[ Page principale | Commentaires | La Bible ]

 

 

Cuvântul autorului

D

rag cititor,

Îţi prezint în paginile următoare o lucrare despre care am încrederea că îţi va fi de folos în studierea Cuvântului preţios al lui Dumnezeu. De asemenea, doresc ca principiile generale pe care le vei găsi expuse în ea, în vreme ce îţi vor oferi o imagine slabă a bogăţiei aflate în Cuvânt, să te determine să‑l studiezi pe acesta cu o şi mai mare atenţie. Sunt conştient, chiar mai conştient decât ai putea fi tu, de marile şi numeroasele imperfecţiuni care se găsesc în această expunere. Oricât de puţin ar preţui cineva Cuvântul, oricât de puţin i‑ar percepe caracterul divin, orice lucrare a omului pe marginea lui va fi, în ochii unui credincios, cu totul palidă şi sărmană. Îmi dau seama de acest lucru şi doresc să spun câteva cuvinte pentru a‑ţi explica scopul pe care l‑am avut publicând aceste gânduri şi, de asemenea, să‑ţi fac cunoscut la ce să te aştepţi citindu‑le.

Cu câţiva ani în urmă, un frate mi‑a sugerat să încep o astfel de lucrare, însă până acum nu am îndrăznit să fac acest lucru, mai mult din pricină că m‑am simţit incapabil pentru ea, decât că aş fi fost ocupat în lucrarea Domnului, măcar că aceasta din urmă şi‑a avut şi ea contribuţia la amânarea deciziei mele de a începe. Simţământul că venirea Domnului este aproape m‑a făcut să mă devotez slujirii, mai degrabă decât studiului. Însă nevoia fraţilor care sunt în lucrarea Domnului, şi cei mai mulţi dintre ei într‑un fel mai folositor decât mine, m‑a determinat să încep această lucrare, fără ca, nădăjduiesc, să părăsesc o atitudine potrivită de umilinţă, la care ţin mai mult decât la împlinirea oricărei lucrări. Câteva chestiuni au cântărit totuşi greu în balanţă, împiedicându‑mă să mă apuc de lucru.

Mai întâi, imensa responsabilitate care, atunci când este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, apasă asupra aceluia care doreşte să ofere călăuzire gândurilor creştinilor şi care doreşte, oricât ar fi de modest felul în care ar face‑o, să prezinte idei ca fiind intenţia Duhului lui Dumnezeu. Cât de gravă este eroarea de a‑i îndruma greşit pe copiii lui Dumnezeu în înţelegerea gândurilor şi a voii Sale sau de a prezenta ca scop al comunicărilor Sale preţioase ceea ce, în realitate, nu este aşa ceva!

Un alt lucru m‑a făcut de asemenea să ezit, anume teama că cineva s‑ar putea aştepta să găsească în această lucrare întregul conţinut al Cuvântului. Marele dezavantaj al tuturor comentariilor este că acestea fac loc unui asemenea gând, oferindu‑se pe ele însele inimii nedeprinse cu studiul Scripturii şi lipsite de spiritualitate, care se mulţumeşte cu câteva explicaţii, bune, probabil, în ele însele, dar care nu prezintă decât câteva gânduri sugerate de Cuvânt şi care sunt cu totul neputincioase să comunice atât viaţa care caracterizează acest Cuvânt, cât şi puterea şi bogăţia lui. Nimic nu este mai păgubitor decât această lenevie care preferă să se preocupe cu câteva gânduri, decât să exploreze Cuvântul divin, Cuvânt făcut fără putere pentru sufletul care nu caută cu stăruinţă, spiritualitate şi devotament să capete din partea Domnului acea cunoştinţă pe care numai El o poate da. Prin urmare, cititorul nu va găsi în această lucrare pretenţia că îi este oferit întregul conţinut al Cuvântului lui Dumnezeu. El va găsi însă – cel puţin acestea au fost dorinţa şi scopul lucrării mele de faţă – câteva indicaţii care îi vor fi de ajutor în cercetarea Bibliei, dar care, pe de altă parte, îi vor fi cu totul nefolositoare fără această cercetare. Nu îi voi fi făcut decât un mare rău dacă îl voi ajuta doar să capete câteva idei, în acelaşi timp îndepărtându‑l de la Cuvântul viu şi adevărat care ne pune în legătură cu Dumnezeu Însuşi şi care aşază inimile noastre înaintea acelui ochi care vede şi judecă totul, dar care face aceasta pentru a ne vindeca şi binecuvânta.

A existat încă un lucru, mai mult de ordin personal, care a cântărit şi el – faptul că o astfel de misiune este una deosebit de importantă. Influenţa acestui gând a fost însă risipită de nădejdea de a fi de folos fraţilor mei şi, de asemenea, de marea bucurie pe care am ştiut că o voi avea la sfârşitul îndeplinirii acestei lucrări, bucurie pe care, într‑adevăr, am experimentat‑o din plin. Chiar dacă cititorii mei nu vor avea un mare câştig în urma acestor scrieri, am cel puţin această mângâiere, că ea a constituit un imens câştig pentru mine însumi. Oricare ar fi rezultatul, nu regret deloc că am dus la capăt o astfel de lucrare. Îl îndemn pe cititor să nu citească aceste pagini fără să le însoţească cu cele ale Cuvântului; şi să le folosească doar pentru a studia acest Cuvânt. Scopul meu este ca Scriptura să fie studiată, şi chiar am nădejdea că va fi imposibil ca cineva să folosească aceste scrieri altfel decât pentru a studia Cuvântul însuşi.

În sfârşit, nu mi‑am propus să vorbesc despre rezultatul pe care adevărul l‑a produs în mine însumi, nici să dau glas emoţiilor de ordin spiritual care se revarsă în inimă atunci când Cuvântul este citit aşa cum trebuie. Am intenţionat mai degrabă să‑l ajut pe cititor să înţeleagă ceea ce, de fapt, ar trebui să producă astfel de simţăminte. Prefer să le las să izvorască ele însele prin har în inima lui, decât să‑i împărtăşesc prea mult din ceea ce a avut loc în a mea. Doresc în mod simplu ca efectul să fie nu doar bucuria cunoaşterii, ci cea a adevăratei comuniuni cu Dumnezeu.

Nu mai am decât un singur lucru de adăugat. Am intenţionat să public un sumar al tuturor cărţilor Bibliei, indicând, atât cât mi‑a fost dat, intenţia şi gândul Duhului Sfânt în fiecare carte. De vreme ce o asemenea lucrare este foarte întinsă, am ajuns la concluzia că ea poate fi foarte bine publicată pe părţi. Pentateuhul constituie în mod natural un grup care poate apărea separat. Lucrarea mea asupra celorlalte cărţi este destul de avansată, aşa că nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să reiau în scurt timp publicarea acestei lucrări. Este foarte mângâietor să mă gândesc că fraţii mei mă vor ajuta cu rugăciunile lor, ca să beneficiez de călăuzire de la Dumnezeu în această lucrare, ca Duhul Său să deţină controlul asupra ei şi astfel ea să reprezinte o binecuvântare pentru toţi.

