oameni, sau pentru fraţii noştri – pentru cei care, sunt robii Duşmanului sau care au nevoie să fie menţinuţi pe calea mărturiei. Am luptat, ca Pavel de la convertirea sa? Să mărturisim cu profundă umilinţă că am luptat puţin pentru cauza Stăpânului nostru!

Mai mult, „am treminat alergarea” ca Pavel, am perseverat până la capăt în acest prim elan al credinţei care ne-a dus înainte pentru a apuca ţinta propusă? Apostolul ştia, în clipa în care Domnul avea să-l cheme la El, că atingea deja, ca şi cum ar fi atins-o cu mâna, ţinta, pentru a o apuca. Putem spune acelaşi lucru? Am făcut, fără îndoială, de câteva ori fericita experienţa a zilelor când nu am ţinut cont de obstacole pentru a atinge ţinta; dar, în intervalele dintre acestea, cât timp de oprire şi de oboseală, prilejuite de o dificultate pe care carnea noastră o consideră de neînvins, şi pe care am preferat să nu o abordăm, pentru că pentru a o birui ar fi fost nevoie de un efort al credinţei, ca cel al lui Ionatan, înaintea stancii lui Boţeţ şi a lui Sene(1 Sam.14.4), spre straja filistenilor! Cuvântul pune înaintea ochilor noştri aceste mari exemple de credincioşie ca să ne întrebăm: Ai luptat la fel, şi la fel ai terminat alergarea?

Pavel mai spune: „Am păzit credinţa”. Este aceasta trăsătura copiilor lui Dumnezeu din zilele noastre? Credinţa, acest ansamblu al doctrinei creştine, conţinută în Sfintele Scripturi, ne este încredinţată ca un depozit pe care trebuie să-l păzim cu grijă. Pavel o păzise. O! de am putea noi, în acest secol de părăsire a Cuvântului lui Dumnezeu care inaugurează apostazia finală, să spunem cu apostolul: „Am păzit credinţa”. Dar, vai! şi în aceasta exemplul acestui credincios slujitor al Domnului este făcut pentru a-i acoperi de ruşine pe creştinii de astăzi.

Cu toate acestea ne rămâne o promisiune consolatoare: „cununa dreptăţii” pe care o va da Domnul, nu numai apostolului, ci „tuturor celor care iubesc arătarea Sa”. Dacă, în ceea ce priveşte lupta, alergarea este adevărul creştin, am rămas în urma acestui iubit slujitor al lui Dumnezeu, de am putea spune cel puţin că iubim arătarea Sa! Ni se poate întâmpla să cunoaştem venirea (parusia) Domnului, şi să o predicăm arătând în acelaşi timp puţină credincioşie în umblarea noastră, pentru că inimile noastre viclene îşi spun că responsabilitatea noastră nu va fi pusă la îndoială în acel moment, dar nu poate fi la fel pentru apariţia (epifania) Sa; atunci se va arăta în mod public ce am fost pentru Hristos în viaţa noastră aici jos. A iubi arătarea Sa, înseamnă a realiza zilnic faptul că vom fi arătaţi în lumina deplină a prezenţei lui Dumnezeu, înaintea tronului lui Hristos, pentru că toată problema responsabilităţii noastre creştine se leagă de arătarea Sa. Ori Pavel nu aşteapta această clipă pentru a fi arătat; el spunea: „Am fost arătaţi lui Dumnezeu şi de asemenea sper că am fost arătaţi şi în conştiinţele voastre!” (2 Cor. 5:11).

Dumnezeu să ne dea să putem vorbi astfel în tot adevărul. Dacă am greşit, să ne smerim, şi avem motiv să o facem în fiecare zi, dar să fim plini de dorinţa de a fi transformaţi după chipul lui Hristos şi de a fi asemenea Lui când Se va arăta pentru a fi glorificat în sfinţii Săi şi a fi privit cu uimire în toţi cei care au crezut.

Descoperirea Domnului Isus” în v.7 este descoperirea Sa în glorie; dar a fost o primă descoperire în har. Fiul lui Dumnezeu a coborît în această lume în har pentru a-L descoperi pe Tatăl. El vine, ca şi copilaş în iesle; şi înaintea păstorilor care îşi păzesc turmele, ostirea îngerilor celebrează gloria harului Său şi buna plăcere a lui Dumnezeu în oameni. El Se prezintă la botezul lui Ioan; cerul se deschide peste El şi Duhul lui Dumnezeu se pogoară în har ca un porumbel, asupra Acestui Om. Toată slujirea Sa este cuprinsă în acest cuvânt: „har după har” . Moare la cruce, şi chiar în locul în care L-a atins judecata, harul este descoperit în plinătatea sa. El înviază, urcă în cer, ne pregăteşte acolo un loc, şi mijloceşte pentru noi – toate acestea nu sunt altceva decât har.

În har revine din cer „ca Mântuitor”, ca „Steaua strălucitoare de dimineaţă” (Apoc. 22:16), pentru a ne introduce în casa Tatălui. Trăim în timpul acestei descoperiri a harului care va lua sfârşit la venirea Sa. Atunci va începe pentru noi odihna eternă a dragostei. Acesta este subiectul Epistolei întâi către Tesaloniceni: El vine să ne ia şi „vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (1 Tes. 4:18). Epistola a doua nu ne prezintă decoperirea Sa în har, ci descoperirea Sa în glorie, descoperire care îşi are punctul de plecare în cer, şi nu pe pământ ca cea a harului. Este „descoperirea Domnului Isus din cer cu îngerii puterii Sale, într-o flacără de foc” (1:7). Îngerii puterii Sale vor fi uneltele Sale pentru a îndeplini judecăţile pe pământ în vederea restabilirii Împărăţiei Sale. Descoperirea Sa în har duce şi se termină în Împărăţia Sa cerească în care suntem deja mutaţi prin credinţă, înainte de a intra în posesia moştenirii noastre; descoperirea Sa în glorie are ca urmare restabilirea Împărăţiei Sale pământeşti, în care sfinţii cereşti vor avea parte cu El. Dar trebuie mai înainte ca să fie dată răzbunarea împotriva a două categorii de oameni (v.8). Mai întâi „peste cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu” Acestea sunt naţiunile păgâne care, având prin creaţie descoperirea eternei puteri a lui Dumnezeu şi a divinităţii Sale, ar fi trebuit să-L recunoască şi să-L glorifice în lucrările Lui de aceea sunt „fără scuză” (Rom. 1:19,20). Apoi „peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. Ei reprezintă mărturisirea creştină fără viaţă.

               „A asculta de Evanghelie” este un termen care nu se foloseşte deloc în evanghelizarea actuală. Aceasta din urmă uită adeseori că Evanghelia este alcătuită din două elemente. Primul element este judecata absolută a lui Dumnezeu asupra omului, adevăr pe care-l întâlnim la fiecare pas în Noul Testament. De aceea Dumnezeu spune că „Dumnezeu va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom. 2:16), după Evanghelia Sa. Fără îndoială Evanghelia este vestea bună a harului lui Dumnezeu, dar bazată pe faptul că, omul este complet pierdut, condamnat fără speranţă, despărţit de Dumnezeu din cauza păcatului, pentru că nu este „nici unul care să facă binele, nici unul măcar” . A recunoaşte aceste lucruri, înseamnă „a asculta de Evanghelie”. Trebuie ca păcătosul să se supună acestei sentinţe, pronunţată asupra omului de Cuvântul lui Dumnezeu (1 Petru 4:17). Aceasta este „ascultarea credinţei” (Rom. 1:5), pentru că ascultarea Evangheliei este inseparabilă de credinţă. Niciodată, fără credinţă, omul nu se crede complet pierdut, şi nu va accepta sentinţa că nu există nimic bun în el. Toate faptele sale religioase arată această necredinţă. Oamenii, absolut neştiutori în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi, vor să merite ceva de la Dumnezeu. Mulţi urăsc Evanghelia lui Hristos, dar cei care au o oarecare conştiinţă caută să se facă mai buni ca să se pună în regulă cu Dumnezeu. A face aceasta înseamnă la fel de bine a nu asculta de Evanghelie, ca a fi un duşman declarat al Persoanei lui Hristos.

               Aici întâlnim al doilea element al Evangheliei. Dumnezeu a venit să caute şi să mântuiască, nu pe cei drepţi, ci ceea ce era pierdut. Acesta este harul, prezentat sufletelor, în acelaşi timp cu starea lor de pierzare. „A asculta de Evanghelie” înseamnă deci a recunoaşte această stare în prezenţa lui Dumnezeu şi a primi vestea bună a harului, „Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos” (v.8). În clipa în care Domnul va apărea din cer cu îngerii puterii Sale, toţi oamenii care se vor afla în această stare de neascultare – lucru îngrozitor – vor suferi „pedeapsa, pieirea eternă de la faţa Domnului şi de la gloria tăriei Sale” (v.9). Pieirea eternă nu este, cum cred anumiţi oameni şi cum anunţă falşii învăţători pentru a-i linişti pe păcătoşi, anihilarea păcătosului. Un oraş nimicit nu este anihilat şi conţine în continuare materialele ruinei sale. Cei care aparţin mărturisirii creştine fără credinţă, vor suferi o nimicire eternă departe de prezenţa Domnului, în întunericul de afară şi într-o mizerie fără nume. Vor înţelege atunci că au pierdut o ocazie care nu se va mai ivi niciodată. Jalea este cuvântul potrivit care exprimă ce este nimicirea. Lacrimile disperării ţâşnesc din ochii celor dezaprobaţi; ei doresc să obţină o uşurare care nu va veni niciodată; în furia lor neputincioasă scrâşnesc din dinţi împotriva lui Satan care i-a condus la pierzarea lor eternă şi nu au, pentru a se hrăni, decât stricăciunea pe care au iubit-o, pe care o vor detesta, dar prea târziu, şi care va rămâne etern legată de ei aşa cum viermele este legat de putreziciunea cadavrului. Înspăimântătoare perspectivă! Dar, când este vorba de cei răscumpăraţi, ce contrast! Domnul „va veni ca să fie glorificat în sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire, în ziua aceea, în toţi cei care au crezut!” (v.10).

