[Page principale | Biblia]

 

Epistola către Filimon

sau Dragostea în exerciţiu în viaţa zilnică de H. Rossier

 

          Ocupându-ne ultima oară de Epistola lui Iuda (*), am văzut că, din toate epistolele Noului Testament, nici una nu are o aplicaţie mai largă decât aceasta, pentru că se adresează nu creştinilor ajunşi la un anumit grad de cunoştinţă, ci tuturor celor chemaţi în general, tuturor celor care aparţin Domnului. Epistola către Filimon este, sub acest aspect, contrariul celei a lui Iuda. Nu există, în Noul Testament, o epistolă care sa fie la fel de individuală. Nu vreau să spun că a fost adresată unei persoane – primele trei versete ne dovedesc contrariul – ci că epistola însăţi conţine îndemnuri întru totul individuale şi neprivind decât pe o singură persoană, pe Filimon.

(*) Epistola lui Iuda, sau ultimele zile ale creştinătăţii. Averstisment serios pentru toţi copiii lui Dumnezeu de H. R.

          Luând în considerare diversele epistole individuale ale Noului Testament, ne vom putea convinge de ceea ce tocmai am afirmat. Epistolele către Timotei sunt adresate unei persoane. În prima, apostolul recomanda scumpului său tovarăş de lucru, nu numai o anumită purtare personală, ci şi purtarea cuvenită tutror creştinilor în casa lui Dumnezeu care este Biserica Dumnezeului viu. A doua epistolă este perechea celei dintâi. Ea consideră casa lui Dumnezeu ca fiind în neorânduială, şi apostolul îi dă lui Timotei îndrumări, pentru ca fie el, fie credincioşii, să afle ce au de făcut sau de păzit, de ceea ce trebuie să se despartă, de ce trebuie să se alipească, în aceste vremuri neplăcute.

          În Epistola către Tit, găsiţi ceva asemănător: apostolul se adresează persoanei, dar cu privire la ordinea şi la învăţătura sfântă printre creştini. Scopul său este deci ansamblul Bisericii.

          Mai avem cele două mici epistole ale lui Ioan. Ele sunt adresate unor persoane; a doua unei femei, pentru ca să afle care sunt cei pe care trebuie să-i respingă, ea şi copiii ei în mijlocul confuziei introduse în Adunare. Scopul este deci general. Ruina este evidentă; trebuia ca fiecare să ştie de ce trebuia să se despartă. Nu mai era vorba doar de a păstra sfânta învăţătură, ci de a evita oamenii care părăseau adevărul. La fel, în a treia epistolă, adresată lui Gaiu, scopul este general. Gaiu trebuia să afle cine trebuia să fie primit în mijlocul dezordinii care domnea şi nu, ca în a doua epistolă, cine trebuia să fie respins. Scopul acestor două epistole, ca şi a Epistolei a doua către Timotei, este deci purtarea unui creştin sau a mai multora, în mijlocul crestinătăţii care, din punct de vedere al răspunderii, este o biserică în ruină.

          În Epistola către Filimon, nu găsim nimic asemănător, nu se face nici o menţiune despre influenţa pe care aceasta din urmă ar trebui să o exercite în jurul lui. Este vorba aici de împrejurări întrutotul individuale, şi care par, unui cititor superficial, că ar trebui să conţină puţină învăţătură. Subiectul este un eveniment care nu s-a întâmplat în existenţa nici unuia dintre noi; şi totuşi , acest fapt particular este folosit de Duhul lui Dumnezeu pentru a ne da adevăruri de mare importanţă cu privire la viaţa şi la purtarea noastră personală. Iată faptele: Filimon avea un slav Onisim, care fugise de la el, probabil luând ceva, şi făcând, cum se zice, un împrumut forţat de la stăpânul său. Onisim se refugiase la Roma, unde, găsindu-se în legătură cu apostolul Pavel, întemniţat, a fost convertit, apoi a devenit tovarăşul şi slujitorul său devotat în captivitatea sa. Acum, Pavel îl trimitea înapoi la stăpânul lui. Aceasta este toată povestea. Merita ca Duhul lui Dumnezeu să ne păstreze o epistolă asupra unui fapt atât de particular? Ei bine! dragi prieteni, dacă nu am avea Epistola către Filimon, tocmai cu privire la împrejurările obişnuite ale vieţii ne-ar lipsi învăţătura. Cum să trăieşti ca Hristos în evenimentele familiei, casei, în existenţa obişnuită de fiecare zi? Fără această epistolă, nu am găsi nici măcar una, în Noul Testament, care are acest scop unic;de aici valoarea ei imensă.