Nu voi încheia această prefaţă fără a‑l informa pe cititor că dacă va găsi lucruri care să‑l zidească în lucrarea de faţă, va fi în mare măsură îndatorat grijii şi interesului plin de afecţiune arătate de fratele nostru M. H. Parlier, care mi‑a fost de un considerabil ajutor la editare.

Fie ca învăţătura Duhului Sfânt Însuşi să‑ţi fie dăruită, dragă cititorule; fie ca, în aceste zile din urmă, Cuvântul să‑ţi devină tot mai preţios şi, de asemenea, fie ca întotdeauna să te caracterizeze un duh de ascultare şi de dragoste pentru tot ceea ce aparţine lui Hristos. Aceasta este dorinţa fratelui tău în Hristos,

 

J. N. Darby

 

Faptele Apostolilor

Cele trei părţi principale ale acestei cărţi

Cartea Faptele Apostolilor este în esenţă împărţită în trei părţi: capitolul 1, apoi de la capitolul 2 la 12 şi de la capitolul 13 până la sfârşit. Capitolele 11 şi 12 pot fi numite capitole de tranziţie, fiind bazate pe evenimentul relatat în capitolul 10. Capitolul 1 ne prezintă lucrurile care stau în legătură cu învierea Domnului; capitolele 2–12 prezintă lucrarea Duhului Sfânt, al cărei centru îl constituiau Ierusalimul şi iudeii, dar care se răspândeşte prin acţiunea liberă a Duhului lui Dumnezeu, în mod independent, dar nu separat, de către cei doisprezece şi de la Ierusalim ca centru; capitolul 13 şi cele care urmează prezintă lucrarea lui Pavel, care decurge dintr‑o misiune ce şi‑a avut punctul distinct de plecare în Antiohia; capitolul 15 leagă cele două lucrări, cea pornită din Ierusalim şi cea pornită din Antiohia, pentru a păstra unitatea în întreaga desfăşurare a evenimentelor. Avem într‑adevăr, în cea de‑a doua parte a acestui capitol, admiterea în binecuvântare a neamurilor, însă ea este pusă în legătură cu lucrarea care se desfăşura între iudei. Aceştia din urmă respinseseră mărturia Duhului Sfânt despre Hristos glorificat, aşa cum Îl respinseseră pe Fiul lui Dumnezeu aflat într‑o stare smerită; iar Dumnezeu a pregătit o lucrare în afara lor, în care apostolul neamurilor a stabilit fundamente care anulau distincţia dintre iudei şi neamuri şi care îi uneau – fiind în aceeaşi măsură morţi în greşeli şi păcate – cu Hristos, Capul Trupului Său, Adunarea, în ceruri[1].

Capitolul 1

Domnul înviat şi poziţia apostolilor înainte de coborârea Duhului Sfânt

Să examinăm acum capitolele în cuprinsul lor. Capitolul 1 ne oferă istorisirea lucrurilor legate de Isus înviat şi de acţiunile apostolilor înainte de coborârea Duhului Sfânt. Comunicările Domnului prezintă câteva puncte foarte interesante. Isus, Omul înviat, acţionează şi vorbeşte prin Duhul Sfânt după învierea Sa ca şi înainte de ea. Scumpă mărturie despre poziţia noastră, care ne reaminteşte că vom avea Duhul Sfânt şi după ce vom învia şi că, nemaifiind angajaţi în înfrânarea şi mortificarea cărnii, energia Lui divină în noi va fi în întregime consacrată bucuriei şi închinării veşnice, precum şi slujbei încredinţate nouă de către Dumnezeu. Domnul înviat dă apoi ucenicilor Săi porunci în legătură cu noua poziţie pe care El Şi‑a asumat‑o. Viaţa şi slujba lor trebuie să fie formate şi călăuzite prin prisma învierii Sale – înviere cu privire la care ei aveau dovezi de netăgăduit. Ei se aflau încă pe pământ, însă erau călători aici avându‑L înaintea ochilor credinţei pe Acela care, înviat dintre cei morţi, mersese înaintea lor. Relaţiile lor cu El sunt încă legate de poziţia lor pe pământ. El le vorbeşte despre Împărăţie şi despre lucrurile privitoare la ea. Ierusalimul era punctul de plecare pentru lucrarea lor, chiar mai mult decât fusese pentru lucrarea Lui. Căci El strânsese la un loc oile sărmane ale turmei oriunde le găsise, în special în Galileea[2]; însă acum, învierea făcându‑L în putere vasul îndurărilor (lucrurilor sfinte ale) lui David, El cheamă din nou pe Israel să‑L recunoască drept Prinţ şi Mântuitor pe Cel pe care ei Îl lepădaseră ca Mesia viu pe pământ. Epistolele lui Petru sunt legate de evanghelie tocmai din acest punct de vedere.

Misiunea apostolilor în puterea Duhului Sfânt ce le fusese promis

Totuşi, pentru a împlini această slujbă, ei trebuiau să aştepte împlinirea promisiunii Tatălui, anume Duhul Sfânt, cu care ei trebuiau să fie botezaţi, potrivit cu mărturia lui Ioan, lucru cu privire la care Domnul îi asigură că va avea loc în scurt timp. Misiunea Duhului Sfânt îi conducea, în acelaşi timp, în afara sferei iudaice a făgăduinţelor pur temporale. Promisiunea Duhului Sfânt din partea Tatălui era un lucru foarte diferit de cel al restabilirii Împărăţiei lui Israel prin puterea lui Yahve, Dumnezeul judecăţii. Nu era treaba lor să cunoască timpul sau perioada acestei restabiliri, a căror cunoaştere Tatăl o ţinea în stăpânirea Lui; însă aveau să primească ei înşişi puterea Duhului Sfânt, care urma să Se coboare peste ei. Iar ei trebuiau să fie martori pentru Isus (aşa cum Îl cunoscuseră şi potrivit cu manifestarea Sa după înviere) deopotrivă în Ierusalim şi în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului – făcând astfel Ierusalimul punctul de plecare şi prima ţintă, în conformitate cu însărcinarea dată lor (Luca 24.47). Nu este mai puţin adevărat că mărturia lor era bazată pe contemplarea Stăpânului şi Domnului răpit din mijlocul lor şi înălţat în norii cerului, care L‑au ascuns privirilor lor. Pe când priveau ţintă în sus, în timp ce avea loc acest eveniment, doi mesageri din cer vin şi le vestesc faptul că El Se va întoarce în acelaşi fel. Prin urmare, este indicată aici manifestarea Sa în această lume de jos. El Se va întoarce pe pământ ca să fie văzut de lume. Nu avem aici răpirea adunării, nici asocierea ei cu El câtă vreme este absent. Apostolii se întorc la Ierusalim pentru a aştepta acolo Duhul Sfânt care le fusese făgăduit, cunoscând faptul că Isus a fost luat din lume şi că avea să Se întoarcă din nou în ea, fapt ce constituia punctul de hotar şi lucrul de bază al întregii lor învăţături. Nu se duc în Galileea, ci ei trebuie să fie martori în Ierusalim despre drepturile cereşti ale acelui Hristos care fusese lepădat pe pământ de Ierusalim şi de iudei[3].