               Descoperirea Sa în glorie are două faţete: pe de o parte va fi glorificat prin judecată, pe de altă parte va fi glorificat în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei care au crezut. Privit cu uimire! În ochii Universului vom fi în mod personal mijlocul de a face să fie privit cu uimire în acea zi Cel în care am crezut şi pentru care am suferit. Gloria lui Isus care ne-a mântuit, pe noi, duşmanii Săi, care ne-a dat viaţa etrenă, va ieşi în relief prin noi când ne va fi introdus în glorie cu El. Când, în „reînnoire”, lumea Îl va contempla pe Domnul gloriei, îşi va îndrepta privirea către Noul Iersusalim, către Adunarea despre care se spune: Ea coboară „din cer, de la Dumnezeu, având gloria lui Dumnezeu” (Apoc. 21:10). Acest  Nou Ierusalim va fi, în eternitate, cortul lui Dumnezeu cu oamenii (Apoc. 21.3). Astăzi, Biserica, departe de a fi un subiect de uimire, este un obiect de umilire şi de ruşine, dar va veni ziua când Domnul va fi privit cu uimire pentru că a reuşit, prin toate căile Sale de mântuire, de disciplinare, de sfinţire şi de judecată, să îmbrace cu gloria Sa nişte biete fiinţe pierdute, sau inconsecvnete şi necredincioase ca noi.

               Apostolul termină primul capitol cu aceste cuvinte: „Mărturia voastră faţă de voi a fost crezută. Pentru aceasta ne şi rugăm întotdeauna pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă socotească vrednici de chemare şi să împlinească orice bună plăcere a bunătăţii şi lucrare a credinţei, cu putere, astfel încât Numele Domnului nostru Isus să fie gorificat în voi, şi voi în El, după harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Hristos” (v.10-12).

               Aceste cuvinte: „voi în El” înseamnă că suntem glorificaţi în El înaintea lui Dumnezeu. Această glorificare este desăvârşită, pentru că Dumnezeu ne vede în Persoana Preiubitului Său, după cum se spune: „Pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat” (Rom. 8:30). Prin har, suntem glorificaţi în El în prezent şi nu putem fi glorificaţi mai mult.

               Dar, pe de altă parte, Dumnezeu vrea ca „Numele Domnului nostru Isus să fie glorificat” în noi, adică purtarea noastră să-L glorifice în absenţa Lui. El este în cer, dar vrea să fie reprezentat de noi, în această lume, într-un mod care Îl onorează; trebuie ca umblarea noastră să glorifice Numele scump pe care îl purtăm. În ce măsură facem noi aceasta? Contemplând ceea ce este Hristos înaintea lui Dumnezeu, Îl văd în desăvârşirea gloriei Sale; când mă gândesc la ce sunt eu înaintea lui Dumnezeu în Hristos, mă găsesc tot în aceeaşi desăvârşire glorioasă; dar dacă mă gândesc la felul în care Hristos este glorificat în mine înaintea lumii, aceasta este pentru mine un subiect perpetum de umilinţă, pentru că răspund în mod mizerabil la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la ai Săi. Pentru ca un asemenea lucru să poată fi realizat în tesaloniceni şi ca Numele lui Hristos să fie glorificat în ei, nu era de ajuns să fie legaţi de Domnul Isus, trebuia ca apostolul să fie „întotdeauna în rugăciuni pentru ei” pentru ca Dumnezeu să-i socotească „vrednici de chemare’’, de această chemare despre care Epistola întâi ne zice. „Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi gloria Sa” (2:12). Ori acesta este tocmai subiectul cu care se ocupă primul nostru capitol. Dacă este vorba de o onoare de acordat într-o monarhie, suveranul ascultă persoanele care recomandă candidatul sau mijlocesc în favoarea lui. Astfel se ruga întotdeauna apostolul pentru tesaloniceni; dar, în cele din urmă, totul depindea de harul puternic al lui Dumnezeu şi nu de meritele persoanei. Pentru ca să fie socotiţi vrednici de Împărăţia şi de glorie, trebuia ca Dumnezeu „să împlinească orice bună plăcere a bunătăţii” (v.11) Sale faţă de ei – acesta este harul; şi orice „lucrare a credinţei” în ei – aceasta este puterea. Astfel Hristos poate fi glorificat aici jos, aşteptând să fie glorificat în sfinţii Săi la arătarea Sa.

               Întotdeauna în evlavie va fi glorificat Numele Său în sfinţii Săi aici jos. Carnea nu are nici o parte; totul depinde de lucrarea harului în inimile noastre. Într-un cuvânt, numai harul ne poate socoti vrednici de Împărăţie şi de glorie, în virtutea a ceea ce Dumnezeu face în noi şi pentru noi. Nu ne socoteşte vrednici să intrăm în Împărăţia Sa decât după ce a împlinit această lucrare care are ca rezultat gloria.

               Dumnezeu să ne dea conştiinţe deprinse să umble în chip vrednic de chemarea noastră. Avem un model pentru umblarea noastră în Însuşi Mântuitorul nostru. Se putea spune despre El, mult mai adevărat decât despre noi: nu S-a dus la sfatul celor răi şi nu S-a aşezat pe scaunul celor batjocoritori (Ps. 1:1). Nici una dintre poftele care ne atrag nu avea putere asupra Lui; toată viaţa Lui era o viaţă de sfinţenie, de renunţare la Sine de smerenie, de sacrificiu, de încredere, de dependenţă. Astfel vrea să fie glorificat în noi, până în clipa în care vom fi glorificaţi cu El.

               Acest frumos capitol ne face să ne ocupăm cu Hristos. Să-L recitim constant, pentru a fi umpluţi de dorinţa de a-I plăcea, de a-I sluji cu credincioşie până la arătarea Sa!

 

 

               5. Capitolul 2:1-12

               În primul capitol, apostolul vorbise despre ziua Domnului (v.10), şi a arătat că în acea zi va veni ca să le plătească celor răi. O întrebare care-i putea tulbura pe tesaloniceni se punea acum. Această zi venise sau avea să vină? În acel timp, Satan asmuţea lumea împotriva copiilor lui Dumnezeu, gândind să-i descurajeze, dar şi să-i înşele prin necazuri, făcându-i să admită că ziua Domnului era acolo. În orice vreme Duşmanul caută să distrugă lucrarea lui Dumnezeu în inima celor răscumpăraţi. Îl vedem, în epistole, atacând întotdeauna marile adevăruri care constituie moştenirea noastră spirituală. Astăzi nu şi-a schimbat tactica. Că este vorba de răcumpărare, de credinţă, de dragoste, de înviere, de viaţa eternă, de existenţa lui Satan însuşi, de eternitatea pedepselor, de cuvântul inspirat, de divinitate sau de umanitatea desăvârşită a lui Hristos, întotdeauna acest Adversar neobosit este la lucru pentru a ne răpi aceste lucruri şi pentru a le răpi adesea, vai! sufletelor şi conştiinţelor copiilor lui Dumnezeu, prin cei care ar trebui să-i înveţe. În acest caz, profita de necazul stârnit de el pentru a-i amăgi pe tesaloniceni. Învăţători falşi le spuneau că ziua Domnului era prezentă; că nu mai era vorba de venirea Domnului pentru a-i lua pe sfinţi, şi că fuseseră înşelaţi în speranţa lor.

               De aceea apostolul arată acestor creştini, în pericol de a fi clătinaţi, că trei evenimente trebuie să preceadă ziua Domnului: primul este venirea, parusia lui Hristos, al doilea lepădarea de credinţă, al treilea arătarea omului păcatului. De aceea atâta timp cât aceste trei lucruri nu au avut loc, arătarea Domnului Isus este imposibilă. Pentru că, dacă este adevărat că nici un eveniment nu trebuie să preceadă venirea Sa, este adevărat şi că o întreagă serie de evenimente ne despart de arătarea Sa.

               Aceste adevăruri sunt expuse în detaliu în capitolul nostru, în acelaşi timp cu caracteristicile lui Anticrist. Nici o parte din Cuvânt, în afară de Apocalipsa şi de Epistola întâia a lui Ioan, nu ne vorbeşte în chip atât de clar despre raporturile acestui om al păcatului cu creştinătatea.

               Va veni o zi în care Domnul, care îi consideră pe sfinţi ca pe cel mai scump giuvaier, Se va răzbuna pe cei care i-au chinuit şi i-au asuprit, şi va face să cadă ca judecată asupra capului duşmanilor Săi toate nedreptăţile comise împotriva aleşilor Săi. Dar acea zi, cum am văzut în cap.1, este în acelaşi timp ziua glorioasă în care cei care au suferit pentru El ăşi vor primi răsplata. În acea zi vor avea odihnă şi Domnul Însuşi, Martorul credincios, va vedea arătarea propriei Sale glorii, căreia de atunci înainte nu-i va lipsi nimic. Atunci sfinţii se vor arăta cu El în glorie. Gloria Sa va străluci şi în răscumpăraţii Săi şi în executarea judecăţilor Sale, fără care nu ar fi desăvârşită, pentru că fără ele dreptatea şi sfinţenia unui Dumnezeu care are oroare de rău, nu ar fi dovedite.