          Citiţi celelalte epistole; ele ne prezintă toate, în acelaş timp cu Persoana şi lucrarea lui Hristos care le sunt temelia, mari învăţături, asupra cărora credinţa noastră este întărită, sau ne spun care vor fi urmările părăsirii acestor adevăruri. Avem epistole, ca cea către Romani, care prezintă îndreptăţirea păcătosului şi eliberarea credinciosului; ca cele către Corinteni, care prezintă organizarea Adunării lui Hristos şi slujirea; ca cea către Efeseni, care ne vorbeşte despre poziţia Adunării lui Hristos în locurile cereşti şi unitatea trupului Său aici jos; ca cea către Coloseni, care are ca subiect Căpetenia înviată a Adunării şi ne îndreaptă inimile şi gândurile către Hristos, ascuns în cer în Dumnezeu; ca cea către Tesaloniceni, care ne vorbeşte de a doua venire a Domnului. Fără a termina această enumerare, putem spune că epistolele ne prezinză fie Persoana lui Hristos, fie marile principii ale adevărului care decurg din lucrarea Lui şi îndemnurile care sunt consecinţa lor.

          În Epistola către Filimon, nimic asemănător. Împrejurările unei zile, un fapt ocazional; dar, în mijlocul acestor împrejurări, viaţa lui Dumnezeu care se arată , o viaţă de iubire practică, ce se dezvoltă cu atât mai minunat cu cât evenimentele sunt, în aparenţă, de o importanţă trecătoare.

          Nu avem nevoie tocmai de aceasta? Avem de-a face, în vieţile noastre, mult mai mult cu lucrurile mici decât cu lucrurile mari. Suntem chemaţi, cu atât mai mult, să arătăm caracterul lui Hristos în dificultăţile zilnice, făcute pentru a ne irita, sau pentru a ne indigna împotriva celor care ne fac să suferim pe nedrept, şi avem nevoie să cunoaştem secretul prin care putem trăi ca Hristos în aceste împrejurări în care inima este deseori zdrobită, sentimentele adeseori rănite şi înăbuşite.

          Ce ni se spune despre Filimon ni-l arată ca pe un om foarte evlavios, şi nu ne putem îndoi că a exercitat, prin har, o influenţă creştină în jurul său, deoarece casa lui devenise locul unei adunări locale. El se jertfea pentru alţii, şi inimile sfinţilor erau permanent înviorate prin felul în care se devota tuturor. Putem înţelege că un asemenea om, văzând pe unul dintre sclavii lui, căruia îi arătase, fără îndoială, tot atâta grijă ca şi celorlalţi, fugise de la el, nedreptăţindu-l prin necredincioşia lui, putem înţelege, zic eu, că inima lui a fost cuprinsă de indignare. Aceste sentimente pot fi legitime, dar există, în asemenea împrejurări, un mod de a arăta adevărul caracter al lui Hristos?

          Să remarcăm mai întâi că, atunci când este vorba de interesele noastre lezate, ne lăsăm mult mai mult mâncaţi de sentimente de iritare decât atunci când acelaş rău este făcut altora. Nu este adevărat că, timp de luni, poate de ani, ne amintim de nedreptatea care ni s-a făcut, în loc de a alunga orice resentiment din memoria noastră, şi că acest resentiment se arată chiar cu privire la fraţii noştri sau faţă de surorile noastre în Hristos?

          Avem deci nevoie de Epistola către Filimon pentru a şti cum putem fi eliberaţi de gânduri amare sau nedemne de  Domnul. Ei bine! Dragi cititori, Dumnezeu să ne dea să citim această epistolă cu rugăciuni, şi să înţelegem din ea secretul vieţii creştine individuale şi zilnice.

          Acest secret îndrăznim să spunem, este pur şi simplu dragostea.

          Da, Epistola către Filimon este plină de dragoste de la început la sfârşit. Dragostea ne este arătată sub toate aspectele ei.

          Gândiţi-vă mai întâi la Pavel: Pavel era un apostol şi, ca atare, avea dreptul să poruncească. Avea o autoritate dată lui de Domnul, cu care putea să zică: ”Vreau ca aceasta să fie astfel şi nu altfel”; şi creştinii trebuiau să se supună cuvântului său. În cazul lui Filimon, ar fi putut să se folosească de acest caracter al autorităţii pentru a cere reintegrarea lui Onisim. Ce face el? Se foloseşte de drepturile lui? Se prezintă el în demnitatea lui de apostol pentru a se face ascultat? Nu, el este „Pavel, întemniţat al lui Isus Hristos” (v. 1), şi mai departe (v. 9): „bătrânul Pavel”. Îşi arată dependenţa, slăbiciunea. Un întemniţat, pus în lanţuri, un bătrân nu-şi poate revendica puterea. Şi în plus, acest bătrân era slăbit prematur (pentru că abia atinsese şaizeci de ani la data morţii) de nenumăratele lui suferinţe pentru Evanghelie şi de grija care îl cuprindea în fiecare zi pentru toate adunările. Dacă Pavel, în loc de a se prezenta în slăbiciunea lui, i-ar fi impus o datorie lui Filimon, toată învăţătura acestei epistole ar fi fost pierdută. În loc de aceasta, el ocupă în dragoste ultimul loc.