Autoritatea apostolică exercitată potrivit cu înţelegerea Cuvântului; locul lui Iuda luat de Matia

Toate aceste lucruri arată clar poziţia în care ei erau aşezaţi şi misiunea încredinţată lor. Însă înainte ca ei să primească Duhul Sfânt pentru îndeplinirea ei, câteva alte împrejurări caracteristice îşi găsesc locul în acest capitol. Ei acţionează, sub călăuzirea lui Petru, potrivit cu înţelegerea Cuvântului, înainte să fie înzestraţi cu putere de sus. Prin urmare, aceste două lucruri sunt distincte unul de altul: înţelegerea Cuvântului şi dăruirea puterii de sus.

Deşi Petru nu a fost în mod direct călăuzit de Duhul Sfânt, Duhul Şi‑a pus pecetea pe ceea ce a fost făcut în conformitate cu cuvântul din Vechiul Testament înţeles de către apostol. Am văzut mai înainte că Hristos, după învierea Sa, a deschis mintea ucenicilor Săi pentru ca aceştia să poată înţelege Scripturile. Ei acţionează acum potrivit cu un principiu iudaic, fără să fi primit încă Duhul Sfânt. Ei prezintă Domnului sorţul, ca El să decidă. Totuşi sorţul nu reprezenta totul, nici nu era tras fără a se face o distincţie. Autoritatea apostolică decurgea din modul în care Hristos Însuşi îi alesese pe apostoli. Înţelegerea Scripturilor îi face să priceapă ceea ce trebuie să aibă loc. Scopul pe care Domnul îl atribuise slujbei lor a limitat alegerea la cercul mic al celor care puteau împlini acel scop. Istoria lor îi făcea capabili, aşa cum spusese Isus, să fie martorii Lui, fiindcă ei fuseseră cu El de la început şi puteau acum da mărturie că acelaşi Isus, pe care iudeii Îl lepădaseră şi Îl răstigniseră, era cu adevărat înviat dintre cei morţi.

Autoritatea apostolică este exercitată în Ierusalim pe baza principiului iudaic, înainte de primirea darului Duhului Sfânt. În acest principiu, nu mintea omenească era cea care cerceta şi decidea. „Slujba lui să o ia altul“ este cuvântul care a călăuzit acţiunea lor; capacitatea de a mărturisi despre Isus în viaţa Lui pe pământ, şi acum despre învierea şi înălţarea Lui, a fost hotărâtoare în ce privea calităţile necesare; sorţul lui Yahve hotăra care era persoana care trebuia să ia locul lui Iuda. Sunt aleşi doi, potrivit cu calităţile necesare, iar sorţul cade pe Matia, care este numărat împreună cu cei unsprezece (versetul 26). Însă ei încă nu aveau puterea promisă.

Capitolul 2

Coborârea Duhului Sfânt în putere

Capitolul 2 relatează împlinirea acestei promisiuni, ca răspuns la duhul de dependenţă manifestat în rugăciunea lor laolaltă.

Duhul Se coboară de sus, în propria Sa putere, pentru a lua în stăpânire şi a umple locuinţa pregătită pentru El.

Acest eveniment, mai important decât oricare altul în ceea ce priveşte starea omului pe pământ, are aici un caracter foarte simplu, fiindcă nu este vorba de cauzele acestui Dar minunat sau de lucrarea de care El depinde, nici de slava cu care este conectat şi pe care o revelează, şi a cărei arvună este; avem aici doar puterea acestui Dar. Ucenicii au fost „îmbrăcaţi cu putere de sus“.

Totuşi, forma apariţiei acestui Dar are un caracter special. Asupra lui Isus, Duhul Sfânt S‑a coborât în forma unui porumbel, fiindcă El nu avea să‑Şi facă auzită vocea pe străzi, nici să rupă trestia frântă sau să stingă fitilul care fumega. Aici însă era puterea lui Dumnezeu în mărturie, Cuvântul, care era ca un foc mistuitor, judecând tot ceea ce apărea în calea lui. Totuşi, acest lucru era făcut în har şi avea să meargă dincolo de graniţele strâmte ale rânduielilor iudaice, pentru a proclama oricărei limbi şi naţiuni de sub soare lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Era acel vânt puternic din cer care s‑a manifestat ucenicilor şi s‑a aşezat asupra lor în forma unor limbi de foc, fiecare împărţită în mai multe. Această minune atrage mulţimea; iar realitatea lucrării divine este dovedită prin faptul că persoane din ţări numeroase îi aud pe aceşti galileeni simpli proclamându‑le lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, fiecare în limba ţării de unde venise la Ierusalim[4]. Iudeii, care nu înţelegeau aceste limbi, îşi băteau joc; iar Petru le declară în limba lor, şi potrivit cu propriile lor profeţii, adevăratul caracter al celor ce avuseseră loc. El îşi ia ca bază învierea lui Hristos, prezisă de către împăratul‑profet, precum şi înălţarea Lui la dreapta lui Dumnezeu. Acest Isus, pe care ei Îl răstigniseră, primise acolo făgăduinţa Tatălui şi turnase ceea ce produsese efectele pe care ei le auzeau şi le vedeau. Prin urmare, trebuiau să ştie cu siguranţă că Dumnezeu făcuse Domn şi Hristos pe acelaşi Isus pe care ei Îl lepădaseră.

