[Page principale | Biblia]

 

Epistola lui Iuda

sau Ultimile zile ale creştinătăţii

         

Avertisment serios pentru toţi copiii lui Dumnezeu

de H. Rossier

 

Dragi fraţi şi surori

 

          Epistola pe care o avem sub ochi, deşi foarte scurtă, cuprinde o vastă perioadă istorică: ea ne prezintă apostazia creştinismului, de la primele elemente ale răului care s-au strecurat în timpul apostolilor, printre creştini, până în ziua în care judecata definitivă va cădea asupra creştinătăţii. Această epistolă ne arată cum Biserica, părăsind adevărurile pe care i le încredinţase Dumnezeu, a înaintat în nelegiuire, care îşi va avea punctul culminant în respingerea Tatălui şi a Fiului. În acea vreme, viitoare încă, întunericul moral va înlocui lumina Evangheliei care străluceşte încă astăzi în lume; cu toate acestea, vedem acum deja la lucru, toate elementele care caracterizează această apostazie; şi Epistola lui Iuda ne învaţă cu privire la atitudinea pe care trebuie să o ia fiecare creştin în zilele noastre cu privire la rău şi la felul în care Îl poate glorifica pe Dumnezeu în aceste împrejurări triste. Pentru că, să nu uităm: într-o vreme de nenorocire, creştinul Îl poate glorifica pe Dumnezeu la fel de deplin ca în zilele cele mai înfloritoare ale Bisericii primare.

Împrejurările s-au schimbat, fără îndoială, dar Dumnezeu poate fi cinstit de ai Săi, cinstit în alt mod, dar la fel de adevărat ca atunci când Duhul a căzut asupra ucenicilor la Rusalii. Dumnezeu nu ne cere astăzi să reclădim starea de lucruri distrusă din greşeala noastră, nici să ne purtăm în mijlocul creştinătăţii ca şi cum ea ar fi în ordine, închizând ochii asupra declinului ei, ci ne descoperă o cale care duce în mijlocul ruinelor, o cale aprobată şi cunoscută de El, pe care ochiul vulturului nu ar fi putut-o descoperi niciodată, dar pe care credinţa învaţă să o deosebească.

          Remarcaţi mai întâi modul general în care Iuda îi caracterizează pe creştinii cărora le scrie: „Iuda, rob al lui Isus Hristos şi frate al lui Iacov, către cei chemaţi, preaiubiţi în Dumnezeu Tatăl şi păstraţi în Isus Hristos” (v.1). Celelalte epistole li se adresează cu cuvinte foarte diferite; este adevărat că sunt numiţi de două ori „sfinţi chemaţi”, adică sfinţi prin chemare, dar niciodată, pe scurt, „chemaţi”. Când Dumnezeu vrea să câştige un suflet pentru El, începe prin a-l chema. Astfel a făcut cu Avraam, tatăl celor credincioşi; şi nu s-ar putea da copiilor lui Dumnezeu o caracteristică mai generală decât aceasta; ea îi cuprinde pe toţi (*), pentru că toţi sunt chemaţi, fără nici o excepţie.

 

          (*) Este util să facem observaţia că avem aici un mic detaliu de construcţie, redat imperfect în franceză. Accentul cade numai pe cuvântul „chemaţi”. Cuvintele „preaiubiţi” şi „păstraţi” nu sunt decât o adăugire. Ca şi cum am spune, adresându-se elveţienilor: Iubiţilor şi vitejilor aliaţi.

 

          Nu găsim aici o intenţie evidentă? Această epistolă care se ocupă de timpul actual, face apel la toţi copiii lui Dumnezeu, fără a exclude nici unul, fără deosebire de umblare, cunoaştere, fără a ţine cont de ce i-ar putea diviza. Toţi sunt deci responsabili de a asculta şi de a se conforma; de aici acest termen „chemaţi”, totodată atât de larg şi atât de individual.

Când un apostol se adresa unei adunări locale, un creştin care nu făcea parte din ea ar fi putut (în aceasta, fără îndoială, tare nepriceput) să nu se considere obligat prin întregul conţinut al epistolei sale; cu Iuda, un asemenea gând ar fi de neiertat.

Fiecare dintre membrii familiei lui Dumnezeu, în această lume, trebuie să îşi zică: Domnul mi se adresează aici în mod personal, individual.

          Este de remarcat că două lucruri dau acestor „chemaţi” o siguranţă absolută cu privire la relaţia lor cu Dumnezeu. Ei sunt „preaiubiţi în Dumnezeu Tatăl şi păstraţi în Isus Hristos”. Nu ar trebui să existe niciodată, în marea familie a lui Dumnezeu, un singur suflet care să se îndoiască de legătura sa cu Tatăl şi care să nu aibă siguranţa mântuirii sale. Cei care se îndoiesc de ea să mediteze la aceste cuvinte. Dragostea Tatălui faţă de voi este la fel de desăvârşită ca dragostea Lui faţă de Isus Hristos, preaiubitul Său; de aceea El vă zice: „Preaiubiţi în Dumnezeu Tatăl”. Siguranţa voastră este la fel de desăvârşită ca cea a lui Isus Hristos, de aceea vă zice: „Păstraţi în Isus Hristos”. Dacă mântuirea celor chemaţi ar depinde de credincioşia lor, nici unul dintre ei nu ar ajunge la capătul cursei. Nu putem nici să ne păstrăm, nici să ne mântuim. Siguranţa noastră eternă este asigurată, nu pentru că suntem credincioşi, ci pentru că Dumnezeul dragostei ne vede în Hristos înaintea Lui. Salutul apostolului este de o mare importanţă: „Îndurare vouă şi pace şi dragoste să vă fie înmulţite!” (v.2). În epistolele către Timotei, cuvântul „îndurare” face parte din salut, dar nici o epistolă adresată unui ansamblu de credincioşi nu conţine acest cuvânt. Deoarece îndurarea este un lucru necesar, nu unei colectivităţi, ci fiecărui credincios în mod individual. Sunt o biată fiinţă slabă, căreia îi lipsesc multe gesturi frumoase, expusă pericolelor continue. Starea mea atrage mila divină care îmi vine în ajutor, mă avertizează, se interesează de toate detaliile umblării mele. Aceasta este trăsătura îndurării. Dar aici, o epistolă colectivă, adresată fără deosebire tuturor celor chemaţi, invocă asupra lor îndurarea. Cum se explică această anomalie? Prin motivul, foarte serios, că într-o vreme de nenorocire, mărturisirea creştină ia un caracter tot mai individual.  Aceasta nu înseamnă nicidecum, cum auzim spunându-se uneori unor credincioşi descurajaţi în prezenţa invaziei rapide a răului, că mărturia creştină nu mai poate avea caracterul colectiv al unei adunări de sfinţi. Cei care vorbesc astfel sunt într-o mare eroare, şi chiar Epistola lui Iuda  este dovada.  Ea  menţionează oameni  care s-au strecurat printre credincioşi, care sunt stânci ascunse la mesele lor de dragoste; chiar prezenţa lor este deci o dovadă că există o adunare a sfinţilor. Dar învăţătura pe care o primim aici, este că suntem obligaţi, în prezenţa stării morale îngrozitoare a creştinătăţii, să fim tot mai credincioşi în mărturia noastră individuală, deoarece Dumnezeu ţine cont de aceasta în mod special. Fără îndoială, este un privilegiu imens pentru inima creştinilor pricepuţi, să se poată bucura împreună la masa Domnului, semn prin excelenţă al mărturiei colective, şi vestirea unităţii trupului lui Hristos, într-un timp în care este ca şi călcată în picioare de creştinătatea mărturisitoare. Că această mărturie este astăzi de o slăbiciune extremă, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în trecut, nu mai este nevoie să o spunem, şi totuşi Dumnezeu ţine cont de ea, deoarece tot ce este cel mai însemnat în creştinism, veneraţia, se leagă de adunarea copiilor Săi, în afara lumii. Dar noi insistăm că, dacă mărturia noastră colectivă poate fi atât de răutăcioasă încât se reduce la adunarea a doi sau trei în jurul Domnului, mărturia individuală nu ar trebui nicidecum să sufere de asemenea piedici. Ea poate fi la fel de puternică precum atunci când Duhul Sfânt îi umplea în mod individual pe creştini în timpul de început al Bisericii. Puterea Duhului Sfânt în om nu este mai limitată decât atunci, dacă avem grijă să nu întristăm acest oaspete divin în umblarea noastră, atunci când gustul pentru plăcerile lumii şi necredincioşia Bisericii, nenorocirea ei în sfârşit, restrâng în mod necesar lucrarea Duhului în adunare.