          „Pavel, întemniţat al lui Hristos Isus, şi fratele Timotei, către Filimon, cel mai preaiubit şi împreună - lucrător cu noi, şi către sora Apfia şi către Arhip, împreună - ostaş cu noi, şi către adunarea din casa ta” (v. 1-2). Pavel însuşi, îşi asociază ca în alte epistole, pe „fratele Timotei” care avea de asemenea autoritate pentru a acţiona ca delegat al apostolului, dar se găseşte legat aici, ca simplu frate, de apostolul întemniţat. Apoi el invocă părtăşia creştină pentru a produce în Filimon toate roadele harului. El adună, ca să zicem aşa, toţi sfinţii din casa lui Filimon, chiar şi pe Apfia, soţia lui, şi îi leagă unii de alţii. Arhip, „împreună - ostaş” cu apostolul lucra probabil în adunare. Termenul „împreună - lucrător” folosit pentru Filimon şi alţii (v. 24), este mai general. Fiecare creştin care avea pe inimă lucrarea Domnului, chiar cei care nu puteau lupta pentru ea decât prin rugăciuni, era împreună – lucrător cu apostolul. Şi noi putem să fim, să avem pe inimă aceeaşi interese ca Pavel, să punem înaintea lui Dumnezeu, la fel ca el, nevoile sufletelor, să luăm parte la Evanghelie ca el. Aceştia sunt cei pe care apostolul îi asociază cu Filimon în salutarea lui, pentru a se adresa apoi direct celui care este capul familiei.

          Am văzut că această epistolă, deşi având o adresă generală, are un caracter eminamente individual. Dar, este vorba de prosperitatea personală a sfinţilor, de felul în care trebuie să  dea mărturie şi care trebuie să stăpânească toată viaţa lor creştină, acestea, cum am spus-o mai înainte, prin dragoste pot fi obţinute. Apostolul începe de acolo, când se adresează lui Filimon: ”Mulţumesc Dumnezeului meu, amintindu-mi întotdeauna de tine în rugăciunile mele, pentru că am auzit de dragostea ta şi de credinţa pe care o ai faţă de Domnul Isus şi faţă de toţi sfinţii” (v. 4-5). Era plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, deoarece, cînd se gândea la Filimon, putea să mulţumească pentru că dragostea lucra în inima lui. Această dragoste pentru toţi sfinţii, nu este lucrul important pe care suntem chemaţi să îl găsim astăzi? Sau poate aceasta ne caracterizează încă în mijlocul stării nenorocite în care a căzut, în zilele noastre, mărturia lui Dumnezeu? Vai! apostolul ar mai putea  mulţumi Dumnezeului său auzind despre dragostea care este în fiecare dintre noi?

          O problemă importantă, pe care o vedem repetându-se în acelaşi mod în epistole este că apostolul, în loc de a cerceta lipsurile creştinilor, se gândeşte întotdeauna în primul rând la ceea ce este bine la ei. Îi previne, îi mustră din partea lui Dumnezeu, dar niciodata nu începe o epistolă cu aceste îndemnuri. Chiar când trebuia să semnaleze o mulţime de nereguli care aveau loc în Corint, în adunarea lui Dumnezeu, şi cînd nu le putea zice: Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că sunteţi credincioşi, zice: Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că nu vă lipseşte nici un dar. În epistola noastră, ca peste tot, el recunoaşte ce a lucrat harul şi ce este Filimon pentru Domnul. El mulţumeşte pentru că a găsit, la acest drag ucenic, o calitate predominantă şi care îl distinge. Această calitate este dragostea. „Am auzit de dragostea ta şi de credinţa pe care o ai faţă de Domnul Isus şi faţă de toţi sfinţii” (v. 5)

          De ce această dragoste faţă de sfinţi era atât de vie la Filimon? Pentru că era rezultatul credinţei şi dragostei pe care o avea faţă de Domnul Isus. Această credinţă, care este partea fiecărui creştin, nu este aici, ca în Epistola lui Iuda, învăţătura creştină, ci ceea ce harul a pus în inimă pentru a o face să-L înţeleagă pe Hristos, acest dar care permite sufletului să apuce obiectul pe care Dumnezeu îl pune înaintea lui. Dar credinţa lui Filimon, îl dusese de prima dată în mijlocul dragostei. Ea nu era, ca pentru atâţia creştini, o credinţă care răspunde numai la nevoile unui păcătos şi Îl primeşte pe Isus ca Mântuitor. Credinţa lui înţelesese însăşi esenţa divină, dragostea în Persoana lui Hristos. Filimon, urmărind îndrumarea credinţei lui şi întorcându-se la dragostea lui Hristos, o primise în inima lui prin Duhul Sfânt, şi de acolo această dragoste se întinsese asupra tuturor celor care aparţineau Domnului. Acesta este secretul vieţii noastre creştine individuale. „Am auzit de dragostea ta şi de credinţa pe care o ai faţă de Domnul Isus şi faţă de toţi sfinţii.”