Caracterul mărturiei lui Petru; promisiunea dată şi celor care erau departe

Vom remarca aici caracterul acestei mărturii. El este în mod esenţial cel al lui Petru şi nu merge mai departe de afirmarea faptului că Cel care fusese lepădat de către iudei era făcut în cer Domn şi Hristos. Mărturia începe cu Isus cunoscut de iudei pe pământ şi stabileşte adevărul învierii şi înălţării Sale în poziţia de Domn. Dumnezeu a făcut aceasta. Apostolul nici măcar nu‑L proclamă ca Fiu al lui Dumnezeu. Vom vedea că, dacă acest lucru nu este făcut de către Petru în Fapte, Pavel, dimpotrivă, îl face din primul moment al convertirii sale. Petru afirmă rezultatul în putere la acel moment şi nu vorbeşte despre Împărăţie. Doar le reaminteşte că Duhul a fost făgăduit în zilele din urmă şi face aluzie la ziua cumplită a judecăţii viitoare, care avea să fie precedată de minuni şi de semne înspăimântătoare. Fără să vorbească de împlinirea făgăduinţei cu privire la Împărăţie, al cărei timp Tatăl îl păstrase secret, el pune darul Duhului Sfânt în legătură cu responsabilitatea lui Israel, faţă de care Dumnezeu încă acţiona în har, propovăduindu‑le un Hristos glorificat şi dându‑le dovezi ale slavei Sale care constau în chiar darul Duhului Sfânt, ale cărui efecte le simţeau cu toţii. Aceasta este prezenţa Duhului Sfânt potrivit cu Ioan 15.26,27. Totuşi, mărturia ca întreg este bazată pe însărcinarea din Luca 24, fiind totodată şi împlinirea ei. Doar că în Luca nu avem nimic despre botez. A se vedea Luca 24.47‑49, cu care această mărturie corespunde pe deplin. Ea era adresată iudeilor; totuşi, nu era limitată la ei[5] şi era separativă. „Salvaţi‑vă (separaţi‑vă) din generaţia aceasta perversă“. Această separare era bazată pe o lucrare reală şi morală – „pocăiţi‑vă“: trecutul trebuia în întregime judecat şi acest lucru demonstrat în mod public prin primirea lor în rândul creştinilor prin botez, ca astfel să primească iertarea păcatelor şi să aibă parte de acest dar ceresc al Duhului Sfânt. „Pocăiţi‑vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; şi veţi primi darul Duhului Sfânt“. Această lucrare este individuală. Era deci judecata asupra întregului trecut, primirea prin botez, apoi faptul de a avea parte de Duhul Sfânt, care locuia acolo unde ei fuseseră primiţi. Vedem imediat diferenţa dintre schimbarea morală deja lucrată, pocăinţa pe care a înfăptuit‑o întristarea lor sfântă, şi primirea Duhului Sfânt. Aceasta era urmarea iertării păcatelor lor. Acest dar depindea, ca regulă, de primirea lor printre creştini în casa în care El locuia, zidită în numele lui Isus. Apoi se declară că promisiunea le aparţinea lor şi copiilor lor după ei – casei lui Israel ca atare. Însă ea mergea dincolo de limitele vechiului popor al lui Dumnezeu. Era şi pentru cei care erau departe atunci, căci fusese împlinită, pe temeiul credinţei în Hristos, pentru toţi cei care, prin har, aveau să intre în casa cea nouă – pentru toţi cei pe care Domnul Dumnezeul lui Israel avea să‑i cheme. Chemarea lui Dumnezeu era cea care caracteriza binecuvântarea. Israel, cu copiii lui, era recunoscut, însă o rămăşiţă era chemată afară din el. Neamurile, fiind chemate, aveau parte şi ele de binecuvântare.

Rezultatul dăruirii Duhului Sfânt

Ne este relatat acum rezultatul acestui dar inexprimabil. Nu era doar o schimbare morală, ci o putere care înlătura orice motiv ce îi individualiza pe cei care o primiseră, unindu‑i într‑un singur suflet şi un singur gând. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor; erau în părtăşie unii cu alţii şi cu apostolii; frângeau pâinea; îşi petreceau timpul în rugăciune. Simţământul prezenţei lui Dumnezeu era puternic printre ei; şi multe semne şi minuni erau făcute prin mâinile apostolilor. Erau uniţi prin cele mai strânse legături; nimeni nu spunea că ceva era al lui, ci toţi îşi împărţeau averile cu cei ce erau în nevoie. Erau în fiecare zi în templu, locul public al lui Israel pentru activităţile religioase, în timp ce‑l aveau pe al lor aparte – frângeau pâinea acasă zilnic. Mâncau cu bucurie şi cu curăţie de inimă, lăudându‑L pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi înaintea întregului popor.

Formarea Adunării

Astfel era formată Adunarea, iar Domnul adăuga la ea în fiecare zi pe cei din rămăşiţa lui Israel, care trebuiau să fie salvaţi de judecăţile ce aveau să cadă asupra unei naţiuni ce Îl lepădase pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia al lor; şi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, să fie salvaţi dintr‑o ruină încă şi mai mare. Dumnezeu aducea în Adunare – recunoscută astfel de El prin prezenţa Duhului Sfânt – pe aceia pe care‑i cruţa din Israel[6]. O nouă ordine de lucruri începuse, marcată prin prezenţa Duhului Sfânt[7]. Aici se găseau prezenţa şi casa lui Dumnezeu, deşi vechea stare de lucruri încă exista până la executarea judecăţii asupra ei.

Adunarea deci a fost formată prin puterea Duhului Sfânt venit din cer, pe baza mărturiei că Isus, care fusese lepădat, era înălţat la cer, fiind făcut Domn şi Hristos de către Dumnezeu. Ea era alcătuită din rămăşiţa iudaică ce trebuia cruţată din mijlocul acestui popor, asigurându‑se în acelaşi timp intrarea neamurilor, oricând Dumnezeu avea să le cheme. Adunarea era deocamdată formată în legătură cu Israel care beneficia de răbdarea lui Dumnezeu, ea fiind locuinţa lui Dumnezeu.

Capitolul 3

Răbdarea şi harul lui Dumnezeu

În capitolul 3, Duhul Îşi prezintă mărturia către popor prin gura lui Petru. Dumnezeu încă acţiona cu răbdare faţă de poporul Lui nechibzuit, ba chiar cu mai mult decât răbdare. El acţionează în har faţă de ei, ca popor al Lui, în virtutea morţii şi mijlocirii lui Hristos – din nefericire însă, în zadar. Conducătorii necredincioşi ai poporului au redus cuvântul la tăcere[8].

Vindecarea ologului; promisiunea reîntoarcerii lui Hristos în urma pocăinţei poporului

Atenţia poporului a fost atrasă de o minune prin care a fost vindecat un sărman olog, cunoscut de toţi cei care frecventau templul; apoi, mulţimea strângându‑se să‑l vadă pe acesta, Petru li‑L propovăduieşte pe Hristos. Dumnezeul părinţilor lor, spunea el, Îl glorificase pe slujitorul Său Isus, de care ei se lepădaseră atunci când Pilat voia să‑I dea drumul. Ei se lepădaseră de Cel Sfânt şi Drept – aleseseră un ucigaş – Îl omorâseră pe Prinţul Vieţii; însă Dumnezeu Îl înviase dintre cei morţi. Şi numele Său, prin credinţă, îl vindecase pe omul neputincios. Harul putea privi fapta lor ca făcută din neştiinţă, la fel şi în ce‑i privea pe conducătorii lor. Vedem aici pe Duhul Sfânt răspunzând la mijlocirea lui Hristos: „Tată, iartă‑i, pentru că ei nu ştiu ce fac!“. Vinovaţi fiind de datoria a zece mii de talanţi, marele Împărat îi iartă, trimiţând mesajul de îndurare care‑i cheamă la pocăinţă. La aceasta îi invită Petru: „Pocăiţi‑vă deci şi întoarceţi‑vă, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină timpuri de înviorare de la faţa Domnului şi să‑L trimită pe Acela care a fost rânduit dinainte pentru voi, pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie, într‑adevăr, să‑L primească“, le spune el, „până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime“ (capitolul 3.19‑21). Cu alte cuvinte, el predică pocăinţa iudeilor ca naţiune, declarând că, în urma pocăinţei lor, Isus, care Se înălţase la cer, avea să Se întoarcă; iar împlinirea tuturor binecuvântărilor rostite de profeţi avea să aibă loc pentru ei. Întoarcerea lui Isus cu acest scop depindea (şi încă depinde) de pocăinţa iudeilor. Până atunci El rămâne în cer.