          O mărturie individuală menţinută cu credincioşie în timpul prezent, o despărţire sfântă de rău sub toate formele lui, sunt cu atât mai necesare cu cât, datorită nelegiuirii dominante în Biserică, nu putem găsi mult sprijin şi ajutor printre fraţii noştri, dar ne rămâne Domnul şi putem să ne bazăm în întregime pe El.

          Aici, mulţi creştini mă vor întrerupe poate. Nu vorbiţi, vor zice ei, de înaintarea răului, de starea de ruină a creştinătăţii, de judecata sa iminentă. Păreţi că intenţionat vă faceţi că nu vedeţi tot binele care se face în jurul dumneavoastră, activitatea din bisericile noastre, efortul considerabil al carităţii, solidaritatea, care caracterizează astăzi lumea creştină, imensele sume folosite în scopul de a face să înainteze împărăţia lui Dumnezeu. Sunt departe de a nega tot ceea ce credinţa înfăptuieşte la copiii lui Dumnezeu, dar răspund celor care raţionează astfel: Dumnezeu nu consideră starea creştinătăţii nici ca dumneavoastră, nici ca lumea. El judecă starea oamenilor după felul în care se poartă faţă de Fiul Său şi faţă de Scripturile care Îl descoperă, şi nu sunteţi sinceri dacă încercaţi să negaţi că mediul mărturisitor din care faceţi parte se îndreaptă rapid către părăsirea Cuvântului şi negarea Fiului lui Dumnezeu. Acest caracter al judecăţii lui Dumnezeu este susţinut de la începutul la sfârşitul Scripturilor. Starea  morală a lumii faţă de Dumnezeu, nu progresul ei material, nici stima pe care o are în meritele ei şi în devotamentul ei, ne dă măsura judecăţii lui Dumnezeu. Apostazia totală constă în negarea Tatălui şi a Fiului, şi aceasta este printre altele, ceea ce Epistola lui Iuda, Epistola a doua a lui Petru şi Epistola întâia a lui Ioan, pun în evidenţă. Satan are o mie de mijloace de a-i întoarce pe oameni de la Dumnezeu şi a-i orbi hrănindu-le orgoliul şi ocupându-i cu progresul lor, nu este cea mai mică dintre cursele sale.

          „Îndurare vouă şi pace şi dragoste să vă fie înmulţite!” (v.2) Dragi fraţi şi surori, iată ce ne doreşte apostolul tuturor. El nu vorbeşte aici de pacea cu Dumnezeu şi de dragostea Lui, la care nu rămâne nimic de adăugat, ci doreşte să le realizăm în practică. El cunoaşte dificultăţile creştinilor în aceste zile din urmă, când lumea este caracterizată pe de o parte de agitaţia continuă, pe de alta de răcirea tuturor afecţiunilor legitime şi prin egoismul care primează în faţa oricărui considerent. „…dragostea să vă fie înmulţite!” (v.2). Cred, dragi prieteni, că dacă în zilele noastre, cei „chemaţi” de Domnul ar primi în inimile lor ceea ce Duhul lui Dumnezeu le doreşte aici, ar fi toţi buni martori ai lui Isus Hristos. Duşmanul caută cu orice chip să răcească dragostea care este legătura între copiii lui Dumnezeu. Nu trebuie să reuşească aceasta! Nu ne este niciodată greu să vedem răul, să îl semnalăm, să îl detaliem la alţii; dar a descoperi răul este un remediu? Nu, dragostea este cea care îl vindecă, care ridică şi îndreaptă pe fraţii noştri în umblarea lor. Harul câştigă inima; severitatea poate reprima răul, da niciodată nu a câştigat pe nimeni. Dacă aşa stau lucrurile cu fraţii noştri, la fel este cu Evanghelia vestită lumii. Harul atrage, atinge conştiinţa, produce pocăinţa, aduce la Hristos, şi dacă este necesar a spune omului adevărul, a-l face să înţeleagă starea lui de îndepărtare de Dumnezeu, este tot harul care scoate la iveală această stare pentru a o remedia, pentru că harul şi adevărul sunt venite de la Isus Hristos. Într-un timp în care dragostea multora s-a răcit şi când nelegiuirea prevalează, nu avem toţi nevoie ca dragostea să ne fie înmulţită?