               Oamenii vorbesc mult despre bunătatea lui Dumnezeu, dar caută în acest chip să-şi ascundă dreptatea Sa, care îi nelinişteşte. Nesocotind sfinţenia lui Dumnezeu, ei înjosesc dragostea Lui la indiferenţa faţă de păcat. Nu vor să ştie că Cel care este dragoste este şi lumină, şi nu poate să o împace pe aceasta cu întunericul!

               Ziua Domnului este cea în care puterea satanică care s-a ridicat împotriva lui Hristos va fi definitiv zdrobită prin „arătarea venirii Sale”. Caracterul lui Satan se va rezuma în venirea unui om, omul păcatului, în timp ce caracterul lui Dumnezeu s-a descoperit în venirea celui de-al doilea Adam, Omul sfânt, dependent şi ascultător până la moarte de cruce. Capitolul 2 pune înaintea ochilor noştri toate caracteristicile Celui rău şi ne arată cât de drept va fi ca acest Duşman al lui Dumnezeu şi al lui Hristos să sufere o soartă mai rea decât a celor mai mari păcătoşi şi să fie aruncat de viu în iazul de foc şi de pucioasă, el care a îndrăznit să se lege de Persoana Fiului lui Dumnezeu din cer.

               „Vă rugăm dar, fraţilor, pentru venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră împreună la El, ca voi să nu vă lăsaţi clătinaţi în gândire, nici să nu vă tulburaţi, nici prin duh, nici prin cuvânt, nici prin epistolă, ca de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi prezentă” (v.1,2).

               Am spus, este singura dată când venirea Domnului, parusia Lui, este menţionată separat în această epistolă. Venirea Sa era primul adevăr pe care tesalonicenii îl aveau de reţinut aici, în prezenţa vicleniilor lui Satan pentru a-i induce în eroare. Îndemnul apostolului se referă la un lucru pe care-l cunoşteau foarte bine. Epistola întâi nu le prezentase pe larg venirea Domnului Isus pentru a-i răpi pe sfinţii Săi şi a-i aduna lângă El? Apostolul are grijă să le aminească acest pasaj, de teamă să nu-i vadă părăsindu-l. Dacă îl reţineau, tot efortul lui Satan de a-i înşela, era anulat. Ultimul capitol al Epistolei întâi, făcuse să reiasă diferenţa dintre venirea Domnului pentru ai Săi şi ziua Domnului pentru lume, arătând că aceste două lucruri erau întrutotul distincte, dar formând un singur tot când era vorba de sfinţi. În al doilea capitol al Epistolei a doua, deşi menţionând diferenţa esenţială între venirea şi ziua Domnului, are grijă să facă să reiasă legătura dintre ele, numind-o pe aceasta din urmă „arătarea venirii Sale” (v.8). Chiar acest termen implică faptul că la venirea (parusia) Sa, nimeni în afară de ai Săi nu-L va vedea, în timp ce „orice ochi Îl va vedea” la arătarea Sa (Apoc. 1:7).

               Pavel îi îndeamnă pe tesaloniceni să nu se lase „clătinaţi în gândire” (v.2). Acesta era, într-adevăr, ceea ce Satan vroia să facă. Apostolul ţine piept Duşmanului pentru copiii lui în credinţă. Satan profita de ispita pe care o provocase, pentru a le răpi speranţa. Ea nu avea, într-adevăr, nici un motiv de a exista, dacă treceau prin strâmtorările zilei Domnului. Observaţi cu ce îndrăzneală şi cu ce viclenie mincinoasă caută Satan să-i înşele pe creştini. Pe de o parte, stârneşte lumea împotriva lor, pe de alta caută să le distrugă credinţa şi speranţa. El este aici şi leul care răcneşte şi şarpele cel vechi, abil în a seduce copiii lui Dumnezeu. Ceea ce făcea Satan atunci, face şi astăzi. În tulburarea actuală a naţiunilor, de câte ori am auzit această întrebare: „Nu traversăm timpurile profetice ale sfârşitului şi ultimile judecăţi ale lui Dumnezeu asupra lumii? Aceasta nu este altceva decât o viclenie a Duşmanului pentru a întoarce gândurile oamenilor de la venirea şi de la vremea de har.

               Mai observaţi abilitatea adversarului de a semăna tulburarea şi neîncrederea în suflete. Apostolul zice: „nici prin duh” (v.2). Aceşti falşi învăţători – erau mulţi în acel timp – asemenea profeţilor falşi în poporul lui Israel, pretindeau inspiraţie pentru a proclama că ziua era prezentă.

- „Nici prin cuvânt” : Într-un timp în care Cuvântul lui Dumnezeu nu era complet încă, ei aveau pretenţia de a da, în descursurile lor, gândul lui Dumnezeu cu privire la evenimentele sfârşitului.

- „Nici prin epistolă, ca de la noi” : Falisificarea scrierilor inspirate era un lucru pe cât de obişnuit pe atât de odios, din primele timpuri ale Bisericii. Epistole , aşa-zis ale lui Pavel, contrafăcute întrutotul, erau răspândite printre creştini şi Pavel, pentru a-i pune în gardă împotriva acestor falsificatori ai Cuvântului lui Dumnezeu, îşi semna toate epistolele cu propria sa mână. Susţinute de comentarii şi de interpretări, aceste epistole false tulburau sufletele, introducând în ele nesiguranţa cu privire la speranţa creştină, şi căutau să desfiinţeze învăţăturile inspirate date mai înainte. De aceea are grijă Pavel să zică, în v. 15 din capitolul nostru, că numai cuvântul şi epistola sa aveau autoritate.

               Apostolul dă o a doua dovadă (prima era că venirea Domnului nu avusese încă loc) care contrazicea şi reducea la nimic toate afirmaţiile Duşmanului: lepădarea de credinţă nu venise încă. Ori ea trebuie neapărat să preceadă ziua Domnului. Lepădarea de credinţă este părăsirea completă a credinţei şi a doctrinei creştine, într-un cuvânt, a creştinismului. Principiile subversive s-au dezvoltat mult de atunci, totuşi lepădarea completă de credinţă nu a avut încă loc în zilele noastre, dar o vedem pregătindu-se din ce în ce mai mult. Negarea inspiraţiei Scripturilor este începutul ei fatal, negarea divinităţii lui Hristos şi a existenţei lui Dumnezeu Tatăl este punctul în care va ajunge. (Lepădarea de credinţă iudaică Îl va renega pe Dumnezeul suveran şi pe Mesia). Apostolul face deci cunoscut aici că lepădarea de credinţă va avea loc înainte de arătarea Domnului. A treia dovadă, că ziua Domnului nu era prezentă era că „omul păcatului” care întrupa această lepădare de credinţă şi va fi reprezentantul ei pe pământ, nu fusese încă descoperit. Acest om al păcatului este numit Antihrist în Epistola întâi a lui Ioan, nume care nu îi este dat decât acolo. Antihristul, aşa cum îl prezintă Ioan, întrupează duhul de împotrivire faţă de Hristos şi învaţă doctrine subversive creştinismului. De aceea „s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2:18) ale căror doctrine false pregătesc venirea acestui om.

               Regăsim acest personaj cu alte caracteristici în diferite părţi ale Cuvântului. În capitolul 13 din Apocalipsa este prezentat ca a doua fiară. O primă fiară, Imperiul Roman întrupat în conducătorul lui, va ieşi din mare, din anarhia popoarelor. A doua fiară, lepădarea de credinţă, întrupată în Antihrist, va ieşi din pământ, din lumea organizată. Ea va avea două coarne asemenea unul miel, o putere temporară şi puterea religioasă, având o îndepărtată analogie cu puterea papală de altădată. Ştim că Antihristul va face să i se aducă închinare la Ierusalim, că-şi va întemeia puterea spirituală asupra întregii lumi apostate de atunci, în legătură cu prima fiară, Imperiul Roman, înviat sub forma Confederaţiei latine, şi va introduce pe de o parte idolatria statului, reprezentată de imaginea fiarei, şi idolatria omului în propria sa persoană. Acest „nelegiuit” (numit şi „falsul profet” în Apoc.19:20), „omul păcatului, fiul pieirii, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare, încât el însuşi se aşează în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu” (v.3,4). În Apoc. 13, îl vedem făcând semne mari, prin care iudeii care „cer semne” (1 Cor.1.22) sunt înşelaţi; capitolul nostru face de asemenea menţiune despre această caracteristică (v.9). În Apocalipsa, uzurpând puterea lui Dumnezeu în această lume, el face, ca Ilie, „să se coboare chiar foc din cer înaintea oamnilor” (Apoc. 13:13), astfel încât să-i convingă că dispune după plac de puterile cerului. La sfârşitul Apocalipsei, când Domnul iese din cer ca să distrugă naţiunile, fiara şi falsul profet sunt amândoi „aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă (Apoc.19:20).

               În cartea lui Daniel, acelaşi Antihrist are un alt nume. Iată ce citim în cap.11:36: „Şi împăratul va face după voia sa şi se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dumnezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor”. El este considerat în acest pasaj sub caracterul său iudeu ca putere temporală, dar ca fals Mesia şi Adversar al Domnului, Dumnezeu  suveran,  deşi  idolatru  el  însuşi  în felul său (v.36-39). Poporul evreu îl va accepta, îl va proclama ca împăratul său, în loc să se întoarcă la Hristos; el nu va avea vreo piedică în ceea ce priveşte voia sa; va fi hulitor şi va prospera până ce se va împlini mânia. Deci îndeosebi ca împărat şi ca fals Mesia este el prezentat în Daniel. Găsiţi acelaşi personaj în Isaia 9:15, el este „profetul care învaţă minciuni”. În Psalmi este constant numit „Cel rău”.