Mai mult decât atât, Isus era profetul vestit de Moise; şi oricine nu asculta de El avea să fie nimicit din mijlocul poporului (versetele 22,23). Glasul Lui încă răsuna într‑un har deosebit prin gura ucenicilor Săi. Toţi profeţii vorbiseră despre aceste zile. Ei erau fiii profeţilor, moştenitorii naturali atât ai binecuvântărilor pe care aceştia le vestiseră pentru Israel, cât şi ai promisiunilor făcute lui Avraam despre o sămânţă în care toate naţiunile aveau să fie binecuvântate. Prin urmare, ei erau aceia cărora Dumnezeu Îl trimisese pe slujitorul Său Isus[9], după ce‑L înviase dintre cei morţi, pentru a‑i binecuvânta întorcând pe fiecare dintre ei de la răutăţile lor (versetele 24‑26).

Într‑un cuvânt, ei sunt invitaţi să se întoarcă prin pocăinţă şi să se bucure de toate promisiunile făcute lui Israel. Mesia Însuşi avea să Se întoarcă din cer pentru a le aduce binecuvântarea. Adresarea se face către întreaga naţiune, ca moştenitori naturali ai făgăduinţelor făcute lui Avraam.

Capitolul 4

Întemniţarea apostolilor

Însă, în timp ce el vorbea astfel, preoţii, căpitanul templului şi saducheii au venit şi au pus mâna pe ei, fiind necăjiţi că propovăduiau învierea, pe care necredinţa şi sistemul lor dogmatic nu o puteau primi. I‑au pus în închisoare, căci se înserase. Nădejdea lui Israel era înlăturată; harul lui Dumnezeu vorbise în zadar, mare şi răbdător aşa cum era. Totuşi, mulţi au crezut cuvântul lor: cinci mii de persoane deja Îl mărturiseau pe Domnul Isus.

Am văzut mesajul pe care Dumnezeu, în harul Său, l‑a trimis lui Israel prin gura lui Petru. Vom vedea acum nu numai primirea (deja remarcată) de care acest mesaj s‑a bucurat din partea conducătorilor poporului, ci şi răspunsul deliberat, venit din adâncul inimii lor. Dimineaţa, conducătorii, bătrânii şi cărturarii s‑au adunat la Ierusalim, împreună cu Ana şi cu familia lui; şi, punând pe apostoli în mijlocul lor, ei întreabă prin ce putere sau în ce nume făcuseră aceştia minunea cu ologul (versetele 5‑7). Petru, plin de Duhul Sfânt, declară – vestind întregului Israel cu cea mai mare promptitudine şi cu tot curajul – că totul fusese făcut prin Isus, pe care ei Îl răstigniseră şi pe care Dumnezeu Îl înviase dintre cei morţi. Astfel, Duhul lui Dumnezeu declară în mod oficial prin Petru poziţia lui Dumnezeu şi pe cea a mai‑marilor poporului, poziţii care erau complet antagoniste. Isus era Piatra lepădată de ei, zidarii, care devenise capul unghiului. Mântuirea nu putea fi găsită în nimeni altul. Apostolul nu‑i menajează în niciun fel pe adversari şi pe conducători; dar face tot posibilul pentru a câştiga poporul ignorant şi înşelat. Sinedriul i‑a recunoscut ca fiind însoţitori ai lui Hristos; iar omul care fusese vindecat era acolo. Ce puteau spune sau face în faţa mulţimii care fusese martoră la minune? Ei nu fac decât să arate o voinţă în mod hotărât opusă Domnului şi mărturiei Sale şi să cedeze opiniei publice, lucru care era necesar pentru propria lor imagine – motivaţie de care erau dominaţi. Au poruncit apostolilor, ameninţându‑i, să nu mai înveţe pe nimeni în numele lui Isus. Putem remarca aici că Satan avea unelte saducheice îndreptate împotriva învăţăturii despre înviere, aşa cum avea farisei ca instrumente împotriva unui Hristos viu. Trebuie să ne aşteptăm la o opoziţie bine organizată a lui Satan împotriva adevărului.

Porunca lui Dumnezeu şi interdicţia din partea oamenilor

Petru şi Ioan însă nu îngăduie nicio ambiguitate cu privire la umblarea lor. Dumnezeu le poruncise să‑L predice pe Hristos; interdicţia omului nu avea nicio greutate pentru ei. „Nu putem“, spun ei, „să nu vorbim despre lucrurile pe care le‑am văzut şi auzit“ (versetele 19,20). Ce poziţie pentru conducătorii poporului! În consecinţă, o mărturie ca aceasta demonstrează cu claritate că mai‑marii lui Israel erau căzuţi din locul de interpreţi ai voii lui Dumnezeu. Apostolii nu‑i îndepărtează, nici nu‑i atacă; Dumnezeu avea să‑i judece. Însă ei acţionează direct ca din partea lui Dumnezeu şi nu iau în consideraţie deloc autoritatea acestora cu privire la lucrarea pe care Dumnezeu le‑o încredinţase. Mărturia lui Dumnezeu era cu apostolii, şi nu cu cârmuitorii templului; iar prezenţa lui Dumnezeu era în Adunare, şi nu în templu.

Puterea Duhului Sfânt, prezenţa lui Dumnezeu şi călăuzirea în mijlocul ucenicilor

Petru şi Ioan se întorc la ai lor, căci era format de acum un grup separat, unde cei care‑l compuneau se cunoşteau unii pe alţii; şi toţi, mişcaţi de Duhul Sfânt (căci acolo locuia Dumnezeu prin Duhul Său, nu în templu), îşi ridică glasul către Dumnezeu, Cârmuitorul tuturor lucrurilor, recunoscând că această împotrivire a conducătorilor nu era decât împlinirea cuvântului, planurilor şi scopurilor lui Dumnezeu. Aceste ameninţări nu reprezentau decât ocazia de a‑I cere lui Dumnezeu să‑Şi manifeste puterea în legătură cu numele lui Isus. Într‑un cuvânt, lumea (incluzându‑i pe iudei, care formau o parte din ea în împotrivirea lor) se ridicase împotriva lui Isus, Slujitorul lui Dumnezeu, şi se împotrivise mărturiei aduse Lui. Duhul Sfânt este puterea acestei mărturii, fie găsită în curajul celor care dădeau mărturie (versetul 8), fie în prezenţa Sa în adunare (versetul 31), în energia de slujire (versetul 33) sau în roadele ce sunt din nou produse printre sfinţi cu o putere care face vădit faptul că Duhul Sfânt are stăpânire în inimile lor peste toate motivele care influenţează omul, făcându‑i să umble în virtutea acelora a căror sursă este El. Avem aici deci energia Duhului în prezenţa împotrivirii, aşa cum înainte am văzut roada Sa în aceia în mijlocul cărora locuia. Tot mai mulţi convertiţi îşi vând bunurile şi pun banii la picioarele apostolilor; printre ei, un bărbat căruia Duhului Sfânt Îi face plăcere să‑i distingă numele – Barnaba, din insula Cipru.

