[Page principale | Biblia]

 

Studiu asupra Epistolei întâi către Timotei

 

De H. Rossier

 

Tablă de materii:

1.     Introducere

2.     Capitolul întâi

3.     Capitolul 2

4.     Capitolul 3

5.     Capitolul 4

6.     Capitolul 5

7.     Capitolul 6

 

1.     Introducere

 

Înainte de a întreprinde un studiu detaliat al acestei epistole, ni se pare util să amintim în câteva cuvinte ce este Biserica (sau Adunarea) aşa cum o prezintă Epistola către Efeseni şi alte câteva pasaje, şi ce este această Adunare în cele trei epistole (1, 2 Timotei şi Tit) numite mai mult sau mai puţin justificat „epistolele pastorale”.

Epistola către Efeseni ne prezintă Adunarea sub toate aspectele ei, cu excepţia unuia; cele trei epistole în cauză sub singurul aspect care lipseşte în Epistola către Efeseni. Iată cum ne este prezentată Adunarea în aceasta din urmă:

1.     Ea este, înainte de toate, Trupul lui Hristos pe pământ (Efeseni 1: 23), compus din toţi credincioşii în viaţă, iar aceştia formează o unitate. Această unitate desfiinţează orice deosebire dintre iudei şi păgâni şi formează un întreg indisolubil legat de Duhul Sfânt cu Hristos, Capul glorificat al trupului Său, în cer. Este o „taină” al cărei administrator este numai apostolul Pavel. În ciuda ruinei actuale a Adunării, putem încă, chiar dacă nu am fi decât doi sau trei, să manifestăm această unitate la masa Domnului, potrivit cu 1Corinteni 10: 17, imens privilegiu pentru cei care i-au înţeles însemnătatea.

2.     Biserica este Mireasa lui Hristos (Efeseni 5: 24 – 27). Domnul Se ocupă de ea pentru a o curăţi prin Cuvânt în timpul umblării ei aici jos, înainte de a o primi lângă El în glorie. Şi aici, în ciuda ruinei Bisericii, oricine înţelege, ca un lucru prezent, dragostea fără limite a lui Hristos prin care S-a dat pe Sine pentru Mireasa lui, va înţelege, în fibrele cele mai intime ale inimii lui, că face parte din ea, şi se va bucura ca de o realitate profundă care se adresează sentimentelor sale, şi va striga cu ea, în puterea Duhului Sfânt care îl animă: „Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22: 17).

3.     Adunarea este un templul sfânt pe care Domnul Însuşi îl zideşte pe temelia apostolilor şi profeţilor şi a cărui piatră de căpătâi este Însuşi Domnul, o zidire în creştere până ce Ziditorul ei divin va adăuga ultima piatră. Astfel, zidită de El, această Casă a lui Dumnezeu este o zidire perfectă (Efeseni 2: 19 – 21).

Acelaşi adevăr ne este prezentat în Matei 16: 16 – 18. Pe mărturisirea lui Hristos dovedit, prin învierea Lui, Fiul Cel viu al lui Dumnezeu, zideşte Adunarea Sa. Petru este una dintre pietrele acestei clădiri împotriva căreia porţile Locuinţei Morţilor nu pot să facă nimic. Şi aici toată lucrarea depinde numai de Hristos şi Satan însuşi este neputincios pentru a o distruge. În 1Petru 2: 5, găsim ceva asemănător. Hristos este acolo piatra vie, respinsă de oameni, dar aleasă şi scumpă în ochii lui Dumnezeu. Ne apropiem de El ca pietre vii şi suntem zidiţi pe El ca o casă spirituală. Că există unelte pentru a aduce aceste pietre nu este nicio îndoială, dar aici Cuvântul, făcând abstracţie de orice unelte omeneşti, ne arată că zidirea este compusă numai din pietre vii.

4.     Suntem zidiţi împreună în Domnul pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul (Efeseni 2: 22). Există deci în această lume un loc în care Dumnezeu Însuşi locuieşte prin Duhul Său. Aici, din nou, nimic nu este dat responsabilităţii omului. Nu el zideşte, Dumnezeu Însuşi vrea să aibă o locuinţă aici jos. Acest mare fapt s-a realizat prin revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii şi a fost completat prin introducerea păgânilor în Adunarea creştină.

Acestea sunt diversele aspecte oferite până aici de Adunare. Însuşi Dumnezeu face lucrarea, de aceea nu există propriu-zis diferenţă între ceea ce constituie trupul, Mireasa, clădirea sau casa. Toate, în timpul formării lor, sunt compuse din aceleaşi elemente. Lucrarea care le reuneşte în una este perfectă, pentru că este divină. Dar este adevărat şi că Dumnezeu lasă ca responsabilitatea pentru zidirea casei Sale în această lume să fie încredinţată celor care fac parte din ea. Lucrarea omului intră deci acolo, ca parte; şi aceasta este ceea ce ne prezintă în mod clar capitolul al treilea al Epistolei întâi către Corinteni. Pavel pusese, ca un arhitect înţelept, temelia care este Hristos, şi nimeni nu poate pune o altă temelie decât aceasta. Fiecare trebuie să vadă cum urmează să zidească pe această temelie. Dumnezeu mai întâi, ca pentru întreaga creaţie, făcuse totul foarte bun, dar vine momentul în care încredinţează lucrarea Sa omului. Cum se va achita acesta din urmă de lucrarea lui? În ciuda a tot ce se va putea întâmpla, Dumnezeu Îşi continuă lucrarea şi o va duce la bun sfârşit; dar, încredinţată omului, este dovedit că, dacă unii sunt buni lucrători, făcând o lucrare bună, alţii, vai, deşi fiind lucrători buni, fac o lucrare rea, şi că în fine o a treia categorie este compusă din lucrători răi care corup şi distrug templul lui Dumnezeu. Lucrarea lucrătorilor poate consta în introducerea oamenilor buni sau răi, a învăţăturilor bune sau rele. Rămâne totuşi adevărat că şi considerată sub acest aspect, clădirea nu este mai puţin templul lui Dumnezeu, casa lui Dumnezeu. Aşa era cu templul din Ierusalim, când Domnul a zis: „Este scris: „Casa Mea este casa de rugăciune”, dar voi aţi făcut din ea „peşteră de tâlhari” (Luca 19: 46). Totuşi, şi ca atare, nu a încetat să fie numită casa lui Dumnezeu. Această casă este în fond întotdeauna lucrarea lui Hristos: în ciuda elementelor impure pe care omul le-a introdus în ea; în ciuda materialelor rele care o strică, temelia a fost pusă de un ziditor înţelept, apostolul Pavel, care şi-a îndeplinit sarcina. De aceea, oricare ar fi stricăciunea ei, această casă rămâne atâta timp cât Dumnezeu locuieşte acolo prin Duhul Său. Dar va veni o clipă când nu va mai conţine materiale bune, când Duhul va urca în cer cu Mireasa, şi când Domnul va vărsa din gura Lui, ca pe un lucru dezgustător, pe aceea care purtau de formă Numele Lui.

Cu toate acestea să nu uităm că a aparţine casei lui Dumenzeu, deşi implică şi responsabilitate aici jos, este un privilegiu imens. Oricare ar fi condiţia morală a acestei case, ea rămâne un loc în care Dumnezeu locuieşte prin Duhul Său. Nu găsim acest loc nicăieri în lume, Dumnezeu nelocuind prin Duhul Său nici în mahomedanism, nici chiar în iudaism. În aceste locuri se întâlneşte viaţa unită cu mărturisirea creştină fără viaţă, devenind pentru cei care nu au decât mărturisirea, chiar cauza condamnării lor. Acolo se găseşte, pe de altă parte, Duhul şi manifestările Sale diferite, adevărul, Cuvântul inspirat, Evanghelia mântuirii, mărturia. Separând mărturisirea de viaţă, Satan a făcut o lucrare de distrugere. Această lucrare nefastă, bazată pe spiritul lumesc care s-a introdus în Biserică, şi însoţită de învăţături false şi de legalism, a început din vremea apostolilor, după cum vedem în Epistole şi în Fapte. Nu este frapant că aceste lucruri au fost anunţate bătrânilor din Efes, adunare în care adevărurile cele mai înalte ale creştinismului fuseseră vestite şi apreciate (Fapte 20: 29 – 30) şi că tot la Efes Timotei a trebuit să le reprime? (1Timotei 1: 3). În 2Timotei răul înaintând, casa lui Dumnezeu a devenit o casă mare conţinând vase de ruşine de care trebuie să se cureţe, deoarece creştinismul nu poate ieşi din casă.

Deci pe terenul casei lui Dumnezeu responsabile, ne introduc Epistolele către Timotei şi cea către Tit; doar că în Epistola întâi către Timotei găsim casa lui Dumnezeu ca „Adunarea Dumnezeului viu, stâlpul şi temelia adevărului”; creştinii răspunzători de ordinea şi de funcţionarea ei; răul existând şi căutând să se facă preţuit în Adunare; o piedică pusă de Duhul Sfânt revărsării lui, prin activitatea credinciosului Timotei, trimisul apostolului. În 2Timotei găsim o casă mare cu un amestec care intristează, de vase de cinste şi de ruşine, dar în acelaşi timp, lucru care mângâie peste măsură de mult, o cale revelată pentru ziua de azi, zi de ruină iremediabilă, în mijlocul acestor dărâmături; o cale în care Domnul poate fi glorificat de credincioşi ca în cele mai frumoase zile ale zidirii casei lui Dumnezeu.

Este evident că epistolele către Timotei nu ne transpune, ca cea către Efeseni, în locurile cereşti. Este vorba aici de o mărturie adusă Domnului pe pământ, şi caracterizat de ordine şi disciplină potrivit lui Dumnezeu, ordine pe care îngerii sunt chemaţi să o privească, pentru a-l vedea pe Dumnezeul nevăzut în Adunarea celor pe care i-a mântuit.

 

2.     CAPITOLUL ÎNTÂI

 

Versetele 1 – 2 – „Pavel, apostol al lui Isus Hristos Isus, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi al lui Hristos Isus, speranţa  noastră, către Timotei, adevăratul meu copil în credinţă: Har, îndurare, pace, de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Hristos Isus, Domnul nostru!”

Versetele pe care tocmai le-am citat încep prin a stabili singurele temeiuri după care omul intră în relaţie cu Dumnezeu şi care vor fi detaliate în continuarea acestui capitol. Aceste temeiuri erau subiectul slujbei apostolului. Dumnezeu Se prezintă aici cu un titlu pe care nu îl vedem decât în „epistolele pastorale”. Nu că nu ar fi numit în altă parte (ca de exemplu în Luca 1: 47) „Dumnezeu, Mântuitorul Meu”, sau „Mântuitorul nostru”, dar Îl întâlnim aici cu acest titlu ca să zicem aşa unic şi primordial. Ceea ce caracterizează, în acest pasaj, divinitatea Sa în ea însăşi, este mântuirea. Această mântuire este prezentată după importanţa ei universală. Apropiindu-ne de Dumnezeu, nu Îl întâlnim decât sub acest aspect. Fără îndoială este Judecător, Dumnezeul suveran, Creatorul, Sfântul etc., dar, în ziua de azi, se revelează numai ca Dumnezeu Mântuitor. Ce titlu scump! Ce har incomparabil! Va trebui ca păcătoşii să-L întâlnească odată ca Judecător, dar în prezent poartă doar acest titlu, Cel de Dumnezeu care iartă. Când oamenii de astăzi vor apărea înaintea Lui, se vor putea scuza că nu au fost mântuiţi când nu Se descoperise lumii sub un alt Nume? Pavel era apostolul după porunca Lui. Ca Dumnezeu etern, îi dăduse o poruncă, o misiune specială în vederea descoperirii tainei Bisericii (Romani 16: 25 – 26), dar aici porunca era pentru a face cunoscut lumii că Dumnezeul Mântuitor S-a revelat în Isus Hristos şi că mântuirea nu poate fi obţinută decât în El. Această poruncă cere ascultarea credinţei; este inseparabilă de Persoana lui Hristos Isus, „speranţa noastră”, singurul în care se poate încrede un păcătos, singurul colac de salvare oferit omului pierdut.

Dar aceste lucruri nu pot fi vestite decât de un om care a început prin a le primi el însuşi; şi astfel Pavel le primise direct de la Domnul şi Timotei, adevăratul lui copil, le primise prin mijlocirea lui. De aceea găsim în aceste două versete elementele pe care sunt întemeiate relaţiile oricărui individ cu Dumnezeu. Pentru Pavel, ca şi pentru Timotei, Dumnezeul Mântuitor este „Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, Dumnezeu, Mântuitorul lor al amândorura; Hristos Isus este „speranţa noastră”, Dumnezeu este „Tatăl nostru” în virtutea mântuirii; Hristos Domnul nostru, ca dobândind toate drepturile asupra lui Pavel şi a lui Timotei. Aceste binecuvântări erau dobândite de amândoi prin credinţă şi prin ea devenise Timotei copilul apostolului.

Salutarea lui Pavel către Timotei îi aduce acestuia har şi pace, dar şi „îndurare”, cuvânt care nu se găseşte decât în epistolele adresate unei persoane (*). Este într-adevăr, lucrul fără de care nu ne putem trăi viaşa de fiecare zi. Apostolul însuşi, chemat de Dumnezeu la slujba sa, ce ar fi devenit fără îndurare? (v. 13).

 

(*) În Epistola către Tit lecţia| învăţătura | sfatul | mustrarea este nesigură.

 

Versetele 3 – 7 – „Aşa te-am rugat când mergeam spre Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii învăţături străine, nici să nu ia aminte la mituri şi la genealogii fără sfârşit, ca unele care duc mai degrabă la neînţelegeri decât la lucrarea lui Dumnezeu care este în credinţă. Iar ţinta poruncii este dragostea dintr-o inimă curată şi dintr-o conştiinţă bună şi din credinţă neprefăcută, de la care unii, abătându-se, s-au întors spre vorbire deşartă, dorind să fie învăţători ai legii, neînţelegând nici cele ce spun, nici cele despre care afirmă cu tărie”.

Slujba încredinţată lui Timotei este mai înaltă şi mai importantă decât cea a lui Tit. Mai întâi, cu privire la sfera în care se desfăşoară, activitatea lui Timotei se exercită în Efes, loc în care învăţăturile cele mai înalte despre poziţia cerească a Adunării fuseseră vestite şi primite în puterea dragostei dintâi. Dimpotrivă, locul activităţii lui Tit este Creta, a cărei stare morală obişnuită este suficient caracterizată în epistola care îi este adresată.

Cât priveşte mandatul însuşi, cel al lui Tit era rânduirea bătrânilor, dar cu o stăruinţă deosebită asupra învăţăturii sănătoase pe care fie ei, fie tinerii, trebuiau să o păstreze şi să o păzească.

Mandatul lui Timotei mergea mai departe. Porunca încredinţată lui are ca scop, înainte de toate, purtarea fiecăruia în casa lui Dumnezeu, şi nu  numai ceea ce se cuvine celor care îşi exercită slujbele în această casă. În rest nu vedem că i-ar fi fost poruncit lui Timotei să rânduiască bătrâni, ci găsim enumerarea calităţilor care trebuie să-i distingă pe bătrâni, ca şi pe diaconi. Dar datoria trimisului apostolului este înainte de toate învăţătura bună şi sfântă, învăţătura potrivit evlaviei. Toată ordinea casei lui Dumnezeu bazată pe învăţătură, să zicem mai degrabă pe credinţă (v. 4) care este aici ansamblul învăţăturii creştine primite prin credinţă. Aflăm astfel cum trebuie să se poarte această casă pentru ca mărturia lui Hristos care îi este încredinţată să fie preţuită înaintea lumii.

Dar iată că de-abia încredinţată responsabilităţii sfinţilor, această mărturie era în pericol să piară prin vicleniile sau sub atacurile deschise ale Duşmanului. Anumite persoane opuneau sfintei învăţături a apostolului, o învăţătură bazată pe altceva decât pe Hristos. Este ceea ce acesta din urmă numeşte printr-un singur cuvânt grecesc: „să înveţe învăţături străine” (*). Era vorba de a li se împotrivi cu autoritate. „Porunca” (v. 3, 5) fusese încredinţată lui Timotei pentru aceasta; îi fusese dat dreptul deplin de a porunci acestor oameni. Atât cât exista autoritatea apostolică, această misiune era necesară pentru ca Adunarea să poată exista ca mărturie exterioară în această lume şi pentru ca sufletele simple, incapabile să discearnă între învăţătura adevărată şi cea falsă, să fie puse la adăpost. Aceste „învăţături străine” nu erau „cuvintele sănătoase”, „cele ale Domnului nostru Isus Hristos”; ele nu aveau ca bază şi ca origine cuvintele lui Hristos aşa cum sunt ele conţinute în Scripturi; nu aveau ca ţintă „evlavia” (6: 3). Trebuiau deci să fie reprimate cu autoritate.

A învăţa învăţături străine (v. 4) conduce în mod necesar la mituri care sunt numite în Tit 1: 14 mituri iudaice (**). În capitolul 4: 7 al epistolei noastre ele sunt numite „mituri lumeşti şi băbeşti”. Evangheliile apocrife, cărţile talmudice sunt pline de ele.

(*) Hétérodidaskaleô, tradus şi „dă o învăţătură străină” în capitolul 6: 3.

(**) Vedeţi Studiu asupra Epistolei către Tit, de H. R., paginile 32 şi 33.

 

Aceste învăţături care nu-L au pe Hristos ca sursă şi ca obiect nu au nicidecum şi nu vor avea niciodată ca rezultat „adiministrarea”, adică conducerea, ordinea casei lui Dumnezeu. În loc de a zidi această casă, ele o distrug, o lasă în voia dezordinii şi a ruinei. Aceasta se petrece încă în fiecare zi sub ochii noştri. Fânul şi paiele sunt introduse în această construcţie şi vor fi în cele din urmă arse cu casa pe care pretind că o zidesc.

„Administrarea” bazată pe revelaţia harului lui Dumnezeu şi pe taina Bisericii îi fusese încredinţată lui Pavel (Efeseni 3: 2, 9). Trebuia acum să fie foarte clar cine zidea pe această temelie sau pe învăţături străine, pentru că „administrarea lui Dumnezeu este prin credinţă”, adică printr-o învăţătură divină care se adresează credinţei pentru a fi primită şi aceasta în contrast cu legea, după cum vom vedea.

Dar înainte apostolul se întrerupe pentru a arăta (v. 5) „ţinta”, scopul final al poruncii încredinţate (v. 3) lui Timotei. Acest scop este în întregime moral. Este dragostea, dar dragostea inseparabilă de o stare sufletească bună înaintea lui Dumnezeu, şi nu s-ar putea face în câteva cuvinte o descriere mai completă a acestei stări. Dragostea se sprijină pe trei stâlpi, şi, dacă este aşa, niciodată nu vom fi înşelaţi de false aparenţe, atât de frecvente în lume, şi care ar trebui să fie străine casei lui Dumnezeu. Aceşti trei stâlpi sunt inima, conştiinţa şi credinţa. „O inimă curată” nu înseamnă o inimă lipsită de orice pată, pentru că este curată prin ea însăşi, ci o inimă curăţată prin spălarea Cuvântului (Ioan 13: 8 – 10; 15: 3; 1Petru 1: 22; 2Timotei 2: 22).

„O conştiinţă bună” este o conştiinţă care, ca urmare a curăţirii inimilor noastre, nu are nimic de ascuns lui Dumnezeu şi prin urmare, nu are nimic să-i reproşeze (Evrei 10: 22).