               Epistola noastră nu-l prezintă în caracterul lui regesc, ci numai sub imaginea unei puteri spirituale satanice care îi înşeală pe oameni, este deja de mult timp la lucru în această lume şi se va întrupa la sfârşit în omul păcatului în raport nu cu poporul evreu, ci cu creştinătatea. Totuşi faptul că „se aşează în templul lui Dumnezeu” introduce aici legătura între caracterul său reprezentând lepădarea de credinţă iudaică şi ceea ce ni se spune despre raporturile sale cu creştinătatea apostată.

               Toate aceste principii ale lui Antihrist sunt la lucru astăzi. Doctrina care îl înalţă pe om şi-l zeifică este acceptată acum de mii de suflete. Când se va arăta în deplina ei întindere infernală, oamenii se vor prosterna înaintea „Supraomului” care pretinde că este Dumnezeu. Atunci Se va arăta Domnul din cer, rezervând o soartă teribilă celor doi reprezentanţi ai lepădării de credinţă finale; atunci gloria Celui care va arăta dreptatea si sfinţenia Sa plătind, şi harul Său răsplătind, se va arăta, şi creaţia întreagă va fi eliberată de robia stricăciunii pentru a gusta libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu.

 

               6. Capitolul 2:1-12

               Spunem adesea pe bună dreptate că ceea ce poate face sufletele noastre fericite, este să fie ocupate numai cu Domnul şi cu lucrurile minunate pe care le avem în El. Dar se întâmplă adesea şi ca Dumnezeu, pentru a ne arăta adevăratul caracter al mediului în care avem de umblat, să treabuiască să ne facă o prezentare solemnă a ceea ce este lumea şi să ne arate sfârşitul ei. Aceasta este în parte cauza pentru care începutul acestui capitol conţine o descriere atât de detaliată a evenimentelor profetice, şi ne face să ne gândim numai la rău. Era important ca tesalonicenii să nu mai fie tulburaţi, nici înşelaţi. Duhul lui Dumnezeu le dezvăluie ce este lumea, ascunsă sub aparenţele frumoase cu care se mândreşte şi se va mândri din ce în ce mai mult. Satan se prezintă adesea ca un înger de lumină: acesta va fi rolul jucat de Antihrist înaintea oamenilor.

 

 

               Capitolul 2 este împărţit în două părţi.

Prima cuprinde versetele 1-12, a doua versetele 13-17. Prima pune înaintea noastră domnia prinţului întunericului, a doua ne introduce în lumina deplină înaintea lui Dumnezeu. La începutul capitolului aflăm ce face Satan împotriva noastră, la sfârşit, ceea ce Dumnezeu, în harul Său nemărginit, a făcut pentru noi: mântuiea glorioasă pe care ne-o aduce şi care va fi săvârşită prin venirea Domnului; felul în care Dumnezeu a obţinut această mântuire pentru noi, în sfârşit mângâierea noastră eternă în posesia binecuvântărilor pe care le avem în Hristos. Când citim acest capitol de la un capăt la altul, contrastul între partea copiilor lui Dumnezeu şi cea a oamenilor este evident, cu atât mai mult cu cât prezentul şi viitorul luminos al celor dintâi se detaşează pe fondul întunericului absolut care este caracterul şi partea lumii.

               Dumnezeu nu ne dă fără motiv avertizarea din aceste prime versete, pentru că din timpurile noastre sunt deja mulţi antihrişti, şi suntem chemaţi să distingem, pentru a ne despărţi de el, duhul lumii care conduce astăzi lumea spre apostoazia finală.

               Antihrist, omul păcatului, nelegiuitul, are trei caracteristici: El este mai întâi fiul pieirii. Pieirea l-a născut, ca să zicem aşa: el este produsul imediat al infernului şi se va întoarce la pieirea din care a ieşit. Viaţa lui începe prin pieire când se ridică împotriva a tot ce este vrednic de închinare în această lume şi se termină prin ea când Domnul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale.

               În al doilea rând, el se împotriveşte şi se ridică împotriva a tot ce se „numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare”. Aceste cuvinte, să nu ne îndoim, cuprind (ca cele din Dan.11:36) divinităţile idolatre, ca şi adevăratul Dumnezeu. Omul păcatului vrea să nimicească toate religiile existente, pentru a le înlocui cu o „religie nouă al cărei autor, ţintă şi centru este el. El suprimă tot ce este vrednic de închinare pentru a-l înlocui cu propria sa persoană. Nu îngăduie nici măcar ca oamenii să se închine înaintea idolilor lor.

               În al treilea rând, el se ridică împotriva lui Dumnezeu Însuşi, „încât el însuşi se aşează în templul  lui Dumnezeu  (la Ierusalim),  prezentându-se pe sine că este Dumnezeu”. Distrugând orice religie, nu îngăduie decât una singură, cultul lui însuşi, omul devenit Dumnezeu, a cărei idee a adus-o în lume filozofia germană. În Apocalipsa el pune semnul fiarei pe fruntea şi pe mâna tuturor închinătorilor săi. Cei care nu vor primi acest semn vor fi martirii sfârşitului care vor avea parte de „prima înviere” şi vor fi primiţi în gloria cerească în care sfinţii şi Biserica le-o vor fi luat-o înainte la venirea Domnului.

               Apostolul adaugă: „Nu vă amintiţi că, fiind încă la voi, vă spuneam aceasta?” (v.5). Nu vedem, nici în Fapte, nici în Epistola întâi, că apostolul le-ar fi vorbit despre aceasta, dar aflăm de aici: „Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să fie descoperit la timpul Său” (v.6). Aceasta era o chestiune importantă: sufereau persecuţii, dar ei ştiau ce oprea arătarea omului păcatului. Noi am putea să punem în discuţie ce îl opreşte acum; tesalonicenii ştiau atunci. În timpul în care le scria Pavel, era o autoritate stabilită de Dumnezeu în această lume, având, oricât de rea, puterea de a opri ultima desfăşarare de putere satanică, arătarea omului păcatului. Acest om nu trebuia să apară decât sub un nou regim, în timpul hotărât de Dumnezeu. Tesalonicenii trăiau toţi sub stăpânire romană, sub acea a patra monarhie a naţiunilor, cărora Dumnezeu Însuşi le încredinţase autoritatea. Cele patru stăpâniri fuseseră încredinţate păgânilor, ca urmare a necredincioşiei lui Israel, şi acum totul trebuia să fie supus celui de-al patrulea îngrozitor imperiu sub care Israel era atunci în robie. Dumnezeu dăduse Romei stăpânirea şi puterea. Ce-a făcut ea cu ele? Fără îndoială, Roma, deşi oprimându-l pe Israel, i-a permis să restaureze în mod splendid templul său reconstruit, dar necazul tesalonicenilor, ieşiţi din păgânism, era autorizat, dacă nu stârnit, de acelaşi imperiu. Şi totuşi, chiar în clipa în care aceste lucruri se împlineau sub această stăpânire, Dumnezeu o menţinea.

               În zilele în care trăim, nu Imperiul Roman mai are puterea (o va regăsi); şi aceasta explică cuvintele vagi: „ce-l opreşte”, care se pot aplica tuturor timpurilor. Dar, la urma urmei, ştim astăzi ce-l opreşte, aşa cum tesalonicenii ştiau atunci. Dumnezeu a lăsat altor guvernări autoritatea în această lume; găsim pretutindeni (dar nu se va mai găsi întotdeauna) o organizaţie civilă, militară, politică, religioasă, pe care Dumnezeu o recunoaşte, deşi având oroare de tot ce s-a făcut din ea; se găsesc încă puteri rânduite de Dumnezeu, recunoscute de El şi prin care (dar nu pentru mult timp) pune frână ultimei desfăşurări a răului, apostaziei finale. După aceste organizaţii care, în ziua de astăzi, se îndreaptă cu rapiditate spre sfârşitul lor, şi se vor cufunda în anarhie (după cum Rusia oferă exemplu astăzi (*)) Imperiul Roman care era, de fapt, ceea ce-l oprea atunci, va reapare, de data aceasta nu instituit de Dumnezeu, ci reînviat de Satan, şi în loc de a-l opri, îl va favoriza pe Antihrist şi se va sprijini pe el. Sub acest imperiu Roman reînviat, nimic nu va mai opri descoperirea omului păcatului.

               (*) În 1917

               „Pentru că taina nelegiuirii lucrează deja” (v.7). Întâlnim în Cuvânt multe taine descoperite credincioşilor, dar nu vreau să menţionez aici decât  două dintre ele: taina evlaviei şi taina nelegiuirii.