          Dragoste faţă de toţi sfinţii! Doresc mult, dragi prieteni să nu ne ocupăm în acest moment, de învăţături; această epstolă nu conţine aşa ceva – să nu ne ocupăm de mărturia noastră colectivă – alte părţi ale Cuvântului ne vorbesc adesea despre ea; - dar doresc ca această epistolă să producă, în mod personal, în fiecare dintre noi, dragostea practică corespunzând gândurilor lui Dumnezeu; şi dacă, citind-o acest efect moral nu s-ar produce în inimile noastre, ar fi inutil pentru noi să continuăm lectura.

          Dragostea lui Filimon se adresa tuturor sfinţilor. Când este vorba de relaţiile noastre personale, ale unora cu ceilalţi, nu este nici unul dintre fraţii noştri care nu are o parte egală de afecţiune în inimile noastre? Sau aceste inimi conţin într-adevăr neîncredere, răceală, amărăciune, resentimente, animozitate împotriva membrilor familiei lui Dumnezeu? Sau credeţi poate că ceea ce ne caracterizează este o dragoste decurgând din credinţa în Hristos, deborând faţă de sfinţi, şi nu numai faţă de cei care sunt adunaţi în această sală? Din partea lui Hristos, fiecare dintre noi este obiectul aceleiaşi dragoste, neschimbătoare şi desăvârşită. Ne-am luat dragostea de la această sursă? Să răspundem ca înaintea lui Dumnezeu, şi să ne smerim înaintea Lui, dacă lucrurile stau altfel, pentru ca harul Lui să poată revendica starea noastră.

          Dar dragostea lui Filimon nu se adresa numai celor din casa lui sau celor pe care îi cunoştea; era mult mai întinsă; se întindea la toţi sfinţii, fără a exclude pe nimeni; această dragoste, o luase din inima lui Hristos; de atunci inima lui, ca cea a Stăpânului Său, putea să străbată lumea întreagă, oriunde se găseau sfinţi.

          Apostolul nu vorbeşte aici de dragostea care se adresează păcătoşilor pentru a le vesti Evanghelia. Despre aceea, el spune în altă parte: „Dragostea lui Hristos ne constrânge” (2Cor. 5:14), dar aici, este vorba de sfinţi. Vai! această dragoste între creştini s-a răcit în aşa măsură încât nu mai vor să mai audă vorbindu-se astăzi decât de dragostea care aduce oamenilor vestea bună a mântuirii. Nu cunosc decât simpatii naturale care unesc împreună membrii grupurilor pe care le-au format, şi când inima lor creştină caută ocazional să depăşească aceste limite este foarte repede întoarsă de prejudecăţile sectare care au mai multă putere asupra ei decât libertatea Duhului.

          Dragostea sfinţilor şi dragostea pentru păcătoşi, departe de a-şi face rău una alteia, ar trebui să umble în înţelegere. Adunarea lui Dumnezeu, pe care o găsim în toate epistolele lui Pavel era marele subiect al grijii apostolului. Când vestea Evanghelia, chiar expunându-se pericolelor şi îndurând suferinţe de orice fel, inima lui era profund bucuroasă mai degrabă decât întristată şi, dacă semăna cu lacrimi, recolta cu cântece de bucurie. Dar când era vorba de Biserică, suferea în inima lui. Grija pentru toate adunările îl cuprindea în ficare zi. Dacă auzea că sfinţii, în orice loc ar fi fost, umblau după gândurile lui Hristos, se aşeza în genunchi şi mulţumea; dacă erau în pericol sau umblau rău, din nou, se aşeza în genunchi, dar plângând, şi lupta pentru ei prin rugăciunile lui.