O „credinţă neprefăcută” este o credinţă lipsită de orice prefăcătorie. Acest cuvânt, „credinţă”, care apare de 17 ori în această epistolă, are în ea două înţelesuri puţin diferite, cum am putut deja observa. Mai întâi, într-un sens obişnuit, credinţa este acceptarea, prin har, a ceea ce Dumnezeu a zis despre Fiul Său; într-un cuvânt, primirea Mântuitorului. Apoi ea este ansamblul învăţăturii creştine primite prin credinţă. Astfel în v. 19 al capitolului nostru se păstrează credinşa; în capitolul 3: 9, credinţa este ansamblul lucrurilor până atunci ascunse, dar revelate acum şi pe care credinţa le pricepe; în capitolul 4: 1, îndepărtarea de credinţă înseamnă părăsirea a ceea ce învăţătura creştină ne descoperă; în capitolul 5: 8, ea este tăgăduită.

Credinţa este deseori menţionată ca asociată unei conştiinţe bune (1: 5; 19; 3: 9). Este un lucru foarte periculos, pentru creştin, să nu aibă, indiferent de motiv, o bună conştiinţă înaintea lui Dumnezeu şi nu am putea să insistăm mai serios asupra acestui lucru. Ea ne face să ne îndepărtăm de credinţă şi discursurile noastre nu mai sunt de aici înainte decât o „vorbire deşartă” fără nicio însemnătate pentru suflete.

Dragostea deci, scopul întregii activităţi a lui Timotei, trebuia să se sprijine pe inimă, conştiinţă şi credinţă. Dacă această dragoste ar fi cu adevărat activă, nu ar mai fi nevoie să se facă eforturi pentru a opri răul, şi nu ar mai fi nevoie de luptă pentru a menţine sau restabili ordinea în Adunare. Dar, în loc de aceasta, ordinea era tulburată la Efes de anumite persoane care nu erau străine de starea practică a inimii şi de conştiinţa despre care tocmai am vorbit. Care era urmarea acestui lucru? Aceşti oameni, în loc să caute binele sufletelor, nu se gândeau decât la ei înşişi şi la a se face recunoscuţi ca învăţători ai legii. Asemenea pretenţii fără starea morală care putea să le facă acceptate, nu fac decât să pună în lumină extrema sărăcie spirituală şi ignoranţa celor care le afişează. Cuvintele lor nu au nicio valoare: ele sunt o „vorbire deşartă”. La ce folosesc ele? Cei care le rosteau nu înţeleg ei înşişi sensul lucrurilor asupra cărora insistă. Ce tablou frapant al pretenţiei de a învăţa Cuvântul fără credinţă, fără o inimă curăţită, fără o conştiinţă bună având tot atâta actualitate astăzi ca în timpul apostolului. Acţiunea unor asemenea oameni va avea de altminteri întotdeauna un caracter legal; dar înţeleg ei măcar ce înseamnă legea?

Versetele 8 – 11 – „Ştim dar că legea este bună, dacă se foloseşte cineva de ea potrivit legii, ştiind aceasta, că legea nu este dată pentru cel drept, ci pentru cei nelegiuiţi şi nesupuşi, pentru neevlavioşi şi păcătoşi, pentru cei fără sfinţenie şi lumeşti, pentru ucigaşi de tată şi ucigaşi de mamă, pentru criminali, pentru curvari, pentru homosexuali, pentru răpitori de oameni, pentru mincinoşi, pentru cei care jură strâmb şi dacă este orice altceva împotriva învăţăturii sănătoase, după Evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată”.

Aici apostolul stabileşte contrastul cel mai complet între lege, la care aceşti aşa-zişi învăţători vroiau să-i aducă pe creştini, şi Evanghelie. Primul punct asupra căruia insistă, este că legea este bună. Găsim aceeaşi afirmaţie absolută în Romani 7: 16. Toată problema constă deci în a o folosi cu dreptate, adică felul în care ne folosim de ea. Ea nu se adresează celor drepţi, căci cum ar condamna ea pe cel drept? Ea este dată pentru a condamna răul. Aici apostolul trece pe scurt în revistă persoanele cărora se adresează legea şi pe care le pedepseşte sever în mod legitim. El caracterizează în câteva cuvinte starea lor morală: voia proprie, neascultarea, neevlavia şi duhul lumesc faţă de Dumnezeu, absenţa oricărui respect faţă de părinşi şi maltratarea lor, violenţa şi crima, întinarea cărnii, dorinţele nelegiuite, minciuna şi sperjurul şi încă multe alte vicii, cad sub condamnarea legii. Aici, apostolul revine la subiectul principal al epistolei sale: Legea pedepseşte sever orice se împotriveşte sfintei învăţături, ansamblul adevărurilor care constituie creştinismul sau învăţătura care este potrvit evlaviei (6: 3). Ori Evanghelia este conform cu această învăţătură. Ea nu contrazice nicidecum legea, ci introduce un lucru complet nou care nu are absolut niciun punct de legătură cu legea. Acest lucru este Evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu, încredinţată apostolului. Aceste câteva cuvinte ne deschid o sferă de binecuvântări în care duhul şi inima pot să se mişte liber, fără a găsi acolo vreodată limite. Judecaţi aceasta: Evanghelia este vestea bună care anunţă oamenilor că gloria lui Dumnezeu a fost deplin arătată în Hristos. Gloria lui Dumnezeu, adică ansamblul desăvârşirilor divine: dreptatea, sfinţenia, puterea şi adevărul şi mai presus de toate dragostea şi harul Său – această glorie a fost pe deplin revelată şi pusă după puterea noastră de înţelegere în Persoana unui Om, Hristos Isus, Mântuitorul nostru. Ea a fost arătată în favoarea noastră şi este minunea Evangheliei. Toată această glorie nu se ascunde nici nu se acoperă; o vedem strălucind pe faţa unui Om, dar, mai mult, ea este pentru noi, ne aparţine. Lucrarea lui Hristos ne-o conferă; tot ce este El înaintea lui Dumnezeu, sunt de acum înainte cei care cred în El. Da, gloria lui Dumnezeu nu mai domneşte în desăvârşirea ei solitară şi inabordabilă; ea a devenit, într-un Om, partea tuturor celor care cred în El. Suntem, în virtutea jertfei Lui care a desfiinţat păcatul, desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu precum El Însuşi. El este făcut pentru noi, din partea lui Dumnezeu, înţelepciune, dreptate, sfinţenie şi răscumpărare. Suntem lumină în Domnul. Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile  noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Toate acestea sunt darul fără plată al harului pentru nişte bieţi păcătoşi îndreptăţiţi prin credinţă.

Dar observaţi că această Evanghelie este cea a gloriei fericitului Dumnezeu. Făcându-ne-o cunoscută, Dumnezeu vrea să ne facă fericiţi ca El Însuşi; fericirea de care Se bucură a devenit fericirea noastră! Există un contrast mai deplin decât cel dintre legea care îl blesteamă pe păcătos şi harul care îl transpune în bucuria gloriei şi fericirii lui Dumnezeu, aşteptând să se bucure de ele în perfecţiunea unei eternităţi fără nor?

Versetele 12 – 14 – „Mulţumesc Celui care m-a întărit, lui Hristos Isus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios, punându-mă în slujbă, pe mine, care mai înainte eram un hulitor şi un persecutor şi un batjocoritor; dar mi s-a arătat îndurare, pentru că am făcut-o neştiind, în necredinţă. Iar harul Domnului nostru a prisosit peste măsură, cu credinţă şi cu dragoste, care sunt în Hristos Isus”.

Dar cine era acest Pavel căruia îi fusese încredinţată o Evanghelie atât de scumpă? Lucru uimitor! Era un om care încălca prima poruncă: „Să iubeşti pe Dumnezeu”. Îl ura pe Dumnezeu crezând că-L slujeşte, pentru că Îl ura în Persoana Fiului Său. Pe acest Hristos, Îl hulea şi-i obliga pe sfinţi să-L hulească (Fapte 26: 11). Îl persecuta în Biserica Lui preaiubită; Îl acoperea de batjocuri în cei care credeau în El şi Îl slujeau cu credincioşie.

O asemenea atitudine nu ar fi putut fi iertată dacă Pavel nu ar fi făcut aceste lucruri „neştiind, în necredinţă”, credinţa nefiind altceva decât primirea, în inimă, a lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. De aceea i s-a arătat îndurare, dacă nu, ar fi fost condamnat fără milă. Cât despre iudei, această îndurare nu li s-a putut arăta în continuare. Pe cruce, Isus, mijlocind pentru popor, spusese: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac” (Luca 23: 34). Invocase îndurarea Tatălui Său din cauza neştiinţei lor. Este şi ceea ce le spunea Petru în Fapte 3: 17. Dar apoi, când îl omorau cu pietre pe Ştefan, ştiau ce făceau; respingeau Duhul Sfânt care le fusese trimis prin Isus Hristos înviat (Fapte 7: 51). Acest păcat nu le putea fi iertat. Saul din Tars care era de acord cu moartea lui Ştefan (Fapte 7: 58; 8: 1) nu era în aceaşi stare ca poporul lui? Ce ajutor îi rămânea deci? Niciunul! Şi totuşi mai râmânea unul: harul care prisosea, care putea să socotească un asemenea om credincios, şi să-l pună în slujbă! Numai prin credinţă a putut fi desfiinţată necredinţa lui precedentă. Numai dragostea care este în Hristos Isus a putut înlocui ura de care inima lui fusese umplută până atunci; şi această dragoste nu putea fi cunoscută decât prin credinţă. Acest verset 14 este deci dovada a ceea ce dă harul când se ocupă chiar de cel dintâi dintre păcătoşi. El îl ia dintre păcătoşi printr-un har care prisoseşte, îi dă credinţă, şi, prin ea, îl face să cunoască dragostea care este în El.

Versetele 15 – 17 – „Vrednic de încredere este cuvântul şi demn de toată primirea că Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Dar pentru aceasta mi s-a arătat îndurare, ca Isus Hristos să arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga-răbdare, ca model pentru aceia care vor crede în El pentru viaţa eternă. Iar Împăratul veacurilor, nepieritorul, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, fie onoarea şi gloria în vecii vecilor! Amin.”

De când această lucrare a Duhului lui Dumnezeu a avut loc în inima lui, Pavel poate să-L vestească pe Hristos şi mântuirea. Ce găsim aici, este Evanghelia în cea mai simplă expresie a sa. „Vrednic de încredere este cuvântul şi demn de toată primirea”. Sunt multe „cuvinte vrednice de încredere” în Epistolele către Timotei şi Tit. Le-am explicat în „Studiu asupra lui Tit”, p. 85 – 86, dar aici apostolul adaugă aceste cuvinte: „şi demn de toată primirea”, pentru a arăta rezultatele imense ale acestui cuvânt pentru orice suflet care îl primeşte. Vom reveni la aceasta în capitolul 4: 9.

Adevărul simplu care este la temelia oricărei relaţii între omul păcătos şi Dumnezeul Mântuitor este exprimat aici în modul cel mai solemn: „Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi”: Dumnezeu făcut om, în Persoana lui Isus şi venind aici jos pentru a mântui păcătoşii – nu păcătoşi, ci pentru a împlini o lucrare de o însemnătate universală, oferită tuturor şi din care niciun păcătos, nici cel mai nedemn, nu a fost exclus în avans. Scopul lui Dumnezeu venind în lume era să mântuiască păcătoşii; în capitolul 2: 4, vedem că aceasta este şi voia Lui. Din partea lui Dumnezeu nu este niciun obstacol; totul conlucrează în El la acest plan întocmit; dar omul, lucru îngrozitor de constant, nu recunoaşte scopul lui Dumnezeu şi se împotriveşte în modul cel mai hotărât, voii Sale. În mijlocul acestei răzvrătiri a omului împotriva Lui, numai harul Său care prisoseşte poate să-L constrângă pe om şi să facă dintr-un Saul din Tars agentul pentru prezentarea mântuirii altora. Am văzut, în versetul 11, partea lui Dumnezeu în Evanghelie; vedem aici, în versetul 15, partea lui Hristos, umilirea Lui pentru împlinirea acestui glorios rezultat: mântuirea. Dar această mântuire este, nu numai eliberarea de păcat şi de stăpânirea lui Satan, ci introducerea omului în relaţii eterne cu Dumnezeul gloriei. Avem aici eliberarea de păcat în toată simplitatea ei, când apostolul ne vorbeşte de un lucru sigur şi demn de a fi primit; legăturile noi pe care le găsim în vestirea Evangheliei gloriei în versetul 11.

Aici Pavel se numeşte cel dintâi dintre păcătoşi. Niciun alt om nu se poate numi cu acest nume. Pavel, nefiind încă decât Saul din Tars, se pusese în fruntea unei armate, a cărei căpetenie ocultă era, fără îndoială, Satan, cu scopul de a stârpi din această lume poporul lui Dumnezeu şi chiar Numele Căpeteniei şi Domnului Său, pentru triumful religiei iudaice. Cu toată energia lui carnală, cu toată conştiinţa lui religioasă, şi ea era foarte mare, Saul vroia să nimicească şi să îndepărteze din lume Numele lui Hristos, pentru că era întru totul necredincios cu privire la învierea Lui. Da, acest trist loc preponderent, îl ocupa în fruntea duşmanilor lui Hristos, ceea ce îl face să zică: „dintre care cel dintâi sunt eu”.

De când în evanghelizarea curentă, mulţi vorbitori au obicei să povestească convertirea lor, exagerând din plăcere descrierea propriei lor mizerii (ceea ce îl făcea pe Spurgeon să spună că aceste confesiuni publice îi creau impresia clopoţelului anunţând trecerea căruţei pentru gunoi), îi auzim strigând: „Sunt cel dintâi dintre păcătoşi”. Aceste cuvinte nu sunt adevărate, şi de fapt, lucru trist de spus, niciunul dintre cei care vorbesc astfel nu o cred cu adevărat. Aceste cuvinte le oferă chiar un mijloc de a se făli şi le oferă prilejul de a-i ocupa pe ascultătorii lor cu ei înşişi şi propria lor evlavie, mai degrabă decât de a nu spune nimic despre aceasta. Dar ceea ce apostolul spunea aici despre sine, ca şi în cele trei discursuri din Fapte, era o realitate frapantă şi avea ca scop explicarea însemnătăţii imense a slujirii care îi fusese încredinţată. Dacă, în această stare de îngrozitoare revoltă împotriva lui Hristos, lui Saul din Tars i se arătase îndurare, a fost, zice el, „ca Hristos să se arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga-răbdare, ca model pentru aceia care vor crede în El, pentru viaţa eternă”.

Dumnezeu îl alegea pe Saul din Tars ca pe un exemplu al planurilor Sale faţă de cei care urmau să creadă prin slujba lui. Dacă putea lucra astfel faţă de un hulitor şi un persecutor, era cineva care putea spune: Isus Hristos nu va avea răbdare faţă de mine? Nu, pentru că Isus Hristos arătase deja întreaga Lui răbdare faţă de Pavel. Astfel, după cum mântuirea era pentru toţi păcătoşii, şi răbdarea era pentru toţi. Şi cu siguranţă această răbdare avea o valoare imensă. Era de ajuns acum să crezi în El, şi obţineai astfel viaţa eternă. Ajuns la acest ultim cuvânt care introduce sufletul în posesia unei fericiri fără sfârşit, un imn de laudă se ridică în inima apostolului şi urcă până în adâncimile celui de al treilea cer.

Acest imn este adresat Dumnezeului Suveran de la care coboară darul suprem al vieţii eterne asupra tuturor celor care cred. Sufletul lor este, prin viaţa eternă, pus în legătură cu El. El este Împăratul veacurilor, singurul înaintea căruia timpul şi eternitatea nu au limită şi care le domină. El este nepieritorul, singurul care este mai presus de tot ce este sortit stricăciunii şi care nu poate fi atins de ea, cum au fost la creaţie, oamenii şi chiar îngerii. El este nevăzutul. Cel care este mai presus de orice lucru vizibil şi pe care niciun ochi nu poate să-L vadă. El este singurul Dumnezeu!

La un asemenea Dumnezeu vor urca etern laudele noastre. Nu este vorba aici de Dumnezeul Mântuitor, nici de Hristos Isus, venit pentru a-i mântui pe păcătoşi. Ar lipsi ceva gloriei Sale, dacă nu ar fi slăvit şi în alt mod. El este Dumnezeul care, din gloria Sa inaccesibilă, a binevoit să-Şi coboare privirile asupra creaturii Lui căzute, pentru a-i da viaţa eternă, o viaţă capabilă de a-L cunoaşte şi a-L înţelege, o viaţă care răspunde propriei Lui naturi! Lui fie onoare şi glorie în vecii vecilor! Amin.

Este într-adevăr remarcabil că în capitolul 6: 15 – 16 al acestei epistole mai găsim un pasaj care are o însemnătate similară cu a acestuia, în timp ce nu găsim în nicio altă parte ceva asemănător. În rest, experienţa laudei spontane înaintea tainelor harului revine mai mult decât o dată în epistole; în Romani 11: 32 – 36; în Evrei 13: 21; în Efeseni 3: 20 – 21.

Versetele 18 – 20 – „Îţi încredinţez această poruncă, copilul meu Timotei, după profeţiile făcute mai înainte despre tine, ca prin ele să te lupţi lupta cea bună, păstrând o credinţă şi o conştiinţă bună, pe care unii, lepădând-o, au naufragiat în ceea ce priveşte credinţa; dintre aceştia sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat lui Satan, ca să fie învăţaţi prin disciplină să nu hulească”.

Apostolul revine acum la „porunca”, la mandatul care îi fusese încredinţat lui Timotei şi despre care vorbise în versetul 3 şi în versetul 5 ale acestui capitol. Intră în subiectul propriu-zis al epistolei, după ce terminase, după cum am văzut, printr-un cântec de triumf şi un Amin! minunata prezentare care se găseşte în versetele 5 – 17. Vom găsi detaliile acestui mandat în capitolele care urmează. În capitolul 1: 3 – 4, apostolul nu vorbise decât de pericolul imediat care-i ameninţa pe sfinţii din Efes şi de care Timotei, cu autoritatea care îi fusese dată, trebuia să se ferească. Acest pericol se rezuma încă la activitatea anumitor persoane. Dar mai întâi Pavel pune înaintea fidelului său ucenic şi copil în credinţă, importanţa, în ochii lui Dumnezeu, a poruncii care îi fusese încredinţată (1Timotei 4: 14; 2 Timotei 1: 6). Profeţii fuseseră făcute mai înainte despre darul pe care trebuia să-l primească acest credincios colaborator al apostolului. Îl primise deci prin profeţie, dar îi fusese comunicat prin punerea mâinilor de către Pavel. Acest dar fusese însoţit de punerea mâinilor de către bătrâni. Acest din urmă fapt semnifica identificarea bătrânilor cu Timotei în slujba lui şi consfinţirea pe care o aduceau, pentru că lui nu îi comunicau nimic (Numeri 8: 10). Ţinea de autoritatea apostolică şi de nimeni altcineva să transmită ocazional darul, în rest, cel mai adesea era trimis direct de sus de către Domnul, dar niciodată nu-i vedem pe bătrâni comunicându-l.