               1 Timotei 3:16 ne învaţă despre taina evlaviei: „Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie”.

               Taina nelegiuirii este secretul oricărei nelegiuiri care va birui în lume şi care se pregăteşte deja: omul independent de Dumnezeu şi substituindu-se Lui, părăsirea lui Isus Hristos. Hristos, taina evlaviei, ne-a fost predicat; Îl cunoaştem şi credem în El şi relaţia noastră cu Dumnezeu depinde de această cunoaştere. Taina nelegiuirii nu este încă descoperită, dar Dumnezeu ne avertizează că va fi. Creştinătatea vorbeşte acum mult mai mult de morală şi de fapte umanitare decât de Persoana lui Hristos şi pretinde tot mai mult că se lipseşte de o religie descoperită. Acest rău a luat deja rădăcini adânci în lumea mărturisitoare care ne înconjoară. Când vom fi luaţi în întâmpinarea Domnului în cer, această taină va fi deplin descoperită: „lucrează deja, numai până când cel care o opreşte acum va fi luat din cale” (v.7). Sunt deci două lucruri: ce opreşte şi cel care opreşte. Ce opreşte: o autoritate, recunoscută de Dumnezeu în această lume, oricât de rea şi de coruptă poate ea să fie, şi diferind după epoci. Ea împiedică ziua lui Antihrist să vină înainte de clipa hotărâtă de Dumnezeu, dar dacă în ziua de azi ne este oarecum greu să o distingem, este Cel care o opreşte, şi pe Acela Îl cunoaştem deplin. Este Duhul Sfânt, Duhul Sfânt în şi cu Biserica, pentru că nu se desparte niciodată de Adunarea Trupului şi Mireasa lui Hristos, nici de fiecare creştin în mod individual. Duhul Sfânt, Persoană divină coborâtă în această lume, locuind în Adunare şi în fiecare dintre noi, opreşte încă. Când va urca din nou în sfera Sa cerească, „va fi luat din cale” – dar nu se va întoarce acolo singur, pentru că a venit aici jos ca să facă, să zicem aşa, corp comun cu Biserica, şi cu fiecare copil al lui Dumnezeu. Iată de ce citim la sfârşitul Apocalipsei: „Duhul şi Mireasa spun: Vino!” (Apoc. 21:17). În aceeaşi clipă în care Duhul care opreşte „va fi luat din cale”, toţi credincioşii vor fi departe, cu El. Aceasta este, cred, eu, motivul pentru care Cuvântul zice: „cel” în loc de „Duhul”. Mireasa lui Hristos, de care este nedespărţit, se va duce, fiind condusă de această a treia Persoană a Trinităţii, în întâmpinarea Domnului în văzduh.

               „Şi atunci va fi descoperit acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa prin arătarea venirii Sale” (v.8). Ştim că aceasta va avea loc atunci când Domnul va coborî din cer cu toţi sfinţii Săi ca să facă judecată pe pământ şi să restabilească pe el domnia Sa. În versetele 9 şi 10, apostolul descrie felul în care se va prezenta Antihrist: „A cărui venire este potrivit lucrării lui Satan, în orice putere şi semne şi minuni ale minciunii, şi în orice amăgire a nedreptăţii pentru cei care pier”. Remarcaţi contrastul între venirea lui Antihrist şi venirea lui Hristos. Isus vine prima dată aceată lume, Cel mai smerit dintre cei smeriţi, om dependent, ascultător, pentru a lua loc în mijlocul păcătoşilor, într-un devotament absolut şi divin, pentru a putea fi Mântuitorul lor. La un moment dat, când Cel care opreşte va fi luat din cale şi când va fi bătut ceasul pentru arătarea Celui Rău, celălalt om vine de asemenea. Când vine Domnul, Se descoperă prin lucrări de putere ale harului, deoarece (cu excepţia unuia singur, blestemarea smochinului, care a fost un semn al judecăţii) toate semnele sale au fost semne de dragoste şi de eliberare. Se zice despre El: „Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere şi minuni şi semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru” (Fapte 2:22). Lumea L-a respins, dar un alt om, creatură a lui Satan, vine în propriul său nume şi oamenii îl vor primi. Vor zice: Este Mesia aşteptat care vine la noi, şi toţi vor fi uimiţi înaintea lui. Va face, înaintea poporului, în aparenţă aceleaşi „lucrări de putere şi minuni şi semne ca Hristos, dar acestea vor fi lucrări de putere ale minciunii, provenind de la tatăl minciunii. Domnul punea în valoare prin lucrările Lui de putere, harul şi puterea lui Dumnezeu; Cel rău le va face pentru a se înălţa pe el însuşi în mândria lui nemărginită şi pentru a i se aduce închinare. Toate lucrările de putere ale Mântuitorului erau însemnate cu pecetea dragostei şi a adevărului, fără nici o amăgire. Ele toate arătau adevărul despre starea omului şi prezenţa lui Dumnezeu în har. Lucrările de putere ale lui Antihrist vor avea ca şi caracteristică iluzia cu o aparenţă de realitate, şi scopul lor va fi să amăgească şi să înşele sufletele; aceste lucrări de putere îi vor amăgi pe „cei care pier, pentru că ei n-au primit dragostea adevărată, ca să fie mântuiţi” (v.10). Acest pasaj este deseori greşit interpretat. Ca şi când ar zice că Dumnezeu nu le-a dat dragostea adevărată, ceea ce s-ar apropia de doctrina calvinistă a predestinării, dar el nu zice nimic asemănător. Dragostea adevărată este dragostea care aparţine adevărului. Dumnezeu nu părăseşte niciodată caracterul Său de Dumnezeu adevărat, pentru a fi un Dumnezeu al dragostei, nici caracterul Său de Dumnezeu al dragostei pentru a fi un Dumnezeu al adevărului. Când Evanghelia fusese vestită acestor apostaţi ai sfârşitului, nu o primiseră, nici nu o voiseră să o accepte. Respinseseră ascultarea credinţei adevărului, care condamnă, şi dragostea care-i mântuieşte pe păcătoşi.

Resursele harului oferit unor fiinţe pierdute nu-i tentaseră. Această dragoste a adevărului, noi, creştinii, am primit-o, după cum vom vedea în a doua parte a acestui capitol (v.11,12). Modul de a primi mântuirea este să crezi adevărul, într-un cuvânt, este credinţa. Nu trebuie altceva. Sufletele care  sunt pierdute etern ar fi putut primi această mântuire printr-o simplă credinţă, dar necrezând adevărul, va fi prea târziu pentru ele. Cuvântul, observaţi, nu face nici o excepţie pentru toate fiinţele responsabile care n-au ascultat adevărul prin credinţă. Ultimul cuvânt al istoriei lui Antihrist şi al partizanilor lui, este că toţi vor pieri, fără ca unul singur să fie cruţat. Cât de urgent deci este să prezentăm „dragostea adevărului” păcătoşilot ca să fie „smulşi din foc” şi puşi la adăpost de mânia viitoare!

 

               7. Capitolul 2:13,14

               La sfârşitul acestui capitol nu este decât lumină, în contrast cu începutul care ne face sumbra prezentare a fiului pieirii şi a celor care pier pentru că l-au ascultat. De aceea apostolul părăseşte cu bucurie subiectul judecăţilor care formează substanţa propriu-zisă a Epistolei a doua, pentru a celebra rezultatele harului lui Dumnezeu faţă de creştinii din Tesalonic.

               „Iar noi suntem datori să mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna pentru voi, fraţi preaiubiţi de la Domnul, că Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi în credinţa adevărului la care v-a chemat prin Evanghelia noastră, spre dobândirea gloriei Domnului nostru Isus Hristos” (v.13,14).

               În primul rând apostolul mulţumeşte lui Dumnezeu, şi această situaţie se repetă deseori în epistolele sale. Îl vedem mulţumind pentru credinţa sfinţilor, pentru dragostea lor, pentru alipirea inimii lor de Evanghelie, dar şi pentru darurile abundente care le-au fost împărţite, pentru că sunt situaţii când nu putem mulţumi pentru starea creştinilor.

               Dacă nu luăm în considerare decât Epistolele către tesaloniceni, apostolul mulţumeşte de două ori în fiecare dintre ele. În Epistola întâi, în cap.1:3, mulţumeşte pentru toate roadele vieţii divine în ei, roade care îi furnizează dovada alegerii lor. În cap.2:13 mulţumeşte deoarece cuvântul său, când nu era încă scris, fusese pentru ei nu un cuvânt al oamenilor, nici chiar cuvântul unui apostol eminent, ci adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu. Când nu era încă predicat, era deja recunoscut de credincioşi ca atare; a pierdut acest caracter de când a fost scris? Doctrina nesăbuită care are trecere astăzi la o anumită masă de teologi care, înainte de a-i învăţa pe alţii, ar fi trebuit să înceapă prin a se pune pe ei înşişi în şcoala Duhului lui Dumnezeu, această doctrină: „Cuvântul lui Dumnezeu nu este cuprins în Sfintele Scripturi”, este diametral opusă la tot ce ne învaţă Dumnezeu. Când Domnul le vorbea iudeilor despre Cuvântul lui Dumnezeu, vorbea despre Scripturi, şi la fel apostolii. Într-o mulţime de pasaje, Scripturile sunt prezentate ca adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu în care putem avea deplină încredere. Dacă nu ar fi astfel, la ce am fi reduşi astăzi? Nu mai avem un apostol inspirat pentru a prezenta acest Cuvânt urechilor noastre, dar avem, pentru a ne sprijini, Scripturile, scrierile care au completat acest Cuvânt.

               Epistola a doua conţine de asemenea două mulţumiri. În cap.1.3, apostolul mulţumeşte pentru credinţa şi dragostea lor, pentru că era la ei, cum am văzut, o creştere şi o dezvoltare a acestor virtuţi preţioase. Aici (2:13) Pavel zice: „Noi suntem datori să mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna pentru voi, fraţi preaiubiţi de Domnul, ca Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire”.

Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru libera alegere prin care Lui I-a plăcut, de la început, să-i desemneze pe tesaloniceni pentru mântuire. În Epistola întâi, faptele lor făceau să fie recunoscuţi ca aleşi; apostolul mulţumeşte aici pentru că alegerea lor depindea în întregime de Dumnezeu, în contrast cu pieirea eternă a celor care nu voiseră să primească mântuirea. Lucrarea împlinită în favoarea lor, arată cât de iubiţi erau de Domnul tesalonicenii, atunci când nu erau vrednici de o soartă mai bună decât poporul din care ieşiseră. Mântuirea lor depindea numai de dragostea lui Dumnezeu. Apostolul zice puţin mai departe: „Dumnezeul şi Tatăl nostru, care ne-a iubit” (v.16). De aceea aceşti creştini, altădată idolatri, în întregime străini de mântuire şi fără Dumnezeu în lume, fuseseră dintotdeauna ţinta dragostei Domnului şi dragostei Tatălui. Aceste fiinţe nenorocite deveniseră, prin credinţă, copii ai lui Dumnezeu; suferiseră necazul pentru El, şi dragostea lui Dumnezeu avusese ocazia să se arate cu atât mai mult în inimile lor. Dragostea Tatălui şi a Fiului se odihnea peste ei.