          Apostolul abordează acum chiar subiectul epistolei sale. „Preaiubiţilor, dându-mi toată silinţa să vă scriu despre mântuirea noastră comună, am fost nevoit să vă scriu, îndemnându-vă să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (v.3). Primul său gând a fost să ia pana, plin cum era de marea dorinţă de a le prezenta un subiect care va aduce întotdeauna bucurie celor răscumpăraţi: „mântuirea noastră comună”. Înainte de orice alt lucru, ar fi vrut să îi facă să se bucure pe credincioşi, în comuniune unii cu ceilalţi, de minunăţiile lucrării Mântuitorului… Dar pana îi cade din mâini. Ce s-a întâmplat? S-au ivit pericole, şi aceşti bieţi creştini nici nu bănuiesc! Este urgent să fie avertizaţi, ca să nu-şi slăbească vigilenţa într-o inactivitate periculoasă. Apostolul abandonează deci primul său plan şi reia pana pentru a-i îndemna să lupte pentru credinţă. Dragi prieteni! acest îndemn este mai actual ca oricând. Războiul este declarat, duşmanul lansează o expediţie militară; vă ameninţă pericole din toate părţile; vă sunt întinse curse; prefăcătoria ascunsă vă înconjoară. Poate oile Domnului nu sunt în gardă împotriva acestor străini care vin la ele cu discursuri frumoase şi cuvinte măgulitoare căutând să sape bazele credinţei lor. Poate inimile lor nu sunt destul de simple pentru a urma doar vocea bunului Păstor. Apostolul s-a hotărât să ne scrie. Este vorba de a ne trezi, a ne scula, a lupta împotriva puterii răului care ne înconjoară puterii răului care ne înconjoară. Care este drapelul pe care suntem chemaţi să îl păstrăm? „Credinţa dacă sfinţilor odată pentru totdeauna”.

          Găsim într-o mulţime de pasaje pe care ar dura prea mult ca să le enumerăm, că această credinţă nu este aici darul lui Dumnezeu, pus în inima noastră şi făcând-o capabilă să înţeleagă mântuirea: „Credinţa” este ansamblul învăţăturii creştine propovăduită sfinţilor şi pe care credinţa lor o pricepe. Ori, caracteristica răului, în ultimele zile, este părăsirea acestei învăţături. Remarcaţi odată aceste cuvinte. Această învăţătură a avut loc odată; ea este neschimbată şi nu a primit nici o schimbare. Când scria Iuda, el vorbea de această învăţătură ca aparţinând trecutului; era vorba de ceea ce învăţaseră primii creştini prin cuvântul apostolilor. Această învăţătură o avem  acum în Cuvânt. Dumnezeu a avut grijă, pe rând, să o pună pentru noi în Sfintele Scripturi, şi ea nu există în nici o altă parte.

Cât de mult ţin să vă conving, preaiubiţilor, ca marea sarcină care ne revine astăzi este să menţinem cu mână sigură drapelul care ne-a fost încredinţat, şi în jurul căruia trebuie să se strângă toţi cei „chemaţi”, fără excepţie, drapel pe care sunt scrise două nume care alcătuiesc unul singur: Cuvântul lui Dumnezeu şi Domnul Isus Hristos!

Când ne aflăm în lupta cu răul moral care creşte în fiecare clipă în lume, etalează pretutindeni dispreţul pentru religie şi necredinţa şi, pericol şi mai mare, face apel la raţiune pentru a răsturna adevărul, să nu credeţi că trebuie să ne angajăm în multe controverse. Suntem prea nesatisfăcători pentru această sarcină, şi sunt convins că, în starea noastră de slăbiciune, nici nu suntem capabili. În timpul Reformei şi chiar până în secolul trecut, controversa, fără a convinge adversarii, putea să întărească sufletele creştinilor în lupta cu duşmanul. Din cauza puţinei noastre puteri, rolul nostru actual este mai degrabă să nu ne lăsăm abătuţi de la lucrurile care le-au fost odată propovăduite sfinţilor şi să le ţinem cu tărie. În aceasta constă lupta Filadelfiei: „Ţine cu tărie ceea ce ai”, îi spune Cel Sfânt şi Adevărat (Apocalipsa 3:11). Să nu credeţi că aceasta cere multă cunoaştere şi inteligenţă; nu este nevoie decât de un lucru foarte simplu, dragostea pentru Hristos, şi cel mai neştiutor dintre noi o poate avea. Dacă Domnul ocupă, în inimile noastre locul care I se cuvine, vom obţine cu siguranţă victoria, pentru că Satan nu poate face nimic împotriva Lui, şi noi vom păstra credinţa propovăduită sfinţilor, pentru că ea nu Îl are decât pe El ca obiect al ei.

Vedem, prin această epistolă, că în timpul în care scria apostolul, diviziunea, deja din punct de vedere moral la lucru în Biserică, nu era încă un fapt împlinit. Ea nu a avut loc decât după dispariţia ultimului apostol, dar Iuda prevede şi anunţă ce avea să se întâmple şi face apel, cum am văzut, la ansamblul familiei lui Dumnezeu, în înţelesul cel mai simplu şi cel mai larg, pentru ca nici un creştin să nu poată să evite datoria sa, când este vorba să respingă atacurile împotriva credinţei. Este de notat că starea creştinilor cărora le scria apostolul, era foarte departe de ceea ce ar fi trebuit să fie. Le spune: „Aş vrea dar să vă amintesc, vouă, care aţi cunoscut toate odată pentru totdeauna”. Erau pe punctul de a uita aceste lucruri, odinioară bine cunoscute, care le fuseseră propovăduite odată, la început. Primiseră ungerea Duhului Sfânt, prin care cunoşteau toate lucrurile, dar credinţa lor slăbise, gândurile lor se întorseseră după lume, şi Iuda simţea nevoia să le amintească ceea ce privea locul către care îi purtau privirile poftei. La fel apostolul Petru, în a doua sa epistolă, simţea nevoia să îi trezească pe creştinii adormiţi prin aducere-aminte (2 Petru 1:13). Şi noi, credincioşii  de astăzi, credem că nu este timpul să ni le amintim? Ne-am trezit deja din somnul nostru? Trâmbiţa luptei a sunat de mult. Aşteptăm noi, pentru a ne strânge în jurul drapelului, ca duşmanul să ne surprindă fără apărare şi doborâţi, spre ruşinea Căpeteniei glorioase care ne conduce?

O! de am auzi aceste cuvinte ale apostolului: „Trezeşte-te, tu care dormi, şi scoală-te dintre morţi, şi Hristos va străluci asupra ta!” (inexact)

          A doua parte a Epistolei lui Iuda (v.5-16), ne descrie răul care caracterizează ultimele zile. Simt puternic, dragi fraţi şi surori, că subiectul cu care vă reţin nu este nici îmbucurător, nici ziditor, dar în unele momente, Dumnezeu ne aduce la marginea prăpastiei şi ne obligă să ne aruncăm ochii asupra ei. Această privelişte este foarte salutară, atunci când, ca Lot, am fost ispitiţi de frumuseţea aparentă a câmpiei Iordanului. Să ne amintim numai că, dacă este vorba de împotrivirea la rău, nimic nu ne face să fim capabili de aceasta ca a fi ocupaţi cu binele. Reflectând la aceasta, veţi vedea că „toată armura lui Dumnezeu” (Efeseni 6), pentru a ne împotrivi în ziua cea rea, constă, înainte de toate, într-o stare bună a sufletului, şi că victoria depinde în întregime de aceasta. Doar cuvintele nu aduc victoria, ci o viaţă consacrată lui Hristos şi trăită în comuniune cu El.