Profeţiile, făcute mai înainte despre Timotei, anunţau că acesta era desemnat de Dumnezeu ca să lupte „lupta cea bună”, o  luptă necesară, destinată pentru a susţine sfânta învăţătură în casa lui Dumnezeu şi a dejuca vicleniile Duşmanului. Această victorie nu putea avea loc decât dacă Timotei păstra credinţa, adică starea sufletească ferm ataşată de ansamblul învăţăturii lui Dumnezeu în Cuvântul Lui. Credinţa nu mai este neprefăcută (v. 5), când conştiinţa nu este bună şi încearcă să se sustragă, în orice fel, controlului lui Dumnezeu. Atunci există înşelăciune în inimă. Această stare este dintre cele mai periculoase. Sufletul se obişnuieşte să evite lumina prezenţei Domnului şi a Cuvântului Său. A lepăda o conştiinţă bună determină sufletul, mai devreme sau mai târziu, să abandoneze credinţa. Toate ereziile îşi au sursa într-o stare rea a conştiinţei care, fugind de prilejul de a-L întâlni pe Dumnezeu, se lasă în voia ei şi, în această stare, părăseşte adevărul pe care ni l-a făcut cunoscut Dumnezeu în Cuvântul Său. Imeneu şi Alexandru ajunseseră acolo. Nu ni se spune ce învăţau, dar Cuvântul are grijă să ne spună că erau hule, fără îndoială hule împotriva lui Hristos, poate în legătură cu legea, pentru că Pavel ne zice, descriind starea lui de vrăjmăşie împotriva lui Hristos, că era el însuşi un „hulitor” (v. 13). Vedem în Fapte 26: 11, în ce fel avea loc aceasta. În capitolul 4: 1 al epistolei noastre, apostolul ne spune că „unii se vor depărta de credinţă”, adică vor respinge în întregime învăţătura creştină. Aici, răul neajungând încă la apogeu, problema era mai degrabă că în loc să folosească activitatea lor pentru menţinerea credinţei, naufragiaseră în mod personal şi că, nemaiavând busolă pentru a se călăuzi, pierduseră orice sentiment al valorii, demnităţii, sfinţeniei Domnului.

Este posibil să-l regăsim pe acelaşi Imeneu în 2Timotei 2: 17, dar asociat cu Filet şi susţinând o învăţătură care închidea cerul celor  răscumpăraţi şi îi statornicea definitiv pe pământ. Am putea de asemenea presupune, dar fără alte dovezi, că Alexandru, în 2Timotei 4: 14, a devenit duşmanul îndârjit al apostolului. Actul de a-l da lui Satan a avut loc în mod efectiv în pasajul nostru. În 1Corinteni 5: 5, ne este prezentat ca fiind intenţia lui Pavel care nu a avut nevoie să îl pună în aplicare. Acest act de autoritate apostolică nu era nicidecum asimilabil celui al adunării, a cărei datorie era să îl îndepărteze pe cel rău din mijlocul ei.

Cei doi oameni de care este vorba aici, fiind daţi în mâinile lui Satan, erau de aici înainte în afara adunării, lipsiţi de controlul şi de influenţa ei de care se bucuraseră până atunci, deveniţi, prin acest fapt, proprietatea duşmanului care nu avea de aici înainte alt scop decât a-i despărţi pentru totdeauna de Hristos, fără speranţă de întoarcere. Totuşi, şi acolo, în mijlocul acestei judecăţi teribile, Dumnezeu avea o intenţie de har. Mizeria, probabil morală şi fizică, în care căzuseră putea să-i înveţe să nu mai hulească, făcând astfel posibilă restaurarea lor.

 

3.     CAPITOLUL 2

 

Versetele 1 – 7 – „Îndemn deci, întâi de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii – pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sunt în poziţii înalte, ca să ducem o viaţă paşnică şi liniştită, în toată evlavia şi demnitatea. Pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Pentru că este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia fiind dată la timpul ei, pentru care eu am fost rânduit vestitor şi apostol (spun adevărul, nu mint), un învăţător al naţiunilor în credinţă şi adevăr”.

Intrăm aici în adevăratul subiect al acestei epistole, care este administrarea şi ordinea casei lui Dumnezeu bazată pe învăţătura care este potrivit evlaviei.

Nu este frapant că primul îndemn adresat oamenilor din casa lui Dumnezeu este rugăciunea? După ea se poate recunoaşte la prima vedere Adunarea Dumnezeului Celui viu, sau, când este o casă ruinată, ea o reprezintă. Ordinea ei este legată de raporturile obişnuite ale sfinţilor cu Dumnezeu prin rugăciune. Chiar rugăciunea are diferite caracteristici:

1o Cererile. Acestea sunt rugăciunile stăruitoare urcând către Dumnezeu din inimi care simt profund importanţa vitală a ceea ce cer.

2o Rugăciunile sunt o formă mai obişnuită şi reflectă dorinţele, nevoile, preocupările zilnice ale inimii.

3o Mijlocirile sunt mai intime. Ele provin dintr-o legătură personală de apropiere şi de încredere cu Dumnezeu. Regăsim acelaşi cuvânt în capitolul 4: 5, tradus prin „rugăciune”.

4o Ultima formă a rugăciunii constă în mulţumiri, pentru că cel care se adresează lui Dumnezeu prin credinţă, ştie că are lucrurile pe care le-a cerut.

Aceste cereri se adresează lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Niciunul nu este exceptat. Vedem aici ce rol trebuie să ocupe Evanghelia în funcţionarea casei lui Dumnezeu. Nu este aceasta, într-adevăr, prima caracteristică a Evangheliei, care se adresează tuturor, prin gura celor care fac parte din această casă şi pe care Domnul îi trimite în acest scop? Nu că Adunarea ar evangheliza ea însăşi. Domnul a încredinţat această slujbă darurilor pe care le-a dat, ci Adunarea participă prin rugăciuni la orice lucrare preţioasă pe care Dumnezeul Mântuitor o face în lume prin Duhul Sfânt.

Ce câmp vast de activitate pentru sufletele noastre! Toate formele de mijlocire sunt folosite acolo, dacă sunt multe alte lucrări bune, orice rugăciune adresată lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor, este una. De câte ori ne rugăm pe zi, având acest scop înaintea noastră? În ce măsură realizăm aceste cuvinte: „Rugaţi-vă neîncetat” când este vorba de a ne ruga „pentru toţi oamenii”?

„Pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sunt în poziţii înalte”, zice apostolul. Autorităţile lumii nu fac decât prea rar parte din rugăciunile Adunării, şi totuşi ele sunt plasate aici pe primul loc atunci când este vorba de toţi oamenii.  Nu prin ele trebuie, prin intervenţia divină a harului, să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, în care să putem face cunoscut lumii ce este „evlavia” faţă de Dumnezeu, şi „demnitatea” faţă de oameni, calităţi care nu se vor putea dezvolta decât într-o atmosferă liniştită? În vremuri de persecuţie, mărturia paşnică este împiedicată sau pierdută. Credinţa şi credincioşia care pot să ducă până la moarte, sunt atunci puse la încercare prin necaz. Dumnezeu care conduce cum vrea duhul oamenilor (şi oameni care sunt adesea asemenea unor fiare sălbatice) poate să reprime instinctele lor cele mai crude pentru a da pace poporului Său şi să favorizeze răspândirea normală a Evangheliei într-o atmosferă de linişte.

Este remarcabil că recomandarea de a se ruga pentru cei care sunt în funcţii înalte este făcută creştinilor sub domnia lui Nero, cel mai odios, cel mai crud duşman al sfinţilor, cel sub care atâţi martori ai lui Hristos, şi Pavel însuşi, au suferit martiriul. Niciun cuvânt de dezaprobare împotriva acestui om nu iese din gura apostolului, care nici nu îl numeşte. Nu protestează deloc împotriva violenţei lui de care cu acel prilej Dumnezeu s-a folosit pentru a umple de siguranţă inima preaiubiţilor Lui (Apocalipsa 2: 8 – 10) şi a-i încuraja prin răsplata cununii vieţii, ferindu-i, pentru o clipă cel puţin, de pericolele declinului.

Dar nu numai pentru a se bucura de pace pentru ei înşişi sau pentru a aduce mărturie lumii despre ordinea pe care o administrează casa lui Dumnezeu, sunt îndemnaţi creştinii să se roage pentru toţi oamenii. Apostolul adaugă: „Pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”. Şi în vederea obţinerii aprobării Lui fac sfinţii aceste cereri. „Dumnezeu, Mântuitorul nostru” vrea şi El aceasta. Apostolul nu zice: Dumnezeul Mântuitor. El este Cel care a început prin a ni Se face cunoscut ca atare; Lui Îi aparţinem; El este în întregime pentru noi. Avem deci toată îndrăzneala pentru a-i face aceste cereri. Când cerem mântuirea celui mai rău dintre păcătoşi, ştim că cerem un lucru întrutotul plăcut Dumnezeului nostru. El vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Nu este vorba aici de hotărârile Lui şi de hotărârea Lui întocmită, ci de planurile Sale de dragoste faţă de toţi oamenii sub Evanghelie. El vrea. Ştim deja aceasta: singurul obstacol pentru mântuirea tuturor oamenilor nu este din partea lui Dumnezeu, ci provine la om, dintr-o voinţă care o respinge cu hotărâre pe cea a lui Dumnezeu şi se împotriveşte ei (Luca 13: 34; Ioan 5: 40). Dumnezeu vrea nu numai ca toţi să fie mântuiţi, ci să ajungă la cunoştinţa adevărului. A cunoaşte adevărul, înseamnă totodată a-L cunoaşte pe Hristos, a cunoaşte Cuvântul care ni-L revelează, a cunoaşte ceea ce este Dumnezeu, a cunoaşte ce suntem. Această cunoştinţă ne foloseşte să ne aruncăm în braţele Lui, ca nişte biete fiinţe pierdute, şi să găsim în El singurul nostru sprijin ca Dumnezeu Mântuitor.

Dar acest adevăr era, într-o măsură, deja cunoscut sub legea care proclamă un singur Dumnezeu. La acel Dumnezeu trebuie să vină păcătosul; dar cum să vină la El? Omul păcătos este incapabil să se apropie de Dumnezeu. Aici intervine adevărul creştin, proclamând că este „un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus”. El a venit aici jos ca om, pentru a-L face pe Dumnezeu accesibil tuturor. Despre acest arbitru, Iov declara că nu există: „Nu este într noi un mijlocitor care să-şi pună mâna peste amândoi” (Iov 9: 33). Dar trebuie ca Iov să afle, ca simbol cel puţin, că acest arbitru există: „Dacă ar fi un înger cu el”, zice Elihu, „unul dintr-o mie, ca să arate omului datoria lui, atunci va fi îndurător cu el şi va spune: Scapă-l, ca să nu coboare în groapă; am găsit o răscumpărare” (Iov 33: 23 – 24). Ori acest Mijlocitor a venit în Persoana lui Hristos, Omul Isus Hristos care a întreprins cauza păcătoşilor şi a găsit o răscumpărare, dându-Se „pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi”.

Era singurul care putea să îndeplinească condiţiile cerute pentru a ne împăca pe noi cu Dumnezeu, deoarece

1o A devenit om pentru a-L face pe singurul Dumnezeu accesibil tuturor.

2o A devenit om pentru a Se da pe Sine Însuşi ca răscumpărare pentru  toţi şi aceasta este răscumpărarea.

3o Şi-a lăsat viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Matei 20: 28) şi aceasta este ispăşirea. – Cât priveşte răscumpărarea, ea este făcută pentru toţi. Toţi pot să se apropie de Dumnezeu. Hristos a dat o răscumpărare, o sumă întreagă, completă, egală în număr şi valoare cu datoria care trebuie să fie plătită. Toţi pot să vină şi să se folosească. Dumnezeu a acceptat răscumpărarea. Nu e nevoie pentru păcătos decât să vină şi să creadă aceasta. Cât priveşte ispăşirea, ea nu este decât partea multora care au crezut. În acest caz, răscumpărarea este considerată ca fiind plătită pentru fiecare credincios în mod individual, ceea ce o face să se asemene cu ispăşirea şi substituirea.

Acest adevăr (v. 4), Dumnezeu îl încredinţase apostolului (v. 7) pe care îl rânduise pentru aceasta. El este apoi sprijinit şi susţinut de purtarea Adunării în această lume (3: 15). Venise timpul pentru a se da această mărturie în mijlocul naţiunilor şi Pavel fusese rânduit ca vestitor, apostol şi învăţător, pentru a vesti că aceste lucruri puteau fi dobândite prin credinţă şi că adevărul, toate gândurile lui Dumnezeu, fusese acum revelat în Hristos.

Versetele 8 – 15 – „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând mâini sfinte, fără mânie şi fără îndoială. La fel şi femeile, să se gătească în ţinută cuviincioasă, cu modestie şi discreţie, nu cu împletituri de păr, sau cu aur, sau perle, sau îmbrăcăminte scumpă, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care mărturisesc temerea de Dumnezeu. Femeia să înveţe în linişte, în toată supunerea; dar nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte. Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la călcare de poruncă. Dar ea va fi mântuită prin naşterea de copii, dacă rămâne în credinţă şi în dragoste şi în sfinţenie, cu discreţie”.

Spunând „Vreau deci”, apostolul revine la ceea ce a zis în mod general în primul verset. Nu mai cere să facem cereri, ci specifică cine trebuie să le facă, adică bărbaţii şi nu femeile. Acestea din urmă nu pot să se prezinte în afară. Atitudinea lor este cu totul alta; cea a bărbaţilor, dimpotrivă, este publică. Rugăciunea nu este exercitarea unui dar, pentru că mulţi bărbaţi nu îl posedă pe acesta din urmă şi Dumnezeu nu le-ar recomanda exercitarea lui. Rugăciunea este o atitudine şi expresia unei stări de suflet înaintea lui Dumnezeu, care se poate exercita în prezenţa tuturor, dar numai de către bărbaţi. Aceste cuvinte: „în orice loc” arată că este vorba aici de rugăciuni în public, şi (cum subiectul acestei epistole este ordinea divină a casei lui Dumnezeu când ea încă era, ca în vremea apostolilor, în plinătatea ei originală) că este vorba de rugăciuni în orice loc în care această casă se adună. Nu este vorba aici de casă, cămin şi adăpost al familiei, deoarece rugăciunile bărbatului ca şi cele ale femeii, au acolo deplină libertate de a se exercita, femeia păstrând de altfel în aceasta, ca în toate lucrurile, poziţia de dependenţă pe care Dumnezeu i-a desemnat-o faţă de soţul ei. Asemenea prescripţie nu are nimic de a face cu „bisericile” de astăzi, astfel numite de oameni, şi în care „voinţa” apostolului exprimată aici nu ar fi nici tolerată, nici posibil de îndeplinit.

Apostolul adaugă: „Ridicând mâini sfinte, fără mânie şi fără îndoială”. Aceste cuvinte arată că sunt anumite stări sufleteşti care sunt incompatibile cu rugăciunea în casa lui Dumnezeu, care este adunarea Dumnezeului Celui viu. Sfinţenia lui Dumnezeu nu ar putea admite asemenea rugăciuni, pentru că tot ce este în contradicţie cu curăţia, pacea şi credinţa în inimă, te face inapt pentru rugăciune şi nu poate găsi acces înaintea lui Dumnezeu.

Apostolul ajunge acum la rolul femeilor în casa lui Dumnezeu. Discreţia şi modestia trebuie să fie reprezentate la ele printr-o ţinută cuviincioasă şi nu prin podoabe luxoase pe care le caută femeile din lume. Astfel ţinuta femeii creştine o face să fie recunoscută imediat şi această mărturie este de altfel mai importantă decât cuvintele. Acestei atitudini, ca să zicem aşa negative, i se adaugă mărturia activă a faptelor bune. Asupra acestui ultim subiect facem referire la ceea ce se spune în „Studiu asupra Epistolei către Tit”, p. 33 – 35.

Să ne limităm să repetăm că o faptă bună poate fi făcută faţă de Hristos, faţă de sfinţi, sau faţă de toţi oamenii şi că faptele bune sunt exclusive omului nou, a membrilor familiei lui Dumnezeu. Orice faptă înfăptuită de omul neconvertit nu poate fi decât o „faptă moartă” sau o „faptă rea”.

Tinuta şi faptele bune se potrivesc deci „femeilor care mărturisesc temerea de Dumnezeu”. Aici putem sesiza una dintre laturile importantului subiect al acestei epistole. Este vorba de mărturisirea creştină; numai că în Epistola întâi către Timotei nu este nicidecum separată, ca în Epistola a doua, de realitatea vieţii divine în suflet. Realitatea acestei mărturisiri trebuie să se arate la femeie în ţinuta şi activitatea ei. Găsim în 1Petru 3: 1 – 6, o descriere şi îndemnuri asemănătoare. Aici, în versetul 11, găsim alte recomandări adresate femeii creştine; ea este chemată să înainteze în cunoaşterea Cuvântului: „Femeia să înveţe în linişte, în toată supunerea”. Multor femei creştine le lipseşte astăzi această poruncă formală, preferând o activitate exterioară mai mult sau mai puţin agitată, atitudinii tăcute a unei Marii, aşezate la picioarele lui Isus pentru a-L asculta. Marta vorbea şi a fost mustrată, Maria învăţa în supunere deplină. Cât de puţin sunt înţelese acestea pe măsură ce răul care va ajunge la apostazia finală, câştigă şi se întinde ca o lepră în casa lui Dumnezeu! Femei creştine „vorbesc în orice loc”, se mândresc să înveţe în loc să se smerească de aceasta, ca de o uzurpare vinovată şi de o neascultare constientă de porunca Domnului. Pentru cine este supus Cuvântului lui Dumnezeu, este cea mai îndrăzneaţă neascultare de către femei a ordinii prescrise pentru casa lui Dumnezeu. Nu vorbim aici, binenteles decât despre femeia creştină sau cel puţin despre femeia care mărturiseşte creştinismul şi, în consecinţă, responsabilă de a se supune Cuvântului. Cât despre femeia din lume, cum să se gândească să se supună unei reguli divine pe care o ignoră şi  nu o poate urma? Femeia trebuie să rămână în linişte; este datoria şi obligaţia ei. Apostolul dă două motive hotărâtoare. Primul este întâietatea lui Adam asupra Evei. El a fost „întocmit întâi”. Apoi a venit femeia, scoasă din el, şi formată ca un ajutor care i se potriveşte, pentru că, zice Domnul Dumnezeu, „Nu este bine ca omul să fie singur” (Genesa 2: 18). De aceea femeia a devenit os din oasele şi carne din carnea lui Adam.

Al doilea motiv, este că nu Adam a fost amăgit, ci Eva, şi că aceasta din urmă a ajuns la încălcare de poruncă. În loc de a fi un ajutor pentru bărbat, ea a fost unealta lui Satan pentru a-l seduce şi a-l aduce la neascultare. Dar, adaugă apostolul, femeia (nu femeile credincioase) va fi mântuită prin naşterea de copii. Există mântuire pentru ea, deşi ea poartă, în munca şi durerile naşterii de copii, o consecinţă perpetuă a greşelii ei. Dar durerile naşterii nu sunt o sentinţă pronunţată împotriva vieţii femeii. Aducând un copil pe lume, această viaţă, departe de a fi condamnată, este mai degrabă păstrată. Dar există promisiuni pozitive pentru femeile creştine (de aceea aceste cuvinte: „dacă rămâne”), o viaţă de rămânere în credinţă care trage folos din promisiunile lui Dumnezeu; în dragostea care este chiar caracterul lui Dumnezeu arătat în viaţa noastră practică; în sfârşit în sfinţenia care este separarea pentru Dumnezeu de orice amestec cu caracterul lumii; o viaţă prezentând caracteristicile preţioase ale modestiei care sunt descrise în acest pasaj, este o garanţie dată de Dumnezeu Însuşi că femeia creştină va fi ferită în mijlocul pericolelor naşterii. Cu toate acestea să nu uităm că dacă femeile creştine nu rămân în aceste lucrări, poate fi aplicată faţă de ele o disciplină care să le priveze de avantajele pe care Dumnezeu li le acordă în vederea pericolelor naşterii.

 

4.     CAPITOLUL 3

 

Versetele 1 – 7 – „Vrednic de încredere este cuvântul: „Dacă doreşte cineva slujba de supraveghere, bună lucrare doreşte”. Trebuie deci ca supraveghetorul să fie fără vină, soţ al unei singure soţii, cumpătat, chibzuit, cuviincios, primitor de oaspeţi, capabil să înveţe pe alţii; nu dedat vinului, nici bătăuş, ci blând, nu certăreţ, nu iubitor de bani; conducându-şi bine propria casă, având copiii în supunere, cu toată demnitatea (dar, dacă cineva nu ştie să-şi conducă propria casă, cum va îngriji de Adunarea lui Dumnezeu?); să nu fie de curând venit, ca să nu se îngâmfe şi să cadă în vina diavolului. Dar trebuie să aibă şi o bună mărturie de la cei de afară, ca să nu cadă în dispreţ şi în cursa diavolului”.