               Cu toate acestea apostolul nu caută motivul acestui har în purtarea lor. Este adevărat că, dacă umblăm în teamă de Dumnezeu şi în evlavie, vom fi ţintele unei mărturii speciale a dragostei Tatălui şi a Fiului (Ioan 14.23). Tatăl al cărui copil este neascultător nu-i poate arăta mulţumirea şi dragostea sa, dar găsim aici un cu totul alt adevăr. Apostolul se ocupă doar cu faptul că Dumnezeu, în harul Său infinit, îi alesese „de la început pentru mântuire”. Aceasta era ţinta Sa din timpurile eterne. Dumnezeu care vede sfârşitul de la început, ştia unde va duce calea omului responsabil; cunoştea dinainte teribilele consecinţe ale păcatului său: - dar Dumnezeu avea în vedere, nu să-l facă fericit pe omul nevinovat, în paradisul pământesc (pentru că scopul Său nu este fericirea pe pământ a unui om care nu cunoaşte binele şi răul, chiar dacă această fericire trebuia să dureze la nesfârşit), ci să-l facă pe om sfânt ca El, etern şi desăvârşit fericit ca El, în cer.

               „Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire … spre dobândirea gloriei Domnului nostru Isus Hristos”.

               Să înţelegem bine ce înseamnă acest cuvânt: mântuirea. Vedem multe suflete fericite de a fi primit iertarea păcatelor lor, şi prin această fericire începe prin urmare orice răscumpărat. Lucru infinit de preţios, într-adevăr, pentru un suflet convins de vinovăţia sa înaintea lui Dumnezeu, de a afla că Dumnezeu a făcut o lucrare prin care toate păcatele au fost îndepărtate! În 1 Cor. 15:55,56, apostolul descrie păcatul ca boldul morţii care, asemenea unui scorpion veninos, a lovit omul. Acest venin, ca un foc infernal, pătrunde în venele nefericitului care este atins de el. Cine va putea descrie mizeria eternă a omului pe care păcatul l-a dus la moarte pentru că a refuzat să primească harul? Dar iată că boldul morţii fiind îndepărtat, nenorocirea eternă care era urmarea sa, a dispărut! Păcatul fiind iertat, nu mai există înaintea lui Dumnezeu şi nu va mai fi niciodată vorba de el. Desfiinţarea păcatului este deja un lucru înfăptuit pe cruce pentru credincios. Iertarea păcatelor este deci un lucru mare şi minunat; este mântuirea, dar nu toată mântuirea. Ce s-a întâmplat pentru un asemenea om cu consecinţele păcatului? Au dispărut! Dumnezeu a făcut dreptate prin judecată, şi această sentinţă L-a atins pe propriul Său Fiu pe cruce. Această judecată este în urma noastră; trebuie să ne întoarcem ca să o vedem apăsând toată asupra Celui Drept când a luat locul nostru. Judecata a fost atât de completă, a mistuit atât de deplin Jertfa de pe altar încât crucea rămâne goală de aici înainte. Pentru noi, mânia a trecut; mânia nu mai este! Moartea va fi înghiţită de biruinţă, dar puterea ei a dispărut deja; victoria ne aparţine deja. Uşa de bronz care trebuia să se închidă pentru noi pentru totdeauna este sfărâmată pentru totdeauna prin învierea lui Hristos. Ea a devenit calea larg deschisă prin care intrăm în prezent în casa Tatălui.

               Satan Însuşi nu mai are nici un drept asupra noastră. Fără îndoială ne poate amăgi, deoarece carnea din noi neschimbându-se, este capabilă să asculte, dacă ne lipseşte vigilenţa, propunerile Ispititorului; dar nu mai suntem niciodată obligaţi să-l ascultăm, nemaifiind sclavii săi, fiind eliberaţi de sub stăpânirea sa pentru a fi puşi în libertate. Cu păcatele mele, puterea tiranică a Diavolului a dispărut.

               Înţelegând prin credinţă acest mare fapt că păcatele noastre sunt îndepărtate pentru totdeauna, posedăm înaintea lui Dumnezeu o dreptate pe care El se declară obligat să o accepte, dreptate care ne aparţine prin faptul că Dumnezeu L-a îndreptăţit pe Cel care a fost făcut păcat pentru noi, înviindu-L dintre morţi şi făcându-L să se aşeze la dreapta Sa. Astfel suntem făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El.

               Mântuire minunată! Şi totuşi rămâne să mai menţionăm încununarea. Suntem mântuiţi, dar planul etern al lui Dumnezeu faţă de noi merge mai departe decât îndreptăţirea. El vrea să ne introducă în glorie: „Spre dobândirea gloriei Domnului nostru Isus Hristos”. Această glorie nu este o glorie inferioară gloriei Sale. Astfel mântuirea noastră începe la crucea lui Hristos şi se termină în gloria Sa. Această glorie va fi desăvârşirea divină, absolută, etern pusă în evidenţă şi contemplată de toţi, în Omul Hristos Isus. Vom lua parte la ea cu Fiul Omului contemplând gloria Sa unică, aparţinându-I numai Lui ca Fiu etern al lui Dumnezeu.

               Tot acest lucru este mântuirea!

               Putem înţelege că apostolul îşi pleacă genunchii înaintea Tatălui şi Domnului nostru Isus Hristos, văzând că această mântuire nemeritată, deoarece tesalonicenii nu făcuseră nimic pentru a o obţine, le aparţinea de aici înainte prin libera alegere a harului!

               „La care v-a chemat prin Evanghelia noastră”: într-adevăr, prin Evanghelie ne-a chemat Domnul la această mântuire.

               Evanghelia cuprinde două mari subiecte: primul este adevărul; al doilea, harul.

               Evanghelia ne descoperă starea omului despărţit de Dumnezeu de păcat şi judecata lui Dumnezeu asupra acestei stări. Acesta este adevărul: omul, atins de el, se recunoaşte păcătos şi pierdut. Dar aceeaşi Evanghelie îi deschide comoara resurselor divine descoperindu-i că Dumnezeul drept este şi Dumnezeul harului. Când este vorba de mântuire, harul şi adevărul, venite prin Isus Hristos, sunt inseparabile. Am fost chemaţi şi aduşi la Dumnezeu de Evanghelia care are acest dublu caracter. Dar, dacă este vorba de resposansabilitate, aceste caractere sunt disociate şi cel care a refuzat mântuirea va avea de a face odată cu judecata fără iertare a Dumnezeului adevărului.

               Ori această Evanghelie nu este altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu. Despre el se spune mai întâi: „cuvântul adevărului Evangheliei” (Col.1:5); „cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre” (Ef.1:13); „Sfinţeşte-i în adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Despre el se spune apoi: „Evanghelia harului lui Dumnezeu”; „Cuvântul harului Său” (Fapte 20:24,32); şi în sfârşit „Aţi auzit mai înainte în cuvântul advărului Evangheliei harul lui Dumnezeu în adevăr” (Col.1:6). Şi, ca încununare a tot, despre el se spune: „Evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu” (1Tim.1:11).

               Evanghelia se rezumă deci, cum tocmai am văzut, la aceste trei cuvinte: Adevărul, harul, gloria.

               După ce a dezvoltat, în Evanghelie, imensul plan al lui Dumnezeu cu privire la noi, din eternitatea trecută până la gloria eternă, apostolul  menţionează cele două moduri prin care lucrează Dumnezeu pentru a-Şi împlini planul.

               „V-a ales de la început pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi în credinţa adevărului” Aceste două mijloace sunt lucrarea făcută în inimile noastre. Mai întâi „sfinţirea Duhului”. De când Cuvântul atinge conştiinţele noastre, Duhul Sfânt ne pune deoparte pentru Dumnezeu. Această sfinţire este primul lucru produs în sufletul păcătosului care primeşte Evanghelia. Duhul lucrează în inimă ca să producă în ea dezgustul faţă de lucrurile pe care le căutase până atunci, relaţiile pe care le avea cu păcatul şi cu lumea, şi ca să-i întoarcă privirile şi gândurile către Dumnezeu, ca fiul risipitor când zice: „Eu mor de foame aici” (Luca 15:17). Epistola întâia a lui Petru exprimă această acţiune primordială: „După ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, în sfinţirea Duhului” (1:2).

               Dar trebuie pe de altă parte ca adevărul să fie primit în inimă; aceasta este credinţa adevărului. Fără această credinţă care se alipeşte de adevăr, nu este posibilă mântuirea. Credinţa este inseparabil legată de lucrarea Duhului în timpul convertirii noastre. Astfel este adusă la îndeplinire pentru noi Evanghelia mântuirii.

               Acest scurt pasaj ne dă, poate ca nici un alt pasaj din Scripturi, tot planul harului lui Dumnezeu faţă de noi şi felul în care lui Dumnezeu I-a plăcut să-l realizeze. Este minunat să vedem cum Dumnezeu S-a apucat  de el ca să aducă nişte biete fiinţe ca noi în posesia acestei mari mântuiri, al cărei ultim cuvânt este gloria. Lucrarea lui Dumnezeu în noi, acţionând împreună cu lucrarea Sa pentru noi, ne pune în posesia fericirii eterne lângă Mântuitorul nostru care este Domnul gloriei. Îl aşteaptăm acum din ceruri pe Isus ca Mântuitor, ca să ne introducă în ea.