Ca o recapitulare, acest capitol descoperă pe de o parte starea iudeilor, lepădarea de către ei a mărturiei care le era adresată în har, iar de cealaltă, puterea Duhului Sfânt, prezenţa şi călăuzirea lui Dumnezeu aflate în altă parte, anume în mijlocul ucenicilor.

Aceste trei capitole (2, 3 şi 4) prezintă formarea Adunării, precum şi caracterul ei binecuvântat prin Duhul Sfânt care locuia în ea. Ele ne prezintă frumuseţea ei de la început, formată fiind de către Dumnezeu şi reprezentând locuinţa Lui.

Capitolul 5

Anania şi Safira

Din nefericire, răul îşi face apariţia şi aici. Duhul puternic al lui Dumnezeu era acolo, dar era şi carnea. Erau câţiva care doreau să aibă creditul devotamentului pe care îl produce Duhul Sfânt, deşi le lipsea acea încredere în Dumnezeu şi acea renunţare la sine care, arătându‑se pe drumul dragostei, constituie toată valoarea şi tot adevărul acestui devotament. Însă incidentul doar oferă o ocazie pentru manifestarea din nou a puterii Duhului lui Dumnezeu, a prezenţei lui Dumnezeu care acţionează dinăuntru împotriva răului; aşa cum capitolul precedent a arătat puterea Lui în afară şi roadele preţioase ale harului Său. Dacă nu există rodul simplu al binelui descris deja, atunci intervine puterea binelui împotriva răului. Starea prezentă a Adunării, ca întreg, este rezultatul puterii răului împotriva binelui. Dumnezeu nu poate tolera răul acolo unde El locuieşte; îl repudiază mai mult decât acolo unde nu locuieşte. Oricât de mare ar fi energia mărturiei pe care o trimite celor de afară, El Îşi exercită toată răbdarea până când nu mai este niciun remediu înăuntru. Cu cât prezenţa Lui este mai mult realizată şi manifestată, cu atât mai mult El Se arată a fi neîndurător cu răul. Nu poate fi altfel. El judecă în mijlocul sfinţilor Săi, unde doreşte sfinţenie; şi aceasta, potrivit cu măsura manifestării Lui. Anania şi Safira, nesocotind prezenţa Duhului Sfânt, al cărui impuls pretindeau că‑l urmează, cad morţi înaintea Dumnezeului pe care, în orbirea lor, au căutat să‑L înşele, uitând de El. Dumnezeu era în adunare (versetele 1‑10).

Puternică, deşi dureroasă, mărturie a prezenţei Sale! Teama pătrunde în orice inimă, şi în cei de afară şi în cei dinăuntru. De fapt, prezenţa lui Dumnezeu este un lucru solemn, oricât de mare ar fi binecuvântarea ce ţine de ea. Efectul acestei manifestări a puterii unui Dumnezeu prezent împreună cu cei pe care‑i recunoştea ca fiind ai Lui era foarte mare. Mulţi s‑au alăturat prin credinţă mărturiei numelui Domnului – cel puţin din rândul poporului, căci restul nu îndrăzneau. Cu cât poziţia pe care o avem în lume este mai mare, cu atât ne temem de lumea care ne‑a dat‑o. Această mărturie miraculoasă despre puterea lui Dumnezeu a fost înfăţişată într‑un mod chiar mai remarcabil decât înainte, astfel încât oamenii veneau de departe pentru a profita de ea. Apostolii erau în mod constant împreună în pridvorul lui Solomon (versetul 12).

Opoziţia şi gelozia conducătorilor; apostolii sunt din nou puşi în închisoare

Dumnezeu însă Îşi legase manifestarea puterii Sale de ucenicii lui Isus care erau dispreţuiţi, iar această putere se manifesta în afara drumului bătătorit al iudaismului pe care se aflau marele preot şi conducătorii, care urmăreau doar păstrarea propriilor poziţii. Ca urmare a manifestării acestei puteri, lucrarea credincioşilor progresa, iar atenţia poporului era îndreptată spre apostolii care înfăptuiau acele minuni; pentru aceste motive, împotrivirea şi gelozia conducătorilor creşte şi ei decid să‑i pună din nou pe apostoli în închisoare. În această lume, binele întotdeauna lucrează în prezenţa puterii răului.

Se desfăşoară acum o putere diferită de cea a Duhului Sfânt în adunare. Providenţa lui Dumnezeu, care veghează asupra lucrării Sale, putere care acţionează prin slujirea îngerilor, zădărniceşte toate planurile conducătorilor necredincioşi ai lui Israel. Preoţii îi închid pe apostoli în temniţă. Un înger al Domnului deschide porţile închisorii şi îi trimite pe apostoli să‑şi continue lucrarea obişnuită în templu. Ofiţerii trimişi de sinedriu găsesc temniţa încuiată şi totul în ordine; apostolii însă dispăruseră.

„Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“

Între timp, sinedriul este informat că aceştia sunt în templu, unde învaţă pe popor. Derutaţi şi alarmaţi, ei trimit să‑i prindă, însă ofiţerii îi aduc fără să folosească violenţa, căci se temeau de popor; aceasta fiindcă Dumnezeu controlează toate lucrurile, până când mărturia Lui este dată atunci când El vrea să fie dată. Marele preot se adresează lor în temeiul interdicţiei care le‑o făcuse înainte (versetele 27,28). Răspunsul lui Petru este mai concis decât în prima ocazie şi constituie mai degrabă anunţul unui scop hotărât, decât o mărturie dată unora care nu vor să audă şi care se arătau a fi adversari. În esenţă este acelaşi lucru cu ceea ce spusese prima oară: trebuiau să asculte de Dumnezeu mai degrabă decât de oameni. Opuşi fiind lui Dumnezeu, capii lui Israel nu erau decât oameni. Odată spusă aceasta, totul era decis: opoziţia dintre ei şi Dumnezeu era evidentă. Dumnezeul părinţilor lor Îl înviase pe Isus, pe care conducătorii lui Israel Îl răstigniseră. Apostolii erau martorii Lui şi aşa era şi Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu Îl dăduse celor care ascultau de El. Totul a fost spus; poziţia era clar declarată. Petru, în numele apostolilor, ia în mod oficial această poziţie de partea lui Dumnezeu şi a lui Hristos, în concordanţă cu pecetea Duhului Sfânt care, dat celor credincioşi, aduce mărturie în numele Mântuitorului. Nu este însă vorba de mândrie, nici de voinţă proprie: el trebuie să asculte de Dumnezeu. Îşi ia în continuare locul împreună cu Israel („Dumnezeul părinţilor noştri“, spune el), însă acesta este locul mărturiei pentru Dumnezeu în Israel. Sfatul lui Gamaliel reuşeşte să curme planurile sinedriului, căci Dumnezeu Îşi are întotdeauna instrumentele pregătite, necunoscute poate nouă, atunci când împlinim voia Lui; totuşi, ei pun ca apostolii să fie bătuţi, le poruncesc să nu mai predice şi le dau drumul. Nu ştiau cum să procedeze – n‑au făcut decât ca împotrivirea voinţei lor să fie şi mai evidentă, în timp ce vedem cât de simplă este calea atunci când eşti trimis de Dumnezeu şi faci în mod conştient voia Lui. Trebuie să ascultăm de Dumnezeu.