În timp ce capitolul 2 trata în mod general purtarea bărbaţilor şi femeilor din casa lui Dumnezeu, capitolul pe care îl avem sub ochi intră în detaliile organizării propriu-zise a acestei case. Nu trebuie uitat că Timotei nu avea, precum Tit, ca slujbă specială să rânduiască bătrâni, ci trebuia să vegheze asupra ordinii şi a învăţăturii. Ori învăţătura avea de-a face cu întreaga purtare a celor care alcătuiau casa. Apostolul nu îl învaţă mai întâi pe Timotei cum el, Timotei, trebuie să se poarte, ci cum trebuie (1Timotei 3: 15) să se poarte diversele elemente care constituie casa, Timotei însuşi făcând parte din ea şi având, după cum vom vedea, prin faptul că posedă un dar, anumite îndatoriri şi anumite responsabilităţi în acel mediu.

Cu privire la „cuvântul” din versetul 1, îl trimitem pe cititor la „Studiu asupra lui Tit”, p. 86 şi 87. – Este incontestabil că cel care aspiră la supravegherea casei lui Dumnezeu „bună lucrare doreşte” (v. 1). Supraveghetorul sau episcopul (episcopos) este identic cu bătrânul (presbyter). În Fapte 20, în aceeaşi adunare din Efes în care apostolul l-a lăsat pe Timotei în epistola noastră, acelaşi apostol, în convocă pe „bătrâni” şi îi numeşte „supraveghetori” în versetul 28. Aici, „dacă doreşte cineva sluja de supraveghere, bună lucrare doreşte”, o lucrare care are aprobarea lui Dumnezeu, o lucrare făcută pentru Dumnezeu şi pentru Hristos şi împlinită în interesul sfinţilor (*). Cu toate acestea ea nu are acest caracter decât dacă răspunde calităţilor detaliate aici. S-ar putea aspira la această poziţie din ambiţie, orgoliu, cum vedem chiar în acest pasaj şi, în acest caz, această aspiraţie, având ca scop decât satisfacerea cărnii, ar fi nu o lucrare bună, ci o lucrare rea.

 

(*) În această privinţă ar fi util să remarcăm că limba greacă are doi termeni pentru a desemna lucrările bune, acolo unde versiunile noastre au doar unul. Şi anume „ergon agathon” şi „ergon Kalon”. Aceşti doi termeni nu sunt identici. Primul (ergon agathon) desemnează toate lucrurile bune care decurg din starea morală a inimii curăţite de Domnul: dragostea de fraţi, simpatia, sprijinul, tactul etc. Al doilea (ergon Kalon) este un act lăudabil şi vizibil în ochii oamenilor: milostenii, vizite, îngrijirea bolnavilor etc.

Cităm pentru citirori pe care îi interesează acest subiect, toate pasajele în care se găsesc aceşti doi termeni:

Ergon agathon: Fapte 9: 36; 2Corinteni 9: 8; Efeseni 2: 10; Coloseni 1: 10; 2Tesaloniceni 2: 17; 1Timotei 2: 10; 5: 10; 2Timotei 2: 21; 3: 17; Tit 1: 16; 3: 1; Evrei 13: 21; 1Tesaloniceni 5: 15.

Ergon Kalon: Matei 5: 16; 26: 10; Marcu 14: 6; Ioan 10: 32; 1Timotei 3: 1; 5: 10, 25; 6: 18; Tit 2: 7, 14; 3: 8, 14; Evrei 10: 24; 1Petru 2: 12.

 

În „Studiu asupra lui Tit”, pagina 24, am arătat că Epistola către Timotei menţionează patrusprezece calităţi cerute bătrânului, sau supraveghetorului. Această cifră 14, cifră de plinătate dublă, pare să insiste de două ori asupra calităţilor morale cerute bătrânului când casa lui Dumnezeu este în ordine. Apostolul va reveni mai târziu (5: 17) asupra anumitor calităţi de mai mică însemnătate ale supraveghetorului, care sunt menţionate şi în Tit (1: 9).

Aici cuvintele „fără vină” sunt, ca în Tit, puse în capul listei, pentru că rezumă toate celelalte calităţi. Găsim apoi: „soţ al unei singure soţii”, ceea ce Tit nu menţionează. Această frază face aluzie la obiceiul de a avea mai multe soţii, primit printre păgâni, tolerat de legea lui Moise, nesancţionat de legea divină, dar care, dacă nu împiedica primirea noului convertit în Adunarea creştină, îl descalifica totuşi în mod absolut pentru administrarea acestei case. Neînţelegerea introdusă în conduita familiei de prezenţa a două soţii este destul de des descrisă în Scriptură pentru ca să putem înţelege această interdicţie. Pentru celelalte calităţi cerute bătrânului, cititorul se va raporta la „Studiu asupra lui Tit”, paginile 19 – 28. Epistola către Timotei pune un accent deosebit pe faptul că supraveghetorul trebuia să-şi conducă „bine propria casă” şi să aibă „copii în supunere, cu toată demnitatea”; apoi adaugă: „Dar, dacă cineva nu ştie să-şi conducă propria casă, cum va îngriji de Adunarea lui Dumnezeu?” În faţa acestei sarcini înalte: purtarea de grijă faţă de Adunarea lui Dumnezeu, ce este proproa mea casă? Dar dacă, în acest ultim caz, şi în acest domeniu mic şi restrâns, nu am ştiut să-mi arăt aptitudinile de administrator, cum le voi arăta în primul? Acest pasaj arată în acelaşi timp imensa importanţă pe care o are pentru Dumnezeu casa Lui aici jos. Ea este mărturia tuturor virtuţilor creştine în faţa unei lumi care le ignoră. Astfel, ea pune în lumină ordinea, disciplina, dependenţa, supunerea, ascultarea, evlavia, dar înainte de toate adevărul divin.

Trebuie deci, ca supraveghetorul sau bătrânul să-şi ţină mai întâi propria familie în disciplina Domnului. Şi ce nepăsare faţă de aceste principii elementare ale Cuvântului nu vedem acolo unde, contrar Cuvântului, bătrânii sunt rânduiţi de congregaţie. Se întâmplă, între alte acte de neascultare, să se aleagă, ca bătrâni, oameni necăsătoriţi sau oameni fără copii care, prin urmare, nu au avut niciodată ocazia să dovedească faptul că erau acreditaţi de Dumnezeu pentru această slujbă!

Apostolul adaugă două caracteristici indispensabile supraveghetorului, şi care, dacă nu ar exista, ar risca să introducă, lucru îngrozitor, elemente satanice în casa lui Dumnezeu. Ori, orgoliul este greşeala diavolului care a socotit că a fi egal cu Dumnezeu este ceva ce poate fi furat şi l-a îndemnat pe om la aceaşi cale, ceea ce a fost spre pierderea lui. Dar mai este un al doilea pericol pentru supraveghetor, a nu avea „o bună mărturie de la cei de afară”. Nu ajunge să fie înconjurat de stima şi de afecţiunea fraţilor. Trebuie ca lumea, obişnuită să-i vorbească de rău pe creştini ca pe oameni care fac răul, să fie ruşinată în prezenţa bunei lor conştiinţe şi a bunei lor purtări şi să se găsească obligată, în ciuda urii ei, să vada in acestia o bună mărturie.

Pe lângă calităţile enumerate în primul rând, vedem deci că bătrânul nu poate fi ales dintre noii convertiţi şi că trebuie să aibă o bună mărturie din partea lumii, dacă nu, ar cădea în cursa diavolului care este a aduce ocară asupra Numelui lui Hristos discreditându-L prin purtarea reală sau presupusă a alor Săi (conform 2Timotei 2: 26) care nu este însoţită de o conştiinţă bună.

Versetele 8 – 13 – „Slujitorii, la fel: demni, nu cu două feţe, nu dedaţi  la mult vin, nu doritori de câştig josnic, păstrând taina credinţei într-o conştiinţă curată. Şi aceştia, de asemenea, să fie întâi încercaţi, apoi să slujească, fiind de neînvinuit. Femeile, la fel: demne, nu defăimătoare, cumpătate, credincioase în toate. Slujitorii să fie soţi ai unei singure soţii, conducându-şi bine copiii şi propriile case; pentru că cei care au slujit bine îşi dobândesc o poziţie bună şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus”.

Este demn de remarcat că în Epistola către Tit, trimisul apostolului pentru a rândui bătrâni, nu este făcută nicio menţiune despre slujitorii adunării sau diaconi. Motivul este simplu. În Fapte 6 vedem slujitorii aleşi, nu de un trimis al apostolilor, ci de fraţi, şi rânduiţi apoi de cei doisprezece. Ei nu intrau deci în mandatul încredinţat lui Tit. În Epistola întâi către Timotei este vorba nu atât de rânduirea bătrânilor, cât de calităţile cerute de la cei care împlineau sarcinile casei lui Dumnezeu, de aceea slujitorii şi slujitoarele sau diaconiţele îşi găseau din plin locul. Aceste calităţi se raportează înainte de toate la ţinuta lor morală. Slujitorii trebuie să fie demni. Slujitorul trebuie să fie cunoscut ca reprezentând, în slujba sa, demnitatea Stăpânului său şi să fie pătruns el însuşi de responsabilitatea lui în această privinţă. Nu trebuie să fie cu două feţe, pentru că face parte dintr-un întreg destinat să mărturisească adevărul şi să-l susţină. Nu trebuie să fie dedat la mult vin, care l-ar face să piardă atenţia susţinută pe care trebuie să o dedice slujbei lui. Nu trebuie să fie doritor „de câştig josnic”, pentru că este ruşinos să transformi slujba Domnului într-un mijloc de a câştiga bani. Trebuie, în sfârşit, să păstreze „taina credinţei într-o conştiinţă curată”.

O taină este întotdeauna un lucru odinioară ascuns, dar acum descoperit. Taina credinţei este ansamblul adevărurilor care constituie creştinismul, şi care au fost din plin puse la lumină de moartea şi învierea lui Hristos. Toate adevărurile cu privire la poziţia cerească a creştinului, revelată pentru prima dată Mariei din Magdala; toate adevărurile depinzând de un Hristos glorios şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu, adevăruri încredinţate lui Pavel, privind Biserica, unirea ei într-un singur trup cu Hristos, Capul ei glorios din cer, demnitatea ei de Mireasă a lui Hristos şi speranţa venirii Domnului, toate aceste adevăruri, şi altele încă, sunt ceea ce constituie „taina credinţei”.

Câţi creştini care ocupă locuri, am zice noi de subalterni, în casa lui Dumnezeu, sunt departe de ceea ce se cere aici de la slujitori (sau diaconi) în adunare! Nu aşa fusese cu Ştefan, nici cu Filip, care erau dintre „cei şapte” aleşi pentru slujbă de fraţii din Ierusalim (Fapte 6). Amândoi dobândiseră în slujba lor „o poziţie bună şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus”; primul, aducând mărturie a întregii învăţături date de Duhul Sfânt trimis din cer, al doilea vestind cu putere în lume Evanghelia mântuirii. Astfel predicarea întregii Revelaţii divine a fost încredinţat la doi slujitori care îşi dobândiseră o poziţie bună în slujbele umile care le fuseseră încredinţate.

De altminteri li se cere nu numai cunoaşterea adevărurilor cereşti şi a tainei Bisericii, ci trebuie să o păstreze „într-o conştiinţă curată”. Trebuie ca o stare ireproşabilă înaintea lui Dumnezeu să corespundă acestei cunoaşteri şi ca ea să nu fie treaba inteligenţei, ci să fie inseparabilă de o conştiinţă exercitată înaintea lui Dumnezeu . Trebuie o stare morală care să recomande adevărul care este prezentat.

Slujitorii, ca şi supraveghetorii, trebuiau să fie „întâi încercaţi”. Nu este vorba aici, cred, de o anumită perioadă de iniţiere după care diaconii sau bătrânii puteau fi revocaţi, ci de o încercare şi o cercetare minuţioasă şi practică în momentul în care intră în slujbă, pentru ca toate calităţile cerute să fie recunoscute ca şi corespunzând cu prezentarea pe care Cuvântul ne-o face aici despre sarcinile din casa lui Dumnezeu. După această cercetare, slujitorii puteau să intre în slujbă.

Apostolul trece apoi la trăsăturile care trebuiau să le caracterizeze pe femei. Nu zice femeile lor, pentru că, pe de o parte, se puteau ca nu toate soţiile diaconilor să fie „diaconiţe”; pe de altă parte, el înţelege poate, sub această denumire, soţiile bătrânilor sau ale supraveghetorilor. Li se cere comparativ puţin, dar este vorba mai ales de lucruri în care femeia ar fi în pericol mai mare decât alţii de a greşi. Demnitatea lor trebuia să se potrivească pozitiei soţului lor. Cât de adesea, dezacordul dintre soţ şi soţie cu privire la seriozitatea ce trebuie arătată în viaţa obişnuită, a dăunat mărturiei pe care erau chemaţi să o dea! „Vorbirea de rău” a devenit la femei consecinţa tendinţei lor spre vorbire deşartă, dar poate depinde şi de faptul că fiind prezente la confidenţele pe care le primesc soţii lor, nu ştiu să-şi impună o discreţie de două ori necesară în slujba pe care o împart cu soţul lor. Cumpătarea poate avea legătură cu alimentele spre care o anumită lăcomie ar putea îndemna femeia, dar mai degrabă are de-a face cu reţinerea care o împiedică să se lase în voia impresiilor ei. În fine, „slujitoarele” trebuie să fie „credincioase în toate”; ele trebuie să arate în slujba lor o credincioşie strictă, neprofitând de nimic pentru ele însele şi neavantajând pe unul în detrimentul celuilalt.

După ce a vorbit de femei, apostolul revine la slujitori şi la raporturile lor cu familia. Datoria lor în interiorul casei este aceeaşi ca cea a bătrânilor sau a supraveghetorilor. Trebuie ca ordinea casei lui Dumnezeu să fie reprezentată în domeniul restrâns al propriilor noastre locuinţe. Oricât de subalternă ar fi în aparenţă slujba diaconului, ea are o mare importanţă în mărturie. Vedem, în Fapte 6, ce preţ puneau apostolii pe această slujbă. Trebuia ca aceşti oameni să aibă „mărturie bună” şi să fie „plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune” (Fapte 6: 3). Vor fi slujitori cum au fost Ştefan şi Filip. Dacă slujesc bine „îşi dobândesc o poziţie bună (altfel zis, urcă în grad) şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus”.

Versetele 14 – 16 – „Îţi scriu acestea sperând să vin la tine mai curând; iar dacă voi întârzia, ca să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului. Şi cu adevărat, mare este taina evlaviei: „Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie”.

După ce a arătat care trebuiau să fie caracterul moral şi purtarea supraveghetorilor, slujitorilor şi slujitoarelor în casa lui Dumnezeu: în acest mediu ale cărui principii sunt la origine complet opuse celor ale lumii; în acest domeniu al credinţei şi al mărturisirii creştine, ai cărui locuitori sunt chemaţi să manifeste înaintea lumii o frumoasă ordine morală după Dumnezeu – după ce, zic eu, a expus aceste lucruri, gândirea apostolului revine la scumpul său fiu, Timotei. Deşi Timotei este chemat să supravegheze ordinea casei lui Dumnezeu până la întoarcerea apostolului, şi în mijlocul tuturor celor care sunt chemaţi să păzească această ordine, trebuie să ştie şi el cum să se poarte în această casă, şi ce rol trebuie să aibă în ea. Ori, purtarea individuală a lui Timotei ne-o va prezenta în mod deosebit capitolul 4 care va urma.

A fost un moment, descris în primele capitole ale Faptelor, când, ca urmare a revărsării Duhului Sfânt la Rusalii, nu exista diferenţă între materialele cu care Dumnezeu zidea casa Lui, şi cele cu care o clădeau oamenii, Dumnezeu încredinţând aceste materiale responsabilităţii omului, fie că era vorba de oameni sau de învăţături. Acest moment a fost de scurtă durată. La început credinţa vie şi mărturisirea erau inseparabile. Toţi membrii familiei creştine aveau parte de privilegiile casei lui Dumnezeu, ale Adunării Dumnezeului celui viu, dar de-abia fusese încredinţată responsabilităţii celor care făceau parte din ea, că declinul a început şi ea a fost stricată în mii de feluri. Exemplul lui Anania şi Safira, minţindu-L pe Duhul Sfânt care locuieşte în această casă, apoi murmurele, diviziunile, sectele, necurăţia, legalismul, învăţăturile au fost elementele acestui declin. Mai târziu, au venit „lupii răpitori”, „învăţăturile stricate”  şi, treptat, chiar din timpul apostolilor, starea menţionată în Epistola a doua către Timotei, în Iuda, în 2Petru, starea pe care o avem astăzi sub ochii noştri, numai mult amplificată care va duce la apostazia finală sub forma marei prostituate din Apocalipsa.

În 1Timotei şi Tit, puterea de a combate răul, ca şi credincioşia creştină, se găsesc încă acolo la un mare număr; şi cei care se împotrivesc sfintei învăţături în adunare nu sunt decât câţiva (1Timotei 1: 3; 4: 1). Apostolul îl poate învăţa pe credinciosul său ucenic „cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu”. Acest termen caracterizează de fapt tot conţinutul Epistolei întâi către Timotei.

Totuşi nu trebuie să gândim că, pentru că răul a cuprins totul, iar casa lui Dumnezeu a devenit „o casă mare” (2Timotei 2: 20), creştinul nu poate înţelege ce trebuie să fie „casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu”, în ciuda părăsirii generale a adevărului care o caracterizează astăzi. Hotărârea lui Dumnezeu este neschimbată; ce a hotărât El, a rânduit pentru totdeauna. Cine va putea să distrugă Unitatea Bisericii, trupul lui Hristos? Cine va putea împiedica Biserica să fie Mireasa lui Hristos? Dacă unitatea Bisericii nu mai este vizibilă în această lume, poate fi arătată de doi sau trei, reuniţi la masa Domnului. Dacă Biserica, în calitate de Mireasă a lui Hristos, I-a devenit necredincioasă, chiar aceşti doi sau trei pot să realizeze prin credinţă aceste cuvinte: „Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” (Apocalipsa 22: 17). Dacă Biserica, locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul, este în runină, unii ar putea realiza buna ei ordine, cum a rânduit-o Dumnezeu, şi să continue să dea mărturie despre adevărul al cărei stâlp şi temelie este.

În acest fel, îndemnurile conţinute aici sunt la fel de realizabile ca în cele mai frumoase zile ale Bisericii. Să punem deci, în mod serios în practică conţinutul lor. Să răspundem dorinţei apostolului care doreşte să ştim cum să ne purtăm în această casă. Datorită lui Dumnezeu, ea există; Duhul lui Dumnezeu locuieşte acolo; adevărul se găseşte acolo; Cuvântul lui Dumnezeu este predicat acolo; cei care păstrează aceste adevăruri sunt fericiţi şi arată ce înseamnă să ai puterea lui Dumnezeu ca ajutor în mijlocul slăbiciunii lor extreme. Să ne întoarcem privirile de la ce a făcut omul; să o privim cu ochii lui Dumnezeu; să vedem cum o va rândui El când toate hotărârile Lui cu privire la ea vor fi realizate.

Aflăm prin Cuvântul lui Dumnezeu cum trebuie să ne purtăm acolo. Să urmăm în mod scrupulos, conştient, fiecare dintre aceste instrucţiuni şi, chiar dacă nu am fi decât doi sau trei pentru a le pune în practică, tot am rămâne, asemenea Filadelfiei, mărturia, înaintea lumii, a ceea ce este această casă.