               Inimile vă sunt destul de recunoscătoare pentru un asemenea har? Aşteptaţi pentru a izbucni în laude, să fiţi adunaţi în jurul tronului Mielului, sau simţiţi de astăzi nevoia să-I mulţumiţi? Dar şi mai bine, aşteptându-L pe Domnul, ar trebui să ne purtăm într-un mod demn de măreţia unei lucrări care ne asociază etern, în glorie, cu Fiul preaiubit al Tatălui!

 

               8. Capitolul 2:15-17 şi capitolul 3

               Nu am putut să trecem în cealaltă zi peste subiectul conţinut în versetele 13 şi 14 ale capitolului 2. Dumnezeu nu are nevoie decât de câteva cuvinte pentru a desfăşura planul etern al harului Său şi a ne deschide totodată trecutul, prezentul şi viitorul. Dacă oamneii ar trebui să trateze un asemenea subiect, ar fi nevoie de volume ca să explice şi numai cea mai mică parte. Nu dovedeşte aceasta divinitatea Cuvântului? În câteva rânduri ne face să pătrundem în taina planurilor eterne ale lui Dumnezeu, ne hrăneşte cu binecuvântările prezente şi ne face să trăim în speranţa lucrurilor viitoare.

               Să abordăm acum versetele 15-17 ale aceluiaşi capitol: „Astfel deci, fraţilor, staţi tari şi ţineţi învăţăturile în care aţi fost învăţaţi, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră. Iar Însuşi Domnul nostru Hristos şi Dumnezeul şi Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat mângâierea eternă şi bună speranţă prin har, să vă încurajeze inimile şi să vă întărească în orice faptă şi cuvânt bun”.

               Acest pasaj începe prin cuvintele de îndemn la care am făcut aluzie într-o direcţie precedentă, dar simt nevoia să revin la ele ca la un subiect de o importanţă capitală pentru creştini, în ziua de azi. Cuvântul apostolului şi epistola sa erau Cuvântul lui Dumnezeu. Avem acum acest Cuvânt întreg în Scripturi, dar înainte ca ele să fie complete, Dumnezeu vorbea şi prin gura apostolului Său inspirat. Astăzi Cuvântul lui Dumnezeu este întreg (Col.1.25), şi orice pretenţie la inspiraţia personală nu poate fi decât o iluzie sau o minciună. Cuvântul predicării în 1 Tes. 2.13, avea o altă valoare decât o predicare obişnuită; era de la Dumnezeu şi „în adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu”. Când apostolul nu vorbea prin inspiraţie, scria prin inspiraţie; de aceea îi îndeamnă aici pe tesaloniceni să ţină învăţăturile comunicate „fie prin cuvânt, fie prin epistola” sa. Psalmul 119, care descrie efectele legii scrise în inima credinciosului, confundă continuu Cuvântul – ceea ce Dumnezeu a zis – cu legea sau Cuvântul scris. Tesalonicenii primiseră Cuvântul vorbit ca fiind în adevăr Cuvântul lui Dumnezeu; corintenii trebuiau să primească acest Cuvânt scris ca fiind o „poruncă a Domnului” (1 Cor.14:37). Un simplu îndemn, o simplă recomandare date de apostol trebuiau să fie considerate, în acest caz, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.

               Regăsim acest adevăr în capitolul 3 al epistolei noastre. În versetul 1, „Cuvântul Domnului” era predicarea apostolului, fie în mijlocul lor, fie în afară. În v.4, ceea ce apostolul poruncise erau poruncile Domnului. În v.6, învăţătura pe care o primiseră de la Pavel era învăţătura Domnului şi Cuvântul lui Dumnezeu (conform 2:15). În v.14, cuvântul lui Pavel, adresat în această epistolă, avea acelaşi caracter.

               Pe scurt, cuvântul predicării apostolului era Cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura dată de apostol, fie prin viu grai, fie în scris, era adevărul, adică era Cuvântul, în opoziţie cu învăţătura mincinoasă a oamenilor (2:2,15; 1Cor. 2:13).

               Să ţinem deci cu credincioşie acest adevăr; el este apărarea noastră în mijlocul apostaziei în creştere; să nu lăsăm să ne fie luată nici cea mai mică părticică, de către teologia raţionalistă modernă. Afirmăm sus şi tare, Cuvântul inspirat, oricare ar fi unealta prin care îl comunică Dumnezeu, şi Cuvântul scris, oricare ar fi pana de care se foloseşte Dumnezeu pentru a-l comunica, au aceeaşi valoare absolută, pentru că amândouă sunt Cuvântul lui Dumnezeu.

               Pasajul pe care l-am citit conţine pe de altă parte o încurajare. Tesalonicenii aveau nevoie de mângâiere în mijlocul necazului prin care treceau. Apostolul le arată mai întâi că aveau deja din partea Domnului Isus Hristos şi a lui Dumnezeu Tatăl „mângâiere eternă”. Inimile lor puteau fi mângâiate înţelegând aceasta dinainte. Lazăr, în sânul lui Avraam (Luca 16:25) era mângâiat în starea sufletului despărţit de trup, aşteptând învierea; tesalonicenii care fuseseră luaţi înainte de venirea Domnului se bucurau de această mângâiere în sânul Tatălui; dar cei care rămâneau o puteau deja gusta acum, ca legată de odihna care le va fi dată la descoperirea Domnului.

               În acelaşi timp cu această mângâiere eternă, primiseră „Bună speranţă prin har”. Speranţa care ne este dată cuprinde trei subiecte care se raportează toate la Persoana lui Hristos: Hristos în cer unde ne-a pregătit un loc (Ev. 6:18; 7:19); Hristos venind să-i ia pe ai Săi lângă El (1 Tes. 1:3, etc.); Hristos arătat în glorie şi noi cu El (Col. 1:5, 27; 2 Tes.1:10). Despre acest ultim subiect este vorba în epistola noastră, de aceea mângâierea eternă se leagă aici de speranţă.

               Dar apostolul nu cere numai ca Dumnezeu să ne mângâie inimile; doreşte şi ca Dumnezeu să le întărească „în orice faptă şi cuvânt bun”, pentru că aceasta trebuie să caracterizeze umblarea noastră aici jos. La bucuria lucrurilor cereşti trebuie să se adauge practica zilnică a vieţii creştine. Apostolul pune (după cele mai bune învăţături ale textului) lucrarea pe primul loc. Vrea înainte de toate ca viaţa practică a copiilor lui Dumnezeu să fie caracterizată de fapte bune. Aceste fapte sunt cele care sunt făcute pentru Hristos. Ele nu au nici o valoare înaintea lumii, pentru că se adresează Celui pe care lumea nu-L cunoaşte, lui Hristos care numai El le poate aprecia valoarea. Dar  mai mult, nu putem, ca lumea, nici să inventăm aceste fapte, nici să le alegem; Însuşi Dumnezeu le pregăteşte pentru noi şi nu avem decât să umblăm în ele (Ef. 2:10).

               Cuvintele bune vin apoi. Este mai uşor să vorbeşti decât să acţionezi şi carnea se îngrijeşte puţin să-şi pună faptele în acord cu vorbele. Îi place să flecărească, deseori să spună lucruri bune, chit că nu ţine cont de ele în prcatică; de aceea activitatea creştină ne este recomandată aici în primul rând. Cu toate acestea nu este nicidecum un lucru fără importanţă orice „cuvânt bun” în gura celor care fac fapte bune. Nu este vorba aici de discursuri, ci de cuvinte prin care aducem încurajări, îndemnuri, mângâieri celor întristaţi; prin  care Îl punem pe Hristos înaintea inimii preaiubiţilor Săi, prin care în sfârşit putem atinge sufletele încă întristate de Domnul şi le putem aduce viaţa şi mântuirea.

               Capitolul 3 ne prezintă un adevăr asupra căruia doresc să insist. Poate vă amintiţi că, în timpul discuţiilor noastre asupra Epistolei întâi, am vorbit de umblarea creştină şi am arătat că această umblare trebuie să fie călăuzită în primul rând de binecuvântările pe care le posedăm: avem Duhul; umblăm prin Duhul. Dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre; umblăm în dragoste. Suntem lumină în Domnul; umblăm potrivit luminii. Avem adevărul; umblăm după adevăr. – Această umblare trebuie să fie călăuzită în al doilea rând de relaţiile noastre. Suntem îndemnaţi să umblăm într-un chip vrednic de Dumnezeu, vrednic de Hristos, vrednic de Evanghelie.

               Capitolul 3 al epistolei noastre ne prezintă o a treia chestiune cu privire la umblare. Aici ea nu este călăuzită de cunoaşterea privilegiilor noastre sau de relaţiile noastre, ci de ceea ce învăţăm să cunoaştem din inima lui Dumnezeu şi din cea a lui Hristos. „Iar Domnul”, zice apostolul, să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos” (v.5). acestea sunt cele două lucruri pe care suntem chemaţi să le arătăm în viaţa noastră de fiecare zi. De ce dragostea lui Dumnezeu? Pentru că dragostea nu este cu adevărat cunoscută şi înţeleasă decât când ne bucurăm de cea care este în inima lui Dumnezeu. De ce răbdarea lui Hristos? Pentru că, dacă apostolul îi lăudase deja pe tesaloniceni pentru răbdarea lor (1:4), vrea ca ei să aprecieze înainte de toate răbdarea de care Însuşi Domnul face dovadă, răbdarea Sa pe care învăţăm să o cunoaştem într-o legătură obişnuită cu El. Dorinţa inimii Sale este să-i aibă lângă El pe cei pentru care Şi-a dat viaţa. Iată o mie nouă sute de ani de când aşteaptă această clipă. Scopul suferinţelor Sale pe cruce nu este încă deplin atins; pentru că nu a asociat încă la gloria Sa Biserica, Mireasa Sa preaiubită, dar aşteaptă această clipă cu o răbdare desăvârşită. Nimic nu o tulbură, pentru că trebuie un cuvânt al Tatălui ca să se ridice de pe tronul Său şi să vină în întâmpinarea alor Săi. Această răbdare este necesară, căci fără ea câţi dintre aleşii Săi, şi chiar de nu ar fi decât unul singur dintre ei, nu ar lipsi încă!