          „Pentru că s-au strecurat anumiţi oameni, care de mult sunt scrişi, dinainte, pentru această judecată, neevlavioşi, schimbând harul Dumnezeului nostru în destrăbălare şi tăgăduindu-L pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos” (v.4). Aceşti oameni se strecuraseră printre credincioşi, introducând „erezii distrugătoare” (2 Petru 2:1). Dar Cuvântul ne descoperă cu privire la ei, că în timpurile vechi, în timpurile de altădată, aceşti oameni, care au venit pe neaşteptate la atât de mult timp după, fuseseră „scrişi dinainte, pentru această judecată”. Acest cuvânt nu înseamnă nicidecum că Dumnezeu i-a predestinat la judecata eternă, gravă eroare care făcea parte din învăţătura lui Calvin. Acest pasaj vrea să spună că Dumnezeu vorbise dinainte despre aceşti răi ai sfârşitului şi vestise din timpurile vechi subiectul acuzaţiei (Krima) care apăsa asupra lor, şi ca urmare a căreia vor fi condamnaţi. Prima oară când un profet (Enoh) a apărut în lume, a vestit că o acuzaţie va fi pusă asupra celor răi din zilele noastre, şi va aduce ca urmare a sa o judecată teribilă asupra lor. O! de ar putea ei să-şi deschidă ochii la timp pentru a afla soarta care îi ameninţă şi a cunoaşte oroarea pe care Dumnezeu o are faţă de învăţăturile lor, dovedită de faptul că a condamnat de la începutul lumii, înainte de potop, principiile propovăduite astăzi.

          Aceşti oameni sunt „neevlavioşi, schimbând harul Dumnezeului nostru în destrăbălare şi tăgăduindu-L pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos”. Două caracteristici ale răului sunt marcate aici, ca să le putem recunoaşte cu uşurinţă. Aceşti neevlavioşi de care vorbeşte apostolul, sunt oamenii din zilele noastre care nu sunt născuţi sub regimul legii, ci sub cel al harului. Ce fac ei cu el? Îl dispreţuiesc, nu ţin cont deloc de obligaţiile morale pe care el le impune şi profită de el pentru a se deda la o corupţie fără frâu.

          A doua caracteristică a neevlavioşilor este că ei Îl tăgăduiesc „pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos”. Această expresie revine de multe ori în cursul acestei epistole. Cuvântul nu spune aici că neevlavioşii tăgăduiesc Persoana lui Hristos, ci că Îl tăgăduiesc ca pe singurul nostru Stăpân şi Domn. Nu acceptă autoritatea Lui, şi aceasta caracterizează creştinătatea înainte de dezvoltarea finală a apostaziei. Aceşti oameni nu caută autoritatea decât în ei înşişi şi în ceea ce ei fac apel la conştiinţa lor. Este „nedreptatea” de care vorbeşte 1 Ioan 4:3, voia proprie sau refuzul oricărei legi în afara sinelui, fiecare fiind lege pentru el însuşi. Drepturile lui Hristos sunt astfel călcate în picioare; Cuvântul Lui nu face legea; fiecare este liber să îl judece, să ia din el ce îi convine, să respingă ce nu îi convine. Să nu uităm că aceşti „neevlavioşi” mărturisesc adesea cea mai mare admiraţie şi cel mai profund respect pentru Persoana lui Isus, respingând în acelaşi timp domnia lui Hristos. Înaintea Cuvântului care Îl descoperă, îşi rezervă dreptul şi autoritatea de a judeca, care aparţin numai lui Dumnezeu. Religia lor este deci înălţarea omului şi va fi aceasta tot mai mult, până în ziua în care „omul păcatului” se aşează în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2:4).

          După ce a arătat cele două caracteristici ale celor „neevlavioşi”, părăsirea harului şi respingerea autorităţii Domnului, apostolul trece la judecata răului, dar stabileşte mai întâi că, din partea lui Dumnezeu, nu i-a lipsit nici un ajutor omului. Istoria poporului lui Israel aduce mărturie despre aceasta; Dumnezeu îl salvase din ţara Egiptului prin răscumpărare; de ce a fost atunci poporul omorât în deşert? Pentru că nu au crezut; lipsa de credinţă era temeiul judecăţii lor, pentru că nu există binecuvântare reală care să nu depindă de credinţă.

          Ca pentru Israel, necredinţa creştinătăţii mărturisitoare formează temeiul judecăţii sale; dar, înainte de toate, apostolul vrea să caracterizeze apostazia, consecinţă a acestei necredinţe, şi judecăţile care o ajung. Dumnezeu, zice el, „pe îngerii care nu şi-au păstrat starea iniţială, îi ţine în lanţuri eterne, în întuneric, pentru judecata zilei celei mari” (v.6). Sub orice formă ar fi, părăsirea originii noastre este apostazie. Apostolul face aluzie la evenimente misterioase povestite în Geneza, şi pe care Cuvântul le lasă să cadă în întuneric, ca îngerii căzuţi care le-au provocat: Nu ţine de noi să ridicăm acest văl, dar ceea ce ştim, este că judecata zilei celei mari va lovi aceste duhuri stricate, precum chinul focului etern care a lovit deja cetăţile nelegiuite ale Sodomei şi Gomorei care făcuseră „la fel ca ei” (v.7).

Găsim deci aici două feluri de judecată, una viitoare, cealaltă imediată şi definitivă, una sub întuneric, în lanţuri, pentru a aştepta sentinţa tribunalului divin, cealaltă actuală prin focul care este un foc etern.

          Iuda trece acum la cei răi care trăiau în vremea lui şi al căror caracter se va accentua tot mai mult, până la judecata finală. „Totuşi, şi aceşti visători întinează în acelaşi fel carnea şi dispreţuiesc stăpânirea şi hulesc gloriile” (v.8). Îi numeşte visători, oameni care sunt conduşi nu de adevăr, ci de o imaginaţie care nu cunoaşte reguli. Din momentul în care omul părăseşte Cuvântul lui Dumnezeu, nu are nici un  motiv să nu se dea pe mâna neroziei şi a basmelor (*).

Aceşti visători au două trăsături deja menţionate în versetul 4: întinează carnea, dispreţuiesc stăpânirea şi hulesc gloriile. Dispreţuirea domniei lui Hristos are drept consecinţă fatală o atitudine injurioasă faţă de glorii, în timp ce creştinului recunoscând autoritatea Domnului, nu îi este greu să se supună stăpânirii celor care sunt rânduiţi de El. Aceşti  oameni erau judecători fără moralitate sau tirani sângeroşi, faţă de care credinciosul se supunea, cu excepţia lucrurilor în care ascultarea de Dumnezeu primează faţă de cea care este datorată oamenilor. Chiar arhanghelul Mihail (v.9) n-a îndrăznit să aducă împotrivă o învinuire de hulă împotriva lui Satan, care încerca să pună mâna pe trupul lui Moise, fără îndoială pentru a ispiti din nou poporul şi a-l duce în idolatrie.

 

          (*) Nu este uimitor să vedem că, în această epistolă atât de scurtă, Dumnezeu opune visărilor oamenilor mai multe revelaţii, care nu sunt menţionate nicăieri în altă parte, pentru a arăta că numai ce intră în cadrul Scripturilor are valoare?

 

          „Dar aceştia hulesc tot ce nu cunosc; iar în tot ce înţeleg din fire, ca animalele fără raţiune, în aceste lucruri se strică” (v.10). Cuvântul „aceştia” ocupă un loc foarte important în această scurtă epistolă. El îi caracterizează pe oamenii care se ridică împotriva lui Dumnezeu în zilele lui Iuda, şi în zilele noastre, până în momentul venirii Domnului pentru judecată. Aceşti oameni există deci în zilele noastre. Petru, în a doua sa epistolă, îi numeşte în acelaşi fel: „Dar aceştia, ca animale din fire, fără raţiune, făcute să fie prinse şi omorâte, hulind în cele ce nu cunosc, vor pieri, de asemenea, în stricăciunea lor” (2:12). În ce termeni dispreţuitori îi tratează Duhul lui Dumnezeu pe cei al căror orgoliu îndrăzneşte să se ridice împotriva lui Dumnezeu, care se laudă cu inteligenţa lor şi se înjosesc la nivelul animalelor fără raţiune, pentru că ei cred, aceşti nesăbuiţi, că omul care se lipseşte de Dumnezeu poate fi inteligent!

          Apostolul adaugă: „Vai de ei!” pentru că ei provoacă, pe de o parte dispreţul lui Dumnezeu, şi pe de altă parte, atrag judecata Lui. Domnul a anunţat nenorociri asupra cetăţilor Galileii; toţi profeţii Vechiului Testament asupra poporului evreu şi a naţiunilor; dar aici, ca în Apocalipsa (8:3), nenorocirea este pronunţată asupra creştinătăţii, nenorocire mai teribilă decât toate cele din timpurile de altădată, din cauza privilegiilor superioare acordate naţiunilor creştine.

          Dragi prieteni, credeţi voi aceasta? Aţi simţit nenorocirea care apasă asupra acestei lumi creştinizate în mijlocul căreia sunteţi chemaţi să trăiţi?

          „Vai de ei! pentru că au mers pe calea lui Cain şi s-au dedat rătăcirii lui Balaam, pentru răsplată, ei au pierit în răzvrătirea lui Core” (v.11). Găsim în acest verset trei exemple care ne descriu înaintarea răului, de la începuturile sale până la apostazie, trei paşi care conduc omul la revolta finală împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Hristos.

          Primul caz este cel al lui Cain. Religia lui Cain nu admite ca blestemul lui Dumnezeu să apese asupra omului şi asupra lumii, din cauza păcatului. Cain se prezintă înaintea lui Dumnezeu, cu ideea iluzorie că un păcătos poate, prin el însuşi, să se pună în ordine cu Dumnezeu; de aceea el aduce cel mai frumos grâu al său, rod la muncii şi eforturilor sale, ca jertfă lui Dumnezeu. Această religie firească, început al apostaziei, nu diferă de cea a oamenilor din zilele noastre, pentru că de „aceştia” vorbeşte apostolul, când zice: „Au mers pe calea lui Cain”. Religia constă în a se pune în ordine cu Dumnezeu prin faptele lor. Fără a ţine seama de Cuvântul Său categoric, ea îndepărtează de conştiinţă gândul unei judecăţi inevitabile. Dar exemplul lui Cain are şi o altă însemnătate. Mărturia fidelă a lui Abel despre îndreptăţirea prin credinţă, devine prilejul urii lui Cain împotriva fratelui său, imagine de asemenea a urii lumii împotriva credincioşilor, imagine şi a urii poporului evreu împotriva lui Hristos. Această ură împotriva celor care sunt născuţi din Dumnezeu caracterizează îndeosebi vremurile din urmă în toată Apocalipsa. Dacă acest Cain reprezintă starea lumii religioase în întregime, cazul lui Balaam are o însemnătate mai restrânsă. El este, dacă îndrăznesc să mă exprim aşa, răul ecleziastic. Ştiţi ce era Balaam: un profet, nu un profet fals, deoarece de la Dumnezeu primise darurile sale, dar el le unea cu practici idolatre: el mergea „înaintea vrăjilor”. (inexact). El care cunoştea gândurile lui Dumnezeu, propovăduia, ştiind şi vroind aceasta, erori, şi în ce scop? Pentru răsplată! Era plătit pentru aceasta; câştiga o plată din propovăduirea lui, destinată să nimicească poporul lui Dumnezeu. Că Satan conducea jocul, puţin îi păsa lui Balaam, numai să se îmbogăţească prin acest mijloc. El „a iubit răsplata nedreptăţii” (2 Petru 2:15). Apocalipsa ne descoperă o a doua trăsătură a lui Balaam, dezvoltare inevitabilă a celei dintâi. Ea ne vorbeşte de „învăţătura lui Balaam, care l-a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce cele jertfite idolilor şi să curvească” (2:14). Ea ne învaţă ceea ce cartea Numeri trece sub tăcere, că Balaam, văzând că răsplata îi scapă, i-a dat sfat lui Balac să-l ispitească pe Israel prin fiicele Moabului pentru a-l face să se închine înaintea lui Baal-Peor (Numeri 25:1-4).

          Ce trist este să trebuiască să constatăm, dragii mei prieteni, că a propovădui o eroare pentru o răsplată este una dintre trăsăturile apostaziei şi aparţine creştinismului zilelor noastre. Vedem urcând la amvon oameni care neagă cele mai importante adevăruri ale credinţei şi, propovăduiesc eroarea ascunzând-o sub cuvinte destinate să-i înşele pe cei simpli asupra otrăvii pe care ele o conţin. Această eroare nu este un lucru viitor, pentru că ea începea deja să se arate în zilele lui Iuda. Ea există astăzi, şi Cuvântul lui Dumnezeu rosteşte nenorocirea asupra celor care o propagă. Găsim, în cazul lui Core, un ultim pas în rău: Ei „au pierit în răzvrătirea lui Core”. Core era un levit care avea ambiţia de a uzurpa demnitatea lui Aaron în marea preoţie. El vroia să stăpânească asupra poporului lui Dumnezeu punând mâna pe o funcţie atribuită dintotdeauna fratelui lui Moise, şi dată acum lui Hristos. Mai citiţi, în cartea Numeri, că s-a asociat cu Datan şi Abiram, rubeniţi, care s-au ridicat împotriva lui Moise şi au refuzat în mod cert să i se supună. Moise era pe vremea lui adevăratul rege în Israel (Deut. 33:5). Astăzi, adevăratul rege este Hristos căruia îi este dată autoritatea din partea lui Dumnezeu. Core, Datan şi Abiram au refuzat să i se supună. Acesta este tipul de revoltă deschisă împotriva lui Hristos, ultima trăsătură, în parte încă viitoare, a apostaziei. Este aproape ziua în care creştinătatea nu-L va mai vrea, nici ca preot, nici ca Rege, nici ca Dumnezeu. Ea va renega pe Tatăl şi pe Fiul. Această ultimă trăsătură, apostazia lui Core, este cea mai rea dintre toate. Vedem, prin judecăţile care cad asupra acestor diverse personaje, cum apreciază Dumnezeu faptele lor. Cain, blestemat de Dumnezeu, este rătăcitor şi fugar pe pământ; Balaam cade prin sabia lui Israel, cu regii Madianului; pământul îi înghite pe Core şi tovarăşii lui, şi ei coboară de vii în mormânt, precursori ai ultimului lor reprezentant, Antihristul, care va suferi aceeaşi soartă în iazul de foc.

          Aceasta este, dragi fraţi şi surori, explicarea amănunţită a principiilor răului. Este necesar să ne dăm toţi seama ce este lumea în raport cu Dumnezeu şi soarta care o aşteaptă, şi dacă aşa stau lucrurile, viitorul ei ne va umple de o milă profundă pentru ea şi, cum vom vedea la sfârşitul acestei epistole, cu o râvnă arzătoare pentru a salva sufletele care fac parte din ea. Dar, pe de altă parte, nu vom putea căuta prietenia ei, în momentul în care judecata se află asupra capului ei. Moise zice poporului, în timpul revoltei lui Core: „Depărtaţi-vă din jurul locaşului lui Core, Datan şi Abiram!” (Numeri 16:24). Un israelit ar fi fost ascultător faţă de Cuvântul Domnului, dacă s-ar fi dus să le strângă mâna şi s-ar fi declarat prietenul lor? Această neascultare nu l-ar fi făcut mai degrabă să se expună pericolului de a le împărtăşi soarta?

          „Aceştia”, adaugă apostolul, „sunt stânci ascunse la mesele voastre de dragoste,  ospătând  împreună  fără  teamă, păstorindu-se pe ei înşişi: nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici, fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi, valuri înfuriate ale mării, spumegându-şi ruşinile lor, stele rătăcitoare cărora le este păstrată negura întunericului pentru eternitate” (v.12,13).

          Toate aceste exemple ale sfârşitului, ca şi cuvintele ieşite odinioară din gura profetului Enoh, au legătură cu „aceştia”, cu oamenii vremurilor de pe urmă, şi aceste vremuri sunt, pentru noi, cele în care trăim. Apostolul mai adaugă la tabloul său o trăsătură generală, în care veţi recunoaşte lumea de astăzi: neliniştea continuă şi agitaţia neîncetată. Ei sunt, zice el, nori fără apă, purtaţi de vânturi, valuri înfuriate ale mării. Isaia exprimă acelaşi gând: „Cei răi sunt ca marea tulburată, care nu se poate linişti, şi valurile ei aruncă afară noroi şi mâl” (57:20). Dacă, din întâmplare, par să prindă rădăcină, sunt pomi… „de două ori morţi, dezrădăcinaţi”. Da, lumea din zilele noastre realizează o mişcare continuă şi cursa ei se accelerează tot mai mult. Precum căile ei ferate, automobilele ei, se precipită spre adâncuri, temându-se, se pare, să acorde o singură clipă cugetării, în această cursă vertiginoasă, pentru a întreba unde se duce, şi pentru a-şi privi cu atenţie viitorul. Vai! precum stelele căzătoare, va dispărea în adâncurile eterne. Numai creştinul are odihnă în această lume, pentru că odihna lui este în Hristos. Inima şi conştiinţa lui au clădit pe stânca veacurilor, temelia eternă a credinţei.

          Cu privire la „aceştia”, oameni ai economiei actuale, a profeţit Enoh, al şaptelea om de la Adam! „Iată”, spunea el, „a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să-i dovedească vinovaţi pe toţi cei neevlavioşi dintre ei de toate lucrările lor de neevlavie, pe care le-au făcut fără evlavie, şi de toate cuvintele aspre, pe care păcătoşii neevlavioşi le-au rostit împotriva Lui” (v.5). Enoh a profeţit înainte de potop. Evident, ochiul lui de profet vedea judecata care, câteva secole mai târziu, avea să cadă asupra lumii prin potop, dar el privea mult mai departe în viitor. Profeţia lui, pete mii de ani, ajunge până în zilele noastre, fiindcă ne vorbeşte de venirea lui Hristos pentru judecată cu zecile de mii de sfinţi ai Săi. Enoh aştepta, nu potopul prin care n-a trecut, ci pe Domnul. De aceea speranţa lui a fost realizată; a fost răpit fără să treacă prin moarte, şi se va întoarce cu Hristos, când va veni El, însoţit de oştirile Sale, ca să se răzbune pe oamenii neevlavioşi din zilele noastre.

          După ce a înfăţişat pe cei neevlavioşi în raporturile lor cu Dumnezeu, apostolul ia în considerare şi caracterul lor moral. Această examinare este foarte importantă, pentru că se întâmplă în fiecare zi, când vorbim de starea îngrozitoare a celor neevlavioşi, ca persoane bine intenţionate să ne răspundă: Fără îndoială, este trist că gândesc altfel decât noi cu privire la aceste subiecte, dar sunt oameni onorabili, devotaţi, ireproşabili în conduita lor, etc. Cuvântul vorbeşte despre ei în acest fel? Să ascultăm ce ne spune despre aceasta: „Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi, umblând după poftele lor; şi gura lor vorbeşte cuvinte umflate, admirând persoane pentru câştig. „Nemulţumiţi”, nu este aceasta, într-adevăr, ceea ce caracterizează din ce în ce mai mult astăzi lumea care trăieşte fără Dumnezeu? Un văl de nemulţumire şi de tristeţe amară se întinde pretutindeni asupra spiritelor; se caută a-l îndepărta printr-o agitaţie febrilă, dar fără a reuşi. S-a găsit vreodată în lume un om fericit? Ba mai mult, gândul că alţii au atins ceea ce ai doresc, dă naştere geloziei în inima lor: ei sunt nemulţumiţi. Apostolul adaugă că ei umblă „după poftele lor, şi gura lor vorbeşte cuvinte umflate”. Lauda, mulţumirea de sine, pretenţia virtuţii, umblă în înţelegere cu căutarea în ascuns a dorinţelor secrete ale inimii lor. În sfârşit, ai admiră „persoane pentru câştig”. Nu acesta este obiceiul lumii? Mărturisim admiraţia pentru alţii, spunem cuvinte plăcute, pentru câştigul pe care ni-l aduce flatarea.

          Tocmai am urmărit până la capăt această tristă enumerare de elemente ale răului, desfăşurate deja pe larg în zilele noastre, dar care sunt pe cale de a-şi precipita cursul în chip irezistibil. Este apostazie precum avalanşele care se formează în munţii noştri. La început nu sunt decât fragmente de gheaţă, rostogolindu-se pe o pantă de zăpadă. Aceste fragmente antrenează altele şi deodată, cu o rapiditate vertiginoasă, acest torent solid se precipită, zdrobind totul în calea sa, până ce umple valea cu resturile sale. Acest cataclism moral al sfârşitului, lumea actuală poate să-l aştepte din clipă în clipă.

          Tocmai am văzut starea actuală a creştinătăţii şi judecata pe care o va atrage ea. Acum, apostolul se adresează credincioşilor, vouă tuturor, preaiubiţi, chemaţi ai lui Isus Hritos, pentru a vă îndemna: „Dar voi, preaiubiţilor, amintiţi-vă cuvintele rostite mai înainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos, cum vă spunea” (v.17). Aceste cuvinte, „dar voi” sunt opusul cuvântului „aceştia”. Pe voi, copii ai lui Dumnezeu, vă învaţă Duhul Sfânt ce aveţi de făcut şi care este apărarea voastră în prezenţa răului în creştere. Vă aduc la Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum v-a fost transmis în Noul Testament de apostolii Domnului nostru Isus Hritos. Epistola a doua a lui Petru, care cuprinde acelaşi îndemn, adaugă la Noul Testament conţinutul celui Vechi: „Ca să vă amintiţi”, zice el, „cuvintele vorbite mai înainte prin sfinţii profeţi şi porunca Domnului şi Mântuitorului, prin apostolii voştri” (3:2). La fel, versetul 18 al epistolei noastre: „Cum vă spuneam că, la sfârşitul timpului, vor fi batjocoritori, umblând după poftele neevlavioase”. Trebuie să amintim că la „sfârşitul timpului” sau „în zilele de pe urmă”, vor apărea pe neaşteptate batjocoritori. Apariţia lor actuală ne dovedeşte că am ajuns cu siguranţă la ultimele zile.

Pe de o parte, simţim o mare uşurare gândindu-ne că, în foarte puţin timp, tot acest rău va sfârşi a se dezvolta şi că vom fi introduşi în gloria Domnului nostru Isus Hristos; dar, pe de altă parte, constatarea că această ultimă formă a răului este dintre cele mai serioase, şi trebuie să ne pună în gradă. Capitolul 3 din Epistola a doua a lui Petru face o descriere detaliată a acestor batjocoritori: „Cu batjocură, umblând potrivit propriilor lor pofte şi spunând: „Unde este promisiunea venirii Lui? Pentru că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei”. Aceştia nu sunt, aşa cum am putea crede, oameni care glumesc despre orice şi iau în râs lucrurile divine; acest gen de spirit era la modă, cam cu un secol şi jumătate în urmă. Batjocoritorii zilelor de pe urmă sunt batjocoritori serioşi care resping Cuvântul lui Dumnezeu în numele ştiinţei şi raţiunii şi nu consideră demn de a fi crezut decât ceea ce văd. Ei cred în eternitatea materiei, pentru că ea nu s-a schimbat „de la începutul creaţiei”. Dacă mărturisesc uneori o înaltă stimă pentru Persoana lui Isus Hristos, ca personaj istoric şi autentic pentru ei cariera Lui s-a terminat la moarte. Ei resping prin urmare promisiunea venirii Lui.

          Aceştia sunt oameni „care se despart, oameni naturali, neavând Duh” (v.19). Când scria Iuda, Adunarea creştină încă trăia ca un întreg, cuprinzând oameni care se despărţeau. Nu uitaţi, dragi prieteni, că sunt două feluri de despărţire, una aprobată de Dumnezeu, cealaltă condamnată de El. Prima este despărţirea de lume, după cum este scris: „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi”, spune Domnul; şi „nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi; şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, spune Domnul Cel Atotputernic” (2 Corinteni 6:17,18). Cealaltă este despărţirea de aceşti „oameni naturali neavând Duh”, din mijlocul creştinilor. Ei se strecuraseră printre credincioşi, fără a fi credincioşi, şi formau în mijlocul lor secte ale pierzării, luând parte la mesele lor de dragoste şi corupând mediul în care se introduseseră, şi care nu ar fi trebuit niciodată să îi primească.

Epistola întâia a lui Ioan ne arată o a doua fază a despărţirii de aceşti oameni: „Dintre noi au ieşit,  dar nu erau dintre noi; pentru că, dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu toţi sunt dintre noi” (1 Ioan 2:19). Datorită oricărui creştin, în ziua de azi, este a fi despărţit de ei – de a nu-i primi în adunarea credincioşilor şi de a nu se alătura lor pe terenul pe care îl ocupă. Aşa stau lucrurile? Vai! influenţa vătămătoare a oamenilor „naturali, neavând Duh”, este tolerată şi acceptată astăzi în mediul mărturisirii creştine!

          După ce ne-a avertizat, Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă, şi enumeră resursele noastre, în prezenţa acestei stări de lucruri. Regăsim aici adevărul preţios, despre care am vorbit deja, că Dumnezeu poate fi desăvârşit glorificat de ai Lui în mijlocul unei creştinătăţi stricate. „Dar voi, preaiubiţilor, zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfânt…” (v.20). Primul îndemn este să ne zidim pe credinţa noastră preasfântă, pe cea care a fost „dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (v.3). Este evident, am zis noi, că nu ne putem zidi pe săraca temelie a ceea ce se găseşte în inimile noastre în timp ce această credinţă, învăţătura creştină, conţinută în Cuvântul care ne-a fost încredinţat, este preasfântă, pentru că Domnul vrea în acest mod să ne despartă cu totul de lume, pentru El. „Sfinţeşte-i prin adevăr, zice Isus, Cuvântul Tău este adevărul” (inexact). Aceasta este prima noastră resursă pentru a-L glorifica pe Domnul.

          Al doilea îndemn este: „Rugându-vă prin Duhul Sfânt”. Dacă Dumnezeu ne sfinţeşte pentru El, prin Sfintele Scripturi, El o face şi prin rugăciune. Aceasta din urmă exprimă dependenţa noastră de Dumnezeu. Prin rugăciune ne apropiem de El şi îi prezentăm nevoile noastre. Intrăm astfel în relaţie directă cu El în viaţa noastră zilnică, numai că rugăciunea, pentru a fi eficace, trebuie să fie prin Duhul Sfânt. Astfel, suntem sfinţiţi, despărţiţi pentru Dumnezeu, mai întâi prin Cuvânt, apoi prin exerciţiul obişnuit al rugăciunii.

          Al treilea îndemn este de cea mai mare importanţă: „Păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu”. Duhul Sfânt a turnat această dragoste în inimile noastre şi noi trebuie să ne păstrăm în ea, veghind să nu lăsăm să intre în sufletele noastre nici cel mai mic lucru care să-i strice bucuria.