          Trebuie să-i urmăm exemplul, dar trebuie să recunoaştem cu smerenie: comuniunea noastră cu Hristos, în dragostea sa faţă de toţi sfinţii, nu este într-adevăr departe de cea a lui Filimon? Trebuie să ne limităm la această constatare? Nu; această dragoste, dacă este pierdută în Biserica privită ca un întreg, poate fi regăsită în mod individual ca urmare a unei profunde judecăţi de sine. O inimă zdrobită, care are nevoie de îndurare, şi chiar de a înţelege şi de a aprecia bogăţiile dragostei lui Hristos pentru a le arăta apoi. „Astfel încât comuniunea ta în credinţă să lucreze pentru cunoaşterea oricărui bine care este în noi cu privire la Hristos” (v. 6) Filimon era continuu în comuniune de credinţă cu apostolul Pavel. Credinţa era pentru amândoi punctul lor de plecare; prin ea, aveau un scop comun. Filimon găsea la Pavel o inimă neîmpărţită cu privire la Hristos Isus. Acolo este secretul dragostei frăţeşti; ea decurge din comuniunea pe care o avem cu Hristos. Pe de altă parte, apostolul recunoştea că inima mare a lui Filimon îi cuprindea pe toţi sfinţii, şi adaugă: ” Pentru că avem mare recunoştinţă şi mângâiere datorită dragostei tale, frate, fiindcă inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine” (v. 7)

          Remarcaţi din nou rolul dragostei, în această epistolă. Rezultatul activităţii lui Filimon în dragoste, este că inimile sfinţilor, fiinţa lor cea mai intimă, au fost înviorate. Dragi prieteni, dragostea noastră are acest caracter? Semănăm noi în trecerea noastră într-o completă renunţare de sine, într-un devotament total faţă de copiii lui Dumnezeu, acest parfum al dragostei lui Hristos care însufleţeşte, înflăcărează, înviorează sufletul tuturor fraţilor noştri? Ar putea apostolul să zică despre fiecare dintre noi: „Inimile sfinţilor sunt înviorate prin tine, frate?” Frate! Cum iubesc acest cuvânt dulce şi tandru, exprimând atât de bine legătura vitală care ne uneşte în Hristos, care exprimă originea şi ţelul nostru comun; cu atât mai intim aici, cu cât nu este însoţit, ca în altă parte, de un adjectiv ca „preaiubit” pentru a-l face să iasă în evidenţă. Înţeleg, prin acest cuvânt simplu, tot ce era profund în sentimentele inimii apostolului pentru Filimon.

          În versetul 8, intrăm chiar în subiectul epistolei:

          „De aceea, având multă îndrăzneală în Hristos să-ţi poruncesc ce se cuvine, datorită dragostei, mai degrabă te rog, aşa cum sunt, bătrânul Pavel, iar acum şi întemniţat al lui Isus Hristos...” (v. 8-9). Suntem aici în prezenţa a două principii. Amîndouă pot să producă ascultare.

Primul este autoritatea. Taţii şi mamele îl ştiu bine; prin acest principiu îşi obligă copiii să-i asculte. Apostolul avea, cum am vazut mai sus, o autoritate care îi dădea dreptul să ceară ascultarea creştinilor. Era întru totul liber să se folosească de acest drept faţă de Filimon. Dar renunţă la el pentru a da cale liberă dragostei. Dacă i-ar fi poruncit lui Filimon să primească un sclav fugar, nu ar fi dat deloc avânt sentimentelor inimii fratelui său. Acesta din urmă ar fi ascultat fără îndoială, dar această ascultare nu ar fi putut schimba nimic în ce priveşte resentimentul pe care îl avea faţă de sclavul ingrat şi necredincios.

Al doilea principiu care produce ascultare este dragostea. Filimon, după cum am vazut, îl cunoştea şi îl practica, dar apostolul îl îndeamnă aici să fie în acord cu sentimentele sale, în dificultatea prezentă. ”Datorită dragostei, mai degrabă te rog.” Nimic nu produce la copiii lui Dumnezeu o purtare conformă cu sentimentele lui Hristos, precum dragostea. Dacă din fire, autoritatea ia întotdeauna primul loc, dragostea îl ia întotdeauna pe ultimul. Pavel îl roagă pe Filimon. El, marele apostol al păgânilor, investit cu demnitatea unui trimis al lui Dumnezeu, el, a cărui viaţă Îl glorificase pe Hristos şi cerea veneraţie şi respect, vine la Filimon rugându-l stăruitor. „Datorită dragostei, mai degrabă te rog”, zice el, „aşa cum sunt, bătrânul Pavel, iar acum şi întemniţat al lui Isus Hristos” (v.9). Nu un apostol, ci un bătrân, un întemniţat. Avem milă de un bătrân, de un om în declinul puterilor sale; ne place să îi serveşti ca sprijin. Avem milă pentru un întemniţat, deşi acesta nu se considera întemniţat al oamenilor, ci al lui Isus Hristos. Apostolul uită de demnitatea lui, se smereşte în dragoste la picioarele lui Filimon, şi cu toate acestea toată epistola lui este un ajutor, un ajutor pe care îl acordă acestui scump slujitor al lui Dumnezeu. Acesta este caracterul prin care putem câştiga inimile fraţilor noştri, şi îi putem face capabil să fie imaginea lui Hristos aici jos, producând în ei sentimente care sunt în acord cu Cel care este blând şi smerit cu inima.

Apostolul ajunge acum la cererea lui cu privire la Onisim. Aici, veţi fi frapaţi ca şi mine de un pasaj din Deuteronom:”Sa nu dai înapoi stăpânului său pe robul care a scăpat la tine de la stăpânul său. Să locuiască la tine... în locul pe care şi-l va alege într-una din porţile tale, unde i se va părea lui bine; să nu-l asupreşti” (Deut. 23: 15-16). Apostolul face aici exact contrariul a ceea ce poruncea legea să facă. Onisim era un sclav fugar care găsise adăpost la Pavel. Legea poruncea, în aceste împrejurări, ca sclavul să rămână la cel care îl primise, fiindcă, dovedind că inima omului este răutăcioasă şi rea, nu vroia să ofere prilej de răzbunare, dorinţelor şi instinctelor crude ale stăpânului. Dar aici, apostolul zice: „Ţi l-am trimis înapoi.” De ce această contradicţie? Pentru că domnia harului schimbase totul. Legea, fiind contrariul harului, nu-şi putea închipui o natură nouă şi dragostea lui Dumnezeu turnată în inima omului prin Duhul Sfânt. Sub har, toate relaţiile aveau alt caracter. Viaţa nouă, în creştin, cunoştea şi putea să practice dragostea. Apostolul însuşi, atât de plin de dragoste, a putut să constate aceasta la Onisim, sclavul convertit, care se devotase lui în întregime; el cunoştea acest lucru în purtarea lui Filimon, a cărui dragoste înviorase inimile sfinţilor. Prin viaţa divină se formase astfel o legătură între apostol, Filimon şi Onisim. Pavel putea deci să se bazeze pe această dragoste la alţii pentru că dragostea lui era plină de încredere, crezând totul, sperând totul. Cum să pună la îndoială dragostea din inima lui Filimon? Cum să nu acţioneze după acest principiu, şi nu după lege, faţă de acest credincios slujitor al sfinţilor?

„Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanţurile mele, pentru Onisim” (numele „Onisim” înseamnă „folositor”), „odinioară nefolositor ţie, dar acum folositor şi ţie şi mie”, şi în versetul 20: „Da, frate, eu să am folos de la tine în Domnul.”

Folosul pe care vroia să-l aibă de la Filimon era să-l facă să-l primească pe Onisim, dar avea atâta încredere în dragostea lui, încât zice: ”Pe care ţi l-am trimis înapoi: pe el primeşte-l, care este inima mea”(v. 12). Filimon înviorase inimile sfinţilor; dragostea lui căuta întotdeauna să le vină în ajutor; îi încurajase, îi însufleţise, îi înveselise în diferitele lor nevoi. Apostolul nu îi cere acelaşi serviciu pentru el, personal; nu se gândeşte la sine; avea cu siguranţă nevoie să fie înviorat, în închisoarea sa, de mărturiile dragostei pe care le primea din diferite părţi, şi cât de puţine ca număr, pentru cel care îşi închinase viaţa lui Hristos, lucrării Sale şi răscumpăraţilor Săi; dar când îi vorbeşte lui Filimon, nu are altă inimă în afară de Onisim. Pe acest sclav, necredincios şi fugar, apreciat, în lumea de atunci, nu mai mult decât o vită ieftină numai pentru avantajele materiale pe care le putea aduce, îl consideră ca pe inima lui, ca pe ce avea cel mai intim în sentimentele lui. Credinţa se născuse în această inimă şi apostolul fusese unealta acestei convertiri; Onisim devenise un copil al lui Dumnezeu şi un copil al lui Pavel, care îl născuse în lanţurile lui. Legăturile materiale dispăruseră în faţa legăturilor spirituale.

Onisim era un om nou. De aceea, apostolul zice: „Pe el primeşte-l, care este inima mea”, şi mai departe: „Înviorează-mi inima în Hristos”. Şi nu se îndoieşte nici o clipă de ascultarea lui Filimon la chemarea dragostei. (v. 21)

Nu este minunat să asistăm la dezvoltarea afecţiunilor creştineşti într-un suflet? Învăţăm să le cunoaştem într-un mod cu totul particular în această epistolă a lui Filimon. De am putea constata şi roadele vieţii divine unii la ceilalţi!

Apostolul zice apoi: „Eu vroiam să-l ţin la mine ca să-mi slujească în locul tău în lanţurile Evangheliei; dar n-am dorit să fac nimic fără învoirea ta, pentru ca binele tău să nu fie ca de silă, ci de bunăvoie.” (v. 13-14). Cum se dă deoparte! Cât de puţin încearcă să-şi păstreze privilegiul şi autoritatea! El, marele apostol, se aşază, ca să zicem aşa, la picioarele lui Filimon pentru a primi părerea lui. Aceasta este adevărata smerenie. Pentru noi care nu avem nimic din această autoritate apostolică, a ne coborî nu ar trebui să fie un lucru greu. Dar dragostea ocupă un asemenea loc în inima lui Pavel, încât se consideră mai prejos decât Filimon, chiar mai prejos decât Onisim, sclavul nedemn, pentru a-i putea sluji şi pe unul şi pe celălalt. Ştie că prin constrângere, eşti obligat să te supui, dacă prin ea nu se produce nimic în inimă; şi că dragostea, coborându-se, numai ea poate face să se nască dragostea. Pavel vroia ca ceea ce îi propunea lui Filimon să nu fie efectul constrângerii, ci un act de bunăvoie şi de voie liberă faţă de un sclav fugar.

„Pentru că, poate pentru aceasta s-a despărţit de tine pentru un timp, ca să-l ai pentru totdeauna; de acum nu ca rob, ci mai presus de rob, ca frate preaiubit mai ales pentru mine şi cu atât mai mult pentru tine, şi în carne şi în Domnul” (v. 15-16). De aceea întâlnim peste tot dragostea în această scurtă epistolă! Pavel vrea ca Filimon să-l aibă pe Onisim pentru totdeauna, fie în carne, fie în Domnul. Era o legătură după carne între un stăpân şi sclavul lui, pentru că acesta din urmă făcea parte din casa stăpânului său, dar ce era această legătură, comparat cu cea care îi făcea pe Filimon şi pe Onisim fraţi în Hristos? Unul trebuia să-l aibă pe celălalt, nu pentru un timp, ci pentru totdeauna. Dumnezeu avusese un scop; se servise de  nerecunoştinţa şi de necredincioşia lui Onisim faţă de un stăpân bun pentru a-l pune în legătură cu Evanghelia şi a-l converti, şi acum apostolul i-l trimitea înapoi lui Filimon, pentru ca să se formeze între ei legături noi care nu puteau fi rupte nici de moarte, legături eterne.

Cred, dragi prieteni, că, în raporturile noatre unii cu ceilalţi, uităm deseori importanţa acestor legături. Fraţii, surorile în Hristos, sunt în relaţie potrivit cu prietenia după carne mai degrabă, decât potrivit cu cea a unei comuniuni formate prin Duhul Sfânt între membrii familiei lui Dumnezeu, între mădularele lui Hristos. Un asemnea lucru nu ar trebui să se întâmple niciodată. Aceasta nu înseamnă nicidecum că dacă vedeţi un suflet care creşte în dragoste, în evlavie, în devotament pentru Hristos, în cunoştinţă şi în supunere faţă de Cuvântul Său, inima voastră nu poate gusta, într-o manieră specială, comuniunea cu el. Vedem aceasta în relaţiile lui Hristos Însuşi cu ucenicii Lui; o vedem şi în această epistolă. Pavel era legat în mod deosebit de Filimon, pentru că era un om foarte devotat şi evlavios; dar trebuie să fim în gardă, în adunarea lui Dumnezeu, împotriva legăturilor contractate de o comunitate de gusturi, de educaţie, de poziţie socială, cărora le-am da întâietate faţă de legăturile eterne în Domnul.

„Ca frate preaiubit.” Acest sclav devenise, prin convertirea lui, fratele preaiubit al lui Filimon, obiect al unei afecţiuni deosebite cum era pentru Pavel. „Deci dacă mă consideri părtaş, primeşte-l ca pe mine” (v. 17). Ce mişcătoare sunt aceste cuvinte ale apostolului: Dacă mă consideri părtaş! Îi dă lui Filimon primul loc, locul de cinste în părtăşie, şi pune un asemenea preţ asupra afecţiunii lui încât ia de bunăvoie locul al doilea. Mai mult, îi cere să-l primească pe sclavul lui ca pe el însuşi, apostolul, ştiind foarte bine cum l-ar primi Filimon. Pune un preţ imens pe caracterul produs de harul şi de viaţa lui Dumnezeu în această fiinţă, altădată abjectă şi degradată, şi pune acelaşi preţ pe caracterul lui Filimon.

„Iar dacă te-a nedreptăţit cumva sau îţi datorează ceva, pune aceasta în contul meu”(v.18). vedem că se presupune că Onisim l-a nedreptăţit pe Filimon sau şi-a însuşit ceva ce aparţinea stăpânului său. „Eu, Pavel, am scris cu propria mână: eu voi plăti; ca să nu-ţi spun că şi tu îmi eşti dator”(v. 19). Aceste cuvinte: „Am scris cu propria mea mână” sunt  foarte frapante. Deseori apostolul scrie cu propria lui mână, fie salutări, fie o întreagă epistolă, pentru a-i garanta şi a-i acredita conţinutul. Aici îşi asumă solemn faţă de Filimon, întreaga răspundere a faptelor pe care Onisim le-a comis. Nu înseamnă aceasta a imita caracterul lui Hristos care Şi-a asumat faţă de Dumnezeu pentru noi, deplina şi întreaga responsabilitate a tuturor faptelor noastre? A plătit datoria noastră până la ultimul bănuţ. Asemenea sentimente la apostolul veneau dintr-o inimă în comuniune cu cea a Domnului şi care cunoştea valoarea jertfei Lui pentru ai Săi. Trăia atât de aproape de Mântuitorul încât era capabil să reproducă aceste trăsături. Ştefan nu făcea la fel când, sub loviturile celor care-l omorau cu pietre, Îl vedea pe Isus şi vorbea cu El? Apostolul nu vrea să exercite o constrângere asupra lui Filimon şi nu-i impune nimic, ştiind că nu se va sustrage de la datoria lui; de aceea zice: „Ca să nu-ţi spun că şi tu îmi eşti dator. Da, frate, eu să am folos de la tine în Domnul: înviorează-mi inima în Hristos! Ţi-am scris încredinţat de ascultarea ta, ştiind că vei face şi mai mult decît ce spun. Dar totodată pregăteşte-mi şi un loc de găzduire, pentru că sper că, prin rugăciunile voastre, vă voi fi dăruit” (v. 20-22).

Înainte de a termina, dragi prieteni, aş vrea să vă pun o întrebare. Ce vă face să credeţi că Filimon a ascultat ce i-a scris apostolul? Această epistolă nu ne informează asupra acestui punct, şi totuşi răspundeţi: Nimeni nu mi-a spus-o, dar ştiu. De ce o ştiţi, de ce trageţi această concluzie? Pentru că vă luaţi siguranţa din dragoste, şi nu aveţi nici o îndoială în această privinţă. Este imposibil, când vedeţi aceşti oameni: apostolul cu o inimă arzând de dragoste, Filimon plin de dragoste şi Onisim, slujindu-l pe Pavel în dragoste, cum un fiu îşi slujeşte tatăl, apoi consimţând să se înapoieze la Filimon pentru a-şi relua jugul, dacă stăpânul lui hotărăşte astfel – este imposibil, zic eu, ca răspunsul vostru să nu fie astfel! Filimon l-a ascultat pe apostol, pentru că îi unea o legătură de dragoste. Raporturile noastre individuale ale unora cu ceilalţi, nu au alt secret: purtarea noastră personală nu trebuie să fie condusă decât de dragoste. Acolo unde ea lipseşte, este ruină morală iremediabilă; acolo unde slăbeşte, Hristos este dezonorat şi mărturia noastră îşi pierde orice valoare.

„Te salută Epafra, împreună întemniţat cu mine în Hristos Isus, Marcu, Aristarh, Dima, Luca, împreună – lucrători cu mine. Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu duhul vostru! Amin” (v. 23-25).

Epafra, în pasajele în care este amintit, are caracterul, fie de rob al lui Isus Hristos, fie de tovarăş de temniţă al apostolului. Marcu fusese restaurat după ce cauzase despărţirea lui Pavel şi Barnaba; era tovarăşul de lucrare al apostolului, ca şi Aristarh şi Luca. Luca, doctorul preaiubit, îl slujise pe apostol în aproape toate călătoriile sale misionare. De la el avem acea minunată Evanghelia a caracterului uman al Mântuitorului. Dima, vai! citat şi el cu Luca în Coloseni, a sfârşit rău: „Dima”, zice Pavel, „m-a părăsit, iubind veacul de acum” (2 Tim. 4:10). Ce sfârşit pentru un tovarăş de lucrare al apostolului! Iubise lumea şi părăsise mărturia lui Pavel, întemniţat al lui Isus Hristos. Nu este un serios avertisment pentru noi? Mărturia Domnului esre incomparabilă cu dragostea lumii. Dacă această slujire cere renunţare, este însoţită de binecuvântări atât de bogate şi de promisiuni atât de preţioase, încât numai o nechibzuinţă incalificabilă o poate părăsi. Mai mult, puterea pentru a umbla pe cale creşte pe măsură ce înaintezi, şi înviorarea spirituală se reînnoieşte până la capăt, când inima se ocupă de Hristos, El Însuşi dragoste, în fumuseţea Lui proaspătă, strălucitoare şi supremă.

Dima părăsise această cale!

Harul Domnului nostru Isus Hristos să ne păstreze pe ea! Să fie cu duhul nostru! Amin.