               Cunoaşteţi, iubiţi prieteni, dragostea lui Dumnezeu şi răbdarea lui Hristos? Umblarea voastră zilnică se bazează pe acesată cunoaştere? Dacă ar trebui să aşteptăm zece ani realizarea uneia dintre dorinţele noastre, cred că pot să spun că nu ne-ar trebui trei ani ca să ne lăsăm pradă descurajării cele mai depline, şi cred că facem astăzi această experienţă în evenimentele care agită lumea. Numai Isus înţelege ce este o răbdare desăvârşită, dar cumpăneşte greutăţile ei pentru noi şi numai El poate să ne îndrepte inimile. Ce bucurie pentru El să-i vadă pe ai Săi realizând-o! De aceea Îşi exprimă satisfacţia Filadelfiei care, bucurându-se de comuniunea Sa, a păzit cuvântul răbdării Sale. Nu este numai răbdător pentru a aştepta clipa de a ne avea cu El, ci foloseşte zilnic răbdare faţă de noi, pentru a ne pregăti pentru locuinţa Sa glorioasă. Iată de ce spune: „este îndelung-răbdător faţă de voi” (2 Petru 3:9). El sfinţeşte şi curăţeşte Adunarea, ca să Şi-o poată prezenta glorioasă şi fără vină, şi o asemenea lucrarea cere răbdare Celui care „va şedea ca acela care topeşte şi purifică argintul” (Mal.3:3).

               Domnul să ne îndrepte inimile spre răbdarea lui Hristos! El este modelul nostru în toate lucrurile. Ne inspirăm noi din această răbdare în raporturile noastre cu oamenii, în relaţiile noastre cu fraţii şi cu surorile noastre, şi mai ales îngăduindu-i pe ceicare ne împiedică umblarea, ni se împotrivesc sau ne fac greutăţi? Să nu uităm că această răbdare este „mântuire” în toate sensurile acestui Cuvânt (2 Petru 3:15).

               Apostolul tocmai a prezentat dragostea lui Dumnezeu ca modelul dragostei noastre, răbdarea lui Hristos ca modelul răbdării noastre; adaugă acum propriul său exemplu, pentru că le arătase aceste virtuţi în purtarea sa. „Ştiţi voi înşivă”, zice el, „cum trebuie să ne imitaţi”, şi mai departe: Ne-am dat pe noi înşine „model vouă, spre a ne imita” (versetele 7,9). Câtă grijă trebuie să avem! Am avut sub ochi exemplul unor slujitori ai lui Dumnezeu (aici, al celui mai mare apostol al păgânilor) care au avut dreptul să ne adreseze chiar aceste cuvinte. Au trăit ca el în fiecare zi în dragoste, în răbdare, suferinţă şi trudă, muncind zi şi noapte, ca să nu fie povară nimănui, negăndindu-se niciodată la ei înşişi, ci întotdeauna la celalţi. Asemenea modele nu sunt lăudate prea mult de lume (dacă vorbeşte despre ele, este pentru a le contrazice, a le dispreţui sau a le urî); nu sunt cele ale căror nume creştinătatea mărturisitoare le vesteşte cu trâmbiţele renumelui său, şi cărora le decernează titlul de eroi creştini, ci cei cărora numai credincioşii le pot aprecia urmarea purtării, pentru a le imita credinţa. Aceia sunt „necunoscuţi” lumii şi se mulţumesc cu uitarea, chiar a copiilor lui Dumnezeu, dar sunt „bine-cunoscuţi” lui Dumnezeu (2 Cor.6:9) şi mulţi au fericitul privilegiu de a-i putea deosebi când lumea îi ignoră. Avându-I ei înşişi pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus ca modele, devin, cum zice apostolul, modele pentru noi (Fil. 3:17).

               Găsim, în versetul 13, o altă caracteristică a umblării creştine: „Dar voi, fraţilor, nu obosiţi făcând binele”. Facerea binelui, fără oboseală, trebuie să caracterizeze viaţa noastră în fiecare zi. Facerea binelui pare să fie la prima vedere un cuvânt destul de banal; dar, de fapt, acest cuvânt are o însemnătate imensă: el caracteriza toată viaţa practică exterioară a Domnului Isus aici jos, după cum cuvintele: „M-am încredinţat în El” caracterizau toată viaţa sa practică interioară. În Fapte 10:38, vedem că toată activitatea Sa purta această pecete: „Umbla din loc în loc făcând bine”; şi în Fapte 14:17, facerea binelui este caracteristica Lui Însuşi Dumnezeu în căile Sale faţă de creaturile Lui: „Nu S-a lăsat fără mărturie, făcând bine”. Este la fel pentru noi, care suntem chemaţi să fim imitatori al lui Dumnezeu şi ai lui Hristos. „Să nu obosim făcând binele, le spune apostolul galatenilor, şi: „Să facem bine tuturor, dar mai ales celor din casa credinţei” (Gal. 6:9,10). Am putea cita multe alte pasaje; să ne limităm să observăm că, în Epistola întâi a lui Petru „facerea binelui” este unul din marile subiecte recomandate de apostol (1 Petru 2:15,20; 3:11, 17; 4:19).

               Este vorba, în tot capitolul nostru, nu de marile caracteristici ale umblării creştine, ci de purtarea smerită de fiecare zi. „Facerea binelui” corespunde acestor cuvinte din Epistola către Efeseni: „Fapte bune, pe care Dumnezeu  le-a  pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (2:10). Cât s-ar deosebi, dacă ar fi aşa, caracterul umblării noastre de ceea ce este adesea! O mireasmă specială se răspândeşte din purtarea fraţilor şi surorilor pe care îi vedem, zi după zi, neavând alt gând decât să facă bine tuturor, uitând ei înşişi.

               Găsim, în acelaşi capitol, contrastul dintre purtarea zilnică a fraţilor credincioşi şi cea a fraţilor care nevrând să lucreze, umblă în dezordine. Pavel lucra ca să nu depindă de alţii sau să le fie povară. Putem şi noi, în munca noastră zilnică (nu vorbesc aici de fraţii angajaţi în lurarea Domnului) să-L slujim şi să-L glorificăm pe Domnul. Cei care, printre tesaloniceni, trăiau în lenevie aveau fără îndoială, cum se întâmplă adesea, tot felul de motive bune de dat ca venirea iminentă a Domnului, pentru a sta cu braţele încrucişate. Dar trista consecinţă a lipsei lor de ocupaţie era că se ocupau de toate (v.11). Adeseori, în Adunare, neorânduiala este introdusă de persoanele lipsite de ocupaţie care, neavând altceva de făcut, se hrănesc cu scandaluri, se bagă pe nedrept în probleme de familie, critică pe fraţii lor pe ascuns, în loc de a-i aborda deschis sau de a se ruga pentru ei, divulgă o anumită discuţie confidenţială, atribuie intenţii faptelor fraţilor lor fără să le cunoască motivele, umblă într-un cuvânt „în neorânduială”, pentru a folosi cuvintele apostolului. Tesalonicenii erau îndemnaţi să se îndepărteze de astfel de oameni: Să-i însemnaţi şi să nu aveţi nici un amestec cu ei, ca să le fie ruşine. Totuşi nu trebuiau să-i dea afară din Adunare, ci să-i mustre ca pe nişte fraţi, în loc să-i socotească vrajmaşi.

               Acesta era modul de a pune Adunarea la adăpost de aceste neorânduieli. Această desciplină îl punea, fără a-l da afară, pe cel care se ocupa de toate, în izolare şi sub judecata Adunării. Vedem aici toată înţelepciunea pe care Duhul lui Dumnezeu o foloseşte în purtarea Bisericii, şi în problemele de disciplină. Contează pentru Dumnezeu ca toţi, în Adunare, să dea exemplu de ordine şi de muncă zilnică pentru nevoile lor.

               Dacă nu găsim aici cea mai înaltă caracteristică a umblării, să nu uităm că această trăsătură sare cel mai mult în ochii lumii care îi înconjoară şi îi supraveghează pe copiii lui Dumnezeu pentru a-i prinde greşind.

               Apostolul adaugă aceste cuvinte: „Iar Însuşi Domnul păcii să vă dea pacea întotdeauna în orice fel…Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu voi toţi”. Pacea este de asemenea una dintre caracteristicile vieţii şi măsrturiei noastre zilnice. Dacă suntem alipiţi de Domnul, pacea Sa (ca şi răbdarea Sa) se va arăta în toate căile noastre şi chiar în luptele noastre (Ef. 6:15).

               „Har şi pace”, spune el la începutul acestei epistole (ca şi în toate celelalte). „Pace şi har”, spune terminând-o. pacea să domnească în inimile noastre şi să hotărească ea căile noastre, dar să ne sprijinim la urma urmelor pe harul desăvârşit care ne-a mântuit, ne-a adus la Dumnezeu şi putem aştepta cu încredere să ne urmeze, să ne însoţească şi să ne conducă până în clipa binecuvântată când ne va introduce în glorie!