Ea este „casa lui Dumnezeu”. Casa lui Dumnezeu este zidită şi rânduită aici jos, pentru că nu este vorba aici de trupul lui Hristos şi de poziţia lui cerească în unire cu Capul său glorios în cer. Casa lui Dumnezeu este rânduită ca lumea care o înconjoară să afle ce este Dumnezeu, văzând acest organism funcţionând normal, după gândurile lui Dumnezeu. Ea este „Adunarea Dumnezeului celui viu”. În această Adunare, formată din pietre vii, Fiul Dumnezeului celui viu este „piatra din capul unghiului”. Acolo puterea vieţii divine lucrează prin Duhul Sfânt; acolo locuieşte El. Hristos care a zidit această adunare a făcut-o în virtutea învierii Lui dintre cei morţi, ca Fiu al Dumnezeului celui viu.

Ea este „stâlp şi temelie a adevărului”. Această casă are o mărturie publică de adus înaintea lumii. Această mărturie este adevărul, nu anumite laturi ale adevărului, ci adevărul întreg. Deci aceste două lucruri, prezenţa Dumnezeului celui viu, în Persoana lui Hristos, prin Duhul Sfânt, şi adevărul sunt ceea ce o caracterizează. Să observăm încă o dată că despre Biserică, aşa cum a rânduit-o Dumnezeu aici jos pentru a da mărturie înaintea lumii, este vorba aici, şi nu de corupta şi travestita Biserică, aşa cum a făcut-o omul. Dumnezeu a dat această slujbă Adunării Lui, şi această slujbă înaintea lumii, este în vigoare încă. El vrea, prin ea, să facă lumii cunoscute gândurile Sale. Această casă este deci locul unde adevărul este vestit şi unde „mărturisirea” sa este menţinută, şi nicăieri în altă parte. Tot ceea ce Duşmanul a făcut pentru a zdruncina adevărul nu serveşte decât pentru a-l pune în lumină.

Adevărul este gândul lui Dumnezeu despre toate lucrurile, despre ceea ce este El Însuşi, despre ce este omul, ce este cerul, pământul şi iadul, şi Satan, şi lumea. Într-un cuvânt adevărul cuprinde toate lucrurile în ochii şi din gândurile lui Dumnezeu. Acest adevăr ne-a fost deplin revelat în Persoana lui Hristos, prin Cuvântul şi Duhul Său. De aceea Hristos, Cuvântul, şi Duhul sunt numiţi „adevărul”, dar adevărul se rezumă în această Persoană, proclamată şi revelată (vedeţi Ioan 14: 6; 17: 17; 1Ioan 5: 7). Lumea trebuie să vadă în şi prin Adunare tot ceea ce aceasta ştie despre Hristos, tot ce face din ea martora Lui.

Adunarea este stâlpul pe care Numele lui Hristos, Adevărul, este scris, pentru a-L face cunoscut lumii întregi. Ce misiune vastă! În aceasta constă mărturia Bisericii. Chiar în cazul în care Cuvântul ar fi complet necunoscut, Adunarea ar trebui, prin întreaga ei purtare, să facă să strălucească adevărul, Hristos, în ochii tuturor. Adunarea este temelia adevărului. Este platforma pe care adevărul este clădit, baza pe care l-a aşezat Dumnezeu.

Cum este întregul, Adunarea Dumnezeului celui viu, aşa este şi individul. Dacă Hristos locuieşte prin credinţă în inimile noastre, devenim în mod individual martorii Lui în lume, o scrisoare a lui Hristos, cunoscută şi citită de toţi oamenii, astfel încât, cum spunea un frate, cel care se apropie de această locuinţă să-L vadă, de la prima privire, pe Hristos la fereastră. Apostolul, vorbind despre el însuşi, zice: „Prin arătarea adevărului, recomandându-ne pe noi înşine către orice cunoştinţă omenească, înaintea lui Dumnezeu” (2Corinteni 4: 2).

După ce a vorbit de adevărul care, după cum am văzut, este concentrat în Persoana lui Hristos, în Cuvântul şi în Duhul Său şi care este vestit de Adunarea Dumnezeului celui viu pe care adevărul este scris şi statornicit, apostolul abordează un subiect care se leagă strâns de subiectul precedent, adică cel al evlaviei, al relaţiilor sufletului cu Dumnezeu, şi arată ce produce aceste relaţii şi ce le întreţine. Pentru că nu este totul să aparţii acestei case a lui Dumnezeu, stâlp şi temeie a adevărului; celor care alcătuiesc această casă le trebuie evlavie, adică raporturile individuale ale sufletului lor cu Dumnezeu. Cum pot fi produse şi menţinute aceste raporturi? Aceasta este taina, sau secretul evlaviei. Observaţi că, în Noul Testament, o taină nu este niciodată un lucru ascuns, ci dimpotrivă, un secret deplin revelat (*).

(*) Cei care ar dori să studieze acest subiect: taina, vor găsi toate elementele în pasajele următoare: Matei 13: 11; Romani 11: 25; 16: 25; 1Corinteni 2: 7; 4: 1; 13: 2; 15: 51; Efeseni 1: 9; 3: 3; 4: 9; 5: 32; 6: 19; Coloseni 1: 26 – 27; 2: 2; 4: 3; 2Tesaloniceni 2: 7; 1Timotei 3: 9, 16; Apocalipsa 1: 20; 10: 7; 17: 5, 7.

Evlavia este un compus din două sentimente care cresc în suflet, în măsura în care relaţiile sale cu Dumnezeu devin mai obişnuite şi mai intime, de aceea creştinul este îndemnat să se deprindă cu ea (4: 7). Aceste sentimente sunt, în primul rând, teama de Dumnezeu (*). Sufletul, de când este primit în lumina deplină a prezenţei Lui, învaţă să urască răul, pentru că Dumnezeu îl urăşte, şi să iubească binele, pentru că Dumnezeu îl iubeşte. Această teamă, departe de a ne face să fugim de prezenţa lui Dumnezeu, ne apropie de El şi ne umple de încredere, pentru că ştim că numai El este capabil să ne conducă şi să ne menţină până la capăt pe această cale. Toate binecuvântările umblării noastre creştine depind de evlavie; de importanţa de a cunoaşte taina ei şi în ce fel poate fi produsă şi mărită la ai Săi.

 

(*) Vedeţi Evrei 5: 7, identificarea evlaviei cu teama de Dumnezeu.

 

Această taină constă în a nu fi ocupat decât cu un singur lucru, cu Dumnezeu „arătat în carne”, cu Hristos Omul.

Învăţătura care este potrivit evlaviei (6: 3) conţine multe lucruri, şi este de dorit să nu neglijăm niciunul; dar evlavia nu are decât un obiect: Omul Hristos Isus, cunoscut în mod personal; ea decurge din această cunoaştere. Am văzut deja ce este „taina credinţei” (3: 9). În ciuda imensei ei întinderi şi a bogăţiei ei, aceasta din urmă nu este numită mare ca cea a evlaviei. Ea este compusă din toate adevărurile care sunt consecinţa răscumpărării. Taina evlaviei nu este un ansamblu de învăţături; este descoperirea unei Persoane, descoperirea lui Dumnezeu, odinioară Dumnezeul nevăzut, dar acum făcut văzut în Persoana unui Om.

Acest cuvânt: „evlavia” se întâlneşte în mod aproape exclusiv în Epistola a doua a lui Petru şi în epistolele pastorale, dar, înainte de toate în epistola pe care o studiem. Evlavia nu se poate forma decât pe ce a fost revelat în Persoana lui Hristos.

Dumnezeu, lumină şi dragoste, S-a arătat în carne, adică în Persoana unui Om. Dumnezeu, arătat în acest fel, a fost îndreptăţit în Duh. Mai întâi evidenţa absenţei, la El, a oricărui păcat a fost demonstrată în timpul vieţii Sale prin puterea Duhului Sfânt; apoi a fost îndreptăţit, după acelaşi Duh, prin învierea Lui dintre cei morţi.

Dacă este vorba pentru mine să-L cunosc pe Dumnezeu, să învăţ ce este dreptatea Lui, să-L văd, să-L aud, să cred în El, găsesc toate acestea în Hristos Omul; pe acest Om sunt întemeiate toate relaţiile dintre Dumnezeu şi oameni.

„A fost văzut de îngeri”. Dumnezeu a fost făcut vizibil îngerilor când S-a arătat în carne, într-un Om. Îngerii nu pot să-L vadă pe Dumnezeul nevăzut. Din momentul în care a venit aici jos, ca bebeluş într-o iesle, Îl văd. Intins în mormânt, îngerii Îl contemplă. Ei sunt primii la naşterea Lui, primii la învierea Lui.

„Predicat între naţiuni”. Dumnezeu venit în carne este subiectul mărturiei, nu numai printre evrei, ci în lumea întreagă.

„Crezut în lume”, acest Dumnezeu arătat în carne este un obiect de credinţă, nu de vedere, în lume.

„Primit sus în glorie”. Venit ca om aici jos, a urcat ca om în glorie. Acolo Îl vede acum evlavia, Îl cunoaşte se întreţine cu El, caută să-I placă, I se adresează. Toate sentimentele evlaviei se învârtesc în jurul Lui, care este centrul lor.

Taina evlaviei, relaţiile sufletului cu Dumnezeu, bazate pe teama de Dumnezeu şi încrederea în El, o găsim deci în cunoaşterea Persoanei lui Hristos. În 2Tesaloniceni 2: 7, se găseşte, îngrozitorul contrast, taina fărădelegii care este tocmai negarea lui Isus Hristos, venit în carne, în locul căruia Satan îl va pune pe Antichrist .

În primele trei capitole din epistola noastră, am găsit în 1: 15, lucrarea lui Hristos pentru credincioşi; în 2: 4 lucrarea Lui pentru toţi oamenii; în 3: 15 Persoana Sa ca fiind însuşi adevărul; în 3: 16, Persoana Sa ca bază unică a oricărei evlavii.

 

5.     CAPITOLUL 4

 

Versetele 1 – 5 – „Dar Duhul spune lămurit că, în timpurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhuri amăgitoare şi la învăţături ale demonilor, spunând minciuni în făţărnicie, însemnaţi cu fierul roşu în propria conştiinţă, oprind căsătoria, poruncind abţinerea de la mâncăruri, pe care Dumnezeu le-a creat spre a fi primite cu mulţumire de cei credincioşi şi care cunosc adevărul. Pentru că orice creatură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de aruncat, fiind primit cu mulţumire, pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune”.

Aceste versete sunt contrariul versetului 15 şi versetului 16 ale capitolului precedent. Ne fac să presimţim ce se va întâmpla în timpurile din urmă în această casă rânduită ca stâlp şi temelie a adevărului. Nu că acest pasaj ne-ar descrie ultima fază a apostaziei care ne este revelată în taina fărădelegii în 2Tesaloniceni 2: 7 – 12. Stricăciunea Bisericii responsabile, deja începută, cum am văzut, în vremea apostolilor, se va accentua din ce în ce mai mult, şi acest pasaj nu arată ultima perioadă, ci ne descrie ceea ce vedem că se arată din ce în ce mai mult în mediul creştinătăţii mărturisitoare.

Pentru aceasta apostolul ne vorbeşte aici, în mod general, de „timpurile din urmă” şi de „unii” care „se vor depărta de credinţă”. Această părăsire completă a adevărului nu a devenit deci generală, ci era „lămurit” anunţată, deja din vremea apostolilor. Nu este nevoie să căutăm această profeţie a Duhului Sfânt într-un pasaj special al Cuvântului; credem că aici Duhul o spune lămurit prin gura apostolilor.

Dar, dacă nu este vorba încă decât de unii, starea lor nu este mai puţin groaznică: „Se vor depărta de credinţă”. În aceşti termeni descrie Cuvântul părăsirea publică a unui ansamblu de doctrine încredinţat credinţei şi primit de ea. Aceasta presupune, contrar a ceea ce au avansat unii, ceva mult mai întins ca gravitate decât oprirea căsătoriei şi porunca de a se abţine de la mâncăruri. În primul rând, ataşarea de „duhuri amăgitoare” şi de „învăţături ale demonilor”. Duhurile demonilor se substituie Duhului lui Dumnezeu mărturisind că depind de EL şi se impun sufletelor pentru a le face să-L părăsească pe Hristos. Cei care învaţă aceste nefericite victime spun „minciuni în făţărnicie”. Ei îşi dau o aparenţă de evlavie pe care nu o au, pentru a minţi şi a supune sufletele lui Satan. Pe această cale de minciună conştiinţa lor nu îi opreşte, nici nu îi împiedică, pentru că este „însemnată cu fierul”, lipsită de orice sentiment al binelui şi al răului, a ceea ce este drept şi a ceea ce este nedrept. Găsim aici o înaintare în rău. În capitolul 1: 19, aceşti falşi învăţători pur şi simplu lepădaseră „o conştiinţă bună”; aici, au distrus-o şi au readus-o definitiv la tăcere împietrind-o, ceea ce îi face absolut insensibili la orice chemare pe care această conştiinţă le-ar fi putut-o adresa. Lucru îngrozitor! Când conştiinţa a pierdut toată sensibilitatea şi este definitiv împietrită, nu mai este speranţă, Duhul lui Dumnezeu nemaiputându-se servi de singura pârghie pe care o poate folosi pentru a aduce un păcătos înaintea lui Dumnezeu. Toate manifestările spiritiste, prezentate sub formă religioasă de amăgitori, nu sunt astăzi precum comentariul viu al acestor cuvinte?

Adăugaţi la aceasta anumite prescripţii ascetice ieşite din erorile gnostice şi care nu au întârziat să se infiltreze, cel puţin parţial, în catolicism. Gnosticii învăţau că erau două principii divine, unul rău locuind în trup şi unul bun, în suflet. Numai practicile ascetismului puteau să-l elibereze pe preimul. Ştim la ce abisuri de stricăciune au dat loc aceste practici. Revenind în mod particular la subiectul abţinerii de la carne, apostolul face să reiasă că cei care „cunosc adevărul”, al cărui stâlp şi temelie este Adunarea Dumnezeului celui viu, nu se pot lăsa înşelaţi de aceste minciuni satanice. Cum ar păcătui creştinii hrănindu-se cu creaturile lui Dumnezeu, când fac aceasta cu mulţumire? „Orice creatură a lui Dumnezeu este bună” pentru că devin, când le luăm, ocazii de a exprima faţă de Dumnezeu recunoştinţa credinciosului. Nicio creatură nu este de aruncat, pentru că ne este adusă prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă legea numeşte anumite creaturi curate şi altele necurate, Cuvântul lui Dumnezeu, sub regimul libertăţii şi al harului, acest Cuvânt adresat odinioară lui Petru, ne învaţă să nu considerăm necurat ce a curăţit Dumnezeu şi că putem mânca din toate, patrupede, şi reptilele pământului, şi păsările cerului (Fapte 10: 12 – 15).

Toate aceste lucruri sunt daruri de la Dumnezeu; aducem mulţumiri luându-le şi astfel suntem puşi în legătură, prin rugăciune, cu Dumnezeu care ni le-a dat. Acest cuvânt „rugăciune” tradus „mijlocire” în capitolul 2: 1 semnifică mai degrabă raporturile personale de intimitate cu Dumnezeu. Cuvântul ne dă aceste alimente, rugăciunea le primeşte ca puse de o parte pentru noi şi aducem mulţumiri pentru ele. Vedem în aceste alimente nenumărate exemple ale bunătăţii lui Dumnezeu faţă de noi, servindu-ne de creaturile Lui spre folosul nostru. Era, de altfel ce-i spusese Dumnezeu lui Noe după potop (Genesa 9: 3).

Versetele 6 – 8 – „Punând acestea înaintea fraţilor, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, hrănind cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o îndeaproape. Dar fereşte-te de mituril lumeşti şi băbeşti; dar tu însuşi deprinde-te în evlavie; pentru că deprinderea trupească este de puţin folos, dar evlavia este de folos în toate, având promisiunea vieţii, a celei de acum şi a celei viitoare”.

Timotei avea de pus acestea înaintea fraţilor. Vedem aici lucrările lui ca slujitor al lui Isus Hristos, care învăţase de la apostol cum să se poarte în casa lui Dumnezeu. Trebuie să-i pună pe fraţi în gardă împotriva învăţăturilor satanice şi a sforţării de a-i aduce înapoi la lege, spunând: „Nu lua, nu gusta, nu atinge”. Făcând astfel, era un bun slujitor (diakonos) în Adunarea Dumnezeului celui viu, nu cu un titlu oficial ca diaconii şi diaconiţele (slujitori şi slujitoare), ci cu o slujbă generală, darul care îi fusese încredinţat prin profeţii. „Hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o îndeaproape”: Aceste cuvinte ale bunei învăţături alcătuiau hrana sa şi astfel era un bun slujitor. Ori buna învăţătură şi credinţa care o pricepe nu trebuie să fie niciodată despărţite şi se vede ce sens vital are învăţătura adevărului prezentată în acest mod. Aceasta contrazice maniera cea mai formală a tendinţelor actuale ale creştinătăţii mărturisitoare care separă studiul de Cuvântul credinţei, sau care predică practica fără învăţătura creştină pe care este bazată şi întemeiată, şi fără cunoaşterea Persoanei lui Hristos, singurul secret al acestei practici. Ori această învăţătură îi fusese încredinţată lui Timotei (*).

 

(*) Citez aici toate pasajele care, în epistolele pastorale, se raportează la doctrină şi la învăţătură: 1Timotei 1: 10; 4: 1, 6, 11, 13, 16; 5: 7; 6: 1, 2, 3; 2Timotei 2: 2; 3: 10, 16; 4: 3; Tit 1: 9; 2: 1, 7, 10.

 

Învăţând buna învăţătură, Timotei trebuia să respingă „miturile lumeşti şi băbeşti”, flecăreala, de care nu numai că trebuia să ţină seama, ci trebuia neapărat să o dispreţuiască şi să o interzică, ca stricând, prin pătrunderea sa în mod abuziv, preţiosul adevăr al lui Dumnezeu. Timotei, în învăţătura lui, arătase ce rol imens juca evlavia practică, raporturile de teamă şi de încredere ale sufletului cu Dumnezeu, în doctrina creştină şi ca scop al acestei doctrine. De aceea trebuia să se deprindă cu aceasta el însuşi, să practice în mod obişnuit raporturile de comuniune între sufletul său şi El. Evlavia cere să ne deprindem în mod obişnuit cu ea. În mod constant carnea ne solicită să cultivăm legături cu lumea şi cu lucrurile vizibile în loc să vorbim cu Domnul despre aceasta. La fel este şi cu „deprinderea trupească”. Nu cred că este vorba aici de chinuirea trupului, cum au zis unii, ci de cultivarea exerciţiilor trupului prin care nu numai că este menţinută sănătatea, ci sunt folositoare şi echilibrului minţii. Acestea nu sunt deloc interzise creştinului, dar folosul lor este restrâns, contrar opiniei care prevalează astăzi în lume. Evlavia, dimpotrivă este de folos la toate. Ea are o promisiune. Poate să ne îndemne să neglijăm deprinderea trupului, pentru a nu pierde nimic din relaţiile sufletului nostru cu Dumnezeu; dar, ceea ce este mult mai important, Dumnezeu are grijă de viaţa prezentă a alor Săi; este o promisiune din partea Lui, şi El nu va îngădui ca viaţa lor să fie scurtată de lipsa, dacă trebuie, a deprinderii trupeşti. Pavel întemniţat este un exemplu al acestui principiu. Şi mai mult decât aceasta, evlavia, deprinderea spirituală, este de folos la toate, având promisiunea unei vieţi care este dincolo de viaţa prezentă; şi nu deschide ea orizonturi de o mie de ori mai preţioase decât viaţa trecătoare de aici jos? Această viaţă, vom vedea, Timotei era chemat să o apuce.