Dumnezeu Însuşi Îşi susţine mărturia

Scopul acestei ultime părţi a capitolului este să arate cum grija providenţială a lui Dumnezeu, fie prin intermediul îngerilor, în mod miraculos, fie prin îndrumarea inimii oamenilor pentru împlinirea scopurilor Sale, era exercitată în beneficiul Adunării, aşa cum Duhul lui Dumnezeu dădea mărturie şi Îşi manifesta puterea în ea. Apostolii, nicidecum înspăimântaţi, se reîntorc plini de bucurie că au fost socotiţi vrednici să sufere pentru numele lui Isus. Şi în fiecare zi în templu sau din casă în casă, ei nu încetează să înveţe şi să predice vestea bună despre Isus, Hristosul. Oricât de slabi ar fi ei, Dumnezeu Însuşi Îşi susţine mărturia.

Capitolul 6 şi 7

Manifestarea cărnii; înţelepciunea dată de Duhul

Din nefericire, alte rele asaltează Adunarea. Carnea începe să se arate în locul unde se manifesta puterea Duhului Sfânt, tulburarea iscându‑se din circumstanţele diferite în care se aflau ucenicii, în cadrul acelor lucruri în care harul fusese în special manifestat şi în aspectul în care aceste lucruri erau legate de carne. Eleniştii (iudei născuţi în Grecia sau în ţări păgâne) murmură împotriva evreilor (născuţi în Iudeea), fiindcă văduvele acestora din urmă erau favorizate, aşa cum îşi imaginau ei, la împărţirea bunurilor de care adunarea beneficia din partea membrilor ei mai bogaţi. Aici însă înţelepciunea dată de către Duhul rezolvă dificultatea, profitând de ocazie pentru a dezvolta lucrarea, potrivit cu necesităţile care creşteau. Şapte persoane sunt numite pentru a se ocupa de această chestiune, pentru împlinirea căreia apostolii nu‑şi puteau părăsi propria lucrare. Vedem de asemenea, în cazul lui Filip şi al lui Ştefan, adevărul celor spuse de Pavel: „Cei care servesc bine dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus“ (1 Timotei 3.13).

Observaţi aici că apostolii pun rugăciunea înaintea propovăduirii în cadrul lucrării lor, conflictul cu puterea răului făcând în mod deosebit parte din ea, ca şi realizarea de către ei a puterii lui Dumnezeu pentru tăria şi înţelepciunea de care aveau nevoie; şi, ca să poată acţiona direct din partea lui Dumnezeu, era necesar ca harul şi ungerea să fie menţinute în inimile lor.

Remarcaţi de asemenea harul care este descoperit aici sub influenţa Duhului lui Dumnezeu în această chestiune: toate numele celor şapte, atât cât ne putem da seama, sunt nume de elenişti.

Influenţa Cuvântului se extindea şi mulţi preoţi ascultau de credinţă. Astfel, până acum, împotrivirea din afară şi răul dinăuntru n‑au făcut altceva decât să dea ocazie ca lucrarea lui Dumnezeu să progreseze prin manifestarea prezenţei Sale în mijlocul Adunării. Remarcaţi în mod special acest fapt. Nu numai că Duhul lucrează binele prin mărturia Sa, dar, deşi răul se află atât afară cât şi înăuntru, totuşi acolo unde se arată puterea Duhului, răul respectiv nu face altceva decât să dea mărturie despre eficacitatea prezenţei Sale. Exista rău, însă exista şi putere pentru a‑l contracara. Existenţa răului demonstra că era aluat în pâinile de la Rusalii.

Ultima mărturie a Duhului dată prin Ştefan către mai‑marii naţiunii; judecata pronunţată de Duhul Sfânt

Energia Duhului se manifestă într‑un mod deosebit în persoana lui Ştefan, care este plin de har şi de putere. Iudeii elenişti i se împotrivesc şi, nefiind capabili să‑i răspundă, îl acuză înaintea sinedriului, în special pentru faptul de a fi anunţat în numele lui Isus distrugerea templului şi a cetăţii, precum şi schimbarea obiceiurilor legii lor. Aici vedem puterea liberă a Duhului Sfânt, manifestându‑se în Ştefan, fără că acesta să fi fost însărcinat pentru o astfel de lucrare, ca în cazul apostolilor desemnaţi de Hristos Însuşi. Autoritatea nu se găseşte nici la apostoli, nici la iudeii din Palestina. Duhul împarte fiecăruia aşa cum vrea. Evlaviosul şi devotatul elenist este cel care dă ultima mărturie capilor poporului. Dacă pe de o parte erau preoţi care credeau, de cealaltă existau iudei din afara Iudeii care mărturiseau altora şi care pregăteau calea pentru o mărturie încă şi mai extinsă, însă în acelaşi timp pentru o lepădare definitivă a iudeilor, din punct de vedere moral, ca bază şi centru ale mărturiei şi ale lucrării de strângere laolaltă; căci deocamdată Ierusalimul era centrul mărturiei şi al strângerii. Petru mărturisise despre un Hristos glorios care promitea să Se întoarcă în urma pocăinţei lor, iar ei opriseră mărturia despre El. Acum judecata este pronunţată asupra lor de către Duhul Sfânt prin gura lui Ştefan, iar ei se arată vrăjmaşi pe faţă ai acestei mărturii. Nu sunt apostolii aceia care, printr‑o autoritate oficială, rup legăturile cu Ierusalimul, ci acţiunea liberă a Duhului Sfânt anticipează o ruptură, care nu mai este prezentată în naraţiunea Scripturii. Lucrul este făcut prin puterea lui Dumnezeu, iar luarea la cer a martorului – ridicat de către Duhul pentru a‑i denunţa pe iudei ca adversari şi pentru a declara starea lor căzută a plasat centrul strângerii în cer potrivit cu Duhul – acel cer în care se urcase martorul credincios, care era plin de Duh. Deja, în timp ce se afla pe pământ, el avea înfăţişarea unui înger în ochii sinedriului care‑l judeca; însă împietrirea inimii lor nu le îngăduia să se oprească din drumul ostilităţii faţă de mărturia adusă lui Hristos – o mărturie care iese în evidenţă aici într‑un fel special ca fiind cea a Duhului Sfânt.