          Al patrulea îndemn este să aşteptăm „îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa eternă” (v.21). Aceasta este speranţa creştină. Întreg pasajul conţine trei trăsături caracteristice ale copilului lui Dumnezeu, atât de des menţionate în Noul Testament: credinţa, dragostea şi speranţa. Aceasta din urmă este la fel de importantă ca celelalte două; ea aşteaptă viaţa eternă în care, numai îndurarea Domnului nostru Isus Hristos ne poate introduce. Viaţa eternă nu este aici, ca în scrierile lui Ioan, lucrul pe care îl posedă creştinul, ci cel în care va intra, în timp ce nu se bucură de ea aici jos decât în mod nedesăvârşit.

Remarcaţi că, în aceste două versete, resursele noastre constă în raporturile noastre cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

          Dar mai avem, ca şi creştini, datorii faţă de cei care se împotrivesc şi datorii faţă de fraţii noştri: „Şi de unii aveţi milă, făcând o deosebire; iar pe alţii salvaţi-i cu teamă, smulgându-i din foc, urând chiar cămaşa pătată de carne” (v. 22, 23). Cât despre batjocoritorii care se împotrivesc, precum Satan, stăpânul lor, se împotrivea odinioara arhanghelului Mihail, trebuie, ca acesta, să îi mustrăm zicându-le: Domnul să vă mustre! De aici înainte este inutil a încerca să îi convingem. Suntem în timpul despre care se zice: „Cine este nedrept să continue nedreptatea; şi cine este întinat să se întineze în continuare” (Apocalipsa 22:11). Dar sufletele fraţilor noştri se pot lăsa amăgite de aceşti oameni care raţionează şi de învăţăturile lor false care lovesc în Cuvântul lui Dumnezeu şi în Persoana Mântuitorului. Ce avem de făcut pentru ei? A-i salva cu teamă, smulgându-i din foc. Un creştin a comparat Epistola lui Iuda cu o casă incendiată. Trebuie scoşi cu orice preţ cei care locuiesc acolo, primejduindu-ţi viaţa; nu trebuie să cruţăm nici un efort, noi care cunoaştem preţul acestor suflete. Trebuie ca ele să îşi dea seama de pericolul iminent în care se găsesc. Să le salvăm cu teamă. Acesta este scopul nostru principal adresând creştinilor seriosul avertisment conţinut în aceste pagini.

          În ceea ce priveşte, dacă vrem să fim folositori altora, să învăţăm să urîm „chiar cămaşa pătată de carne”, să evităm orice comunicare cu o mărturisire impură (veşmântul este emblema mărturisirii) despre care ne vorbeşte această epistolă şi pe care o numeşte întinarea cărnii (conform Apocalipsa 3:4). Astfel că, în Epistola a doua către Corinteni, după ce a vorbit de obligaţia, ca familie a lui Dumnezeu, de a fi despărţiţi de lume, apostolul adaugă, cu privire la mărturia noastră individuală: „Să ne curăţim pe noi înşine de orice întinare a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în teamă de Dumnezeu” (7:1).

          Dumnezeu să dea ca toţi scumpii Săi copii să înţeleagă aceste lucruri, şi ca fiecare dintre ei să se întrebe: Ai trăsăturile, recomandate de această epistolă, în vederea timpului prezent? Dacă nu putem răspunde la această întrebare printr-un da afirmativ, nu ar trebui să fim profund umiliţi că manifestăm atât de puţin ceea ce ne recomandă Domnul?

          Totuşi, dacă nu am ştiut să ne păzim de influenţele vătămătoare care ne înconjoară, mai avem o resursă: ne rămâne Dumnezeu. Numai El este capabil să ne păzească. Să avem încredere în El, căci, nu-i aşa, nu putem avea încredere în noi. „Iar Aceluia care poate să vă păzească fără poticnire şi să vă aşeze înaintea gloriei Sale fără vină, cu mare bucurie...” (v.24).

Nu este minunat că această epistolă, tablou al desfăşurării irezistibile a răului în zilele de pe urmă, ne arată în acelaşi timp posibilitatea de a fi păziţi de orice pas greşit, pe o cale presărată cu piedici şi curse? Ea ne încurajează prin siguranţa că Dumnezeu este capabil să împlinească desăvârşit ceea ce noi suntem incapabili să facem, şi să ne aşeze, pentru eternitate, fără vină înaintea gloriei Sale, cu mare bucurie. Ce încurajare în aceste cuvinte! Cât este de preţios că ne sunt adresate pentru timpul actual, şi nu pentru un timp în care totul era relativ în ordine. Ce bine de a-ţi putea spune: puterea lui Dumnezeu nu s-a schimbat, nu se lasă schimbată de împrejurări şi cu atât mai mult se glorifică cu cât se desfăşoară într-un timp de dezolare morală şi de ruină. Cu cât creşte apostazia, cu atât mai mult este necesar să nu avem nici o încredere în noi înşine, ci să ne sprijinim pe Cel care vrea să ne păzească şi să ne introducă în bucuria eternă a gloriei Sale.

          „Singurul Dumnezeu, Mântuitor al nostru prin Isus Hristos, Domnul nostru, fie glorie măreţie, putere şi autoritate, mai înainte de orice veac, şi acum şi în toate veacurile! Amin” (v.25). Nu găsiţi nici o epistolă a Noului Testament în care lauda pentru Dumnezeu Mântuitorul să se reverse atât de măreţ ca în această epistolă a lui Iuda. Nu numai că umblarea noastră Îl poate glorifica pe Dumnezeu în acest timp înşelător, ci vom aprecia cu atât mai mult gloria Lui când ne vom găsi în împrejurările cele mai dificile. Numai faptul de a păstra Numele Domnului nostru Isus Hristos, şi de a nu-L renega, când este atacat din toate părţile, ne califică pentru a înţelege această glorie şi a o celebra, şi ne dă presimţirea marii reuniri cereşti, în care cuvinte asemănătoare acestora, vor fi pronunţate în jurul tronului: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria şi onoarea şi puterea” (Apocalipsa 4:11). Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!” (5:12). „A Celui care şade pe tron şi a Mielului fie binecuvântarea şi onoarea şi gloria şi puterea, în vecii vecilor!” (5:13).

          Dragi fraţi şi surori, Dumnezeu să facă să ne intereseze foarte mult aceste lucruri, să nu ne facem iluzie cu privire la felul zilelor pe care le trăim şi să ascultăm îndemnurile acestei epistole!

          Astfel, în loc de a arăta o indiferenţă vinovată cu privire la rău, sau de a ne descuraja, vom umbla din ce în ce mai bine, având cu noi puterea lui Dumnezeu, gata să ne conducă, să ne susţină şi să ne păzească de cădere, până la venirea glorioasă a Domnului nostru Isus Hritos! Amin.