Versetele 9 – 10 – „Vrednic de încredere este cuvântul acesta şi demn de toată primirea; deoarece pentru aceasta ne ostenim şi suntem defăimaţi, pentru că ne-am pus speranţa într-un Dumnezeu viu, care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor”.

„Vrednic de încredere este cuvântul acesta”. Am văzut acelaşi cuvânt în capitolul 1: 15 cu privire la lucrarea lui Hristos şi la mântuirea care este partea credinţei. Un asemenea adevăr este o certitudine absolută şi trebuie să fie deplin acceptat. Apostolul dă aici aceeaşi siguranţă evlaviei care este de folos „la toate”. Credinţa şi evlavia au aceeaşi importanţă cu privire la consecinţele lor eterne: prima, mântuirea prin Hristos, a doua, viaţa viitoare. Pentru aceasta evlavia a fost realizată de creştini, iar Pavel lucra şi suporta ocara: El era în capitolul 1: 16 exemplul celor care urmau să creadă în Hristos pentru viaţa eternă; aici este exemplul celor care şi-au pus încrederea în Dumnezeul Cel viu. În toate suferinţele nu se gândea decât să menţină legăturile binecuvântate ale sufletului cu Dumnezeu, fie pentru el, fie pentru fraţii săi, şi ştia că Dumnezeu, Păstrător al tuturor oamenilor şi mai ales al credincioşilor, nu va neglija să-i păstreze viaţa în toate pericolele care-l ameninţau. Cum este Creatorul, este şi Păstrătorul tuturor oamenilor, fără deosebire de starea lor morală, dar acest Dumnezeu Păstrător, cum tocmai a arătat apostolul, este mai ales al fraţilor, pentru că lumea nu are nici promisiunea vieţii prezente, nici a celei viitoare.

Doresc să mai adaug aici câteva cuvinte despre subiectul atât de important al evlaviei. Am spus deja: ea este menţinerea obişnuită a relaţiilor sufletului cu Dumnezeu. Lucru cu totul remarcabil, evlavia este menţionată şi recomandată numai în cele trei epistole pastorale şi în Epistola a doua a lui Petru. Acest cuvânt apare de 9 ori în 1Timotei, de 2 ori în 2Timotei, de 2 ori în Tit, de 4 ori în 2Petru. Dumnezeu insistă asupra sa pentru timpul în care pericolul declinului Bisericii, apoi declinul ei adeverit, apoi stricăciunea care precede apostazia ei finală, sunt subiectul de care Duhul Sfânt vrea să ne îngrijim. În toate cazurile scăparea se găseşte în relaţiile individuale ale sufletelor cu Dumnezeu. În 1Timotei, unde casa lui Dumnezeu nu este încă în ruină, evlavia este menţionată ca scăparea pentru păstrarea acestei case şi a persoanelor care o alcătuiesc. În Tit, cunoştinţa adevărului trebuie să producă evlavie (1: 1). În 2Timotei 3: 5, stricăciunea fiind completă, evlavia nu mai este decât o formulă a cărei putere este de aici înainte absentă. În 2Petru care ia în considerare timpurile din urmă, ea este un dar al lui Dumnezeu pe care cel credincios trebuie să-l păstreze cu mare grijă (*).

 

(*) Citez aici toate pasajele care se raportează la pietate: 1Timotei 2: 2; 3: 16; 4: 7, 8; 6: 3, 5, 6, 11; 2Timotei 3: 5, 12; Tit 1: 1; 2: 12; 2Petru 1: 3, 6, 7; 3: 11.

 

Versetele 11 – 16 – „Porunceşte aceasta şi învaţă-i! Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fii model pentru credincioşi în cuvânt, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie. Până vin eu, ia aminte la citire, la îndemnare, la învăţătură. Nu neglija darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin profeţie, cu punerea mâinilor de către ceata celor bătrâni. Ocupă-te cu aceasta, fii cu totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor. Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele, pentru că, făcând aceastam te vei mântui şi pe tine însuţi şi pe cei care te ascultă”.

„Porunceşte aceasta şi învaţă-i!” A porunci era sensul adevărat al mandatului încredinţat lui Timotei. Pentru aceasta îl rugase apostolul să rămână în Efes (1: 3); dar îi era poruncit să înţeleagă că ţinta poruncii era dragostea. Această poruncă îi fusese încredinţată prin profeţie (1: 18). Era deci cu totul după caracterul lui Timotei să poruncească acestea. Totuşi slujba lui era ea însăşi subordonată autorităţii apostolului al cărui delegat era, astfel că acesta din urmă îi zice în capitolul 6: 13: „Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu... să păzeşti porunca”.

În versetele pe care tocmai le-am citit găsim, cum am remarcat mai sus, recomandările personale ale apostolului pentru Timotei. Punctul principal al acestor recomandări este, în toată această epistolă, doctrina sau învăţătura. Aceasta din urmă este menţionată de trei ori în cele câteva versete citate mai sus. Timotei trebuia să înveţe lucrurile pe care i le încredinţase apostolul; trebuia să se ataşeze de învăţătură cât priveşte acţiunea lui publică (v. 13); trebuia să ia seama la el însuşi (v. 16).

Dar acest pasaj conţine multe alte chestiuni şi îndemnurile pe care le conţine sunt foarte preţioase, ca adresându-se fiecăruia dintre cei care sunt angajaţi în lucrarea Domnului.

Tinereţea lui Timotei, angajat în lucrări atât de serioase şi de importante, mai ales în învăţătura sfinţilor, putea să-l expună dispreţului celor rău intenţionaţi. Mijlocul pentru el de a inspira respect era să fie un model pentru toţi, să fie în fruntea credincioşilor ca un model de imitat. Astfel fusese apostolul însuşi, când zicea: „Fiţi împreună-imitatori ai mei, fraţilor, şi aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa cum ne aveţi model pe noi” (Filipeni 3: 17). Şi aici: „Fii model pentru credincioşi în cuvânt, în purtare”, două lucruri prea adesea disociate în viaţa creştinului iar unul ar trebui să fie reflexul celuilalt. Cât despre starea interioară, ea trebuie înainte de toate să se manifeste prin „dragoste”. Acesta este „sfârşitul poruncii”, marea ţintă, adevăratul rezultat al activităţii sale, dar dragostea este inseparabilă de „credinţă”, această energie a sufletului care înţelege promisiunile lui Dumnezeu; în sfârşit Timotei trebuia să se distingă prin „curăţie”, fie că aceasta se arăta în gânduri, cuvinte sau purtare. Dar să revenim iar la acest subiect, al semnificaţiei cuvântului „credinţă” în această epistolă. Ea poate fi, cum tocmai am spus, şi ca în general oriunde în altă parte, energia sufletului produsă de har şi care Îl înţelege pe HristosHHristos ca obiect al mântuirii (1: 5, 16; 3: 9, 13, 16; 4: 6). Această credinţă este adesea, în Cuvânt, asociată dragostei (1: 14; 2: 15; 4: 12; 6: 11).

În alte pasaje credinţa este considerată ca ansamblul doctrinei creştine, primită prin credinţă (1: 4, 18; 2: 7).

În sfârşit, în mai multe pasaje starea sufletului şi ansamblul doctrinei creştine nu se pot separa una de alta (1: 19; 5: 12; 6: 10, 21).

În absenţa apostolului, Timotei trebuia să se ataşeze de ceea ce putea să facă să avanseze viaţa spirituală a sfinţilor şi să aibă ca ţintă progresul casei lui Dumnezeu: citirea, îndemnarea, învăţătura. Prin citire trebuia înainte de toate să pună sufletele în raport direct cu Cuvântul, în afara oricărei alte lucrări. În afară de faptul că în acea vreme un număr foarte mare de credincioşi nu aveau Scripturile, această poruncă era formală: „citirea” era şi este încă foarte importantă pentru că nu admite nicio posibilitate de amestec ca cele două recomandări următoare. Lucrătorii Domnului au suficient pe inimă în zilele noastre această recomandare a apostolului? Observaţi că nu este vorba aici doar de citirea publică în adunare. Suntem destul de convinşi de puterea inerentă a Cuvântului, fără nicio imixtiune a darului, pentru a aduce, prin el, sufletele în contact direct cu Domnul?

Scriitorul acestor rânduri care făcuse, înaintea Adunării, o citire prelungită a Scripturilor, fără o urmă de un cuvânt, a auzit un frate experimentat spunându-i: Nu ne-aţi făcut niciodată o asemenea îndemnare! Dumnezeu vrea să luăm mai des exemplul de la Domnul, în timpul scenei din Luca 4: 16 – 21, în Sinagoga din Nazaret! Cu siguranţă, îndemnarea şi învăţătura nu trebuiau să lipsească din slujba lui Timotei şi nu fără motiv primise pentru aceasta un dar de har; trebuia să nu-l neglijeze (v. 14), cum mai târziu trebuia să-l înflăcăreze, atunci când descurajarea era pe punctul de a se face stăpână pe el (2Timotei 1: 6). Am văzut că acest dar îi fusese anunţat prin profeţie, comunicat prin punerea mâinilor de către apostol şi însoţit de punerea mâinilor de către ceata de bătrâni. Aceasta din urmă nu conferea, nici nu-i comunica nimic lui Timotei; ea era, ca întotdeauna în Scriptură, semnul identificării, consfinţirea slujbei, expresia binecuvântării implorate asupra ei; în timp ce darul de har, şi de asemenea Duhul, erau comunicate în mod excepţional prin punerea de mâini de către apostoli, şi de nimeni altcineva (Fapte 8: 17). Toate acestea contrazic în mod absolut vederile ecleziastice despre daruri, despre sarcini, despre ordinare, despre punerea mâinilor şi despre atâtea alte practici clericale în care puţină ascultare de Cuvânt ar fi făcut repede dreptate (*).

 

(*) Să ne fie permis, în sprijinul ideii pe care o emitem, să transcriem aici comentariul unui teolog evlavios şi respectabil, asupra acestui pasaj. Niciodată nu au fost acumulate mai multe lucruri contrare adevărului într-un spaţiu atât de mic:

„Pavel însuşi îl alesese pe Timotei ca tovarăş al său de lucrare, îl introdusese în însărcinarea sa (Fapte 16: 1 – 3). Şi totuşi voise ca această însărcinare să fie confirmată prin punerea de mâini de către bătrâni, probabil la Listra chiar, de unde pleca tânărul ucenic. Reprezentanţii Bisericii, în înţelegere cu apostolul (2Timotei 1: 6), recunoscând în Timotei darul harului pentru slujbă, consacră acest dar în întregime în slujba Domnului şi imploră asupra lui chiar prin acest act, Duhul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai mult, Pavel însuşi, chemat direct de Domnul, primeşte la Antiohia punerea de mâini pentru prima sa misiune printre păgâni (Fapte 13: 3). De unde rezultă clar că, dacă instituţia slujbei evanghelice se sprijină pe autoritatea lui Isus Hristos care a rânduit-o (Efeseni 4: 11), şi dacă darurile vin numai de la Dumnezeu, însărcinarea este conferită de Biserică. În general, întregul Nou Testament dovedeşte că orice guvernare şi orice autoritate în sânul Bisericii sunt lăsate în mâinile Bisericii însăşi!”

(Cuvintele subliniate de autorul articolului)

 

Recomandările lui Pavel pentru Timotei sunt din ce în ce mai insitente: Porunceşte acestea. Învaţă-le. Ocupă-te cu acestea. Fii în totul în ele. Ultimele două trebuiau să aibă ca rezultat ca înaintarea lui Timotei să fie „arătată tuturor”. Într-adevăr, nu este posibil ca lucrătorii Domnului să facp progrese notabile în cunoaşterea lucrurilor lui Dumnezeu dacă nu se ocupă cu ele în mod exclusiv. Trebuie ca darul să fie însoţit de o silinţă extremă; să fii omul unui singur lucru, cu o inimă neîmpărţită. „Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură”. Am putea fi ocupaţi cu învăţătura pentru alţii, fără să luăm seama la noi înşine în lucrurile pe care le predicăm sau le învăţăm. Timotei trebuia să vegheze asupra lui însăşi, pentru ca starea lui morală să corespundă învăţăturii lui. De aceea poziţia privilegiată a lui Timotei antrena o imensă responsabilitate pentru el însuşi. Dar în plus ar fi putut fi ocupat cu acestea cu un mare zel, mai mult sau mai puţin temporar; nu: trebuia să rămână în ele, şi acesta este adesea punctul cel mai dificil în realizarea activităţii creştine. Făcând astfel, Timotei avea să se mântuiască pe el însuşi, adică avea să ajungă la intrarea finală în glorie, după ce a arătat calea celor cărora li se adresa misiunea lui.

Acest capitol este deci plin de îndemnuri pentru Timotei însuşi ca să fie credincios în toate, pentru că de credincioşia lui depindeau binecuvântările viitoare ale celor cărora li se adresa.

 

 

 

 

 

6.     CAPITOLUL 5

 

Versetele 1 – 2 – „Nu mustra aspru pe un bătrân, ci îndeamnă-l ca pe un tată; pe cei mai tineri, ca pe fraţi; pe femeile mai în vârstă, ca pe mame; pe cele mai tinere, ca pe surori, în toată curăţia”.

Am observat, începând cu versetul 6 al capitolului precedent, instrucţiuni speciale date de către apostol lui Timotei. Aceste instrucţiuni continuă până la sfârşitul epistolei. Le voi  rezuma aici în câteva cuvinte.

Fără încetare, Pavel îl îndeamnă pe Timotei să ţină cu sinceritate cont de cele pe care i le recomandă. Astfel (4: 6), Timotei trebuie să pună înaintea fraţilor lucrurile care se raportează la libertatea de a folosi alimentele pe care Dumnezeu le-a creat pentru ai Săi, sfinţindu-le prin Cuvântul Său şi prin rugăciune. În versetul 11 trebuie să poruncească şi să înveţe lucrurile care se raportează la evlavie. În versetul 15 trebuie să se ocupe cu acestea şi să fie totul în ele. Acestea sunt o purtare ireproşabilă şi exercitarea darului care i-a fost încredinţat. În versetul 16, trebuie să rămână în supravegherea de sine şi în învăţătură. În capitolul 5: 21 trebuie să păzească ordinea şi disciplina în casa lui Dumnezeu. În capitolul 6: 2 trebuie să înveţe cele care se raportează la supraveghetori şi la raporturile sclavilor cu stăpânii lor. În sfârşit în capitolul 6: 11, trebuie să fugă de interesele pământeşti şi de toate lucrurile care l-ar putea abate de la calea credinţei.

De ce seriozitate trebuia să facă dovadă Timotei pentru a urma toate îndrumările pe care le primea de la apostol asupra purtării care i se cuvenea, în casa lui Dumnezeu.

Trebuia, el tânărul, ale cărui lucrări în adunarea Dumnezeului celui viu erau de a învăţa şi de a mustra, să ţină seama de omul în vârstă (şi  nu conform textului, de bătrân, desemnat prin acelaşi cuvânt). Vârsta este însoţită de incapacitatea de a îndura cuvinte aspre fără a fi zdrobit, mai ales dacă mustrarea este justificată. Se poate întâmpla ca având cele mai bune intenţii, un tânăr înzestrat pentru purtarea adunării, să producă un rău considerabil mustrând pe un bătrân fără cruţare. Am văzut un frate tânăr dând o lovitură de moarte unui bătrân, mustrându-l cu asprime cu privire la greşeli de conduită care cereau o mustrare legitimă. Îndemnul respectuos este la locul lui, şi nu mustrarea aspră. Aceleaşi atenţii li se datorează tinerilor şi femeilor în vârstă. Dragostea care îi consideră pe unii fraţi, pe celelalte ca mame, îndepărtează orice trăsătură care răneşte din îndemn. Cât priveşte femeile tinere, apostolul adaugă caracterul de surori pe care trebuiau să le aibă în ochii lui Timotei, aceste cuvinte: „în toată curăţia”. Sentimentele carnale puteau cu uşurinţă să fie luate în seamă de un tânăr pe care obligaţia de a exercita disciplina îl punea în contact cu elementul feminin. O viaţă petrecută în comuniune cu Domnul, în sfinţenie şi curăţie era o garanţie suficientă împotriva oricărei pofte carnale. Cât de mult aceste recomandări atât de detaliate trebuie să fie dintotdeauna un obiect de meditaţie pentru tinerii pe care Domnul îi cheamă în slujba Lui!

Versetele 3 – 6 – „Onorează pe văduvele care sunt cu adevărat văduve. Dar, dacă vreo văduvă are copii sau urmaşi, ei să înveţe întâi să fie evlavioşi faţă de propria casă şi să-i răsplătească pe părinţi, pentru că aceasta este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Iar cea care este cu adevărat văduvă şi rămasă singură şi-a pus speranţa în Dumnezeu şi stăruie noapte şi zi în cereri şi rugăciuni. Dar cea care trăieşte în desfătare, deşi vie, este moartă”.

Aceste versete tratează despre văduve în Adunare şi iau în considerare acest subiect până la sfârşitul versetului 16. Cele care sunt demne de toată grija, cât priveşte asistenţa adunării, fie că este vorba de a fi înconjurată cu purtări de grijă respectuoase, fie de a îngriji de nevoile lor (*) sunt cele care sunt cu adevărat văduve (vedeţi şi v. 5, 16), care, nu numai că şi-au pierdut soţul, ci sunt fără copii şi fără urmaşi. În cazul în care au copii sau urmaşi, acestora le revine o îndatorire: ei trebuie „să înveţe întâi să fie evlavioşi faţă de propria casă şi să-i răsplătească pe părinţi”. O asemenea prescripţie nu este un ordin legal; ceea ce îndeamnă să fie urmată,  este că „aceasta este plăcut înaintea lui Dumnezeu”. La fel este, în capitolul 2: 3, privitor la raporturile noastre cu toţi oamenii şi cu autorităţile. Astfel „evlavia”, adică teama de Dumnezeu şi dorinţa de a-I plăcea, se arată nu numai în purtările de grijă ale Adunării; ci a legăturilor de familie, şi sunt baza ordinii în casa lui Dumnezeu, chiar când este vorba de atenţii materiale.

 

(*) Acelaşi cuvânt este folosit în versetul 17 în legătură cu bătrânii, ca şi în alte pasaje (vedeţi Fapte 28: 10; Matei 15: 4, 5) şi nu semnifică nicidecum o plată, o leafă, remuneraţii regulate.

 

În versetul 5, apostolul face un portret al caracterului femeii cu adevărat văduve, aşa cum o consideră şi o apreciază Dumnezeu. Neavând aici jos nimic pe care să se bazeze, „şi-a pus speranţa în Dumnezeu”. Nu speră nimic de la oameni; se ocupă numai cu Dumnezeu. Ce siguranţă! Ce comoară! Dumnezeu este bogat pentru a răspunde sărăciei! Dar, depinzând numai de El, ea este, chiar prin aceasta, în legătură continuă cu El şi „stărie noapte şi zi în cereri şi rugăciuni”. Ea înţelege această recomandare primordială a rugăciunii din capitolul 2: 1. Imensa binecuvântare a unei poziţii fără nădejde din partea omului, este că ne aruncăm zi şi noapte asupre resurselor inepuizabile care sunt în Dumnezeu. În contrast cu văduva adevărată, văduva „care trăieşte în desfătare, deşi vie, este moartă”. Potrivit lumii viaţa ei este asigurată şi uşoară; trăieşte din punctul de vedere al pământului, este moartă din punctul de vedere al cerului. Ce trist spectacol!

Versetele 7 – 8 – „Porunceşte şi aceasta, ca să fie fără vină. Iar dacă cineva nu îngrijeşte de ai săi şi mai ales de ai casei, a tăgăduit credinţa şi este mai rău ca un necredincios”.