Ştefan[10], după câte ni se spune, nu‑L cunoscuse pe Domnul în timpul vieţii Acestuia pe pământ. Cu siguranţă că el nu era desemnat, precum apostolii, să fie un martor al „acestei vieţi“ (capitolul 5.20). El era în mod simplu unealta Duhului Sfânt care împărţea fiecăruia după cum voia.

Prezentarea istoriei naţiunii iudaice şi umplerea măsurii vinovăţiei ei

Prin urmare, el prezintă istoria lor de la începutul căilor lui Dumnezeu cu ei, adică de la Avraam, chemat prin descoperirea Dumnezeului slavei, încet într‑adevăr la ascultare, însă în cele din urmă condus în Canaan de harul răbdător al lui Dumnezeu. Totuşi, el era un străin în ţara făgăduită şi robia urma să fie partea descendenţilor săi, până când Dumnezeu avea să intervină în har. În consecinţă, partea binecuvântatului patriarh a fost nu aceea de a intra în posesia lucrurilor făgăduite, ci de a fi un străin; iar cea a urmaşilor lui a fost să fie captivi până când Dumnezeu avea să‑i elibereze cu mână puternică. Nimic nu poate fi mai izbitor decât liniştita superioritate faţă de împrejurări demonstrată de Ştefan. El le prezintă iudeilor o istorie pe care nu o puteau tăgădui, o istorie cu care se mândreau, care însă îi condamna în totalitate. Ei făceau aşa cum făcuseră părinţii lor. Două persoane sunt însă proeminente în relatarea lui Ştefan, în legătură cu bunătatea lui Dumnezeu faţă de Israel în această perioadă: Iosif şi Moise. Israel îi lepădase pe amândoi: îl vânduseră pe Iosif neamurilor, iar pe Moise îl lepădaseră ca judecător şi conducător. Aceasta era, ilustrată în cazurile pe care iudeii nu le puteau tăgădui, istoria lui Hristos Însuşi, care de asemenea, la timpul hotărât de Dumnezeu, va fi într‑adevăr Răscumpărătorul lui Israel. Aceasta este esenţa argumentului lui Ştefan. Iudeii întotdeauna îi lepădaseră pe aceia pe care Dumnezeu îi trimisese şi în care Duhul Sfânt acţionase, precum şi mărturia aceluiaşi Duh Sfânt în profeţii care vorbiseră despre Hristosul pe care ei acum Îl vânduseră şi Îl omorâseră. Afară de aceasta, potrivit lui Moise, ei se închinaseră la dumnezei falşi chiar din perioada izbăvirii lor din Egipt[11] – un păcat care, oricât de mare fusese îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, avea să‑i facă să fie duşi departe – acum când umpluseră măsura păcatelor lor – chiar dincolo de Babilon, care reprezentase deja locul primei lor pedepse.

Cuvântarea constituie o însumare cu totul izbitoare a întregii lor istorii – istoria omului cu toate mijloacele de restabilire oferite. Este declarată întreaga măsură de vinovăţie. Ei primiseră legea şi nu o păziseră, îi lepădaseră pe profeţii care mărturisiseră despre Hristos şi Îl trădaseră şi omorâseră pe Hristos Însuşi – întotdeauna se împotriviseră Duhului Sfânt. Dumnezeu Însuşi era, cum se pare, un străin în ţara Canaan; iar dacă Solomon I‑a zidit o casă, a fost ca Duhul Sfânt să poată mărturisi că Cel care avea cerul ca scaun de domnie şi pământul ca aşternut al picioarelor, a Cărui stăpânire era universală, nu locuia în case de piatră, în elemente ale creaţiei Sale. Astfel avem recapitularea completă a istoriei lor, pusă în legătură cu zilele din urmă ale judecării lor. Ei întotdeauna se împotriveau Duhului Sfânt, aşa cum întotdeauna nesocotiseră legea (capitolul 7.51‑53). Iudaismul era judecat, după ce îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi toate căile Sale de har cu omul se epuizaseră. Israelul a reprezentat omul aflat sub grija şi lucrările speciale ale lui Dumnezeu. Vina omului acum nu este doar că a păcătuit, ci că a păcătuit împotriva tuturor mărturiilor şi remediilor oferite de Dumnezeu. Aici a fost punctul de cotitură al istoriei omului. Legea, profeţii, Hristos, Duhul Sfânt, totul a fost încercat, iar omul a rămas vrăjmaş al lui Dumnezeu. Crucea dovedise deja acest lucru, însă episodul de faţă adăuga la acestea lepădarea mărturiei Duhului Sfânt despre un Hristos glorificat. Lucrurile erau încheiate cu privire la primul om şi totul începea acum din nou cu cel de‑al doilea Om, care este întotdeauna în legătură cu cerul.

Lepădarea de către om a Hristosului glorificat

Osândiţi în conştiinţa lor, cu inima împietrită şi cu voinţa neschimbată, membrii sinedriului erau plini de furie şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Dar dacă Ştefan trebuia să dea această mărturie definitivă împotriva lui Israel, el nu avea doar să mărturisească, ci mai mult, să plaseze această mărturie în adevărata ei poziţie cu privire la popor, printr‑o expresie vie a ceea ce un credincios era în virtutea prezenţei Duhului Sfânt care locuieşte în el. În istoria iudeilor vedem omul împotrivindu‑se întotdeauna Duhului Sfânt; în Ştefan, vedem un om plin de acest Duh în urma răscumpărării.

Iată elementele acestei scene mişcătoare, care constituie un punct de referinţă în istoria Adunării. Conducătorii lui Israel scrâşneau din dinţi cu ură împotriva mărturiei puternice şi convingătoare a Duhului Sfânt, de care Ştefan era plin. Ei lepădaseră un Hristos proslăvit, aşa cum omorâseră un Hristos în umilinţă. Să urmărim acum efectul pe care această stare de lucruri îl are asupra lui Ştefan. El priveşte ţintă la cer, care era acum deschis deplin pentru credinţă. Acesta este locul către care Duhul îndreaptă gândurile, făcându‑le capabile să se fixeze acolo. El revelează astfel celui care este umplut cu El Însuşi slava lui Dumnezeu în ceruri şi pe Isus în această slavă la dreapta lui Dumnezeu, în locul puterii – Fiu al Omului aflat într‑un loc mult mai înalt decât cel din Psalmul 2, anume cel din Psalmul 8, deşi toate lucrurile nu erau încă puse sub picioarele Lui (comparaţi cu Ioan 1.50,51). După aceea, Duhul dă putere pentru mărturie chiar în prezenţa lui Satan, care de la început a fost un ucigaş.

Ştefan, primul exemplu cu privire la starea sufletului celui credincios după moarte: împreună cu Hristos glorificat

„Văd“, spune Ştefan, „cerurile deschise“. