[Page principale | Biblia]

 

 

Guvernarea lui Dumnezeu
faţă de casa Sa
—1 Petru

E

pistola întâi a lui Petru este adresată creştinilor aleşi din naţiunea iudaică. Ea dezvoltă patru subiecte principale:

În primul rând, stabileşte adevărata poziţie a acestor credincioşi în Domnul Isus şi ceea ce le aparţine în El, în contrast cu starea lor anterioară de iudei.

În al doilea rând, ne învaţă cu privire la conduita potrivită celor care se găsesc în această nouă poziţie creştină.

În al treilea rând, ea arată că, dacă harul lui Dumnezeu ne‑a aşezat într‑o poziţie de binecuvântare, rămânem totuşi sub guvernarea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte purtarea noastră în lume. În această primă epistolă, guvernarea lui Dumnezeu este prezentată mai mult în relaţie cu credinciosul; în a doua epistolă, ea este privită în relaţie cu lumea.

În al patrulea rând, ne încurajează în vederea suferinţelor pe care le vom întâmpina în trecerea prin lume. În capitolul 1, suferinţele rezultă din încercările permise de Dumnezeu pentru a pune la încercare credinţa noastră (versetele 6,7); în capitolul 2 este vorba de suferinţe pricinuite de dorinţa de a păstra o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu (versetul 19); în capitolul 3 găsim suferinţele pentru dreptate (versetul 14); în capitolul 4, suferinţele pentru Numele lui Hristos (versetele 12‑14); în capitolul 5, suferinţele provocate de împotrivirea diavolului (versetele 8‑10).

Introducere: Poziţia şi partea credinciosului—1 Petru 1.1‑13

Primele treisprezece versete constituie introducerea; ele prezintă poziţia şi partea celui care, în timpul călătoriei sale în această lume, crede în Domnul Isus. Această poziţie formează baza tuturor îndemnurilor practice care urmează. În această importantă introducere, credincioşii sunt priviţi ca străini pe pământ (versetele 1,2), având o locuinţă în ceruri (versetele 3,4). În timp ce străbat această lume, ei sunt păziţi prin puterea lui Dumnezeu (versetul 5), încercaţi prin întristări (versetele 6,7), susţinuţi de Hristos, Obiectul credinţei şi al sentimentelor lor (versetul 8). Ei au primit mântuirea sufletelor lor (versetul 9) şi aşteaptă mântuirea finală în glorie la descoperirea lui Isus Hristos.

Meditarea la aceste versete de introducere va fi de mare folos pentru sufletele noastre, făcându‑ne să înţelegem din nou adevărata noastră poziţie în această lume şi binecuvântarea care ne aparţine ca şi credincioşi în Domnul Isus.

Străini pe pământ

Versetul 1. Primul verset ne arată cui adresa apostolul epistola sa. El scria „către locuitorii temporari din împrăştiere“, care erau risipiţi în provincia Asia Mică. Apostolul le scrie deci creştinilor dintre evrei care fuseseră „împrăştiaţi“ printre naţiuni. La aceşti iudei făceau aluzie fariseii când, vorbind despre Domnul, au întrebat: „Se va duce la cei împrăştiaţi printre greci?“ (Ioan 7.35).

Faptul că apostolul se adresează vechiului popor al lui Dumnezeu ca fiind împrăştiat sau „risipit“ este dovada că naţiunea eşuase întrutotul şi că, pe moment, totul este în dezordine pe pământ. În fiecare poziţie în care a fost pus de Dumnezeu, omul a eşuat şi a pierdut tot ce fusese încredinţat responsabilităţii sale. Grădina Edenului, ieşită perfectă din mâinile lui Dumnezeu, a fost încredinţată lui Adam pentru a o cultiva şi a o păzi. El a eşuat şi a fost alungat din grădină; şi fiul său Cain a fost alungat dinaintea feţei lui Dumnezeu, condamnat să fie rătăcitor şi fugar pe pământ (Geneza 4.12‑14). Apoi, lumea cea nouă i‑a fost încredinţată lui Noe. El a dat greş şi urmaşii lui au fost împărţiţi şi împrăştiaţi „pe faţa întregului pământ“ (Geneza 11.9). Ţara Canaanului a fost dată lui Israel, poporul a dat greş întrutotul şi a fost, la rândul său, împrăştiat printre naţiuni, precum vestise Dumnezeu (Deuteronom 28.64). Biserica, în administrarea sa, a fost încredinţată responsabilităţii oamenilor; din nou omul a falimentat şi, din punct de vedere exterior, biserica este divizată şi împrăştiată. Totuşi, deşi noi am eşuat, Dumnezeu, în bunătatea Sa, poate să aducă pe unii pe terenul original al bisericii, dar şi acolo există faliment, diviziune şi ruină.

Să avem deci grijă să nu uităm că, dacă în această lume suntem străini prin chemarea lui Dumnezeu, suntem împrăştiaţi din cauza falimentului nostru.

Versetul 2. Al doilea verset ne duce direct la binecuvântările care rezultă din harul suveran al lui Dumnezeu prin care suntem aleşi; şi acolo nu există faliment. Iată ceea ce face ca aceste versete de introducere să fie atât de preţioase. Începând cu alegerea în eternitatea trecută, suntem conduşi către gloria unei eternităţi încă viitoare. Harul care şi‑a avut începutul pe pământ se termină sus în glorie.

În ciuda amplorii falimentului nostru, Dumnezeu are întotdeauna oameni pe care i‑a ales. Alegerea nu este nici naţională, nici colectivă; ea este personală şi individuală. Avem în acest verset o descriere minunată a ceea ce este fiecare credincios în mod individual. Ca atare, am fost aleşi din eternitate după precunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl.

Ni se spune apoi pentru ce am fost aleşi. Suntem aleşi spre ascultarea lui Isus şi spre stropirea cu sângele Lui. Prin sfinţirea Duhului, Dumnezeu ne‑a pus deoparte pentru aceste două lucruri. Suntem aleşi pentru a da expresie vieţii Sale şi pentru a rămâne sub eficacitatea morţii Sale.

Sfinţirea Duhului este o lucrare efectivă a Duhului Sfânt în noi, prin care suntem născuţi din Duhul şi prin care primim o viaţă nouă şi o natură nouă. Aceasta produce o schimbare totală a tendinţelor noastre, fapt care se traduce printr‑o dorinţă de a asculta. Apostolul Pavel a putut astfel să zică chiar înainte de a avea cunoştinţă de eficacitatea sângelui: „Ce trebuie să fac, Doamne?“. Ascultarea de Hristos nu este doar faptul că ne plasăm sub un nou regulament şi ascultăm de Hristos, ci că suntem puşi deoparte pentru a asculta cum a ascultat El. Avem o natură nouă căreia îi place să facă voia lui Dumnezeu, precum Hristos care putea să zică: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“ (Ioan 8.29).

Sfinţirea despre care se vorbeşte aici nu este sfinţirea practică a credinciosului, care este tratată în alte pasaje şi care este în mod necesar relativă sau gradată, ci este acea sfinţire mult mai profundă, care este absolută. Este vorba de acea „lucrare efectivă a harului divin care separă la început pe cineva de lume şi pentru Dumnezeu, fie el iudeu sau păgân“ (W. Kelly). Ordinea în care este prezentat adevărul arată clar că nu poate fi vorba de sfinţirea practică. Sfinţirea practică urmează după îndreptăţirea prin sânge, în timp ce sfinţirea, în acest pasaj, precedă menţionarea sângelui.

Mai mult, cei aleşi sunt puşi deoparte prin Duhul pentru a fi aşezaţi sub stropirea cu sângele lui Isus Hristos. Prin credinţa în Hristos, credinciosul se pune sub protecţia sângelui scump care curăţă de orice păcat şi care îl aşază înaintea lui Dumnezeu într‑o pace deplină. Lucrarea Duhului lui Dumnezeu într‑un păcătos are ca scop să dea naştere în el vieţii lui Hristos şi să îl aducă sub eficacitatea morţii lui Hristos, care îndepărtează tot ce este contrar lui Dumnezeu. Dacă s‑ar fi avut în vedere în primul rând nevoia noastră, s‑ar fi menţionat prima dată sângele, deoarece numai prin el ne putem apropia de Dumnezeu. Dar Scriptura prezintă mai întâi marele scop pe care Dumnezeu îl are înaintea Lui când Duhul Său începe să lucreze în sufletul nostru, adică să reproducă viaţa de ascultare a lui Hristos.

Acest verset ne învaţă că am fost puşi în legătură cu fiecare dintre Persoanele Dumnezeirii. Am fost aleşi după precunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl; am fost sfinţiţi prin lucrarea Duhului în noi; aceste două lucruri, alegerea Tatălui şi lucrarea Duhului, au ca scop ca noi să ascultăm cum a ascultat Hristos şi să fim plasaţi sub stropirea sângelui Său.

Locuinţa noastră din ceruri

Versetele 3 şi 4. Primele două versete îl prezintă pe credincios ca străin pe pământ, despărţit de lume potrivit alegerii Tatălui, prin lucrarea Duhului şi prin lucrarea lui Isus Hristos. Acum aflăm că locuinţa credinciosului este în ceruri. Speranţa iudeului era pământească şi, pentru moment, moartea lui Hristos a pus capăt acestei speranţe. Poporul L‑a răstignit pe Mesia al său şi a pierdut astfel binecuvântarea sa pământească. Dar, potrivit marii îndurări a lui Dumnezeu, aceşti credincioşi fuseseră născuţi din nou pentru o speranţă vie, prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi. Toată speranţa credinciosului se întemeiază pe Hristos înviat. Speranţa noastră este sigură şi tare pentru că El este viu. Această moştenire cerească, în contrast cu cea pământească, este nestricăcioasă, neîntinată şi nu se poate veşteji; de asemenea, ea este păstrată în ceruri pentru credincios.

Păziţi prin puterea lui Dumnezeu

Versetul 5. Nu numai că moştenirea cerească este păstrată pentru noi, ci, în timpul călătoriei noastre, suntem păziţi de toate pericolele inerente trecerii noastre prin această lume. Puterea lui Dumnezeu ne păzeşte, dar această putere lucrează „prin credinţă“. Puterea lui Dumnezeu susţine credinţa alor Săi care sunt astfel păziţi pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă. Prin credinţă aşteptăm eliberarea finală care ne va introduce în bucuria moştenirii cereşti.

Întristaţi prin încercări

Versetele 6 şi 7. A fi păziţi prin puterea lui Dumnezeu de pericolele de pe cale nu înseamnă că nu întâlnim nicio încercare. Perspectiva moştenirii cereşti ne bucură mult, deşi acum suntem întristaţi prin diferite ispite. Ele au rolul să încerce credinţa noastră. În ochii omului, aurul este foarte preţios; pentru Dumnezeu, credinţa alor Săi este mult mai preţioasă decât aurul. Dacă oamenii încearcă aurul prin foc pentru a‑l curăţi de zgură, cu atât mai mult Dumnezeu va trece prin focul încercărilor credinţa celor ai Săi, pentru a‑i arăta realitatea, pentru a o curăţi şi a o întări.

Prin aceste încercări, suntem „întristaţi“. Dumnezeu nu aşteaptă de la ai Săi să fie impasibili înaintea încercărilor şi indiferenţi faţă de întristări; ci, aflaţi în nevoi şi în dureri, El vrea să ne facă să ne încredem în El. Pentru mângâierea noastră, ne sunt amintite trei adevăruri sigure în legătură cu aceste încercări.

Aflăm, mai întâi, că încercările noastre sunt „pentru puţin“. Dacă plăcerile păcătosului sunt doar „trecătoare“, întristările sfinţilor sunt şi ele „pentru puţin“ (conform Evrei 11.25).

În al doilea rând, ni se aminteşte că există o necesitate a acestor întristări, pentru că ele sunt „pentru puţin … dacă trebuie“. Tatăl nu‑i face pe copiii Săi să verse nici o lacrimă inutilă. Acest „dacă trebuie“ este pentru încercarea credinţei noastre. Nu suntem încercaţi pentru a se vedea dacă avem sau nu credinţă, ci mai degrabă pentru a pune în lumină valoarea credinţei pe care o avem. Aurul nu se pune în foc pentru a se dovedi că este aur, ci pentru a scoate în evidenţă calităţile preţioase ale lui. La fel, Dumnezeu ne pune la încercare credinţa prin diferite ispite pentru a‑i arăta calităţile preţioase.

Credinţa care se bazează pe Dumnezeu în încercare conduce la supunere faţă de ceea ce îngăduie Dumnezeu; credinţa în Dumnezeu face sufletul capabil de a aştepta cu răbdare (Iacov 1.3). Credinţa în Dumnezeu permite credinciosului să se opună cu tărie atacurilor duşmanului (1 Petru 5.9). Sufletul poate să aibă o credinţă adevărată, dar când intervine încercarea, aceste calităţi binecuvântate ale credinţei – supunerea, răbdarea, fermitatea, încrederea şi dependenţa de Dumnezeu – sunt puse în evidenţă.

În al treilea rând, aflăm că aceste întristări vor găsi un răspuns binecuvântat în ziua gloriei viitoare. Arătarea acestor calităţi în ziua încercării va fi găsită spre laudă, glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos. Suntem înclinaţi să considerăm drept timp pierdut o perioadă de încercare dureroasă care ne împiedică să avem o parte activă în slujba Domnului. Dumnezeu zice: «Nu, ci încercarea va fi „găsită spre laudă“ la descoperirea lui Isus Hristos».

Susţinuţi de Hristos

Versetul 8. Oricare ar fi încercările prin care putem trece pe pământ, Hristos este Obiectul afecţiunilor noastre şi Cel în care ne putem încrede. Deşi nu Îl vedem, ne putem bucura în El cu o bucurie care este o anticipare a gloriei viitoare. Astfel, în mijlocul încercărilor, avem în Hristos un ajutor care nu eşuează niciodată.

Primind mântuirea sufletelor

Versetul 9. Aşteptăm moştenirea; aşteptăm mântuirea finală gata de a fi descoperită; aşteptăm onoarea, lauda şi gloria, la descoperirea lui Isus Hristos, însă nu aşteptăm mântuirea sufletului nostru. Prin credinţa în Hristos, în Cel pe care nu Îl vedem încă, noi am primit deja această mântuire.

Aşteptând mântuirea finală în glorie

Versetele 10‑13. Acum apostolul vorbeşte despre mântuirea completă pe care Dumnezeu ne‑a dăruit‑o. El indică cele trei etape prin care va fi arătată. În aceste versete vorbeşte de mântuire în plinătatea ei, adică despre deplina eliberare a sufletului şi a trupului de toate consecinţele păcatului. Această mântuire ne este oferită nouă, unor păcătoşi nedemni, apostolul numind‑o pe bună dreptate „har“ în versetele 10 şi 13. Acest har, această mântuire, a fost mai întâi vestită de profeţii care, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, au prezis respingerea lui Mesia de către iudei şi binecuvântarea care va ajunge la naţiuni: patimile lui Hristos şi gloriile de după acestea.

De la Cincizecime încoace, această mântuire nu a mai fost anunţată doar în mod profetic; ci ea a fost proclamată de cei care vestesc Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer. În final, harul unei mântuiri depline ne va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos, o mântuire care ne va scoate din toate încercările şi suferinţele noastre şi ne va introduce în glorie cu Hristos. Această glorie viitoare a fost vestită în vechime de profeţi; ea este predicată astăzi prin Duhul Sfânt; şi îşi va avea împlinirea deplină în ziua gloriei încă viitoare.

În vederea acestei glorii viitoare, trebuie să ne încingem „coapsele minţii noastre“, să fim cumpătaţi şi să nădăjduim deplin în harul care ne introduce în glorie. A încinge coapsele minţii sugerează că fiecare creştin trebuie să vegheze ca mintea lui să nu se preocupe fără control cu lucrurile pământeşti; el trebuie să se gândească la lucrurile de sus. Creştinul trebuie în egală măsură să fie cumpătat în judecata sa cu privire la tot ce se petrece în lume, nelăsându‑se înşelat de eforturile oamenilor de a întemeia un mileniu fără Hristos. Orice se întâmplă în această lume, creştinul este chemat să privească în sus şi să nădăjduiască deplin în harul care ne va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos. În partea introductivă a acestei epistole avem deci o frumoasă prezentare a ceea ce constituie partea credinciosului, începând cu alegerea lui Dumnezeu din eternitate şi conducând la gloria încă viitoare. Alegerea suverană a lui Dumnezeu este în vederea gloriei. Niciun eşec al nostru nu poate face să eşueze hotărârea lui Dumnezeu. Între alegere şi glorie sunt încercările de pe cale; dar Dumnezeu îi păzeşte pe cei pe care i‑a ales, iar pe cei pe care îi păzeşte, îi introduce în glorie.

Purtarea potrivită în relaţiile creştine
—1 Petru 1.14–2.17

După ce ne‑a arătat, în versetele introductive, poziţia şi partea credinciosului, prezente şi viitoare, apostolul ne îndeamnă să ne purtăm în felul care decurge din această poziţie şi care este potrivit cu diferitele relaţii în care se găseşte creştinul. Credincioşii sunt priviţi sub şapte aspecte:

În primul rând, ca şi copii în relaţie cu Tatăl (1.14‑17);

În al doilea rând, ca răscumpăraţi în relaţie cu lucrarea lui Hristos (1.18‑21);

În treilea rând, ca fraţi în relaţie unii cu ceilalţi (1.22–2.1);

În al patrulea rând, ca şi copii nou‑născuţi în relaţie cu Cuvântul (2.2,3);

În al cincilea rând, ca pietre vii în relaţie cu Hristos aflat în glorie (2.4‑8);

În al şaselea rând, ca o seminţie aleasă în relaţie cu Dumnezeu (2.9,10);

În al şaptelea rând, ca străini şi călători faţă de lume (2.11‑17).

Viaţa noastră practică în calitate de copii

Versetele 14‑17. Prima caracteristică a copilului în relaţie cu Tatăl este ascultarea. Această ascultare, cum am văzut, este cea care a fost arătată în toată perfecţiunea ei în Isus Hristos. Umblarea Lui pe pământ a reprezentat o ascultare continuă de Tatăl. El putea zice: „Cum M‑a învăţat Tatăl, aşa spun aceste lucruri“; şi: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“ (Ioan 8.28,29). Când nu‑L cunoşteam pe Dumnezeu, făceam voia noastră proprie, satisfăcându‑ne poftele nelegiuite. Acum, ca şi copii, suntem îndemnaţi la sfinţenie, altfel zis, la despărţirea de rău. Apostolul citează legea, care insistă şi ea asupra sfinţeniei (Levitic 11.44). Caracterul dispensaţiei se poate schimba, nu însă şi natura lui Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt în mod absolut: aceasta era adevărat sub lege şi rămâne adevărat sub har. De aceea, cei care sunt în relaţie cu Dumnezeu, fie sub lege, fie sub har, trebuie să fie sfinţi.

Dacă noi, ca şi credincioşi, eşuăm în ceea ce priveşte sfinţenia, chiar relaţia în care suntem cu Dumnezeu ne va pune sub disciplinarea sfântă a Tatălui. Pentru că suntem fii, Tatăl ne va pedepsi şi ne va disciplina ca pe nişte fii, ca să fim făcuţi părtaşi sfinţeniei Lui. Această guvernare dreaptă a Tatălui va fi exercitată potrivit faptelor noastre şi fără a căuta la faţa omului.

Să ne purtăm deci cu o teamă sfântă în timpul pribegiei noastre aici, jos. Astfel, viaţa noastră practică trebuie să fie conform sfinţeniei Celui care ne‑a chemat şi pe care, la rândul nostru, Îl chemăm ca Tată; trebuie să fie caracterizată de ascultare, de sfinţenie şi de teamă sfântă. Îl chemăm pe Tatăl pentru protecţia, călăuzirea şi binecuvântarea noastră? Să veghem atunci să nu punem piedici rugăciunilor noastre şi să nu atragem disciplinarea asupra noastră, prin voia proprie sau prin lipsa de sfinţenie.

Viaţa noastră practică în calitate de răscumpăraţi

Versetele 18‑21. Atunci când nu eram născuţi din nou, ne găseam departe de Dumnezeu, ducând aceeaşi viaţă deşartă ca şi generaţiile decăzute care ne‑au precedat. Am fost răscumpăraţi din această stare, iar valoarea pe care o avem noi pentru Dumnezeu, ca şi oroarea pe care El o are pentru această stare decăzută au fost puse în evidenţă prin preţul imens al răscumpărării noastre. Nu am fost răscumpăraţi cu lucruri pieritoare, ca argintul sau aurul, ci „cu sângele preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată“. Mielul a fost cunoscut de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, dar a fost arătat la sfârşitul timpurilor pentru credincioşi, pentru ca prin El să putem fi aduşi la Dumnezeu şi să umblăm înaintea Lui în credinţă şi în speranţă, ştiind că Dumnezeu L‑a înviat pe Hristos dintre morţi şi I‑a dat glorie. Credinţa noastră este în Dumnezeul care poate învia morţii; speranţa noastră este într‑un Dumnezeu care poate da glorie. Ca răscumpăraţi, trebuie să fim caracterizaţi de credinţa şi speranţa în Dumnezeu.

Viaţa noastră practică în calitate de fraţi

Versetul 22. În relaţia cu Tatăl, suntem copii; în relaţia cu lucrarea lui Hristos, suntem răscumpăraţi; în relaţia noastră unii cu alţii, suntem fraţi. Ca fraţi, suntem îndemnaţi să ne iubim „cu căldură unii pe alţii, din inimă curată“. Inima este „curată“ când sufletul, prin ascultarea de adevăr, este curăţit de orice rău şi de toate motivele egoiste care ar împiedica revărsarea dragostei.

Versetele 23‑25. Relaţia noastră de fraţi nu îşi are temeiul în naşterea noastră naturală, ca în cazul israeliţilor, ci într‑o naştere spirituală, pentru că am fost născuţi din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu. Prin această naştere din nou am primit o natură nouă, a cărei esenţă este chiar dragostea, astfel încât, în ciuda numeroaselor diferenţe de condiţie socială sau de caracter, suntem capabili să ne iubim unii pe ceilalţi. Viaţa şi relaţiile care decurg din această naştere din nou sunt permanente precum Cuvântul lui Dumnezeu prin care sufletul este născut din nou. Cuvântul lui Dumnezeu este „viu“ şi „rămâne pentru totdeauna“; de aceea, cel care este născut din nou intră într‑o viaţă şi în nişte relaţii pe care moartea nu le poate atinge şi cărora timpul nu le poate pune capăt. Omul natural este, cu siguranţă, ca iarba care se usucă, iar gloria lui, ca florile care cad foarte repede, chiar înainte ca planta să se ofilească.

Capitolul 2. Versetul 1. Fiind deci născuţi din nou prin Cuvânt şi având astfel o natură nouă, cu dorinţe noi, precum şi adevărul prin care ne putem curăţi sufletul, apostolul ne pune în gardă împotriva câtorva dintre manifestările rele ale firii vechi; acestea ar fi o piedică în calea dragostei unora faţă de ceilalţi, ca şi în calea creşterii noastre spirituale. Trebuie să respingem răutatea care hrăneşte gânduri rele faţă de alţii, viclenia care încearcă să ascundă ceea ce suntem, făţărnicia care pretinde că suntem ceea ce nu suntem şi invidia care îndeamnă la a‑i vorbi de rău pe cei pe care suntem geloşi. Viclenia şi făţărnicia însoţesc întotdeauna răutatea. Cel care vorbeşte cu răutate despre fratele său va căuta poate să‑şi ascundă răutatea pretextând că o face spre binele fratelui său – aceasta este viclenie; el va susţine de asemenea că nu are în inimă decât dragoste pentru fratele său – aceasta este făţărnicie. Cuvintele răutăcioase ascund invidia, care este adevăratul motiv al vorbirii de rău. Înţeleptul zice pe drept cuvânt: „Furia este crudă şi mânia este cumplită; dar cine poate rezista înaintea geloziei?“ (Proverbe 27.4).

Viaţa noastră practică în relaţie cu Cuvântul lui Dumnezeu

Versetele 2 şi 3. În legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu, suntem îndemnaţi să păstrăm întotdeauna tendinţa noului născut care doreşte mult laptele prin care creşte şi de care se bucură. Cuvântul, care este sămânţa vieţii, este în acelaşi timp ceea ce dă Dumnezeu pentru întreţinerea vieţii. Orice dorinţă reală pentru Cuvânt rezultă din faptul că am gustat că Domnul este bun. Cu cât ne bucurăm mai mult de părtăşia cu Domnul, cu atât mai mult dorim să ne aşezăm la picioarele Sale şi să ascultăm Cuvântul Său. A‑L căuta pe Hristos pe fiecare pagină a Scripturii va produce interes şi dragoste pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi va face clare şi simple chiar şi pasajele dificile. Cineva a zis: «Biblia este o carte destinată chiar şi copiilor… „De copil cunoşti Sfintele Scrieri“ (2 Timotei 3.15) care pot să dea înţelepciune cu privire la mântuire şi să‑l facă pe omul lui Dumnezeu deplin pregătit pentru orice lucrare bună. El Se descoperă copilaşilor, pentru că înţelepţii şi cei inteligenţi nu vor să‑L asculte».

Maria din Betania este un exemplu remarcabil al unui suflet care, după ce a gustat că Domnul este bun, a găsit fericirea în a sta la picioarele Sale şi a asculta Cuvântul Său. Dacă am fi pătrunşi mai în profunzime de bunătatea Domnului, am fi mereu atraşi de Cuvânt, aşa cum este atras de lapte un nou‑născut; ne‑am bucura de orice ocazie de a ne hrăni cu el şi de a ne strânge pentru a‑l citi. Şi astfel sufletul nostru va creşte spre mântuire. Vom fi, puţin câte puţin, eliberaţi de tot ce ne împiedică să creştem spiritual, până ce vom ajunge în sfârşit la mântuirea finală, la venirea lui Hristos, când trupul smeririi noastre va fi făcut asemenea trupului gloriei Sale. A dori hrană este dovada sănătăţii noului‑născut. Astfel, sănătatea spirituală se arată prin dorinţa după hrana duhovnicească a Cuvântului; nu numai dorinţa de înţelegere a adevărului, ci dorinţa după Cuvântul care hrăneşte sufletul prezentându‑L pe Hristos şi făcându‑L mai preţios pentru el.

Viaţa noastră practică în calitate de pietre vii

Până aici, apostolul a vorbit despre binecuvântări individuale şi despre umblarea care este potrivită cu aceste binecuvântări. El va trece acum la binecuvântările colective şi la mărturia practică şi comună care trebuie să se vadă din partea credincioşilor ca întreg.

Versetul 4. În acest verset, credincioşii sunt priviţi ca nişte pietre vii în relaţie cu Hristos, „Piatra vie“; în această calitate, ei constituie o casă spirituală. Scriind credincioşilor dintre iudei, apostolul face în mod constant aluzie la lucrurile materiale cu care poporul Israel era în relaţie. El arată că ceea ce era material prefigura ceea ce este spiritual; şi că, dacă din cauza ruinei lui Israel, cele materiale trecuseră, realitatea spirituală a acestor lucruri rămânea. Din primul capitol aflăm că moştenirea pământească a lui Israel în ţară fusese pierdută, dar că, în creştinism, credincioşii au o moştenire păstrată în ceruri. În al doilea capitol ni se spune că, în ciuda punerii deoparte a templului material de la Ierusalim, Dumnezeu are totuşi o casă spirituală compusă din pietre vii, unde „jertfe spirituale“ sunt aduse de „o preoţie sfântă“.

Odinioară, Israel se deosebea de toate naţiunile prin prezenţa casei lui Dumnezeu în mijlocul lor. Acolo locuia Dumnezeu. Din această casă trebuia să se înalţe lauda către Dumnezeu, iar mărturia să se răspândească în lume. Această locuinţă era materială – „locuri sfinte făcute de mâini“ (Evrei 9.24). Oamenii, ştim aceasta, au stricat templul, transformând casa de rugăciune într‑un loc de negoţ şi într‑o peşteră de tâlhari. Casa pe care Isus o numea casa Tatălui Său a devenit casa Israelului decăzut şi, de aceea, Dumnezeu a părăsit‑o, lăsând‑o pustie, ca să fie dărâmată de naţiuni şi să nu rămână piatră pe piatră (Matei 23.38; 24.2).

Cu toate acestea, răutatea şi ruina omului nu puteau face să eşueze planul lui Dumnezeu. Hristos, pe pământ, a fost templul lui Dumnezeu, Cel în care locuia Dumnezeu, în care a fost glorificat Dumnezeu şi prin care Dumnezeu, în toată dragostea şi sfinţenia Lui, a fost prezentat înaintea oamenilor (Ioan 2.18‑21). Însă oamenii L‑au respins pe Hristos! Oamenii nu pot suferi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor, chiar dacă El este acolo pentru a‑i binecuvânta. La fel cum naţiunea lui Israel pângărise templul din Ierusalim, tot aşa au distrus templul când a fost arătat în Hristos, ţintuindu‑L pe cruce. Dar, din nou, vedem că Dumnezeu nu renunţă la planul Său de a locui în mijlocul oamenilor. Hristos, deşi respins de oameni, este înălţat de Dumnezeu şi, din locul înălţării Sale, este trimis Duhul Sfânt pentru a zidi o locuinţă pentru Dumnezeu, o casă spirituală compusă din toţi credincioşii.

Alcătuirea acestei case spirituale i‑a fost descoperită lui Petru de către Domnul, când zice: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge“ (Matei 16.18). Hristos este Piatra vie, temelia acestei case spirituale. Ca Piatră vie, El este respins de oameni, dar este ales şi scump înaintea lui Dumnezeu. Venind la Hristos, Piatra vie, credincioşii, ca pietre vii, sunt zidiţi „o casă spirituală“. Este adevărat că Hristosul la care venim este Piatra vie respinsă de oameni, însă ne putem întreba câţi au venit la Hristos înţelegând că El este respins de oameni şi batjocorit. Venind la El conştienţi că este respins, ne vom despărţi de lumea religioasă stricată care neagă în practică respingerea Sa. Ieşim la El, purtând ocara Lui.

Versetul 5. După ce L‑a pus înaintea noastră pe Hristos în calitatea Sa de Piatră vie, apostolul vorbeşte acum de ceea ce îi distinge pe credincioşii consideraţi ca pietre în casa lui Dumnezeu. Ei sunt pietre „vii“, având parte de viaţa lui Hristos, Piatra vie, de o viaţă pe care moartea nu o poate atinge. Ei sunt zidiţi „o casă spirituală“; şi ştim din Evanghelia după Matei că Hristos este Ziditorul. Nimic fals nu intră în ceea ce zideşte El. Ziditorul este desăvârşit; lucrarea Lui este desăvârşită; pietrele sunt vii. În timpul perioadei creştine, clădirea creşte independent de orice intervenţie omenească.

Aflăm apoi că marele scop al lui Dumnezeu zidind o casă spirituală este să aibă o preoţie sfântă, ca să aducă jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos. În contrast cu un ordin de preoţie pământesc şi carnal, credincioşii constituie „o preoţie sfântă“. Nu numai că sunt preoţi, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă o închinare individuală, ci sunt o preoţie, ceea ce implică o închinare colectivă.

Versetul 6. Apostolul citează profeţia lui Isaia pentru a arăta că scopul lui Dumnezeu a fost întotdeauna ca Hristos să fie temeiul oricărei binecuvântări pentru ai Săi. El este Piatra cap de unghi, care ţine toată greutatea clădirii. Fiindcă această Piatră este aleasă şi preţioasă lui Dumnezeu, putem fi siguri că niciunul dintre cei care cred în El nu va fi dat de ruşine.

Versetele 7 şi 8. Aceasta îl face pe apostol să îi pună faţă în faţă pe cei care cred în Piatra vie şi pe cei care o resping. Pentru cei care cred, ea este preţioasă; toată valoarea lui Hristos, toate binecuvântările al căror garant este El sunt dobândite de cel credincios. Sunt însă şi cei „neascultători“ care, din această cauză, Îl resping şi Îl dispreţuiesc pe Cel pe care Dumnezeu L‑a înălţat ca şi Cap de unghi! Pentru aceştia, El devine o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere. Oamenii s‑au poticnit de Cuvântul Său. Nu au vrut să creadă adevărul; de aceea au fost rânduiţi să sufere consecinţele acestui lucru. Nu au fost rânduiţi să păcătuiască sau să nu asculte, ci, fiind răzvrătiţi şi neascultători, necredinţa lor i‑a rânduit să se poticnească de starea umilă a lui Hristos.

Viaţa noastră practică în calitate de seminţie aleasă

Versetele 9 şi 10. Dacă Israel ar fi ascultat de glasul lui Dumnezeu şi ar fi păzit legământul Său, ar fi fost pentru Dumnezeu o „comoară deosebită“, o împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă (Exod 19.5,6). Ei au falimentat şi, după ce naţiunea a fost pusă deoparte, credincioşii sunt văzuţi acum ca luând locul lui Israel ca mărturie pentru Dumnezeu înaintea lumii. Apostolul citează profeţia lui Osea care ne spune că, într‑o zi viitoare, Israel va fi din nou recunoscut. În vremea de acum, cuvintele profetului sunt aplicate rămăşiţei credincioase dintre iudei. În ochii lui Dumnezeu, aceştia alcătuiesc o preoţie împărătească, o împărăţie de preoţi, ca să vestească virtuţile lui Dumnezeu, ale Celui care ne‑a chemat din întuneric la minunata lumină a descoperirii Sale depline.

Avem astfel o imagine foarte frumoasă a sferei creştine compuse din toţi credincioşii atraşi la Hristos, Cel pe care lumea L‑a respins. În afara taberei, în locul ocării, ei sunt zidiţi o casă spirituală pentru a fi locuinţa lui Dumnezeu; ei reprezintă o preoţie sfântă pentru a aduce jertfe de laudă, şi sunt făcuţi o împărăţie de preoţi pentru a vesti virtuţile lui Dumnezeu înaintea lumii.

Plecând de la presupunerea falsă că Hristos este onorat în lume, creştinătatea a ajuns să nu mai corespundă deloc acestei descrieri. Oamenii au construit din nou temple magnifice după modelul templului material şi au pierdut adevărul despre casa spirituală. A fost instituită o preoţie rânduită de oameni, în contrast cu preoţia sfântă alcătuită din toţi adevăraţii credincioşi; închinarea a devenit rituală, în loc de a fi în duh; şi, în sfârşit, creştinătatea a format naţiuni aşa‑zis creştine, în contrast cu o seminţie aleasă de credincioşi.

Este dificil, dacă nu imposibil, ca în această zi de decădere să găseşti o expresie colectivă a părtăşiei creştine aşa cum este ea descrisă în aceste versete. Cu toate acestea, adevărul, prezentat în toată frumuseţea sa, rămâne neschimbat pe paginile Scripturii; şi ne rămân privilegiul şi responsabilitatea de a asculta Cuvântul. Dacă ne supunem lui, vom fi eliberaţi de toate marile sisteme religioase omeneşti care, în alcătuirea şi în practica lor, sunt o negare flagrantă a adevărului. Cei eliberaţi de ele nu ar putea revendica titlul exclusiv de „preoţie sfântă“, nici de „preoţie împărătească“, însă cu o credinţă simplă, ar putea urmări dreptatea, credinţa, dragostea şi pacea, împreună cu cei care Îl cheamă pe Domnul dintr‑o inimă curată, căutând să umble în lumina acestor adevăruri preţioase.

Viaţa noastră practică în calitate de străini şi călători

Versetul 11. Primul verset al epistolei i‑a prezentat pe credincioşii iudei ca străini, dat fiind că ei erau alungaţi din ţara lui Israel şi împrăştiaţi printre naţiuni. Aici, alături de toţi credincioşii, ei sunt consideraţi ca străini şi călători pentru că aparţin cerului. Într‑un caz sunt străini din cauza judecăţii lui Dumnezeu care îi alungase din moştenirea lor pământească; în celălalt caz sunt străini din cauza harului lui Dumnezeu care îi chemase de pe pământ către cer. Omul din lume este străin faţă de cer, pentru că nu cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul; credinciosul este străin, în inimă, faţă de lume, deoarece cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul. Este străin, neavând nimic de‑a face cu lumea, şi este călător în drum spre o altă lume. Cu toate acestea, carnea în cel credincios luptă împotriva progresului spiritual al sufletului. De aceea suntem îndemnaţi să ne ferim „de poftele carnale“. Nu suntem chemaţi să „ne războim“ cu aceste pofte, ci mai degrabă, să ne abţinem de la ele. Nu este treaba noastră să pornim la război împotriva alcoolismului, imoralităţii sau a altor patimi din lume; dimpotrivă, noi trebuie să vestim virtuţile Celui care ne‑a chemat din întuneric la lumină.

Versetul 12. Apostolul ne‑a pus deja în gardă împotriva poftelor carnale din noi; acum ne va îndemna cu privire la purtarea noastră exterioară înaintea lumii. Trebuie să veghem să acţionăm cu toată corectitudinea, pentru ca prin faptele noastre bune să dovedim ca fiind false cuvintele dure care ne prezintă ca nişte oameni care fac răul.

Ziua cercetării se referă la căile actuale ale lui Dumnezeu faţă de lume. Oamenii pot să‑l vorbească de rău pe creştin, dar, când necazul va veni peste ei pe neaşteptate, pentru că s‑au lăsat duşi de poftele lor, atunci vor trebui să recunoască faptul că Dumnezeu îi binecuvântează pe cei care, cu calm şi răbdare, perseverează în fapte bune.

Versetele 13 şi 14. În îndemnurile care urmează, credinciosul este privit în relaţiile sale cu instituţiile şi cu autorităţile acestei lumi. Cei care iau locul de străini în această lume ar fi cu totul inconsecvenţi dacă ar căuta să formeze aceste instituţii sau să numească autorităţi. Cu toate acestea, trebuie să le fim supuşi, şi aceasta pentru motivul cel mai înalt, „pentru Domnul“. Trebuie să ne supunem atât autorităţilor supreme, cât şi celor subordonate lor, şi aceasta din cauză că Domnul le‑a instituit. Fie că îşi exercită puterea în teamă de Dumnezeu, fie că greşesc în această privinţă, suntem obligaţi să le recunoaştem ca trimişi ai lui Dumnezeu pentru menţinerea guvernării lumii.

Versetele 15 şi 16. Supunându‑se autorităţilor şi făcând binele, creştinul va închide gura neştiinţei oamenilor fără minte care îl acuză pe credincios că se răzvrăteşte împotriva autorităţii (Luca 23.14,15; Fapte 24.12,13). Suntem liberi faţă de lume, dar nu trebuie să ne folosim de libertatea noastră pentru a vorbi de rău autorităţile acestei lumi; trebuie mai degrabă să ne consacrăm întrutotul slujirii lui Dumnezeu.

Versetul 17. Cu privire la rangul social în lume, să veghem să nu tratăm oamenii cu desconsiderare sau cu dispreţ. Să nu‑l tratăm dispreţuitor pe sărac, nici să nu ne purtăm servil faţă de cel bogat. Să onorăm şi pe unul şi pe celălalt. În cercul de care avem privilegiul să aparţinem, cel al familiei lui Dumnezeu, trebuie în mod deosebit să onorăm pe toţi oamenii. În interiorul acestui cerc facem mai mult decât să onorăm: ne iubim unii pe ceilalţi.

Alte pasaje arată în mod clar că teama de Dumnezeu este singura limitare a supunerii noastre faţă de autorităţi. Dacă acestea pretind o neascultare vădită a lui Dumnezeu, trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu (Fapte 4.19). De aceea avem aici: „Temeţi‑vă de Dumnezeu“ înainte de: „onoraţi pe împărat“.

Purtarea potrivită relaţiilor individuale ale creştinului—1 Petru 2.18–3.7

Apostolul ne‑a amintit deja purtarea care se potriveşte relaţiilor în care se găsesc creştinii. Acum se va ocupa de purtarea potrivită relaţiilor particulare în care mulţi sunt aşezaţi. El vorbeşte mai întâi de servitori (2.18‑25); apoi de soţii (3.1‑6); şi în sfârşit, de soţi (3.7).

Servitorii

Versetele 18‑20. Petru se adresează la început servitorilor creştini. Se spune că, în greacă, termenul îi desemnează pe servitorii care locuiesc în casă, nu neapărat sclavi. Creştinii în ansamblul lor au fost deja îndemnaţi să fie supuşi oricărei instituţii omeneşti. În acest pasaj, servitorul (sau angajatul) creştin este îndemnat să se supună. Mai departe vor fi îndemnaţi la supunere: soţia creştină, fraţii tineri şi, în cele din urmă, fiecare dintre noi, unii faţă de ceilalţi. În mod evident, cum a zis cineva, supunerea «este prin excelenţă calitatea care se potriveşte unui străin. Dacă sunt rege în regatul meu, pot să exercit autoritate şi dominaţie; dar, dacă sunt un străin, un exilat, atunci un duh de supunere trebuie să mă caracterizeze toată viaţa. În orice relaţie s‑ar afla un străin, Duhul lui Dumnezeu aşteaptă de la el această atitudine de supunere». Servitorul trebuie să fie supus, fie că stăpânul este bun, fie că este rău. Duritatea unui stăpân poate antrena suferinţa unui servitor creştin. Aceasta permite introducerea celei de‑a doua forme de suferinţă despre care vorbeşte apostolul în epistola sa – suferinţele din cauza conştiinţei. Supunându‑se, servitorul trebuie să păstreze o bună conştiinţă înaintea lui Dumnezeu, refuzând să facă răul. Dacă aceasta antrenează suferinţe pe nedrept, atunci credinciosul să îşi amintească faptul că a face bine, a suferi din această cauză şi a îndura „este plăcut lui Dumnezeu“.

Versetele 21‑23. Când suferim şi răbdăm făcând bine, Dumnezeu vede chiar viaţa lui Hristos. Aceasta explică un mare număr de împrejurări care ne pun la încercare, în care ne putem găsi ca şi creştini. Dumnezeu le îngăduie pentru a ne da ocazia de a exprima virtuţile lui Hristos, pentru buna Lui plăcere şi pentru gloria noastră la sfârşit.

Dacă suntem chemaţi să fim cu Hristos în glorie, suntem de asemenea chemaţi să umblăm pe urmele Lui pe drumul care duce la glorie. Apostolul indică trei dintre urmele Sale. Mai întâi, El n‑a făcut păcat şi în gura Lui nu s‑a găsit viclenie. În al doilea rând, a suferit fiind insultat şi ameninţat. În al treilea rând, când era insultat, răbda; nu insulta, nici nu ameninţa. În faţa tuturor acuzatorilor Săi, ajutorul Lui era în Dumnezeu: El Se încredinţa Celui care judecă drept. Când a fost acuzat pe nedrept înaintea sinedriului iudeu, „tăcea“ (Matei 26.63). La acuzaţiile iudeilor în prezenţa lui Pilat, „nu răspundea nimic“. Lui Pilat însuşi „nu i‑a răspuns nici măcar un singur cuvânt“ (Matei 27.12‑14). Irod, care îşi bătea joc, l‑a întrebat multe lucruri, „dar El nu i‑a răspuns nimic“ (Luca 23.29). El tăcea înaintea oamenilor, pentru că Îşi avea ajutorul în Dumnezeu.

Cât de bine ar fi dacă am putea călca pe urmele Sale şi, în faţa cuvintelor rele ale oamenilor, oricare ar fi provenienţa lor, să tăcem înţelegând că Domnul este sprijinul nostru! Să luăm ca pentru noi cuvintele profetului şi să zicem: „Domnul este partea mea, … de aceea Îl voi aştepta. Domnul este bun pentru cei care Îl aşteaptă, pentru sufletul care‑L caută. Este bine ca omul să aştepte, şi aceasta în tăcere, mântuirea Domnului“ (Plângeri 3.24‑26). Vom face observaţia că numai în acest tip de relaţie poate fi citat Domnul ca exemplu, pentru că El Însuşi a luat locul de slujitor. Alte pasaje lasă clar să se înţeleagă că un creştin poate să se roage fierbinte, să îndemne sau chiar să mustre; dar niciodată nu trebuie să insulte, nici să ameninţe.

Versetele 24 şi 25. Pe de altă parte, creştinul are încă un motiv de a face binele sau de a trăi „pentru dreptate“. Hristos a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn nu numai pentru a fi îndreptăţiţi şi scăpaţi de judecata păcatelor, ci ca „să trăim pentru dreptate“. Fiind vindecaţi prin rănile Lui, putem noi rămâne în păcatul care L‑a costat atât de scump? Pentru că Hristos a suferit din pricina răului pe care l‑am făcut, este spre ruşinea noastră dacă şi noi suferim pentru că mai comitem acest rău. Este un privilegiu că ni s‑a îngăduit să călcăm pe urmele Sale şi să suferim făcând binele. Numai avându‑L pe El înaintea noastră putem umbla pe urmele Sale. Fiind oile Lui, suntem în siguranţă numai urmându‑L pe Păstorul şi Supraveghetorul sufletelor noastre.

Soţii

Capitolul 3. Versetele 1 şi 2. Apostolul îi îndeamnă acum pe credincioşi cu privire la relaţiile de familie. Trăsătura predominantă a soţiei creştine ar trebui să fie supunerea faţă de soţul ei. Punerea în practică a acestui îndemn ne învaţă imensa influenţă pe care viaţa creştină consecventă o poate avea asupra unui necredincios care, refuzând să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, poate fi câştigat observând viaţa soţiei sale, trăită în toată curăţia şi în temere de Dumnezeu.

Versetele 3 şi 4. Totuşi, dacă soţia trebuie să se poarte cum se cuvine faţă de soţul ei, ea este chemată să trăiască în duh înaintea lui Dumnezeu. Podoaba ei nu trebuie să fie după moda schimbătoare a acestei lumi, al cărei singur scop este de a o face atrăgătoare în exterior, fără nicio influenţă asupra caracterului moral, singurul care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Soţia creştină trebuie mai degrabă să se gândească la ce vede Dumnezeu – la „omul ascuns al inimii“ – şi să se împodobească cu un duh blând şi liniştit. Acesta este opusul vanităţii şi al îngâmfării cărnii care caută întotdeauna să iasă în evidenţă. Pe de altă parte, acest duh blând şi liniştit trebuie preţuit în inimă, înaintea lui Dumnezeu. Dacă este cultivat acolo, nu va eşua în a forma un caracter blând şi liniştit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Putem lua uneori un aer calm şi liniştit, dar aceasta nu are nicio valoare dacă nu este manifestarea unui duh blând şi liniştit. Numai ce vine „din omul ascuns al inimii“ va influenţa viaţa în mod potrivit.

Versetele 5 şi 6. Sfintele femei de altădată sunt citate ca exemplu pentru soţiile creştine de astăzi. Ele sperau în Dumnezeu, se împodobeau cu un duh blând şi liniştit şi erau supuse soţilor lor. Sara îşi dovedea ascultarea şi supunerea faţă de soţul ei numindu‑l domn, după obiceiul de atunci. Soţiile care speră în Domnul, care se supun soţilor lor şi care fac binele fără să se teamă de consecinţe sunt, în caracterul lor, fiicele Sarei.

Versetul 7. Soţul creştin trebuie să locuiască împreună cu soţia lui, fiind conştient că relaţia lor a fost instituită de Dumnezeu şi nu numai după gândurile şi obiceiurile omeneşti. Trebuie să o onoreze ca fiind mai fragilă, ca pe un vas mai slab şi având nevoie, prin urmare, de mai multă grijă şi protecţie. Independent de diferenţele de constituţie, soţul şi soţia sunt împreună‑moştenitori ai harului vieţii. Soţul trebuie deci să dea soţiei lui toată onoarea, pentru ca să nu fie niciun nor între ei care să le împiedice rugăciunile.

Simţăminte potrivite în cercul creştin
—1 Petru 3.8,9

Versetul 8. După ce a dat îndemnuri speciale pentru creştini în relaţiile lor individuale, apostolul încheie punând înaintea noastră calităţile care ar trebui să caracterizeze cercul creştin din care fac parte toţi creştinii. În lume domneşte neînţelegerea, dar în cercul creştin ar trebui să fie unitate: „Fiţi toţi cu acelaşi gând“. Alte pasaje ne învaţă că acest „acelaşi gând“ în părtăşia creştină nu poate exista decât dacă fiecare în mod individual este îmbrăcat cu un duh de smerenie – al gândirii care era în Hristos Isus (Filipeni 2.2‑5). Aproape toate neînţelegerile dintre credincioşi sunt cauzate de vanitate şi de înfumurarea nejudecată a cărnii, care caută întotdeauna să fie prima şi cea mai preţuită (Luca 22.24). Dacă nu avem gândul lui Hristos, ori vor fi conflicte, ori vom forma o falsă unitate în jurul propriilor noastre idei.

Având acelaşi gând, şi acesta fiind cel al Domnului, vom fi conduşi în mod natural să fim miloşi. „Îndurările Domnului nu se sfârşesc. Ele sunt noi în fiecare dimineaţă“ (Plângeri 3.22,23). Neînţelegerile foarte mici dintre fraţi pot să împiedice sentimentele noastre de compasiune. Deci, pentru ca acestea să nu înceteze, trebuie să fie motivate de dragoste. De aceea îndemnul următor este: „Fiţi … plini de dragoste frăţească“. Nu este vorba aici să iubim după normele omeneşti ca în relaţiile naturale, oricât de corecte ar fi ele la locul lor, ci de a iubi ca fiind uniţi împreună în relaţiile divine ale familiei lui Dumnezeu.

Dragostea divină îl va conduce pe creştin să fie milos şi smerit. Dragostea omenească conţine adesea un puternic element de egoism. Dragostea divină ne va îndemna să luăm parte la durerile altora, uitând de noi înşine. La fel şi Hristos, nu S‑a gândit la confortul şi la siguranţa Sa, ci S‑a întors în Iudeea unde oamenii căutau să Îl omoare cu pietre, pentru a plânge alături de cele două surori puse la încercare de moartea fratelui lor (Ioan 11.8,35).

Versetul 9. Dacă cineva încearcă să ne facă rău sau să ne ocărască, să nu întoarcem rău pentru rău sau insultă pentru insultă, ci dimpotrivă, să binecuvântăm. Viaţa noastră practică în sfera creştină trebuie să fie călăuzită de faptul că suntem chemaţi să moştenim binecuvântarea. Conştienţi de harul cu care am fost binecuvântaţi din abundenţă, ar trebui să fim gata să binecuvântăm pe alţii, chiar dacă ne‑au insultat.

Dacă aceste îndemnuri simple ar fi puse în practică, virtuţile lui Hristos ar fi arătate în cercul celor care Îi aparţin. De ce sunt ele date, dacă nu pentru a pune în evidenţă frumuseţile lui Hristos? El a străbătut această lume însufleţit de acest sentiment de smerenie; mâna Sa era întotdeauna gata să ajute, condusă de o inimă plină de dragoste divină. Nimeni nu a fost niciodată mai milos şi mai smerit decât Hristos. El niciodată nu a întors rău pentru rău; dimpotrivă, împărţea binecuvântarea celor despre care a trebuit să zică: „Ei mi‑au întors rău pentru bine şi ură pentru dragostea mea“ (Psalmul 109.5).

Guvernarea morală a lui Dumnezeu
—1 Petru 3.10‑13

Versetele 10‑13. După ce a pus înaintea noastră minunatele trăsături morale care L‑au caracterizat pe Hristos şi care ar trebui să fie cele ale părtăşiei creştine, apostolul ne încurajează să ne angajăm cu toată inima în viaţa creştină şi să refuzăm răul, amintindu‑ne principiile neschimbătoare ale guvernării morale a lui Dumnezeu. Chiar esenţa guvernării, fie omenească, fie divină, este de a‑i proteja şi de a‑i binecuvânta pe cei care fac binele, precum şi de a‑i pedepsi pe cei care fac răul. Prea adesea guvernarea omenească este atinsă de corupţie şi de violenţă, astfel încât cel drept are de suferit, iar cel rău scapă nepedepsit. La Dumnezeu, totul este desăvârşit; guvernarea Lui se exercită fără a privi la înfăţişare, răsplătind fiecăruia, credincios sau necredincios, după faptele lui.

Harul lui Dumnezeu nu pune deoparte guvernarea lui Dumnezeu; nu ieşim de sub influenţa ei devenind creştini. Suntem obiecte ale harului, dar rămâne adevărat că vom secera ceea ce semănăm. Nu ne putem folosi de creştinism pentru a acoperi răul.

Creştinismul ne propune o viaţă de binecuvântare în comuniune cu Dumnezeu. Această viaţă a fost trăită desăvârşit de Domnul Isus; ea este prezentată ca fiind „calea vieţii“, trasată în Psalmul 16, o viaţă care are o bucurie spirituală profundă, pentru că Domnul poate să zică despre ea: „Frânghiile de măsurat mi‑au căzut în locuri plăcute“ (versetul 6). Deci, dacă un creştin vrea să trăiască această viaţă şi „să vadă zile bune, să‑şi păzească limba de rău şi buzele de a rosti viclenie; şi să se abată de la rău şi să facă binele; să caute pacea şi s‑o urmărească“. Făcând aceasta, va descoperi că este binecuvântat, în conformitate cu guvernarea lui Dumnezeu, în timp ce acela care face răul va suferi, pentru că, potrivit principiilor neschimbătoare ale acestei guvernări, „ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre cererile lor; dar faţa Domnului este împotriva celor care fac rău“. Pe de altă parte, „cine este acela care vă va face rău, dacă sunteţi imitatori ai binelui?“. Chiar şi lumea este capabilă să aprecieze un om care îşi urmează în linişte calea, făcând binele.

Cu toate acestea, dacă a face binele conduce la prosperitate, iar a face răul la pedeapsă, ne putem întreba de ce, în această lume, cel drept suferă atât de des, în timp ce aceia care fac răul par să prospere? Cum se face că tocmai în epistola care ne spune că bunăvoinţa lui Dumnezeu este peste cel drept, suferinţele copiilor lui Dumnezeu sunt puse înaintea noastră cu mai multe detalii decât în oricare alt loc din Scriptură? Cum se face că imediat după versetele care promit „zile bune“ celui care face binele, citim că a face binele poate antrena suferinţă?

Avem răspunsul la aceste întrebări, dacă ne amintim că în timpul zilei harului, guvernarea lui Dumnezeu este morală şi, în general, nu este directă şi imediată. Ea este cu adevărat o guvernare morală în sensul că binele este răsplătit cu binecuvântări spirituale mai degrabă decât cu prosperitate materială, astfel încât, deşi pune înaintea noastră posibilitatea de a suferi pentru dreptate, apostolul poate, cu toate acestea, să adauge: „ferice de voi“.

Astăzi guvernarea lui Dumnezeu nu este neapărat directă, pentru că suferinţele şi pedeapsa care sunt consecinţa răului nu sunt întotdeauna imediate şi vizibile. Pentru a vedea rezultatul final al guvernării lui Dumnezeu – fie în binecuvântarea celor care fac binele, fie în pedepsirea celor care fac răul – trebuie să privim dincolo de timpul prezent şi să aşteptăm lumea viitoare.

În timp ce guvernarea lui Dumnezeu se exercită în toată perfecţiunea ei absolută, ea este în prezent în mare parte ascunsă, iar cineva a zis: «Este nevoie de credinţă pentru a accepta faptul că guvernarea morală a lui Dumnezeu prevalează asupra oricărei confuzii». De ar putea credinciosul să îşi amintească faptul că, în ciuda aparenţelor contrare, rămâne întotdeauna adevărat că a face binele va duce la binecuvântare şi la suferinţe! În zilele noastre, aceste lucruri pot fi experimentate împreună într‑o anumită măsură, dar în lumea viitoare, binecuvântarea va fi pe deplin cunoscută.

Suferinţa pentru dreptate—1 Petru 3.14–4.7

Primul capitol ne‑a amintit că un credincios poate suferi sub disciplinarea lui Dumnezeu, pentru încercarea credinţei sale. Al doilea capitol ne‑a învăţat că putea fi chemat să sufere din pricina conştiinţei faţă de Dumnezeu (2.19). Porţiunea din epistolă pe care o abordăm dezvoltă marele subiect al suferinţelor pentru dreptate.

Creştinul este privit ca umblând pe urmele lui Hristos (2.21) şi, din acest motiv, străbate lumea ca străin şi călător; el se abţine de la poftele carnale care se războiesc împotriva sufletului; se păzeşte să folosească viclenia; se abate de la rău şi face binele; caută pacea. Dacă umblă astfel, se va bucura, potrivit guvernării lui Dumnezeu, de bunăvoinţa Domnului şi va evita în mare măsură tulburările pe care oamenii le atrag asupra lor printr‑o purtare rea. Cu toate acestea, într‑o lume rea, creştinul poate avea de suferit pentru dreptate; aceasta confirmă în mod clar că guvernarea lui Dumnezeu nu se va manifesta întotdeauna pe deplin înainte ca dreptatea să domnească în Mileniu. Diavolul nu este încă alungat din lume, iar răul continuă să domine, astfel încât, pe de o parte, dacă urmărirea dreptăţii are ca rezultat întotdeauna bunăvoinţa lui Dumnezeu, ea poate, pe de altă parte, să stârnească împotrivire, în măsura în care, făcând binele, creştinul stă în calea intereselor oamenilor din lume.

Versetul 14. Dacă suntem deci chemaţi să suferim pentru dreptate, să nu gemem din cauza sorţii noastre, ci mai degrabă să ne bucurăm. Să urmăm exemplul lui Pavel şi al lui Sila care, la miezul nopţii, după ce fuseseră persecutaţi la Filipi, puteau să‑L laude pe Dumnezeu prin cântări, deşi fuseseră aruncaţi în închisoare pe nedrept pentru că lezaseră interesele câtorva persoane rău intenţionate. Cu toate acestea, există pericolul de a ne angaja pe o cale nedreaptă de teama consecinţelor. De aceea suntem îndemnaţi să nu ne temem de oameni şi să nu ne tulburăm gândindu‑ne la ce s‑ar putea întâmpla dacă acţionăm corect.

Versetul 15. Sfinţindu‑L pe Domnul în inimile noastre, vom fi păziţi de a ceda nedreptăţii. Dacă dăm Domnului locul care Îi aparţine în inimile noastre, ne vom bucura de conştienţa prezenţei Sale, care ne va susţine înaintea oamenilor. Astfel, nu numai că nu vom fi tentaţi să cedăm la ceea ce ştim că este rău, pentru a evita să avem neplăceri, ci vom putea să dăm o mărturie concretă pentru adevăr, făcând cunoscut cu blândeţe şi cu teamă motivul speranţei noastre. Acţionând într‑un duh de blândeţe, nu vom ofensa pe nimeni căutând să ne impunem pe noi înşine şi opiniile noastre; lucrând în teamă înaintea lui Dumnezeu, vom avea îndrăzneala de a menţine adevărul. Fiindcă nu avem niciun motiv să ne temem de ceea ce se tem oamenii (versetul 14), se cuvine să umblăm în teamă sfântă de Dumnezeu.

Versetul 16. Pe de altă parte, pentru a suferi pentru dreptate şi a mărturisi înaintea oamenilor, ne trebuie „o conştiinţă bună“ înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Dacă încercăm să ne împotrivim duşmanului cu o conştiinţă rea, nu facem decât să ne expunem ruşinii şi înfrângerii. Cu o conştiinţă bună, prin purtarea noastră creştină consecventă, îi vom da de ruşine pe cei care ne defăimează.

Versetele 17 şi 18. Este deci clar că noi, cei credincioşi putem avea de suferit făcând binele; dar chiar şi atunci, să ne amintim că este „voia lui Dumnezeu“. Voinţa rea a oamenilor ne poate cauza suferinţă, dar numai dacă voinţa lui Dumnezeu îngăduie aceasta. Ar trebui să căutăm întotdeauna gândul lui Dumnezeu în suferinţă, amintindu‑ne că este mai bine să suferim „făcând binele, decât făcând răul“. Dacă greşim şi facem răul, este mai bine să suferim din cauza aceasta, decât ca falimentul nostru să fie ignorat. Totuşi nu există nicio scuză pentru creştinul care face răul şi care trebuie să sufere din această cauză, pentru că „Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh“. Fiind aduşi la Dumnezeu, îndreptăţiţi de toate păcatele noastre, avem privilegiul de a trăi o viaţă nouă în Duhul şi de a face astfel binele, chiar dacă uneori ni se poate întâmpla să suferim „făcând binele“.

Versetele 19 şi 20. Pentru a‑i încuraja pe aceşti credincioşi iudei în suferinţele lor deosebite, apostolul face o paralelă între vremea lor şi zilele care au precedat potopul. Hristos nu era prezent atunci în mod personal, dar a predicat prin Duhul lui Dumnezeu oamenilor din acea vreme prin gura lui Noe (Geneza 6.3; 2 Petru 2.5). Astăzi, Hristos nu mai este pe pământ, dar a venit Duhul, iar evanghelia este vestită prin slujitorii Domnului (Fapte 1.8). În zilele lui Noe, oamenii, în ansamblul lor, au fost neascultători, neprimind predicarea, iar duhurile lor sunt acum în închisoare, aşteptând o judecată încă şi mai mare: judecata celor morţi. La fel, naţiunea iudaică, în ansamblul ei, a respins în întregime predicarea lui Hristos prin Duhul (Fapte 7.51‑53). În zilele premergătoare potopului era timpul îndelungii‑răbdări a lui Dumnezeu, când, înainte să vină judecata, Dumnezeu a aşteptat să‑i binecuvânteze pe oameni; la fel, şi astăzi este ziua harului lui Dumnezeu, care precedă judecata viitoare. În zilele potopului, puţine persoane au fost salvate de judecata care a lovit lumea; la fel astăzi: o rămăşiţă este ferită de judecata guvernamentală care s‑a abătut asupra naţiunii lui Israel şi de judecata încă şi mai mare care îi aşteaptă pe cei vii şi pe cei morţi (capitolul 4.5).

Cei care au scăpat de judecată în zilele lui Noe au fost salvaţi „prin apă“. Lumea întreagă din timpul lui Noe a fost sub judecata morţii prin potop. Noe şi cei care erau cu el au scăpat de judecată trecând prin apele judecăţii. Hristos a intrat în moarte şi a înviat, iar credinciosul este achitat de judecată trecând prin ea în Persoana Înlocuitorului Său. Noe a intrat într‑o lume nouă, izbăvit de judecată; la fel, Hristos înviat este dincolo de judecată, iar credinciosul, în conştiinţa sa, este eliberat de orice teamă de judecata meritată, văzând că înaintea lui Dumnezeu este curăţit de toate păcatele – şi de judecata care i se cuvenea – fiind desăvârşit precum Hristos Însuşi.

Versetul 21. Acest fapt, de a fi despărţiţi de o lume vinovată şi de a scăpa de judecată trecând prin apele judecăţii, este clar prezentat în imagine în istoria potopului. Pe de altă parte, apostolul ne spune că aceste mari adevăruri sunt deopotrivă prezentate în imagine în botez. Avem deci, în acest pasaj, imaginea în potop şi antitipul[1] în botez; faptul în sine este moartea şi învierea lui Hristos. În botez, trecem prin apă, şi astfel, în mod exterior, suntem despărţiţi de lumea plasată sub judecată, pentru a fi introduşi într‑o sferă nouă, dincolo de judecată. Făcând aluzie la spălarea ceremonială sub lege, apostolul ne previne că, în referirea pe care o face la botez, nu se foloseşte de acesta ca de un antitip al purificării ceremoniale exterioare a trupului prin spălările levitice, ci ca de o imagine a morţii lui Hristos prin care obţinem o bună conştiinţă înaintea lui Dumnezeu.

Versetul 22. Ultimul verset al capitolului ne face cunoscută plinătatea mântuirii care ne aparţine prin moartea şi învierea lui Hristos. Aceasta este prezentată în Hristos ca Om aflat în cer, aşezat în locul autorităţii supreme – la dreapta lui Dumnezeu – toate celelalte puteri fiindu‑I supuse. Hristos a intrat în moarte şi în judecată şi a obţinut o victorie atât de desăvârşită, încât nicio putere din univers nu‑L poate împiedica să‑Şi ocupe locul în glorie.

Apostolul continuă subiectul suferinţelor pentru dreptate în primele versete din capitolul 4. Revenind asupra afirmaţiei că este mai bine să suferi făcând binele decât făcând răul, el face un contrast între creştini şi oamenii din această lume. El arată că un creştin trebuie să fi sfârşit cu păcatul şi să trăiască restul vieţii pentru voia lui Dumnezeu. Astfel viaţa sa ca şi creştin va fi în contrast absolut cu viaţa sa trecută, când era nemântuit, ca şi cu viaţa pe care o duc oamenii în lume – o viaţă dominată de păcat sau de voia cărnii.

Capitolul 4. Versetul 1. Pentru a‑l încuraja pe creştin să termine cu păcatul sau cu satisfacerea voii proprii, apostolul Îl pune înaintea noastră pe Hristos ca Modelul nostru desăvârşit. Hristos a venit în lume pentru a face voia lui Dumnezeu; şi, deşi nu a avut păcat în El – aşa cum este cazul nostru – totuşi a fost ispitit până la extrem de păcatul din afara Sa. Toate puterile potrivnice care se pot concepe s‑au dezlănţuit împotriva Lui: împotrivirea păcătoşilor, puterea diavolului, cerinţele legitime ale relaţiilor naturale, ignoranţa ucenicilor şi, în final, puterea morţii; toate s‑au coalizat împotriva lui Hristos pentru a încerca să‑L abată de pe calea de ascultare desăvârşită faţă de voia Tatălui. El S‑a împotrivit tuturor ispitelor, alegând mai degrabă moartea decât neascultarea şi aceasta deopotrivă când, cum a zis cineva, «moartea avea caracterul de mânie împotriva păcatului şi de judecată. Oricât de amar a fost paharul, El a ales mai degrabă să‑l bea, decât să nu împlinească în întregime voia Tatălui şi să nu‑L glorifice». Suferind mai degrabă moartea decât să cedeze principiului păcatului, El a terminat cu păcatul pentru totdeauna, murind.

Duşmanul face fără încetare mari eforturi pentru a‑i împinge pe credincioşi în păcat, ispitindu‑i să‑şi satisfacă poftele carnale sub o formă sau alta. El cunoaşte punctele slabe ale fiecăruia dintre noi şi ne ispiteşte în consecinţă. Pentru a ne împotrivi ispitelor sale, suntem îndemnaţi să ne înarmăm împotriva păcatului, având aceeaşi gândire ca Hristos – gândirea de a suferi mai degrabă, decât de a ceda păcatului. Dacă cedăm, carnea nu suferă; dimpotrivă, este satisfăcută; dar, cedând, păcătuim şi, la timpul cuvenit, vom suferi consecinţele guvernamentale ale păcatului. Dacă refuzăm să cedăm păcatului, carnea suferă, însă am terminat cu păcatul şi trăim pentru voia lui Dumnezeu, savurând binecuvântarea care este legată de o astfel de atitudine.

Versetul 2. A sfârşi cu păcatul, oricât de corectă este această atitudine, ea nu constituie decât aspectul negativ al lucrurilor; apostolul începe acum să vorbească şi de latura pozitivă a vieţii creştine. Convertirea împarte aici viaţa în două perioade distincte: prima, „timpul deja scurs“, iar a doua, „restul timpului în carne“. Cu privire la timpul care ne rămâne de trăit, singurul lucru care se cuvine, cum zice apostolul, este să nu mai trăim pentru poftele oamenilor, ci pentru voia lui Dumnezeu. Ne înarmăm împotriva lui Satan hotărând mai degrabă să suferim decât să păcătuim şi întorcându‑ne spre Dumnezeu cu dorinţa de a face voia Sa.

Versetul 3. Timpul deja scurs din viaţa noastră a fost marcat de împlinirea voii noastre proprii, iar caracterul acestei voinţe se manifesta prin umblarea noastră. Aceşti credincioşi iudei umblaseră după voia naţiunilor, dedându‑se aceloraşi excese, arătând clar că voia unui iudeu neconvertit este la fel cu cea a unui păgân.

Versetul 4. Oamenii din lume se miră că cei care sunt credincioşi se abţin de la satisfacerea cărnii, refuzând să trăiască la fel ca ei în aceeaşi revărsare de desfrâu care caracterizează lumea fără Dumnezeu. Necunoscându‑L pe Dumnezeu, nici dorinţele şi sentimentele firii noi, care fac poftele cărnii respingătoare pentru cel credincios, ei nu pot decât să atribuie un motiv rău celor care nu vor să îi urmeze în viaţa lor de desfrâu. Astfel, diavolul, incapabil să aprecieze bunătatea, a insinuat înaintea lui Dumnezeu că smerenia lui Iov nu era adevărată, că Iov se abţinea de la rău nu pentru că ura răul sau pentru că Îl iubea pe Dumnezeu, ci pur şi simplu pentru că găsea avantajos să nu se lase pradă exceselor.

Capitolul precedent ne‑a învăţat că lumea atribuie în mod fals răul celui credincios şi că îl condamnă apoi pentru că a făcut răul (3.16). Aici, dimpotrivă, lumea îl condamnă pe credincios pentru că refuză să facă răul. Astfel, independent de ceea ce face sau nu face credinciosul, firea căzută a omului este dovedită ca fiind în opoziţie cu tot ceea ce este de la Dumnezeu.

Versetul 5. Omul îşi poate satisface poftele şi, în acelaşi timp, să‑i vorbească de rău pe cei care se tem de Dumnezeu; dar Dumnezeu nu este indiferent la viaţa lor nelegiuită, nici la felul în care ei îi tratează pe ai Săi. Ei vor avea de dat socoteală lui Dumnezeu, care este gata să‑i judece pe cei vii, ca şi pe cei morţi.

Versetul 6. Pentru aceasta, evanghelia a fost vestită celor care sunt acum morţi, pentru ca, pe de o parte, să poată fi judecaţi cei care, fiind avertizaţi, refuză evanghelia şi continuă să trăiască potrivit oamenilor în ceea ce priveşte carnea şi, pe de altă parte, ca cei care primesc evanghelia să poată fi binecuvântaţi şi, părăsind viaţa lor trecută, să trăiască potrivit lui Dumnezeu după duh. Dumnezeu vesteşte harul, dar nu renunţă la guvernarea Sa prin care răul este tratat cu dreptate. Acest verset nu înseamnă că Evanghelia a fost vestită oamenilor după moartea lor. Ea a fost vestită celor vii care acum sunt morţi. Ar fi absurd a sugera că cei morţi puteau trăi fie potrivit poftelor cărnii, fie în puterea Duhului.

Versetul 7. În acest verset, apostolul rezumă atitudinea creştinului faţă de lumea pe care o străbate. Este o lume caracterizată de excese şi de orgii. Oamenii îşi fac în acestea propria lor voie, îşi satisfac poftele şi îl vorbesc de rău pe creştin, care trebuie în acest caz să sufere pentru dreptate, să sufere cu răbdare şi să sufere în carne, mai degrabă decât să cedeze păcatului. În faţa răutăţii lumii şi a propriilor sale suferinţe, creştinul trebuie să‑şi amintească faptul că sfârşitul tuturor lucrurilor s‑a apropiat, cu tot ce implică el: judecata pentru cei nemântuiţi, binecuvântarea pentru cei credincioşi, chemarea lor la a fi cumpătaţi şi veghetori în vederea rugăciunii, nevoia de sobrietate în vederea sfârşitului către care converg toate lucrurile, nevoia de veghere faţă de tot ce ne înconjoară şi necesitatea rugăciunii în relaţie cu Dumnezeu.

Manifestări potrivite în cercul creştin
—1 Petru 4.8‑11

Partea epistolei la care tocmai am privit ne‑a dat o imagine solemnă a lumii care se lasă pradă satisfacerii poftelor cărnii, în contrast cu cei care fac voia lui Dumnezeu şi care mai degrabă suferă decât să păcătuiască. Versetele la care ajungem acum ne introduc în cercul creştin, pentru a învăţa acolo purtarea care se potriveşte în mijlocul celor credincioşi.

Versetul 8. Dacă poftele caracterizează sfera lumii (versetul 2), dragostea este caracterul dominant al părtăşiei creştine. Şi alte calităţi vor străluci în acest cerc, dar cea care le încununează pe toate, cea fără de care celelalte sunt zadarnice, este dragostea; de aceea, zice apostolul, „întâi de toate [să aveţi] dragoste fierbinte între voi“. Pentru a treia oară în decursul epistolei, apostolul prezintă dragostea ca fiind calitatea predominantă a părtăşiei creştine (vezi capitolul 1.22; 3.8).

Dragostea este departe de a fi indiferentă faţă de păcat; dar dragostea nu expune păcatele când nu este absolut necesar şi nu se bucură de falimentul altora. Pe cât posibil, ea se ocupă de păcate într‑o sferă privată, ca să nu fie făcute public în mod inutil. Când au fost puse în lumină şi judecate, dragostea nu mai vorbeşte de ele şi nu le divulgă. Dragostea nu face rău, nu lucrează cu viclenie. Dragostea acoperă o mulţime de păcate. „Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate fărădelegile“, zice înţeleptul (Proverbe 10.12).

Versetul 9. Mai mult, într‑un cerc în care nu mai suntem străini unii faţă de alţii, ci uniţi prin legăturile lui Hristos, dragostei îi va plăcea să arate ospitalitate, potrivit ocaziei care se prezintă, iar acolo unde dragostea arzătoare este reală, aceasta se va arăta fără murmur.

Versetele 10 şi 11. După ce a examinat folosirea mijloacelor pământeşti şi temporare, apostolul dă porunci cu privire la folosirea darurilor spirituale. Fiecare, după cum a primit un dar, este responsabil să se folosească de el slujind ca un administrator al harului lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu, în convingerea că aduce un mesaj care transmite gândul lui Dumnezeu pentru momentul prezent. Nu numai că exprimă adevărul conform cuvintelor lui Dumnezeu, ci transmite gândul lui Dumnezeu: „ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu“.

Apostolul face pe de altă parte distincţie între a sluji şi a vorbi. Induşi în eroare, cel mai probabil de faptul că în creştinătate predicarea este ţinută la loc de cinste, suntem înclinaţi să limităm slujirea doar la aspectul predicării Cuvântului, în timp ce ea include un ansamblu de lucrări ce se manifestă în favoarea copiilor lui Dumnezeu, în care predicarea are puţin loc sau chiar deloc. Cu siguranţă că un cuvânt exprimat este o slujbă, dar aceasta din urmă cuprinde mai mult decât faptul de a vorbi.

Oricare ar fi forma slujirii, ea trebuie să fie îndeplinită după capacitatea pe care o dă Dumnezeu. Capacităţile naturale sunt deci recunoscute ca venind de la Dumnezeu. În harul Său, Dumnezeu dă daruri spirituale, dar le acordă „fiecăruia după puterea lui“. (Matei 25.15). Cineva a zis, şi aceasta este adevărat, că «nicio capacitate nu este în ea însăşi un dar; dar darul spiritual nu exclude capacitatea naturală». Vedem cum Dumnezeu, care i‑a dat un dar lui Pavel, a recunoscut capacitatea sa naturală de a prezenta învăţătura în mod sistematic. Petru, din fire probabil mai apt de a se ocupa de viaţa practică cotidiană, a primit un dar în acord cu capacitatea sa; prin urmare, slujba sa este aproape în întregime practică.

Oricare ar fi darul spiritual, forma slujirii şi capacitatea naturală, toate trebuie folosite pentru gloria lui Dumnezeu, „pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu“. Trebuie să ne ferim de vanitatea cărnii, care este gata să se folosească de aceste lucruri pentru a se înălţa pe sine.

Acest tablou minunat al cercului creştin prezintă o părtăşie a credincioşilor caracterizaţi înainte de toate de dragostea unora faţă de ceilalţi. Ospitalitatea răspunde nevoilor temporare, iar diferite daruri ale harului variat al lui Dumnezeu sunt exercitate pentru binecuvântarea tuturor. Dumnezeu este atunci glorificat „în toate“, toţi fiind uniţi împreună „prin Isus Hristos, ale Căruia sunt gloria şi puterea, în vecii vecilor! Amin“.

Suferinţa pentru Numele lui Hristos
—1 Petru 4.12‑19

Apostolul a vorbit până aici de suferinţele cauzate de dorinţa de a păstra o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu (2.19), precum şi de suferinţele pentru dreptate (3.14). Acum el abordează suferinţele pentru Numele lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos prin viaţa şi prin cuvintele lor atrăsese focul persecuţiei asupra acestor credincioşi iudei.

Versetele 12‑14. Este cu siguranţă drept ca lumea, trăind după poftele ei, fără teamă de Dumnezeu, să fie judecată. Dar ar putea părea ciudat că cel credincios, care se abţine de la poftă, care caută să facă voia lui Dumnezeu, care umblă cu cumpătare şi cu veghere, dându‑şi silinţa să Îl glorifice pe Dumnezeu în toate lucrurile, trebuie să treacă printr‑o încercare de foc. Totuşi, aceasta nu îi surprinde decât pe credincioşii care privesc încercarea în raport cu ei înşişi. Dacă ar privi‑o în relaţie cu Hristos, Cel în care au crezut, Cel care le‑a devenit scump şi pe care Îl iubesc, nu le‑ar mai părea ca ceva extraordinar, inexplicabil, pentru că Hristosul pe care Îl urmează credinciosul este un Hristos respins, care a suferit în această lume şi al Cărui Nume este necinstit printre oameni. Ei traversau focul persecuţiei deoarece mărturiseau Numele lui Hristos şi, înainte de toate, deoarece arătau în viaţa lor însuşirile Sale desăvârşite, după cum spune apostolul: „În ce vă priveşte pe voi, [El este] glorificat“[2]. Acesta era un răspuns la rugăciunea Domnului, când a spus Tatălui: „Eu sunt glorificat în ei“ (Ioan 17.10).

Iată ce stârneşte împotrivirea diavolului şi a lumii, pentru care orice mărturie pentru gloria lui Hristos este intolerabilă. Cu cât mărturia adusă cu privire la Hristos şi la însuşirile Sale desăvârşite va fi mai fidelă, cu atât credincioşii vor avea mai mult de suferit.

Aceste suferinţe fiind pentru Hristos, ele ar trebui să fie mai degrabă un motiv de bucurie decât de mirare. „Bucuraţi‑vă“, zice apostolul, „după cum aveţi parte de suferinţele lui Hristos“; şi: „Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi“. De aceea, la fel cum suferinţele şi ocara lui Hristos îşi găsesc răspunsul în glorie, cei care suferă pentru Numele Său vor avea parte de gloria Sa în ziua descoperirii Sale. Dacă cel sfânt ar putea înţelege în toată dimensiunea ei această glorie viitoare, i‑ar fi uşor „să se bucure cu mare bucurie“ în mijlocul suferinţelor. Cea mai mică suferinţă prin care Dumnezeu poate îngădui ca ai Săi să treacă pentru Numele lui Hristos este o dovadă a gloriei viitoare. Duhul gloriei, Duhul lui Dumnezeu, care a venit din glorie, se odihnea peste aceşti sfinţi în suferinţă şi era arvuna gloriei viitoare. Lumea Îl poate defăima pe Hristos, dar, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, El este glorificat în sfinţi.

S‑ar putea argumenta că o asemenea persecuţie era un lucru normal în zilele apostolului, când credincioşii erau confruntaţi cu opoziţia ucigătoare a iudaismului şi cu oribila corupţie a păgânismului, dar că astăzi, pentru noi, care facem parte din creştinătatea în care Hristos este recunoscut, totul s‑a schimbat. Numai cei care consideră creştinătatea în aspectul său exterior pot avansa un asemenea argument. Este adevărat, creştinătatea a ridicat numeroase clădiri somptuoase, aşa‑zis în onoarea lui Hristos, şi este angajată în multe lucrări de binefacere în Numele Său. Putem deci să fim împinşi să credem, în mod greşit, că Hristos este onorat şi că nu mai este defăimat. Dar ştim că această creştinătate este în întregime decăzută şi că masa mărturisitoare este o pricină de dezgust pentru Hristos. Ca şi în zilele apostolului, şi astăzi El este blasfemiat de lumea religioasă în ansamblul ei. Orice martor adevărat al lui Hristos este de nesuportat pentru formalismul sistemelor ecleziastice omeneşti, pentru materialismul protestantismului, ca şi pentru superstiţia Romei. Mărturisitorii fără viaţă, fie ei catolici sau protestanţi, întotdeauna au persecutat şi vor persecuta pe martorii credincioşi al lui Hristos. Rămâne adevărat că „toţi care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi“ (2 Timotei 3.12).

Versetele 15 şi 16. Suntem apoi puşi în gardă cu privire la posibilitatea ca un credincios să sufere pentru că a făcut răul. Deşi suntem creştini, dacă facem răul, vom suferi sub guvernarea lui Dumnezeu, şi aceasta cu atât mai mult cu cât suntem creştini. Poate că nu cădem în greşelile cele mai grosolane, ci suferim „ca unul care se amestecă în treburile altora“. Aceasta nu va face decât să ne acopere de ruşine. A suferi „ca şi creştin“ nu este un motiv de ruşine, ci mai degrabă o ocazie de a‑L glorifica pe Dumnezeu.

Versetele 17 şi 18. Faptul că un credincios poate suferi ca făcând răul este o dovadă că guvernarea lui Dumnezeu nu se limitează la lume. Am văzut că lumea va avea de dat socoteală lui Dumnezeu, Cel care este gata să judece pe cei vii şi pe cei morţi. Acum însă judecata începe chiar de la casa lui Dumnezeu. A trece sub tăcere răul în propria Sa casă ar fi contrar naturii lui Dumnezeu. Această judecată a lui Dumnezeu, în relaţie cu casa Sa, este în întregime guvernamentală şi se aplică timpului prezent. Ea are referire la credincioşi, pentru că apostolul nu are în vedere decât „pietrele vii“. Un solemn exemplu al acestor căi guvernamentale ne este dat în cazul adunării din Corint. Din cauza purtării desfrânate a unora, Dumnezeu a trebuit să aplice pedeapsa; după cum citim: „De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm“ (1 Corinteni 11.30).

Mai mult, dacă Dumnezeu nu‑i cruţă pe ai Săi, atunci „care va fi sfârşitul acelora care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?“. Dacă cel drept este mântuit cu greu, trecând prin încercările, împotrivirile şi pericolele acestei lumi, pentru a fi introdus în glorie, care va fi soarta celui neevlavios şi păcătos?

Versetul 19. Dacă cel credincios trebuie să umble pe o cărare presărată cu atâtea greutăţi, pericole şi împotrivire, este clar că nu va putea niciodată, prin puterile lui, să străbată în siguranţă pustiul acestei lumi. Numai puterea lui Dumnezeu îl poate sprijini. De am putea să ajungem toţi la această concluzie, iar în prezenţa suferinţei, oricare ar fi forma pe care o îmbracă ea, să Îi încredinţăm Lui sufletele noastre. Dar să nu uităm să facem „ce este bine“, chiar dacă aceasta implică suferinţe; căci numai făcând binele vom avea încredere să ne abandonăm cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Aici este vorba de felul cum suntem protejaţi în această lume, de aceea ne adresăm lui Dumnezeu ca unui credincios Creator, Cel care este „Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor“ (1 Timotei 4.10).

Relaţii potrivite în cercul creştin
—1 Petru 5.1‑7

Apostolul se întoarce din nou către cercul creştin, cu îndemnuri speciale pentru două categorii de persoane: pentru bătrâni şi pentru tineri. Faptul că li se adresează şi tinerilor arată clar că foloseşte termenul „bătrâni“ nu în sens oficial, ci ca pe un termen ce‑i caracteriza pe cei care, prin vârsta şi experienţa lor, erau fraţi mai în vârstă.

Versetele 1‑3. Petru însuşi era un bătrân şi, mai mult, avea calificativele unui apostol, fiindcă fusese martor al patimilor lui Hristos; în plus, era părtaş al gloriei care urmează să fie descoperită (Fapte 1.21,22). El este deci în măsură să ne îndemne, având experienţa unui bătrân combinată cu autoritatea unui apostol.

Bătrânii sunt îndemnaţi să păstorească turma lui Dumnezeu. A păstori implică mai mult decât a hrăni; este vorba de a conduce şi de a da din belşug toate îngrijirile necesare oilor. Gândul Domnului este în mod clar ca ai Săi să fie vizitaţi şi îngrijiţi. Când era pe pământ, era plin de milă văzând starea nenorocită a poporului Său pământesc, fiinţe „necăjite şi risipite ca nişte oi fără păstor“ (Matei 9.36). Cât de puţin se manifestă astăzi aceste îngrijiri pastorale, lucru care este dovada stării joase şi nenorocite a poporului lui Dumnezeu!

„Turma lui Dumnezeu“ este cea care trebuie păstorită. Scriptura nu autorizează nicidecum pe un bătrân să vorbească despre copii ai lui Dumnezeu ca despre turma lui. Ce privilegiu pentru un frate bătrân de a putea, într‑o mică măsură, să aibă grijă de turma lui Dumnezeu! Dar ce grav este să abuzezi de acest privilegiu şi, în loc de a păstori turma, să te serveşti de ea pentru scopuri egoiste. Îndemnurile implică posibilitatea de a exercita supravegherea din constrângere, pentru un câştig ruşinos, sau într‑un spirit dominator, ca şi cum ar fi vorba de propriile noastre bunuri. De aceea bătrânii sunt îndemnaţi să exercite acest privilegiu de bunăvoie, fiind mai degrabă modele pentru turmă, decât stăpâni ai ei.

Apostolul pune înaintea bătrânilor chiar cuvintele pe care i le adresase Domnul, când îi zisese: „Păstoreşte oile Mele“ (Ioan 21.16). Pe de altă parte, aceste cuvinte fuseseră rostite chiar în momentul în care Petru fusese făcut să înţeleagă propria sa slăbiciune şi dependenţa lui totală de Domnul. Cineva a remarcat: «În momentul în care Domnul l‑a convins de totala sa incapacitate, i‑a încredinţat ce avea mai scump». Este evident că cel care caută să supravegheze turma pentru un câştig sau în spirit de dominaţie nu şi‑a învăţat niciodată propria nimicnicie. Numai când experienţa ne‑a învăţat propria noastră slăbiciune şi deci nevoia noastră de a depinde de Domnul, putem cu adevărat să fim supraveghetori ai altora. Vârsta şi experienţa sunt necesare pentru a supraveghea turma lui Dumnezeu. Moise a trebuit să petreacă patruzeci de ani în pustiu ca să cunoască slăbiciunea sa şi măreţia lui Dumnezeu, înainte de a fi trimis, la vârsta de optzeci de ani, să păstorească poporul lui Dumnezeu.

Versetul 4. Pentru a‑i încuraja pe toţi cei care se angajează în această slujire binecuvântată, apostolul spune despre credincioşie că va fi răsplătită. Este o slujire care probabil nu va pune în evidenţă slujitorul aici jos, şi care adesea va fi puţin apreciată de copiii lui Dumnezeu, dar va fi răsplătită prin „cununa, care nu se veştejeşte, a gloriei“, când Mai‑marele Păstor Se va arăta. Apostolul a vorbit de „patimile lui Hristos“ şi de gloria care se va arăta, de aceea lasă să se înţeleagă că spiritul de sacrificiu, cu măsura de suferinţă pe care supravegherea turmei le antrenează neapărat, vor fi răsplătite printr‑o cunună a gloriei. Alte pasaje vorbesc de o cunună a dreptăţii, ca răspuns la o umblare în dreptate practică, dar „gloria“ este întotdeauna prezentată ca rezultat al suferinţelor şi al renunţării de sine.

Versetele 5 şi 6. Tinerii sunt chemaţi să fie supuşi faţă de bătrâni şi toţi să fie încinşi cu smerenie unii faţă de alţii. Lucrarea mândriei, care ne‑ar împinge să ne înălţăm şi să căutăm un loc de întâietate printre copiii lui Dumnezeu, distruge adevărata comuniune în cercul creştin. Tolerarea mândriei duce la certuri şi la diviziune, pe când smerenia îi uneşte pe sfinţi. Smerenia îi fereşte pe fraţii mai în vârstă să domnească peste turma lui Dumnezeu şi îi menţine pe cei mai tineri în supunere faţă de cei bătrâni.

Cel mândru se va găsi negreşit mustrat în căile guvernamentale ale lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mândri. Luând un loc modest, cei smeriţi vor simţi ajutorul harului lui Dumnezeu. Cărnii îi place să iasă în evidenţă şi să caute un loc proeminent, pe când, dacă ne smerim sub mâna puternică a lui Dumnezeu, El ne va înălţa la timpul potrivit.

Versetul 7. În cercul creştin, Dumnezeu doreşte să fim eliberaţi de îngrijorări. Aceasta nu va fi posibil decât dacă aruncăm asupra Lui toată îngrijorarea noastră, cu conştienţa binecuvântată că El îngrijeşte de noi. Putem să greşim în purtarea de grijă pastorală unii faţă de ceilalţi, dar îndurările lui Dumnezeu nu se sfârşesc; „ele sunt noi în fiecare dimineaţă“ (Plângeri 3.22,23). Dacă păstorii eşuează şi oile se simt neglijate, şi unii şi ceilalţi trebuie să‑şi găsească mângâierea în aceste cuvinte: „El îngrijeşte de voi“.

Suferinţa din pricina împotrivirii diavolului—1 Petru 5.8‑14

Versetele 8 şi 9. Apostolul abordează o ultimă formă de suferinţă: cea care se datorează împotrivirii diavolului. El este vrăjmaşul şi calomniatorul poporului lui Dumnezeu, dar „Fiul lui Dumnezeu S‑a arătat ca să nimicească lucrările diavolului“. Deşi puterea diavolului a fost anulată la cruce, el însuşi nu a fost încă aruncat în iazul de foc. Ca un leu care dă târcoale şi răcneşte, el continuă să cutreiere pământul şi să se plimbe pe el (Iov 1.7; 2.2). Ca întotdeauna, scopul său este să distrugă. Cu privire la copiii lui Dumnezeu, prin eforturile lui încearcă să distrugă credinţa lor în Dumnezeu. Petru putea vorbi din experienţă, pentru că a fost un moment când Satan a vrut să‑l cearnă. I‑a fost îngăduit într‑adevăr să‑l cearnă pe Petru ca pe grâu, dar nu i‑a putut atinge credinţa, pentru că Domnul zisese: „M‑am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta“ (Luca 22.32). Acum Petru le poate spune altora că secretul pentru a se împotrivi lui Satan stă în faptul de a rămâne „tari în credinţă“.

Această împotrivire a diavolului nu este ieşită din comun, nici limitată la credincioşii dintre iudei. Sub o formă sau alta, toţi copiii lui Dumnezeu sunt expuşi acestui gen de suferinţe cât timp sunt „în lume“.

Versetele 10 şi 11. Oricare ar fi împotrivirea diavolului, Îl avem pe „Dumnezeul oricărui har“ pentru a ne susţine, iar „gloria Lui eternă“ este înaintea noastră. Diavolul se poate împotrivi, dar harul ne‑a chemat la glorie prin Isus Hristos, şi nicio putere a lui Satan nu poate contracara chemarea lui Dumnezeu. Harul va duce negreşit la glorie, chiar dacă, acum, se poate să avem de suferit pentru „puţin timp“.

Prin împotrivirea lui, diavolul caută să distrugă credinţa sfinţilor. Dar, ca şi în cazul lui Petru, Dumnezeu Se foloseşte de atacurile lui Satan pentru a‑i face pe ai Săi desăvârşiţi, pentru a‑i întemeia în credinţă, pentru a‑i întări şi pentru a‑i face neclintiţi. Astfel eforturile sale sunt nu numai zădărnicite, ci şi folosite pentru binecuvântarea credinciosului şi pentru gloria lui Dumnezeu. „Lui fie gloria şi puterea, în vecii vecilor! Amin“.

De‑a lungul epistolei, apostolul prezintă gloria ca fiind rezultatul suferinţelor, oricare ar fi forma pe care o îmbracă acestea. În capitolul 1, suferinţele rezultând din încercări îngăduite de Dumnezeu vor primi răspuns în glorie (1.7); în capitolul 2, suferinţele pricinuite de dorinţa de a păstra o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu sunt legate de glorie (2.19,20); în capitolul 4, suferinţele pentru Numele lui Hristos îşi vor primi răsplata în ziua gloriei (4.13,14); şi, în ultimul capitol, suferinţele cauzate de împotrivirea diavolului nu fac decât să‑l întărească pe copilul lui Dumnezeu în vederea gloriei eterne.

Versetele 12 şi 13. În încheiere, apostolul ne aminteşte că scopul pentru care a scris această scurtă epistolă este de a da mărturie despre adevăratul har al lui Dumnezeu în care sunt credincioşii. Aparent, apostolul nu‑l cunoaşte bine pe Silvan, aducătorul scrisorii. Îl recomandă totuşi cu aceste cuvinte: „fratele credincios“. Apostolul scrie din Babilon şi transmite salutările unei surori binecunoscute.

Versetul 14. Epistola se termină cu un ultim apel ca dragostea să caracterizeze cercul creştin şi cu dorinţa ca pacea să domnească în mijlocul lor.

 

Guvernarea lui Dumnezeu
faţă de lume
—2 Petru

Introducere

În a doua sa epistolă, apostolul Petru, condus de Duhul lui Dumnezeu, prezice într‑un limbaj foarte simplu evoluţia dezastruoasă a creştinătăţii. Nu numai că ne avertizează cu privire la stricăciunea care va caracteriza creştinătatea în zilele din urmă, ci pune înaintea noastră, pentru a ne încuraja, viaţa de evlavie practică, singura prin care vom putea scăpa de stricăciune şi vom putea obţine o intrare deplină în împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Împărţirea epistolei este foarte clară:

Capitolul 1 ne arată resursele abundente pe care Dumnezeu i le dă credinciosului ca să poată duce o viaţă de evlavie, având înaintea lui siguranţa împărăţiei glorioase la care îl conduce această viaţă.

Capitolul 2 ne este prezentat un contrast deplin cu viaţa de evlavie şi suntem puşi în gardă împotriva falşilor învăţători care se vor ridica în cercul creştin, învăţând erezii pentru a submina creştinismul şi introducând nelegiuirea şi spiritul lumesc care au caracterizat creştinătatea de‑a lungul secolelor.

Capitolul 3 ne pune în gardă împotriva batjocoritorilor care se vor ivi în zilele din urmă ale creştinătăţii, care, prin materialismul cel mai grosolan, vor nega venirea lui Hristos. Această stare va fi urmată de intervenţia lui Dumnezeu în judecată.

Viaţa şi evlavia—2 Petru 1

Prima parte a epistolei tratează două subiecte mari. Mai întâi viaţa de evlavie practică, viaţa care‑i va permite credinciosului să scape de stricăciunea care este în lume prin poftă; apoi, certitudinea împărăţiei lui Hristos, spre care conduce această viaţă de evlavie.

Este de cea mai mare importanţă pentru credincioşi, tineri sau mai în vârstă, să recunoască fără echivoc care este adevărata apărare împotriva stricăciunii din creştinătate. Ea nu constă doar într‑o viaţă de mare activitate exterioară şi, cu atât mai puţin, în eforturi pentru combaterea răului, ci într‑o viaţă de evlavie trăită în comuniune cu Persoanele divine şi în savurarea lucrurilor divine.

Versetele 1 şi 2. Primele două versete ne arată că apostolul scrie în mod expres celor care au primit „o credinţă de acelaşi preţ“ cu apostolii. El nu se adresează păcătoşilor sau unor simpli mărturisitori, ci credincioşilor aflaţi în cercul mărturisirii creştine. „Credinţa de acelaşi preţ“ este credinţa creştinismului, în contrast cu iudaismul de care fuseseră legaţi aceşti credincioşi. Această „credinţă de acelaşi preţ“ a venit la noi într‑o dreptate desăvârşită; şi Dumnezeu poate lucra în dreptate prin Mântuitorul nostru Isus Hristos.

Apostolul doreşte ca harul şi pacea să ne fie înmulţite „în cunoştinţa lui Dumnezeu şi a lui Isus, Domnul nostru“. Harul care ne ajută să scăpăm de corupţia creştinătăţii nu va fi găsit în simpla cunoaştere a răului, ci în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a tot ce avem în El. Pacea de care avem nevoie în mijlocul nelegiuirii nu va rezulta din eforturile noastre de a combate şi a zdrobi nelegiuirea; noi vom avea pacea doar rămânând aproape de Isus, „Domnul nostru“, Cel căruia Îi datorăm supunere. Oile scapă de viclenia străinilor, pentru că ele cunosc glasul Păstorului. „Ele nu vor urma un străin“, nu pentru că‑i cunosc planurile rele, ci pentru că „nu cunosc glasul străinilor“.

Versetele 3 şi 4. Credinciosul poate să scape de stricăciunea din lume, aflată sub puterea lui Satan, pentru că „puterea divină“ ne‑a dăruit „toate cele privitoare la viaţă şi evlavie“. Ne este astfel amintit că toate lucrurile necesare pentru a trăi o viaţă practică de evlavie sunt legate de „cunoştinţa Celui care ne‑a chemat prin glorie şi virtute“. Am fost chemaţi prin atracţia puternică a gloriei care este pusă înaintea noastră şi prin virtutea (sau curajul spiritual) care ne face capabili să învingem vrăjmaşul în drumul nostru spre glorie. Gloria care este înaintea noastră este privită aici ca fiind deja atinsă de energia spirituală a unei vieţi de evlavie practică.

În relaţie cu această chemare la glorie, Dumnezeu ne‑a dat „promisiunile cele mai mari şi mai preţioase“. Chemarea şi promisiunile merg întotdeauna împreună. Dacă Dumnezeu cheamă, este pentru că are în vedere o anumită binecuvântare plănuită de El. Mai departe în epistolă, apostolul vorbeşte despre aceste promisiuni, despre promisiunea venirii Domnului şi despre promisiunile cele mai mari privind „ceruri noi şi un pământ nou“ (3.4,13). Având în vedere aceste promisiuni mari şi preţioase, avem înaintea noastră ceea ce are Dumnezeu înaintea Lui, şi astfel ne facem părtaşi la natura divină. Contemplăm o scenă în care dragostea şi sfinţenia vor fi arătate, în contrast cu pofta şi nelegiuirea scenei prezente. Ne facem părtaşi la natura divină urând răul din această scenă şi bucurându‑ne în scena viitoare de sfinţenie, de dragoste şi de bucurie. Scăpăm prin aceasta de stricăciunea care este în lume prin poftă.

În aceste versete, apostolul nu zăboveşte asupra faptului important că avem viaţa – scriind unor credincioşi, aceasta nici nu s‑ar justifica – ci insistă asupra marii importanţe de a trăi viaţa pe care deja o avem. Orice credincios are o viaţă nouă, dar să ne cercetăm inima şi să ne întrebăm dacă ne mulţumim doar să ştim că avem această viaţă sau dacă încercăm să o şi trăim. Faptul de a avea viaţa, oricât de binecuvântat este, nu ne va permite, în el însuşi, să scăpăm de stricăciunea acestei lumi. Pentru a fi păziţi de poftă şi de nelegiuire, trebuie să trăim viaţa de evlavie practică.

Versetele 5‑7. Aici apostolul enumeră calităţile care disting această viaţă de evlavie. Este o viaţă caracterizată de credinţă, virtute, cunoştinţă, înfrânare, răbdare, evlavie, dragoste frăţească şi iubire.

Prima mare calitate a acestei vieţi biruitoare este credinţa; de aceea apostolul Ioan a putut spune: „Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră“. Mai mult, credinţa trebuie să aibă un obiect, şi Ioan continuă arătându‑ne acest obiect, pentru că zice: „Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?“ (1 Ioan 5.4,5). La fel, apostolul Pavel a putut spune: „Ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m‑a iubit şi S‑a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2.20). Credinţa se îndepărtează de tot ce ţine de vedere şi de simţuri şi priveşte la Isus, sigură că El ştie toate cu privire la mine şi că numai El poate să mă păzească (Ioan 21.17).

În al doilea rând, la credinţa noastră va trebui să adăugăm virtutea, sau curajul spiritual, adică energia (cum implică acest cuvânt). Această energie morală ne va permite să refuzăm lucrarea cărnii dinăuntrul nostru şi să ne împotrivim diavolului din afara noastră. Trăirea în mod practic a unei vieţi de evlavie într‑o lume asemenea celei în care suntem va necesita energie spirituală pentru a renunţa la sine, pentru a refuza lumea şi pentru a ne împotrivi lui Satan.

În al treilea rând, pe lângă virtute, vom avea nevoie de cunoştinţă, pentru a dobândi înţelepciunea divină care ne va călăuzi în întreaga noastră purtare practică. Fără cunoaşterea lui Dumnezeu şi a gândului Său, aşa cum este El revelat în Cuvânt, energia noastră riscă să ne conducă pe cărările propriei voinţe.

În al patrulea rând, cunoştinţa poate să îngâmfe; de aceea, alături de cunoştinţă, ne trebuie înfrânarea sau cumpătarea. Fără aceasta, cunoştinţa ne poate conduce la mândrie.

În al cincilea rând, la înfrânare, prin care practicăm stăpânirea de sine, trebuie să adăugăm răbdarea faţă de ceilalţi. Fără această răbdare, înfrânarea poate duce la iritare faţă de cei care manifestă mai puţină înfrânare.

În al şaselea rând, răbdarea noastră trebuie să se exercite în unire cu evlavia, cu teama de Dumnezeu; dacă nu, ea riscă să degenereze într‑un compromis cu răul. Evlavia presupune o umblare în comuniune cu Dumnezeu, viaţa noastră fiind astfel trăită potrivit Lui şi sub conducerea Sa. Luăm noi ca din mâna lui Dumnezeu toate împrejurările vieţii care ne pun la încercare evlavia, atât cele care sunt împotriva noastră, cât şi cele care ne sunt favorabile?

În al şaptelea rând, cu evlavia care ţine seama de ce I se cuvine lui Dumnezeu, trebuie să veghem să nu uităm dragostea frăţească sau ce i se cuvine fratelui nostru. Evlavia va face ca dragostea noastră să se manifeste faţă de cei care, fiind copii ai lui Dumnezeu, sunt fraţii şi surorile noastre.

În sfârşit, la dragostea frăţească trebuie să adăugăm iubirea – iubirea divină. Dacă nu, dragostea noastră se va limita la fraţii noştri, în loc să se reverse pe deplin ca iubire a lui Dumnezeu asupra întregii lumi care ne înconjoară. De aceea, dragostea frăţească poate cu uşurinţă să se transforme în părtinire şi în simplă afecţiune omenească. Cineva a zis: «Dacă sunt condus de iubirea divină, îi iubesc pe toţi fraţii mei; îi iubesc pentru că Îi aparţin lui Hristos; aceasta nu este părtinire. Voi avea mai multă bucurie cu un frate spiritual; dar mă voi ocupa de fratele meu slab cu o iubire care se va ridica deasupra slăbiciunii lui şi va ţine cont de ea cu o atenţie plină de gingăşie». Dragostea frăţească face din fratele nostru obiectul principal. „Iubirea“ este un sentiment mai profund, care Îl are pe Dumnezeu în vedere; citim: „Prin aceasta cunoaştem că‑i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui“ (1 Ioan 5.2).

Versetele 8 şi 9. Acum apostolul pune înaintea noastră, pe de o parte, efectele binecuvântate care rezultă din posedarea acestor calităţi şi, pe de altă parte, consecinţele serioase pentru cei în a căror viaţă aceste calităţi nu sunt prezente. O viaţă care are aceste trăsături este o viaţă plină şi abundentă, după dorinţa Domnului ca oile Sale nu doar să aibă viaţă, ci să o aibă din belşug (Ioan 10.10). Atunci nu vom fi leneşi şi neroditori în ce priveşte cunoaşterea Domnului Isus. Viaţa de evlavie practică este o viaţă în care există rod pentru Dumnezeu şi folos şi binecuvântare pentru om.

Cel la care aceste calităţi ale vieţii de evlavie lipsesc va cădea în orbire spirituală, chiar dacă are viaţa divină. Atins de miopie spirituală, nu va vedea decât lucrurile prezente din această lume. Va fi incapabil să vadă „departe“. O inimă preocupată cu propria voie şi cu satisfacerea poftelor sale nu‑L va mai vedea pe „Împăratul în frumuseţea Lui“, nici „ţara depărtată“. Un astfel de om nu numai că va pierde din vedere gloriile viitoare, ci va uita lucrarea puternică prin care a fost curăţit de păcatele lui. Dacă nu trăim viaţa de evlavie, pierdem din vedere gloria viitoare, ne vom întoarce în lume şi vom cădea în păcatele de care am fost curăţiţi.

Versetele 10 şi 11. Prin acest avertisment solemn, apostolul ne îndeamnă să ne dăm silinţa pentru a trăi practic această viaţă şi pentru a întări astfel chemarea şi alegerea noastră, aducând o mărturie fără echivoc în lumea care ne înconjoară. Mai mult, trăind această viaţă, ne vom urma calea fără a cădea şi vom avea o intrare din belşug „în Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos“.

Versetele 12‑15. Apostolul este în mod vădit conştient de rapiditatea cu care uităm marile adevăruri practice ale creştinismului, pentru că de trei ori, în aceste patru versete, menţionează expresia „aducere‑aminte“. Este posibil să fi avut în minte experienţa trăită de către femei în ziua învierii, când îngerul le‑a zis: „Amintiţi‑vă cum v‑a vorbit“. Apoi citim: „Şi ele şi‑au adus aminte de cuvintele Lui“, expresie care arată clar că Domnul Însuşi vorbise despre aceste mari evenimente şi că ele uitaseră cuvintele Lui (Luca 24.6‑8).

Cu ce rapiditate uităm şi noi „adevărul pe care îl avem“! Puţin îi pasă diavolului de cât de mult adevăr cunoaştem, dacă reuşeşte să ne împiedice să fim întăriţi în el – în adevărul despre poziţia noastră actuală înaintea lui Dumnezeu şi despre tot ce ne‑a fost dat privind „viaţa şi evlavia“, ca şi despre gloriile Împărăţiei către care conduce această viaţă. Apostolul doreşte să fim întăriţi în aceste lucruri; el vrea să ne îndemne să ne amintim de ele. El ştia că cele spuse de Domnul cu privire la „dezbrăcarea de cortul său“ aveau să se împlinească în curând (Ioan 21.18,19), de aceea lasă scris „adevărul pe care îl avem“, pentru ca acesta să fie păstrat pentru noi, după plecarea lui, într‑o formă mereu accesibilă. Să remarcăm faptul că el nu numeşte niciun succesor apostolic pentru a păstra adevărul şi nici nu lasă sfinţii în grija Bisericii, ci le dă Cuvântul scris al lui Dumnezeu ca singura autoritate pentru credinţa lor.

Versetul 16. După ce ne‑a dezvăluit, în aceste versete care constituie o paranteză, motivele care l‑au împins să scrie, apostolul ne va aminti realitatea gloriilor Împărăţiei spre care înaintăm. Vorbind despre aceste glorii, el nu a recurs la basme iscusit alcătuite de mintea născocitoare a omului. El a istorisit lucruri văzute şi auzite. Apostolii Petru, Ioan şi Iacov au fost martori oculari ai măreţiei lui Hristos, ei trei constituind o mărturie deplină a gloriei Sale. Îl cunoscuseră pe Hristos în împrejurări de slăbiciune şi de smerenie; L‑au văzut, de asemenea, în puterea şi în măreţia Lui. Scena transfigurării de pe munte a fost o anticipare a venirii Sale, pentru că aceasta va fi în măreţie şi în putere, în acea putere „care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are de a‑Şi supune chiar toate lucrurile“ (Filipeni 3.21). Astfel, pe munte, ei au văzut nu numai gloria lui Hristos, ci şi puterea lui Hristos prin care Moise şi Ilie au apărut cu El în glorie, ca reprezentanţi ai tuturor categoriilor de sfinţi care vor fi cu El în glorie.

Versetele 17 şi 18. Apostolul ne aminteşte de faptul că, pe munte, ei au văzut în Hristos pe Cel în care Dumnezeu Îşi găsea plăcerea, Cel care era potrivit pentru glorie şi care a primit mărturie din cer. În contrast cu dezonoarea şi cu ruşinea pe care oamenii le‑au aruncat asupra lui Hristos, El a primit de la Dumnezeu Tatăl onoare şi glorie. În contrast cu toţi oamenii, care nu au ajuns la gloria lui Dumnezeu, iată un Om care a fost salutat prin „gloria minunată“ ca Fiu preaiubit al Tatălui. Mai mult, vocea pe care a auzit‑o apostolul venea din cer; tot cerul ia parte la plăcerea Tatălui în Hristos. Întreaga scenă ne descoperă secretul desfătărilor pe care cerul le află în Hristos, precum şi valoarea imensă pe care Fiul o are în ochii Tatălui. Onoarea şi gloria pe care le‑a primit vin „de la Dumnezeu Tatăl“, „prin gloria minunată“ şi „din cer“.

Apostolul poate pe bună dreptate să numească un asemenea loc „muntele sfânt“. Mai presus de pământ şi despărţiţi de lume, ne este dat să împărtăşim cu Tatăl buna Sa plăcere în Hristos. Nu este vorba despre ce este Hristos pentru păcătoşi; acest lucru îl vedem în ostenelile Sale din vale, precum şi în suferinţele crucii. Nu este nici ceea ce reprezintă Hristos pentru sfinţii puşi la încercare: acest lucru îl aflăm în gândurile exprimate de El în camera de sus. Pe muntele sfânt învăţăm ce este Isus pentru Tatăl, pentru glorie şi pentru cer.

Versetul 19. Petru mai spune că această scenă minunată de pe munte face cuvântul profetic şi mai sigur. Vechiul Testament conţine numeroase profeţii cu privire la gloriile împărăteşti ale lui Hristos; şi apostolul zice că facem bine că luăm aminte la aceste profeţii „ca la o lumină strălucind într‑un loc întunecos“. Din punct de vedere moral, lumea este cufundată într‑o ignoranţă totală cu privire la Dumnezeu şi la tot ce trebuie să se întâmple. Profeţia ne arată cum priveşte Dumnezeu întunericul şi tot ce va face El ca să‑l împrăştie; astfel suntem păziţi de a ne rătăci în acest întuneric. Merită deci efortul de a lua aminte la profeţie „ca la o lumină“ pentru prezent, nu de a ne interesa de ea pur şi simplu pentru că satisface curiozitatea minţii noastre în ce priveşte viitorul.

Descoperirea de pe muntele sfânt este împlinire a cuvântului profetic. Profeţia se referă la gloriile pământeşti; muntele vorbeşte despre aceeaşi Împărăţie, dar ne dezvăluie gloriile cereşti. Luate în considerare împreună cu scena de pe munte şi interpretate corect, profeţiile Scripturii vor face ca ziua să se ivească şi ca „steaua de dimineaţă“ să răsară în inimile noastre. Apostolul nu vorbeşte despre ziuă în sens de zorii fizici ai zilei pe pământ, nici de steaua dimineţii vizibilă pe cer, ci de gloria acelei zile viitoare şi a acelei Persoane, glorii chemate să ocupe locul care li se cuvine în inimile credincioşilor. Merită să subliniem aceste trei cuvinte: „în inimile voastre“.

Este aproape clipa în care se va ivi dimineaţa fără nor şi în care soarele dreptăţii va răsări „cu vindecarea în aripile Lui“ (Maleahi 4.2). Dar, înainte de a răsări soarele, străjerii sunt întăriţi de „steaua de dimineaţă“. În timpul călătoriei noastre în locul întunecos, avem privilegiul de a‑L cunoaşte pe Hristos în afecţiunile inimilor noastre, înainte ca El să Se descopere lumii.

Versetele 20 şi 21. Ca să acordăm profeţiei atenţia care i se cuvine, apostolul ne aminteşte adevăratul ei caracter şi adevărata ei origine. Ne spune mai întâi că profeţia priveşte dincolo de împrejurările imediate care au stat la baza enunţării ei. Dacă nu ar fi aşa, profeţia ar comporta doar un interes istoric, iar avertizarea morală pe care o conţine ar fi doar ceea ce ne‑ar putea învăţa istoria. Dar aflăm că împlinirea istorică imediată a profeţiei nu‑i epuizează întreaga întindere; ea are adeseori în vedere o împlinire mai largă în viitor. De aceea, fiecare profeţie trebuie citită în raport cu alte pasaje din Scriptură, ca să înţelegem semnificaţia ei completă.

Mai mult, facem bine dacă suntem atenţi la profeţie, pentru că nu a fost adusă prin voinţa omului, ci „oameni sfinţi ai lui Dumnezeu“ au vorbit conduşi de Duhul Sfânt. Este adevărat că, în câteva rânduri, Dumnezeu S‑a folosit de oameni răi pentru a rosti o profeţie, ca în cazul lui Balaam în Vechiul Testament şi în al lui Caiafa în Noul Testament, dar atunci a arătat clar că profetul este un om rău care caută să se opună lui Dumnezeu, fiind constrâns să spună adevărul. Totuşi, Duhul Sfânt Se foloseşte în general de „oameni sfinţi“.

Rezumând, iată marile adevăruri care au fost puse înaintea noastră în acest prim capitol:

În primul rând, viaţa de evlavie practică şi diferitele ei calităţi.

În al doilea rând, efectele practice binecuvântate ale trăirii unei asemenea vieţi, ca şi consecinţele grave pe care le antrenează faptul de a nu o trăi.

În al treilea rând, importanţa de a ne aminti adevărul pe care îl avem.

În al patrulea rând, puterea viitoare şi Împărăţia Domnului nostru Isus Hristos, sfârşitul glorios al vieţii practice de evlavie.

Falşii învăţători şi ereziile nimicitoare
—2 Petru 2

După ce a pus înaintea noastră, în prima parte a epistolei, viaţa practică de evlavie prin care ne putem împotrivi stricăciunii care este în lume, apostolul denunţă acum această stricăciune şi ne pune în gardă împotriva ei. După ce a căutat să ne întărească în adevărul pe care îl avem (1.12), poate să ne avertizeze împotriva erorii. În restul epistolei suntem puşi în gardă clar împotriva a două forme ale răului care caracterizează creştinătatea în zilele în care trăim. Apostolul denunţă mai întâi, în capitolul 2, ereziile distrugătoare strecurate de falşii învăţători; apoi, în capitolul 3, necredinţa batjocoritorilor care neagă revenirea Domnului şi întemeierea Împărăţiei Sale.

Versetul 1. În acest capitol, apostolul expune starea îngrozitoare care s‑a instaurat în creştinătate prin falşi învăţători şi ne pune în gardă împotriva acesteia. Primul verset descrie caracterul răului care este provocat nu de împotrivirea care vine din afară, ci de stricăciunea din interiorul creştinătăţii. La fel cum altădată au fost profeţi falşi în poporul lui Dumnezeu (Israel), suntem avertizaţi că se vor ridica „falşi învăţători între voi“.

Aceşti oameni pretind că sunt învăţători şi îi înşală pe cei simpli, cum a spus cineva, «întreţesând eroarea cu adevărul, astfel încât adevărul atrage sufletele sincere şi le face să fie neatente la eroarea care este acolo». Ei sunt „printre voi“, spune apostolul. Cu siguranţă, unii ca aceştia făcuseră o mărturisire aparent frumoasă despre creştinismul lor, înşelându‑i pe cei care îi primiseră în părtăşia creştină. Dacă, în perioada post‑apostolică, asemenea persoane s‑au ridicat între creştini, trebuie oare să ne mirăm că astăzi se arată falşi învăţători în acele grupuri de credincioşi care au cea mai multă lumină? Erorile acestor falşi învăţători sunt introduse în secret, sau strecurate, afirmaţie care arată că învăţăturile false sunt întotdeauna introduse prin viclenie, nu în mod deschis. Această clandestinitate se condamnă pe ea însăşi, pentru că adevărul nu trebuie niciodată spus în mod voalat. Cu siguranţă că sunt momente în care anumiţi copii ai lui Dumnezeu nu sunt încă în măsură să aprecieze adevărurile profunde ale lui Dumnezeu, precum în cazul adunării din Corint (1 Corinteni 3.2); dar apostolul nu ţinea în secret adevărurile pentru care ei nu erau pregătiţi.

Aceste erori strecurate sunt „erezii distrugătoare“. Nu este vorba numai de vederi greşite cu privire la adevăr, ci efectiv de negarea lui; acestea sunt erori fatale creştinismului, care îl distrug şi care îi conduc pe cei care le promovează la tăgăduirea Stăpânului „care i‑a cumpărat“. Aceasta este nelegiuirea care respinge autoritatea Domnului şi deschide uşa tuturor formelor de voinţă proprie. Apostolul nu zice: Stăpânul care i‑a răscumpărat; nu‑i consideră pe aceşti falşi învăţători ca făcând parte dintre cei răscumpăraţi. S‑a făcut comparaţia cu «un stăpân care a cumpărat sclavi la piaţă şi aceştia îl tăgăduiesc şi refuză să i se supună». Aceşti oameni mărturisiseră Numele Domnului şi fuseseră primiţi în mijlocul creştinilor, dar acum învăţau erori, tăgăduindu‑L pe Domnul. Ei nu‑I aparţineau cu adevărat Domnului, iar sfârşitul lor avea să fie o grabnică şi deplină nimicire. Ei introduseseră erezii distrugătoare şi aveau să sufere ei înşişi „o grabnică distrugere“.

Versetele 2 şi 3. Suntem apoi puşi în gardă cu privire la efectul îngrozitor produs de erorile acestor oameni răi asupra mulţimii creştinătăţii. „Mulţi vor urma căile lor desfrânate“, se spune. Mergând mână în mână cu ereziile distrugătoare, vom găsi întotdeauna deşertăciunea lumească cea mai flagrantă, pentru că învăţăturile false duc la o practică greşită. Se poate ca marea masă a credincioşilor să nu înţeleagă sau să nu fie în măsură să analizeze învăţăturile lor rele, dar carnea va urma cu uşurinţă căile lumeşti.

Creştinătatea contaminată de învăţătura falsă s‑a afundat într‑o deşertăciune lumească flagrantă care caracterizează mărturisirea creştină (creştinătatea) astăzi; ca urmare, „calea adevărului va fi hulită“. Poate că lumea nu este capabilă să discearnă între eroare şi adevăr, dar cel puţin poate să vadă şi să condamne viaţa desfrânată a acestor mărturisitori. Judecând creştinismul după aceşti oameni şi căile lor rele, fireşte că ea este împinsă la a huli calea adevărului.

De aceea, această predispoziţie către spiritul lumii deschide uşa metodelor lumeşti. Împinşi de lăcomie, aceşti falşi învăţători caută câştig din religie cu „cuvinte bine întocmite“. Precum iudeii făcuseră odinioară o casă de negoţ din templul lui Dumnezeu, aceşti falşi învăţători se folosesc de mărturisirea lor creştină şi de elocvenţa lor naturală pentru a câştiga bani.

Sub influenţa acestor oameni, o mare parte a creştinătăţii a fost antrenată în nelegiuire, tăgăduindu‑L pe Domnul, devenind lumească, desfrânată în căile ei şi indiferentă faţă de adevăr. O asemenea stare necesită în mod inevitabil judecata lui Dumnezeu asupra acestor oameni răi. Nu este un basm faptul că judecata a căzut altădată asupra celor nelegiuiţi şi răzvrătiţi. Un timp poate părea că răul prosperă fără să fie judecat, dar Dumnezeu nu este indiferent, ca unul care ar dormita şi ar fi inconştient cu privire la ceea ce se petrece. Judecata vine negreşit!

Versetele 4‑8. Apostolul oferă trei ilustraţii solemne din istoria lumii pentru a dovedi că nelegiuirea şi răzvrătirea cheamă judecata lui Dumnezeu spre nimicire. În primul rând, îngerii care au păcătuit au fost aruncaţi în abis, fiind ţinuţi în lanţurile întunericului, în aşteptarea judecăţii lor definitive. În al doilea rând, în zilele lui Noe, lumea veche coruptă a fost nimicită prin judecata potopului. În al treilea rând, cetăţile Sodomei şi Gomorei au fost condamnate şi prefăcute în cenuşă. Aceste judecăţi solemne, prin care Dumnezeu a intervenit în legile obişnuite şi în mersul lumii, sunt exemple pentru nelegiuiţii timpurilor ulterioare. Creştinătatea, indiferentă la aceste avertizări, dedându‑se la aceeaşi fărădelege şi la aceeaşi răzvrătire, va cunoaşte aceeaşi judecată neînduplecată.

Cu toate acestea, judecăţile de altădată, care sunt o avertizare pentru nelegiuiţi, poartă în ele o încurajare pentru credincioşi. Ele ne spun în mod clar că, în mijlocul tuturor acestor stări cumplite de păcat, Dumnezeu avea aleşi ai Săi care au fost salvaţi de la judecată. Nici astăzi nu este altfel, pentru că, în mijlocul stricăciunii crescânde a creştinătăţii, Duhul lui Dumnezeu arată că va fi o mare diferenţă între credincioşii care trăiesc o viaţă de evlavie practică în despărţire de rău şi credincioşii care alunecă în căile lumii şi care, neavând trăsăturile unei vieţi de evlavie, se dedau la asocieri lumeşti, prin aceasta nefăcând decât să‑şi chinuiască sufletul şi să atragă suferinţe asupra lor.

Noe este exemplul unui credincios care a umblat în despărţire de rău şi care a dat mărturie înaintea lumii. Citim că „Noe era un om drept, integru printre contemporanii lui. Noe umbla cu Dumnezeu“ (Geneza 6.9). Petru ne spune că dădea mărturie pentru Dumnezeu, fiind „un predicator al dreptăţii“. Lot este o imagine a acestei vaste categorii de credincioşi care, neavând credinţă pentru a umbla pe calea despărţirii de rău, se stabilesc în lume, dar nu sunt în ea martori pentru Dumnezeu, chiar dacă la sfârşit sunt mântuiţi. Apostolul Petru ne spune că Lot era într‑adevăr „drept“; totuşi, pentru că locuia printre oameni stricaţi, „îşi chinuia zi după zi sufletul drept“, auzind conversaţiile lor murdare şi văzând faptele lor nelegiuite. Lot nu cunoştea nimic din umblarea în pace şi în apropiere de Dumnezeu.

Versetul 9. Apostolul concluzionează că Domnul ştie să‑i salveze din încercare pe cei evlavioşi şi să‑i păstreze pe cei nedrepţi pentru ziua judecăţii. Puţin mai devreme, Petru le prezentase credincioşilor zorii „zilei“ gloriei viitoare, iar acum ne avertizează cu privire la „o zi a judecăţii“ pentru cei răi.

Ce imagine poate fi mai solemnă şi mai înspăimântătoare decât cea a stării creştinătăţii din zilele apostolilor şi până astăzi? Mai întâi ni se aminteşte că vor fi falşi învăţători care vor introduce erezii nimicitoare, nelegiuire şi deşertăciune lumească. În al doilea rând, marea mulţime va fi antrenată în căile lor lumeşti, fiind sedusă, spre nimicirea ei, de cuvintele lor frumoase. În al treilea rând, suntem încurajaţi prin descoperirea faptului că, în mijlocul întregii stricăciuni, vor exista credincioşi care vor fi păziţi de rău şi vor fi martori pentru adevăr. În al patrulea rând, se vorbeşte şi despre cei care sunt cu adevărat drepţi şi salvaţi de judecată, dar care, din cauza legăturilor lor lumeşti, nu sunt martori pentru Dumnezeu.

Restul capitolului prezintă în mod detaliat caracteristicile îngrozitoare ale celor care, deşi fac parte din mărturisirea creştină, vor cădea sub judecată.

Versetele 10‑12. Aceşti oameni nelegiuiţi, umblând potrivit cărnii şi poftelor ei, se împotrivesc în mod firesc la tot ce i‑ar împiedica să şi le satisfacă. Ei „dispreţuiesc stăpânirea“. Fiind caracterizaţi de pofte şi de nelegiuire, sunt „îndrăzneţi“ şi „încăpăţânaţi“. Dorinţele lor necurate îi fac îndrăzneţi în răutate; nelegiuirea îi îndeamnă să‑şi urmeze voinţa cu încăpăţânare. Limba lor nu este ţinută în frâu, pentru că „hulesc“ gloriile, ceea ce îngerii nu şi‑ar permite să facă. Ca nişte animale fără raţiune, hulesc „în cele ce nu cunosc“. Aceştia vor pieri în stricăciunea lor; pofta şi nelegiuirea au în ele elementele stricăciunii care antrenează nimicirea celor care umblă în aceste lucruri.

Versetul 13. Pofta, nelegiuirea, îndrăzneala, voia proprie şi stricăciunea din aceste zile din urmă vor fi mai îngrozitoare şi mai fără frâu decât orice revărsare a răului din trecut, pentru că se arată în mărturisirea creştină şi se manifestă în sfera luminii depline a adevărului. În general, oamenii, din cauza ruşinii, aşteaptă întunericul nopţii pentru a se deda la faptele lor rele. Dar aceştia, fără ruşine, se dedau desfătărilor în plină zi. Cineva a zis: «s‑au obişnuit să privească lumina în faţă şi să o sfideze. Iau loc împreună cu creştinii, dar în realitate nu sunt decât pete şi întinăciuni pe numele de creştin». Fără ruşine, ei se laudă că îi înşală pe alţii.

Versetele 14‑17. Purtaţi de dorinţele lor necurate, au ochi care nu se pot opri să nu păcătuiască, au o inimă plină de lăcomie şi picioare care au părăsit calea dreaptă. În cazul lui Balaam, vedem că Dumnezeu S‑a folosit chiar de un animal pentru a pune frâu nebuniei profetului. Aceştia sunt fântâni fără apă, de care oamenii se apropie pentru a găsi ajutor şi înviorare, constatând însă că nu au nimic de oferit pentru nevoile sufletului. Ei sunt „nori duşi de furtună“ dorinţelor lor, nori care întunecă lumina cerului. Negura întunericului le este păstrată pentru totdeauna.

Versetele 18 şi 19. Apostolul descrie cu şi mai multe detalii efectul produs asupra altora de către aceşti falşi învăţători. Adresându‑se oamenilor prin „cuvinte mari, umflate de deşertăciune“, care aruncă un văl asupra deşertăciunii lumeşti şi asupra poftelor cărnii, îi atrag pe cei care tocmai au scăpat de rău. Aceasta nu înseamnă că aceştia din urmă fuseseră convinşi de adevăr, nici că fuseseră aduşi la Dumnezeu, ci conştiinţa lor devenise sensibilă la rău. Acestor persoane, influenţate de aceşti oameni răi, le este promisă libertatea de către cei care sunt ei înşişi robi ai stricăciunii.

Versetele 20‑22. În ciuda pretenţiei lor că sunt slujitorii Domnului, aceşti falşi învăţători, cu cuvintele lor frumoase, umflate de deşertăciune, sunt robi ai stricăciunii. Ei mărturisiseră creştinismul şi, prin cunoaşterea Domnului, scăpaseră pentru un timp de necurăţiile lumii. Dar, fiind din nou înfăşuraţi şi învinşi, dovedesc că, deşi cunoscuseră „calea dreptăţii“, totuşi nu au urmat‑o şi, în ciuda mărturisirii lor şi a discursurilor lor pretenţioase, nu sunt cu adevărat oile lui Hristos. Nu pot fi comparaţi decât cu un câine care se întoarce la vărsătura lui sau cu o scroafă care, chiar spălată, rămâne scroafă şi care, cum apare ocazia, se întoarce să se tăvălească în noroi.

Batjocoritorii şi materialismul—2 Petru 3

În partea pe care tocmai am examinat‑o, apostolul ne‑a pus în gardă împotriva falşilor învăţători care se vor ridica în cercul creştin. După plecarea apostolilor, au apărut aceşti falşi învăţători, vestind învăţături stricate şi introducând erezii distrugătoare (Fapte 20.29,30; 2 Petru 1.14,15; 2.1). În consecinţă, mulţimea creştinilor mărturisitori se găseşte antrenată în deşertăciunea lumească, în nelegiuirea şi în stricăciunea care au caracterizat creştinătatea de‑a lungul veacurilor.

După ce a vorbit despre falşii învăţători care urmau să se ridice printre cei cărora le scria, apostolul continuă punându‑ne în gardă împotriva aspectelor particulare ale răului care vor caracteriza mărturisirea creştină „în zilele din urmă“ (versetul 3). Ne spune că aceste zile din urmă vor fi caracterizate de batjocoritori şi de materialism.

Versetele 1 şi 2. Înainte de a vorbi în detaliu despre aceste două probleme, apostolul ne pregăteşte pentru a le întâmpina şi ne încurajează să ne împotrivim lor, îndreptându‑ne atenţia spre Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, el începe această ultimă parte a epistolei spunând că scrie ca să trezească înţelegerea noastră curată, aducându‑ne aminte de aceste lucruri. Apoi ne spune clar că trebuie să ne amintim „cuvintele vorbite mai înainte prin sfinţii profeţi“ şi de „porunca Domnului şi Mântuitorului“, prin apostoli. El nu ne îndrumă spre Biserică pentru a fi călăuziţi; nici nu ne îndeamnă să aşteptăm o nouă descoperire, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este complet. Ne spune să ne aducem aminte de ceea ce a fost deja dat prin inspiraţie. În Cuvântul lui Dumnezeu avem descoperirea adevărului care denunţă tot ce este fals şi care ne face capabili să respingem atât erorile falşilor învăţători, cât şi materialismul flagrant al batjocoritorilor. Cuvântul este sabia de care Se foloseşte Duhul pentru a ne face capabili să „ţinem piept vicleniilor diavolului“. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare bună“ (2 Timotei 3.16,17).

Versetele 3 şi 4. Apostolul ne‑a trimis la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a face faţă erorilor oamenilor; acum ne va pune în gardă împotriva formelor speciale pe care le îmbracă răul în zilele din urmă ale creştinătăţii. El ne spune că o categorie de batjocoritori nelegiuiţi se va ridica în mijlocul mărturisirii creştine. Ca întotdeauna, necredinţa este asociată cu o stare morală rea. Necredinţa îşi are izvorul în poftă, şi aceşti oameni sunt descrişi ca „umblând potrivit propriilor lor pofte“. Cel care nu poate să creadă ceea ce zice Dumnezeu face ceea ce Dumnezeu interzice. Aflăm apoi ce zic ei: „Unde este promisiunea venirii Lui?“. Ei ridică întrebări asupra unui eveniment care, după cum ei bine înţeleg, va împiedica satisfacerea poftelor lor.

Ni se spune mai întâi ce sunt aceşti oameni: „batjocoritori“; în al doilea rând, ce fac ei: umblă „potrivit propriilor lor pofte“; în al treilea rând, ce zic ei: „Unde este promisiunea venirii Lui?“; în final ne este dat argumentul de care se servesc: ei pretind că este limpede că Domnul nu va interveni în treburile oamenilor, „pentru că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei“. Acest argument este o expresie flagrantă a materialismului raţionalist, cunoscut în zilele noastre ca modernism. Aceşti oameni nu sunt pur şi simplu batjocoritori nepăsători din lume; ei sunt batjocoritori deliberaţi care avansează cu prudenţă argumente bine gândite, pentru a încerca să dovedească faptul că avertizările Cuvântului lui Dumnezeu nu sunt decât basme şi tradiţii.

Am putut vedea că apostolul, în cursul epistolei sale, arată clar că există un viitor bine determinat, atât pentru credincioşi, cât şi pentru necredincioşi şi pentru creaţia materială. În primul capitol ne spune că cei credincioşi vor intra în Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos; din capitolul 2 aflăm că cei răi vor merge la judecată şi la pierzare; capitolul 3 descoperă că va fi desfiinţată creaţia materială. Toate aceste mari evenimente sunt în legătură cu „puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos“ (1.16).

Înţelegem deci, pe de o parte, de ce acest eveniment capital ocupă un loc atât de important în Scriptură şi, pe de altă parte, de ce acest mare adevăr este obiectul particular al atacurilor vrăjmaşului. Adevărul venirii Domnului nu este pentru nimeni mai neplăcut decât pentru cei care, aflaţi în mărturisirea creştină, umblă potrivit propriilor lor pofte. Ei vor căuta să tăgăduiască un eveniment de care se tem, pretinzând că este împotriva întregii experienţe şi, în consecinţă, iraţional şi imposibil.

Versetul 5. În versetele care urmează, apostolul expune nebunia argumentelor necredincioase ale acestor materialişti. El ne‑a pregătit deja să răspundem obiecţiilor lor prin Cuvântul lui Dumnezeu. Acum recurge din nou la Cuvânt, pentru a denunţa raţionamentele lor nebuneşti. Prin întrebarea: „Unde este promisiunea venirii Lui?“, ei admit că promisiunea venirii lui Hristos există. Ea este chiar atât de des repetată în Cuvânt, încât ar fi o nebunie să vrei să o tăgăduieşti. Adevărul promisiunii fiindu‑le insuportabil şi neputând să‑i nege existenţa, ei sunt împinşi să ignore Cuvântul pentru a tăgădui promisiunea. Ei recunosc că este în Cuvânt, dar refuză să creadă ce zice Dumnezeu.

Aceşti oameni merg chiar mai departe, pentru că tăgăduiesc că Dumnezeu a exprimat această promisiune, punând astfel la îndoială inspiraţia Cuvântului. Abandonând Cuvântul, ei trag concluzii plecând de la creaţia materială. Ei vorbesc de „începutul creaţiei“, admiţând deci că a fost un început al creaţiei, dar voinţa lor, fiind contrară lui Dumnezeu, caută să explice creaţia prin cauze naturale. Credinciosul ştie însă că „prin Cuvântul lui Dumnezeu, erau ceruri din vechime“ şi că pământul a fost scos din apă, pentru a deveni locuinţa omului.

Versetul 6. Pe de altă parte, aceşti batjocoritori spun că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei. Plecând cu raţiunea de la ceea ce văd, ei trag concluzii cu privire la ce va fi. Credinţa, care se întoarce de la ce este vizibil şi se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, ştie că aceste argumente sunt complet false. Lucrurile sunt departe de a rămâne cum erau la început, datorită intervenţiilor izbitoare ale lui Dumnezeu, în judecată. Potopul este principala mărturie a intervenţiei asupra cursului obişnuit al naturii. Când răutatea oamenilor atinsese apogeul şi, din cauza refuzului lor de a asculta cuvântul vestit de slujitorul Său, Dumnezeu a intervenit prin judecata potopului, prin care lumea de atunci a fost distrusă.

Credinţa, acceptând relatarea pe care o dă Dumnezeu despre potop, are siguranţa deplină că Dumnezeu poate interveni, că a intervenit deja pentru a schimba cursul naturii; şi că ceea ce a făcut, Dumnezeu poate să facă din nou, şi o va face, cu privire la cerurile şi pământul de acum.

Versetul 7. Dacă, prin Cuvântul Său, Dumnezeu a adus lumea la existenţă, poate cu siguranţă să‑i pună capăt prin acelaşi Cuvânt. Dacă Dumnezeu a intervenit prin judecată, poate să o mai facă. De aceea apostolul zice: „Cerurile şi pământul de acum sunt păstrate prin Cuvântul Său, pentru foc, ţinute pentru o zi a judecăţii şi a pieirii oamenilor neevlavioşi“.

Rezumând, afirmaţiile apostolului sunt:

În primul rând, prin Cuvântul Său, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.

În al doilea rând, prin Cuvântul Său, Dumnezeu a intervenit printr‑o judecată care a adus potopul asupra lumii oamenilor necredincioşi, astfel încât lumea de atunci a fost distrusă.

În al treilea rând, prin Cuvântul Său, cerurile şi pământul de acum sunt păstrate pentru foc, ţinute pentru o zi a judecăţii oamenilor neevlavioşi din generaţia prezentă.

În lumina faptelor descoperite în Scriptură, înţelegem că raţionalistul necredincios neagă inspiraţia Scripturilor, pentru a scăpa de mărturia potopului şi de promisiunile venirii Domnului, cu toate consecinţele intervenţiei divine în cursul istoriei lumii, ca şi de judecata necredincioşilor care rezultă de aici.

Versetele 8‑10. Apostolul a denunţat argumentele nebune ale materialismului batjocoritor care, ignorând în mod voit Cuvântul lui Dumnezeu, profită de întârzierea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu, pentru a tăgădui venirea Domnului. Acum, îi îndeamnă pe preaiubiţii Domnului să nu ignore motivul acestei întârzieri. Mai întâi, credinciosul este invitat să‑şi amintească: ceea ce poate părea o lungă perioadă în ochii noştri nu este decât o clipă scurtă pentru Domnul, căci, „înaintea Domnului, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani, ca o zi“. În al doilea rând, să nu uităm niciodată că promisiunea venirii este promisiunea Lui şi că al Său Cuvânt este sigur. În al treilea rând, există un motiv pentru întârziere: Domnul nu întârzie în ce priveşte promisiunea, ci este răbdător, „nevrând ca vreunii să piară, ci toţi să vină la pocăinţă“. În harul Său, Dumnezeu lasă timp pentru pocăinţă înainte să cadă judecata; în necredinţa lui, omul se foloseşte de această întârziere pentru a tăgădui că va fi vreodată o judecată.

Cu toate acestea, în ciuda amânării împlinirii promisiunii Sale şi în ciuda a ceea ce pot spune batjocoritorii, „ziua Domnului va veni“, când „cerurile vor trece cu vuiet mare şi elementele arzând cu căldură, vor fi descompuse“. Apostolul nu vorbeşte despre venirea Domnului pentru sfinţii Săi, nici de arătarea Domnului, din ceruri, împreună cu ei; el vorbeşte de „ziua Domnului“, care va fi introdusă de aceste mari evenimente. Este ziua în care Domnul va domni asupra pământului şi va guverna cu un toiag de fier, supunând cu mână tare orice împotrivire faţă de Dumnezeu. Această zi este introdusă prin apariţia Domnului, dar va continua în timpul celor o mie de ani ai Împărăţiei, până la introducerea stării eterne, după ultima mare intervenţie a lui Dumnezeu prin judecată! Tot aspectul naturii va fi atunci schimbat, pentru că „elementele, arzând cu căldură, vor fi descompuse“ şi orice urmă a marilor lucrări prin care oamenii au căutat să se glorifice de‑a lungul veacurilor va dispărea, pentru că „pământul şi lucrările de pe el vor fi arse în întregime“. Apostolul adoptă limbajul scrierilor profetice care, după cum ne‑a spus‑o deja, sunt ca o lampă care străluceşte într‑un loc întunecat (a se vedea Psalmul 102.26; Isaia 34.4; 66.22; Mica 1.4; Zaharia 3.8).

A pleca urechea la aceşti batjocoritori şi a tăgădui promisiunea venirii Lui înseamnă a rămâne în întuneric, a te îndrepta către eternitate fără nicio speranţă, neştiind cum va fi tratat tot răul unei lumi nelegiuite, nici cum va fi introdus cel credincios în binecuvântarea eternă. Atât judecata necredincioşilor cât şi binecuvântarea credinciosului, vor fi împlinite prin venirea lui Hristos. Dacă am abandona promisiunea venirii Lui, sufletul nostru ar pierde tot!

Versetele 11‑13. Dar credinţa se alipeşte de această promisiune şi de aceea are siguranţa că toate lucrurile vizibile ale ordinii actuale ale lumii vor fi descompuse. Ca întotdeauna, credinţa activă trebuie să aibă un efect asupra vieţii noastre. Ea va conduce la o despărţire sfântă de lumea care ne înconjoară şi care va fi descompusă, însă o despărţire către viaţa de evlavie pe care apostolul a prezentat‑o de o manieră atât de binecuvântată, la începutul epistolei. Umblând astfel, vom aştepta şi vom grăbi venirea zilei lui Dumnezeu, în care orice formă de rău va dispărea pentru totdeauna.

Credinţa face şi mai mult; ea vede departe şi ne poartă dincolo de judecată, în „ceruri noi şi un pământ nou“. Fiind atenţi la cuvântul profetic ca la o lampă care străluceşte într‑un loc întunecos, răsăritul unei zile glorioase începe să strălucească pentru privirile credinţei, iar „steaua dimineţii“ – Cel a Cărui venire va introduce ziua – va avea locul care Îi revine în inima noastră. „Potrivit promisiunii Sale“, zice apostolul, „aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou“. Nu potrivit imaginaţiei noastre sau potrivit sentimentelor noastre, ci potrivit Cuvântului Său sigur: promisiunea Sa. Pentru a doua oară, apostolul ne aminteşte că aceasta este promisiunea Sa şi că, în consecinţă, împlinirea ei este sigură (versetele 9,13).

Aflăm, pe de altă parte, caracterul pe care îl vor avea cerurile noi şi pământul nou. Va fi o scenă în care „locuieşte dreptatea“. Lumea actuală se distinge prin toate formele de stricăciune şi de violenţă, de poftă şi de nelegiuiri; noua creaţie va fi marcată de o dreptate neschimbătoare. Nu va fi domnia dreptăţii, ca în zilele mileniului, ceea ce implică faptul că răul este încă acolo şi că trebuie să fie reprimat. În noua scenă, problema răului fiind reglementată, va locui dreptatea.

Versetele 14‑16. Încă o dată, apostolul îi invită pe credincioşi să lase acest viitor glorios să‑şi exercite acum efectul în viaţa lor. A şti că această lume este sortită judecăţii ar trebui să ducă la o viaţă de separare, în teamă şi evlavie. Cunoaşterea binecuvântării viitoare a cerurilor noi şi a pământului nou ar trebui să ne ţină în pace, fără pată şi fără vină. Starea îngrozitoare a creştinătăţii în zilele din urmă, aşa cum a descris‑o apostolul, ar putea în sine să distragă şi să tulbure sufletul. Perspectiva acestei noi scene va face să ne purtăm în aşa fel încât, atunci când va veni Hristos, să fim găsiţi umblând smeriţi şi în pace înaintea Lui, nefiind întinaţi de această lume, fără vină în viaţa noastră şi stăruitori în aşteptare, încrezători că îndelunga‑răbdare a Domnului este mântuire. Să ne cercetăm inimile şi să ne întrebăm: Cum ne va găsi El când va veni? (a se vedea Luca 12.37,38,43; 2 Petru 3.14). În cuvinte afectuoase, apostolul îl menţionează pe Pavel ca fiind martor împreună cu el „despre acestea“, pentru credincioşii evrei. El citează scrierile lui Pavel ca făcând parte din Scripturi şi ne pune în gardă împotriva celor „neînvăţaţi şi nestatornici“, care sucesc scrierile lui, ca şi pe celelalte Scripturi, spre propria lor pieire.

Versetele 17 şi 18. După ce ne‑a amintit aceste lucruri şi ne‑a pus în gardă împotriva falşilor învăţători, împotriva batjocoritorilor din zilele din urmă şi a celor care sucesc Scripturile spre propria lor pieire, apostolul ne mai avertizează să nu ne lăsăm abătuţi „de rătăcirea celor nelegiuiţi“, pierzându‑ne prin aceasta siguranţa, părăsind tăria care este proprie credinciosului.

Trebuie să căutăm să creştem în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Pentru a cincea oară în această scurtă epistolă, binecuvântarea noastră este legată de cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos (1.2,3,8; 2.20). Apostolul a pus înaintea noastră valoarea scrierilor profetice, poruncile apostolilor şi imensa importanţă de a ne sprijini pe Cuvântul lui Dumnezeu, dar el realizează că simpla cunoaştere a literei nu ne va păzi. Nu folosim bine Scripturile decât atunci când dobândim prin Cuvânt o cunoaştere mai profundă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. „A Lui fie gloria şi acum şi în ziua eternităţii! Amin.“ Să nu uităm cuvântul „acum“. Toţi admitem că gloria îi va aparţine pentru eternitate, dar să ne cercetăm fiecare inima şi să ne întrebăm: Este Hristos acum glorificat prin viaţa mea?



[1]Antitip (în limba greacă, antitipos), în sens de realitate actuală a unei imagini din trecut. Imaginea poate fi asemănată cu o ştampilă (negativul), iar antitipul este imprimarea ştampilei pe hârtie (pozitivul). A nu se confunda antitip cu antetip, care, datorită prefixului ante, sugerează o imagine anterioară a unei realităţi ulterioare. [n.tr.]

 

[2]Pasaj care nu se găseşte în toate manuscrisele. [n.tr.]