Timotei trebuia să poruncească acestea, pentru că apostolul dorea ca văduvele, care trezeau atâta simpatie prin poziţia lor, să fie fără vină. Dorea de asemenea ca nici copiii, nici urmaşii văduvelor să nu fie expuşi acuzaţiei de a fi „tăgăduit credinţa”, adică ansamblul doctrinei creştină, primită prin credinţă şi întemeiată pe dragoste, şi să fie consideraţi a fi mai răi decât necredincioşii. Cel puşin aceştia din urmă sunt insensibili la legăturile de rudenie. Ceea ce ni se spune aici este extrem de sever, dar ne arată importanţa în ochii lui Dumnezeu a devotamentului copiilor Săi în lucrurile materiale. Familia are pentru El o importanţă deosebită. Şi totuşi, să nu uităm, îndatoririle cele mai elementare de familie nu pot fi luate în considerate când este vorba de a-L urma pe Domnul. Numai aici aceste îndatoriri sunt în raport cu conduita creştinului în adunarea care este casa lui Dumnezeu.

Versetele 9 – 10 – „O văduvă, ca să fie înscrisă pe listă, să nu aibă mai puţin de şaizeci de ani, să fi fost soţie a unui singur bărbatm având mărturie în fapte bune (kalos) – dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de oaspeţi, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă i-a ajutat pe cei necăjiţi, dacă a urmărit orice faptă bună (agathos)”

Găsim aici alte prescripţii cu privire la văduve, la vederea bunei ordini în casa lui Dumnezeu. Văduva nu trebuia să fie înscrisă pe lista văduvelor puse în atenţia adunării, decât dacă vârsta ei era înaintată, către bătrâneţe şi excluzând o nouă căsătorie. Nu trebuia să fi fost căsătorită de două ori, ceea ce arăta mai mult o preocupare pământească în viaţa ei trecută, sau satisfacerea dorinţelor ei (v. 11). Trebuia să aibă mărturie de a fi fost activă în fapte bune şi să aibă aprobarea lui Dumnezeu, ceea ce trebuia să le caracterizeze pe femeile sfinte (2: 10), şi să spunem, în general, pe femeia potrivit lui Dumnezeu. Sunt detaliate aici aceste fapte bune. Ele constau în educarea copiilor (În aceasta femeia are toată libertatea de a învăţa) – aceasta este familia; în ospitalitate: - acestea sunt faptele bune faţă de străini; în slujirile cele mai umile faţă de sfinţi; în ajutoarele pline de dărnicie faţă de cei persecutaţi; în îndeplinirea oricărei lucrări caritabile, pentru că sunt mai multe decât enumeră apostolul. Acestea, această slujire, această renunţare la sine, această dăruire a propriilor resurse altora, o caracterizează e femeia potrivit lui Dumnezeu, care a învăţat să trăiască pentru aproapele.

Versetele 11 – 13 – „Dar pe văduvele mai tinere să le respingi, deoarece, când se aprind împotriva lui Hristos, doresc să se căsătorească, având vină, pentru că şi-au lepădat credinţa dintâi. Şi totodată se învaţă şi leneşe, umblând prin case; şi nu numai leneşe, ci şi vorbăreţe şi amestecându-se în toate, vorbind ce nu trebuie”.

Aceste versete, până la versetul 16, ne prezintă portretul opus al celei „cu adevărat văduve”, cel al văduvelor pe care Timotei, înlocuindu-l pe apostol în administrarea casei lui Dumnezeu, trebuia să le respingă ca obiect al grijii deosebite ale adunării. Este vorba de văduvele tinere. Există la ele dorinţe; dorinţe ale cărnii; dorinţe ale unei statorniciri pe pământ şi ale bucuriilor pământeşti, cărora se lasă pradă, şi care – înseamnă de fapt să se ridice „împotriva lui Hristos”, pentru că „şi-au lepădat credinţa dintâi”. Această credinţă dintâi le legase de Hristos şi, în consecinţă, le despărţise de tot ce le putea oferi lumea. Vom vedea în capitolul 6: 10 că este la fel cu cei care iubesc banii: „s-au rătăcit de la credinţă”; dar este vorba aici de „credinţa dintâi”, care le caracterizase când primiseră încercarea văduviei lor ca dată de Hristos şi fuseseră convinse că vroia să le lege numai de El. Credinţa dintâi fiind lepădată, aceste văduve tinere, nemaiavând o inimă întreagă pentru faptele bune şi slujirea Domnului, trebuie să umple prin ceva golul care s-a produs în inima lor. Activitatea pentru Hristos şi pentru sfinţi lipsindu-le, îşi creează o activitate închipuită prin care caută să populeze deşertul existenţei lor. Umblând prin case, se dedau flecărelii, amestecându-se în circumstanţele aproapelui, raportându-se la lucruri despre care ar trebui să tacă. Acest tablou este sever, dar acesta este adevărul, şi Dumnezeu nu îl ascunde niciodată.

Versetele 14 – 16 – „Vreau deci ca cele mai tinere (văduve) să se căsătorească, să aibă copii, să vadă de casă, să nu dea adversarului niciun prilej de defăimare. Pentru că unele s-au şi întors după Satan. Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are văduve, să le ajute şi să nu fie împovărată adunarea, pentru ca ea să le ajute pe cele cu adevărat văduve”.

Tot pasajul acesta ne arată că recăsătorindu-se, o văduvă tânără poate face propria ei voie şi să-L lepede pe Hristos şi interesele cereşti pentru lucrurile pământului; dar ea poate de asemenea, prin acelaşi act, să facă voia lui Dumnezeu şi, în consecinţă, să nu piardă părtăşia cu Domnul. Dacă poziţia văduvei tinere o descalifică pentru a fi înscrisă ca meritând atenţia adunării, care nu admite nici văduvele tinere, nici văduvele care au avit mai mult de un soţ, ele nu sunt mai puţin pe calea voii lui Dumnezeu, dacă se căsătoresc, nu pentru a-şi place lor însele, ci din supunere faţă de această voie. Remediul indicat în versetul 14 este practic şi potrivit lui Dumnezeu.

Este foarte remarcabil de văzut cum Dumnezeu, când este vorba de ordinea din casa Lui, indică amănunţit ceea ce poate apărea de orice dezordine. Aici apostolul exprimă voinţa Domnului ca mandator al Său. Pentru văduvele tinere, căsătoria, copiii, guvernarea propriei lor case, fără de care guvernarea casei lui Dumnezeu ar fi expusă să sufere. Văduva tânără ar evita astfel, ca în capitolul 3: 7, cursa diavolului care, dacă ea dă prilejuri de defăimare, se va servi de ele pentru a distruge mărturia şi a se face stăpân pe sufletele care i-au dat prilejul unei conştiinţe rele. Deja unele se întorseseră „după Satan”. Era consecinţa fatală de a se fi aprins „împotriva lui Hristos”.

În versetul 16 găsim ultima recomandare cu privire la văduve, aceasta adresată credincioşilor, bărbaţi sau femei. Ei trebuie să le ajute în vederea intereselor adunării. Trebuia ca poverile acesteia să fie diminuate, nu ca să se poată uşura de o greutate, ci pentru ca ajutorul pentru cele care erau „cu adevărat văduve” (şi am văzut ce înţelege Cuvântul prin acest termen) să poată fi mai abundent.

Versetel 17 – 21 – „Bătrânii care conduc bine să fie învredniciţi de onoare dublă, mai ales cei care se ostenesc în cuvânt şi în învăţătură; pentru că Scriptura zice: „Nu lega gura boului care treieră” şi „Vrednic este lucrătorul de plata lui”. Împotriva unui bătrân nu primi acuzaţia decât dacă sunt doi sau trei martori. Pe cei care păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă teamă. Te îndemn înaintea lui Dumnezeu şi a lui Hristos Isus şi a îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lcururi fără prejudecată, nefăcând nimic cu părtinire”.

Apostolul revine acum la bătrâni în instrucţiunile pe care i le adresează lui Timotei. Este vorba onoarea de adus lor, fără să fie vorba de forma pe care trebuie să o îmbrace, că este vorba de respect sau de ajutor material sau de atenţiile de alt fel. Acest cuvânt „onoare” este folosit ca verb pentru atenţiile pe care le merită văduvele în versetul 3 din capitolul nostru, şi ca substantiv pentru onorurile aduse de sclavi stăpânului lor. Felul în care bătrânii se achită de sarcina lor, conducând bine, este menţionat aici. Acelaşi cuvânt este tradus în capitolul 3: 4 prin „conducând bine” când este vorba de a-şi supraveghea propria casă. Felul în care bătrânii se achitau de sarcinile lor de supraveghetori trebuia să fie recunoscut ca demn de „onoare dublă”. Nu este vorba nicidecum aici de o leafă dublă, pentru că nu există o menţiune despre salariu pentru sarcini, mai mult decât pentru daruri. În capitolul 6: 1, acelaşi cuvânt nu are decât sensul de tot respectul pe care sclavii îl datorează stăpânului lor, fie în supunere, fie în devotament, fie în serviciile aduse. Aici onoare dublă este adusă îndeosebi bătrânilor când se achită de două sarcini: supravegherea, şi slujirea Cuvântului şi a doctrinei, lucrare dublă care nu era lucrul tuturor bătrânilor, deşi toţi trebuiau să fie capabili să înveţe şi să-i mustre pe împotrivitori (Tit 1: 9. Vedeţi „Studiu asupra lui Tit”, pagina 27).

Apostolul citează (v. 18) Deuteronom 25: 4 în sprijinul recomandării sale, pasaj menţionat şi în 1Corinteni 9: 9 pentru a arăta că dând un asemenea ordin Dumnezeu vorbeşte „anume pentru noi”. El citează apoi cuvintele lui Isus Însuşi faţă de ucenicii Lui: „Vrednic este lucrătorul de plata lui” (Luca 10: 7), ceea ce plasează inspiraţia scrierilor Noului Testament la acelaşi nivel cu cel al scrierilor Vechiului Testament.

Timotei trebuia să vegheze faţă de problema acuzaţiilor aduse împotriva unui bătrân. O însărcinare la vedere aduce uşor la gelozie, prin urmare la vorbe răuvoitoare şi la calomnie. Trebuie să fim apăraţi împotriva a toate acestea şi să urmăm instrucţiunile Cuvântului: „Prin gura a doi martori sau prin gura a trei martori să fie întemeiat un lucru” (Deuteronom 19: 15; Matei 18: 16; 2Corinteni 13: 1).

Dar pe de altă parte, fiecare fiind supus greşelii, nu trebuia să fie părtinire în favoarea celor care erau în vedere sau în demnitate. Astfel se purtase Pavel cu privire la Petru, care se numeşte el însuşi „bătrân” (1Petru 5: 1). Îl mustrase înaintea tuturor (Galateni 2: 14; 1Timotei 5: 20).

Cazul unui bătrân care păcătuia era de două ori serios, pentru că putea, prin influenţa şi autoritatea lui, să-i antreneze la aceasta pe alţii, pe aceeaşi cale. Odinioară Barnaba fusese antrenat în acest fel la prefăcătorie. De aceea trebuia, condamnarea fiind publică, ceilalţi bătrâni să nu fie tentaţi să imite păcatul celui dintâi. Pavel îl ruga fierbinte pe Timotei să păzească aceste lucruri, şi aceasta, în modul cel mai solemn, căci casa era cea a lui Dumnezeu, şi a Domnului Isus Hristos, Căpetenia asupra casei Lui, şi era dată ca exemplu „îngerilor aleşi” care puteau astfel să-L vadă pe Hristos în adunarea sfinţilor. Ce îndemn practic şi cât de important pentru cel care este chemat la o slujbă în casa lui Dumnezeu!

Versetele 22 – 25 – „Nu-ţi pune mâinile în grabă peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Pe tine însuţi păstrează-te curat. Nu mai bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, din cauza stomacului tău şi a deselor tale îmbolnăviri. Păcatele unor oameni sunt arătate dinainte, mergând inainte la judecată; iar pe unii, de asemenea, ele îi urmează după aceea. Tot aşa şi faptele bune sunt arătate dinainte; şi cele care sunt altfel nu pot fi ascunse”.

Timotei este îndemnat acum să nu-şi pună mâinile în grabă peste nimeni. Punerea mâinilor, când nu venea de la apostol însuşi care avea calitatea pentru a o face, nu conferea niciun dar de har, nici darul Duhului Sfânt (2Timotei 1: 6; Fapte 8: 17). În capitolul 4: 14, bătrânii nu-i dăduseră nimic lui Timotei prin acest act. Punerea mâinilor lor exprima binecuvântarea, încuviinţarea, şi o identificare publică cu ceea ce îi fusese conferit lui Timotei de către apostol. Punându-şi mâinile, probabil peste bătrâni, cu toate că aceasta nu se spune aici, în orice caz peste oricine ar fi fost, cu privire la o misiune sau o oarecare slujbă, Timotei se declara solidar cu ei, identificându-se cu slujba sau misiunea lor şi adăuga încuviinţarea lui faţă de însărcinarea, chemarea sau lucrarea lor. Dacă ei păcătuiau, se expuneau astfel la a se face părtaş la păcatele pe care ei le-ar fi comis în exerciţiul funcţiunilor lor. Evitând această cursă întinsă paşilor săi, Timotei se păzea pe sine. Trebuia să nu dea nici cel mai mic motiv unui blam pe care l-ar fi meritat pentru graba lui, pentru că s-ar fi întinat făcându-se părtaş la păcatele altora.

Recomandarea din versetul 23, de a folosi puţin vin, mi se pare că se leagă de ceea ce precedă, în aceea că participarea putea proveni din îmboldirea cărnii. Timotei ar fi crezut că trebuia să se abţină cu atât mai mult de la orice băutură excitantă. Apostolul arată grija sa pentru sănătatea scumpului său copil în credinţă, dar mai mult, cunoştea cum conştiinţa delicată şi poate puţin maladivă a lui Timotei (vedeţi 2Timotei 1: 6) putea să se alarmeze uşor de pericolele la care însărcinările lui îl expuneau. Aceste mici detalii sunt foarte mişcătoare şi arată totodată grija apostolului pentru preaiubitul său tovarăş de lucrare şi grija Domnului pentru scumpul său ucenic, consemnând-o în scrierea inspirată a apostolului. După ce vorbeşte de păcatele altora, apostolul menţionează două trăsături ale acestor păcate. Sunt păcate care „sunt arătate dinainte, mergând înainte la judecată”. Sunt cunoscute, vestesc dinainte judecata acestor oameni, în aşa fel încât nimeni nu le poate ignora. Alte păcate sunt ascunse acum, dar îi vor urma pe aceşti oameni după aceea. Îi vor regăsi în marea zi a judecăţii. Nu numai faptul păcatelor vădite trebuia să-l pună pe Timotei în gardă cu privire la punerea mâinilor, ci şi faptul păcatelor care nu vor veni în memorie decât mai târziu, pentru ca să nu fie dat „de ruşine dinaintea Lui la venirea Sa” (1Ioan 2: 28). Este vorba deci pentru Timotei să nu-şi pună mâinile peste un om care păcătuieşte în ascuns. Mijlocul de a-l recunoaşte pe acest om, sunt faptele bune. Ele sunt arătate dinainte şi cele care nu sunt arătate acum vor fi neapărat, mai târziu. De aici necesitatea de a nu folosi nicio grabă în recunoaşterea de adus unui lucrător al Domnului.

 

7.     CAPITOLUL 6

 

Versetele 1 – 2 – „Toţi câţi sunt robi sub jug să-i socotească pe stăpânii lor vrednici de toată onoarea, ca Numele lui Dumnezeu şi învăţătura să nu fie hulite. Şi cei care au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască pentru că sunt fraţi; ci mai mult să le slujească, pentru că cei care au parte de buna lor lucrare sunt credincioşi şi preaiubiţi. Învaţă-i şi îndeamnă-i acestea”.

Aceste versete conţin instrucţiuni pentru sclavi. Este vorba mai întâi de raporturile lor cu stăpânii necredincioşi, în timp ce vorbind tuturor scavilor, apostolul se adresează numai celor care fac parte din casa lui Dumnezeu. În descrie ca asemenea unor vite de povară, într-o poziţie completă de dependenţă şi de inferioritate faţă de oamenii liberi. Departe de a se răzvrăti împotriva stăpânilor lor, chiar dacă purtarea lor este tiranică, ei trebuie să-i servească vrednici de toată onoarea. Am văzut mai sus (5: 17) ce înseamnă acest cuvânt. O asemenea recomandare are o mare însemnătate. Nu este vorba aici de o supunere forţată sub un jug suferit cu enervare, ci sclavul creştin recunoaşte stăpânul său, oricare ar fi el, toată onoarea, şi îi aduce din punct de vedere moral şi efectiv orice serviciu. În ce scop? Pentru ca Numele lui Dumnezeu al cărui purtători sunt aceşti sclavi, şi doctrina, semn distinctiv al casei credinţei din care fac parte, să nu fie blasfemiate de aceşti stăpâni necredincioşi. Aceşti sclavi creştini aşezaţi de Dumnezeu la asemenea stăpâni pentru a-i face pe aceştia din urmă să cunoască şi Numele Său şi doctrina lui Hristos, încredinţată, ca mărturie, casei lui Dumnezeu aici jos; doctrină pe care este întemeiată toată viaţa practică a creştinului.

Apostolul se adresează apoi sclavior care au stăpâni credincioşi. Ei ar fi poate în pericol să se comporte faţă se ei contrariu atitudinii lor faţă de stăpânii necredincioşi, adică să-i dispreţuiască. Un asemenea sentiment ar denota carnea ridicându-se împotriva autorităţii stabilite de Dumnezeu şi ar contrazice toate principiile sfinte doctrine. Sclavul, în loc să se ridice la nivelul stăpânului său creştin sau să-l coboare la propriul său nivel, trebuie să fie foarte fericit să-l slujească şi să-i placă s-o facă, pentru că un asemenea stăpân este un credincios cu privire la mărturia sa faţă de Domnul, şi un preaiubit pentru inima lui Dumnezeu în mijlocul familiei creştine. Acest îndemn i se cuvenea lui Timotei, ca şi învăţătură pe care o cerea, pentru că şi unul şi cealaltă făceau parte din darul acestui scump fiu al apostolului (4: 13).

Versetele 3 – 5 – „Dacă cineva dă o învăţătură străină şi nu se ţine de cuvintele sănătoase, de cele ale Domnului nostru Isus Hristos, şi de învăţătura cea potrivit evlaviei, este îngâmfat, neştiind nimic, ci fiind bolnav de întrebări fără rost şi lupte de cuvinte, din care provin: invidie, ceartă, defăimări, bănuieli rele, certuri permanente ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care consideră că evlavia este sursă de câştig”.

Iată deci ce avea Timtei de învăţat îndemnându-i pe sclavi. Cel care învaţă astfel şi nu se ţine de sfintele cuvinte ale lui Hristos, ca şi de doctrina Lui, este un îngâmfat şi un neştiutor, pentru că doctrina are în vedere evlavia, are ca ţintă să producă relaţii de teamă şi de încredere între suflet şi Dumnezeu, şi tot ceea ce nu are acest caracter nu poate fi doctrina lui Isus Hristos. Întotdeauna doctrina trebuie să ne readucă să cultivăm relaţiile noastre cu Dumnezeu, să ne bucurăm de ele şi să facem să reiasă caracterul Lui înaintea lumii. Cel care nu urmează această cale este, cum am spus, un îngâmfat, cu totul ignorant în ceea ce priveşte ţinta şi gândurile lui Dumnezeu. Ne certăm asupra cuvintelor, dovadă a unui trist declin în casa lui Dumnezeu. Rezultatuş nu poate fi nici pacea, nici dragostea, ci triste certuri de unde iau naştere sentimentele rele care umplu inima de răutate, de ură şi de amărăciune. Starea vrednică de ură, rezultată din stricăciune, stare a sufletelor complet străine de adevăr, şi mai mult, care caută să tragă un profit material din această aparenţă de evlavie pe care şi-o dau, intrând în dispute religioase care nu au nimic de-a face cu doctrina evlaviei. Ura, nemulţumirea produsă de aceste dispute, uitarea completă a relaţiilor cu Dumnezeu, îi caracterizează pe aceşti oameni.

Versetele 6 – 8 – „Dar evlavia cu mulţumire este mare câştig. Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea. Dar, având hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi cu acestea”.

Ce contrast între omul din versetele 3 – 5 şi credinciosul fidel din versetele 6 – 8! Este, într-adevăr, un mare câştig în aceste două lucruri: evlavia care are promisiunea vieţii şi de acum şi a celei viitoare (4: 8), şi mulţumirea sufletească care nu caută folosul ei în lucrurile de aici jos. Creştinul, nemulţumit în duh, ştie foarte bine că nu va lua nimic din aceste lucruri, de care i-ar putea fi dat să se bucure pentru un timp; se va păzi prin urmare să-şi pună inima în ele. Acel creştin este simplu. Avându-şi tot interesul în cele viitoare care îi sunt promise, este din plin satisfăcut că Dumnezeu îi asigură aici jos hrana şi îmbrăcămintea şi se bucură de ele cu mulţumiri. Orice alt lucru este mai degrabă o piedică pentru el, pentru că ştie că nu poate lua nimic din această lume în care nu a adus nimic (Psalmul 49: 17; Eclesiastul 5: 15), şi dacă s-ar fi ataşat de aceste lucruri, acestea ar fi legături pe care într-o zi ar trebui să le rupă. Trăind în lucrurile eterne în care evlavia este un câştig, şi ştiind că posesia lucrurilor vizibile i-ar împărţi inima între cele două medii, pământul şi cerul, evlavia preferă lucrurile nevăzute care sunt eterne, căci din primele nu va rămâne nimic şi nu vom lua nimic în eternitate. Folosul real al evlaviei nu este cel că oamenii se ambiţionează, lăsându-se pradă disputelor lor zadarnice şi discuţiilor religioase prin care cred că vor dobândi reputaţie, folos şi profit; adevărata pietate introduce întotdeauna mai mult sufletul credinciosului în bucuria relaţiilor sale cu Dumnezeu şi îşi va găsi încununarea când ne vom bucura de aceste relaţii fără niciun nor.

Versetele 9 – 10 – „Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire. Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri”.

Deci în mod general, pentru că apostolul vorbeşte de asemenea, în versetul 10, de oamenii din casa lui Dumnezeu, cei care caută să dobândească bogăţie cad în tot felul de rele. (Vă voi vorbi mai târziu de cei care sunt bogaţi potrivit cu dispensaţiile guvernării lui Dumnezeu faţă de ei şi îi va trata în cu totul alt mod (v. 17). Această dorinţă şi această căutare a banilor îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire. Putem detalia toate mizeriile care sunt pentru lume şi pentru creştini consecinţa dragostei de bani. 1o ispita şi o cursă în care cad; 2o mai multe pofte nebune şi vătămătoare, când îşi pot acorda obiectul poftelor lor, dorinţe pe care firea lor rea va căuta neapărat să le realizeze; 3o ruina materială şi morală, apoi pieirea eternă sunt consecinţa lor. Omul a crezut că se satisface prin bogăţii şi iată că este pierdut, departe de Dumnezeu, în abis!

Unii dintre cei care aparţin casei lui Dumnezeu au umblat după aceasta. Urmarea pentru ei a fost mai mult decât distrugeri materiale: s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri, dureri neîncetate prin ameninţări cu ruina, prin griji neîncetate. Dar mai mult, s-au rătăcit de la credinţă. Această stare nu este nici naufragiul de la credinţă (1: 19), nici depărtarea de la credinţă (4: 1), nici chiar tăgăduirea credinţei (5: 8), sau lepădarea credinţei dintâi (5: 12), - stare mai puţin gravă poate decât precedentele, dar care afundă suflerul creştinului într-o mizerie fără nume. S-au înstrăinat, s-au depărtat, s-au rătăcit de la credinţă pentru a nu o mai găsi niciodată. Pentru ei, ea şi-a pierdut savoarea, tot interesul (nu este vorba aici de ansamblul adevărurilor care o alcătuiesc), pentru că aceşti creştini au înlocuit-o cu interesul pentru lucrurile cele mai acaparante, deşi cele mai josnice ale acestei lumi. Credinţa rămâne fericirea, scăparea, desfătările celor care i-au rămas credincioşi şi care sunt purtătorii mărturiei lui Dumnezeu aici jos. Când aceştia vor fi pe cale de a părăsi această lume pentru a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, vor fi ei găsiţi îmbrăcaţi? Întrebare plină de angoase! Unde va fi răspunsul? Unde va fi cununa lor? Pierdută, dată altora! Cine dintre noi, creştinii, ar îndrăzni să dorească bunăstarea bogăţiilor, dând-o în schimbul bucuriei, siguranţei şi păcii pe care o dă posesia lucrurilor cereşti?

Versetele 11 – 12 – „Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă la care ai fost chemat şi pentru care ai mărturisit buna mărturisire înaintea multor martori”.

Apostolul revine acum la scumpul său Timotei. „Dar tu, om al lui Dumnezeu”, îi spune el. Acest termen, atât de des folosit în Vechiul Testament, se aplică întotdeauna oamenilor având o misiune specială din partea lui Dumnezeu, misiune care are un caracter profetic ca emanând direct de la Însuşi Dumnezeu. Aşa erau profeţii Ilie şi Elisei, bătrânul profet din 1Împăraţi 13, ca şi Moise, profetul legislator, sau David, profetul împărat. Toţi primesc cu titlul de profet pe cel de om al lui Dumnezeu (conform 2Petru 1: 21).

În Noul Testament acest titlu nu se întâlneşte decât de două ori, aici şi în 2Timotei 3: 17 unde i se aplică mai întâi lui Timotei, apoi celui care, hrănit cu Cuvântul, este însărcinat precum Timotei cu o misiune specială în această lume. Se vede importanţa misiunii acestuia din urmă, pentru că-i fusese încredinţată cu o solemnitate deosebită, după cum mărturisesc aceste două epistole. Timotei trebuia să vegheze asupra doctrinei învăţând cum trebuiau să se poarte în Adunarea Dumnezeului celui viu, dar trebuia să se poarte el însuşi în primul rând într-un mod care să servească de model celorlalţi. Astfel încât, reprezentându-L pe Dumnezeu înaintea fraţilor săi, Timotei trebuia să etaleze un caracter care să-l facă să fie recunoscut ca atare. Acest caracter se arăta în aceea că Timotei trebuia să fugă de lucrurile despre care apostolul tocmai a vorbit şi să le urmărească pe cele pe care avea să le enumere.

Şi ce trebuia el să urmărească? 1o Dreptatea, această dreptate practică, lepădându-se de păcat şi neîngăduindu-i să se introducă în căile noastre. 2o Evlavia, legăturile de intimitate cu Dumnezeu, bazate pe teamă şi pe încredere, legături imposibile fără dreptate.

3o Credinţa, această putere spirituală prin care considerăm ca adevărat orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu şi prin care pricepem lucrurile nevăzute. 4o Dragostea, însuşi caracterul lui Dumnezeu, cunoscut în Isus Hristos, şi  manifestat de cei care iau parte la natura divină.

5o Răbdarea care face să străbatem şi să îndurăm toate greutăţile în vederea ţintei glorioase care trebuie atinsă. 6o BlândeţeaDuhului, incoruptibilitatea unui duh bând şi liniştit care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1Petru 3: 4).

La toate acestea apostolul adaugă două recomandări stăruitoare. Mai întâi: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei”. Este vorba aici de lupra în arenă (1Corinteni 9: 25), la care suntem chemaţi pentru a câştiga premiul care este păstrarea adevărului. Despre această luptă putea să zică apostolul în momentul isprăvirii vieţii sale: „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa” (2Timotei 4: 7).

A doua recomandare care se leagă de prima este: „Apucă viaţa eternă”. Viaţa eternă nu este aici această viaţă pe care o posedăm avându-L pe Hristos, „Dumnezeul adevărat şi viaţa eternă”, această viaţă divină care ne este comunicată prin credinţa în El şi care ne introduce, de aici jos, în comuniunea Tatălui şi a Fiului. Ea ne este prezentată în acest pasaj ca bucuria finală şi definitivă a tuturor binecuvântărilor cereşti, răsplată a luptei cele bune a credinţei. Cu toate acestea, aceasta nu este ca în Filipeni 3: 12 o ţintă care nu este atinsă, pe care creştinul o urmăreşte şi pe care caută să o apuce. Apostolul vrea, chiar în timpul acţiunii acestei lupte, ca această ţintă să fi fost apucată ca o mare şi absolută realitate: posesia şi bucuria actuale prin credinţă, a tuturor lucrurilor care aparţin vieţii eterne. Ce har când viaţa eternă a fost apucată în acest mod. Pentru asemenea binecuvântări fusese Timotei chemat. Aopstolul ne face să ne întoarcem la începutul slujbei scumpului său copil în credinţă. De-abia fusese pusă înaintea lui perspectiva unei vieţi neavând decât o ţintă şi un obiect, cel pe care apostolul şi l-a pus el însuşi (2Timotei 4: 7), că şi mărturisesc „buna mărturisire înaintea multor martori”. Mărturisirea lui se raporta la viaţa eternă, apucată ca fiind principalul chemării creştine. Chemarea făcea din Timotei campionul acestui adevăr. numeroşii  martori nu erau lumea, ci cei care făceau parte din Adunarea Dumnezeului celui viu în mijlocul căreia urma să se desfăşoare slujba lui, prin învăţătura şi îndemnurile lui.

Versetele 13 – 16 – „Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel care le păstrează pe toate în viaţă, şi a lui Hristos Isus, care a mărturisit înaintea lui Ponţiu Pilat buna mărturisire, să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos; pe care, la timpul ei, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, El care singur are nemurirea, locuind într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea; Lui să fie onoare şi putere eternă! Amin.”

Aceste versete sunt ca un rezumat al scopului întregii epistole. „Îţi poruncesc” zice apostolul. Timotei primise o poruncă din partea lui şi trebuia să se conformeze. Fiind rânduit pentru a-l reprezenta pe apostol în absenţa lui, trebuia să poruncească el însuşii (1: 3, 5, 18; 4: 11; 5: 7; 6: 17). Ceea ce Pavel îi poruncea lui Timotei, o făcea în Dumnezeul Creator, e care Îl invoca precum pe Cel care a adus totul la existenţă pe când nu era încă niciuna dintre lucrările Lui, şi care S-a făcut cunoscut unor fiinţe infime ca noi printr-un act care denotă toată buna Sa plăcere în oameni. Nu este acesta un motiv suveran pentru a asculta? Dar, ceea ce porunceşte apostolul, o făcea şi înaintea lui Hristos Isus devenit om, „care a mărturisit înaintea lui Ponţiu Pilat buna mărturisire”. Îi pute fi indiferent guvernatorului roman că Isus era Împăratul iudeilor şi o dovedeşte pe de o parte zicând: „Oare sunt eu iudeu?” (Ioan 18: 35), pe de altă parte scriind: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor” (Ioan 19: 19) pe titlul de pe cruce. Dimpotrivă, nu-i este indiferent lui Pilat, prieten al lui Cezar, că pe lângă împărat, un alt om avea pretenţii la regalitate. Respins de iudei ca Împărat, Domnul atribuie, înaintea lui Pilat, o cu totul altă întindere Împărăţiei Sale când zice: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18: 36), adică are ca domeniu exclusiv o sferă în întregime cerească. Dar adaugă: „Acum Împărăţia Mea nu este de aici” (Ioan 18: 36). El vorbeşte despre revendicarea mai târziu aici jos a unei Împărăţii mai vaste decât cea a Împăratului iudeilor, şi aceasta este ceea ce îl nelinişteşte pe Pilat şi îl face să zică: „Atunci, eşti Tu Împărat?” La această întrebare Isus răspunde: „Tu zici că Eu sunt Împărat” (Ioan 18: 37). Aceasta însemna să mărturisească pentru adevăr, oricât ar fi costat, păstrând cu orice preţ caracterul regalităţii, pentru că adaugă: „Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr” (Ioan 18: 37). De fapt, a-Şi declara regalitatea prin naştere (Matei 2: 1, 2) înaintea lui Pilat, prieten al lui Cezar, dar o regalitate depăşind cu mult limitele iudaice, însemna a-şi semna El Însuşi sentinţa la moarte. Această mărturisire era buna mărturisire înaintea lui Ponţiu Pilat, din pasajul nostru.

Această bună mărturisire, am văzut, Domnul nu putea să nu o facă fără a fi necredincios adevărului pentru care venise să mărturisească în această lume, El care venise aici jos pentru a-l face cunoscut. Regalitatea Lui făcea parte din El şi dacă ar fi ezitat un moment înaintea acestei mărturisiri, nu ar mai fi putut adăuga: „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18: 37). Mărturisirea că era Împărat se lega deci în mod intim de faptul că venise în lume ca să mărturisească pentru adevăr.

Buna mărturisire a lui Timotei înaintea multor martori creştini care puteau să o certifice, nu-i punea viaţa în pericol. Ea nu era nici mărturia pentru adevăr; pentru adevărul întreg. Era buna mărturisire a binecuvântărilor imense ale credincioşiei, binecuvântări apucate de Timotei în mărturia creştină căreia îi închina de atunci înainte slujba lui. Buna mărturisire a lui Hristos înaintea lui Ponţiu Pilat era mărturia adevărului, din care regalitatea prezentă şi viitoare a lui Hristos, mult mai importantă decât regalitatea iudaică, făcea parte, fiindcă „harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Nimic nu-L putea întoarce pe Domnul de la mărturisirea întregului adevăr, nici chiar moartea.

Dar ce imens privilegiu pentru Timotei să fie asociat ca Mărturisitor cu Domnul Isus, unul mărturisind că a apucat ţinta pe care nimic nu i-o putea smulge, celălalt mărturisind tot adevărul, pe care nici moartea nu-L putea face să-l părăsească!

În versetul 14 apostolul îi porunceşte lui Timotei să păzească porunca, adică ceea ce tocmai îi poruncise: „Fugi, urmăreşte, luptă, apucă”. El era aşezat ca realizând aceasta înaintea martorilor credincioşi şi înaintea lumii. Trebuia să le păzească „fără pată, fără vină”. Dimpotrivă, apostolul zice în versetul 20: „O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat”. Acesta este rezumatul conţinutului întregii epistole. Apostolul spusese deja, dar cu privire la o latură restrânsă a slujbei lui Timotei, adică despre purtarea lui faţă de bătrâni: „Să păzeşti aceste lucruri fără prejudecată” (5: 21).

Cât despre poruncă, Timotei trebuia s-o păzească „fără pată”, fără nicio alterare; şi „fără vină”, fără ca cineva să aibă ocazia să-l mustre sau să-l acuze că nu a păzit ce-i fusese încredinţat; dar înainte de toate în scopul de a primi aprobarea Domnului nostru Isus Hristos la arătarea Lui. Se vorbeşte întotdeauna de arătarea şi nu de venirea Domnului, când este vorba de responsabilitate în slujbă. De aceea se poate vorbi „de a iubi arătarea Lui” care este cu toate acestea întotdeauna însoţită de răzbunarea asupra lumii (2Tesaloniceni 1: 8). Motivul pentru aceasta este că, dacă „venirea” Domnului este „ziua de har”, arătarea Lui este ziua cununilor, răsplătirii credincioşiei, pentru slujitorii lui Hristos.

Această arătare va fi arătată la timpul potrivit de preafericitul şi singurul Domn, deja numit „fericitul Dumnezeu” în capitolul 1: 11. Atunci singurul Domn, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, va arăta această glorie. Despre cine vorbeşte apostolul? Despre Dumnezeu, fără nicio îndoială, dar este imposibil de despărţit unul dintre aceste titluri de celălalt. Dumnezeu este toate acestea când „arată” arătarea lui Hristos; Hristos va fi toate acestea, când va apărea ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Iată a doua oară în această epistolă (conform 1: 17) lauda supremă ridicându-se către Dumnezeu în locurile eterne. În primul caz, ca urmare a venirii în această lume a lui Hristos Omul ca Mântuitor; în al doilea caz, ca urmare a arătării Lui ca Domn şi Om victorios. Celui „care singur are nemurirea, locuind într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea; Lui fie onoare şi putere eternă! Amin.” Despre Dumnezeul personal, etern, inabordabil, nevăzut, este vorba aici, dar noi Îl cunoaştem în Fiul Său Isus Hristos: „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa eternă”.

Versetele 17 – 19 – „Porunceşte celor care sunt bogaţi în veacul de acum să nu se mândrească, nici să nu se încreadă în nesiguranţa bogăţiilor, ci în Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele; ca să facă binele, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să dea, strângându-şi pentru viitor o temelie bună, ca să apuce adevărata viaţă”.

Mai rămâne o poruncă de adăugat cu privire la cei care, printre ai Săi, Dumnezeu îi favorizează cu bunurile acestei lumi. Este vorba aici de poziţia lor „în veacul de acum”, poziţia care nu are nimic de-a face, sau mai degrabă care este în contrast cu cea a veacului viitor (v. 13 – 16).

Această poziţie nu trebuie să-i înalţe în proprii lor ochi, pentru că mândria bogăţiei este unul dintre viciile cele mai răspândite printre oameni. Creştinii nu trebuie să se lase antrenaţi să se bazeze pe nesiguranţa bogăţiilor care pot să se prăbuşească într-o clipă; ci trebuie să se încreadă în Cel care i-a favorizat din plin dându-le bucuria acestor lucruri. Să-şi folosească bogăţiile ca să facă binele, ele să constea în bogăţii de fapte buna, în promptitudinea de a da, în dărnicie. Acesta este scopul averii care le este dată; ea trebuie să se dezvolte în mărturia virtuţilor care nu s-ar putea arăta decât acolo unde Dumnezeu dă bunuri pământeşti.

„Strângându-şi pentru viitor o temelie bună”. Este vorba de părăsirea celor văzute, deşi sunt rodul bunătăţii lui Dumnezeu, dar date de El alor Săi în scopul de a obţine „o comoară în ceruri” care nu se va sfârşi şi de asemenea „ca să apuce adevărata viaţă”.

Versetele 20 – 21 – „O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat, ferindu-te de vorbăriile deşarte, lumeşti şi de împotrivirile fals-numitei cunoştinţe, pe care unii, mărturisind-o, s-au abătut în ceea ce priveşte credinţa! Harul fie cu tine! Amin.”

Timotei este îndemnat să păzească ce i s-a încredinţat. Pe de altă parte, îl vedem pe Pavel încredinţând ceea ce are Domnului, care are puterea de a păzi ceea ce-I dă spre păstrare. În El este viaţa, puterea pentru a o susţine şi pentru a păstra în cer moştenirea gloriei care ne-a fost destinată. Pavel ştia în Cine crezuse. Nu-şi pusese încrederea în lucrare, ci în Hristos, pe care Îl cunoştea bine (2Timotei 1: 12). Aici, Timotei este cel care păzeşte ce i-a încredinţat Domnul: administrarea casei lui Dumnezeu prin Cuvânt, prin doctrină, prin exemplul pe  care trebuia să-l dea el însuşi. Rolul său nu era să discute cu acei oameni; el trebuia să fugă de discursurile lor îmfumurate şi nelegiuite şi de raţionamentele opuse doctrinei lui Hristos de către aceşti vorbitori care pretindeau că au cunoştinţă. Deja unii care mărturiseau că o au se depărtaseră de doctrina creştină. Ultimul cuvând al apostolului este „har”, favoare divină, asupra fiului său în credinţă, după cum primul său cuvând a fost „har”! (1: 2).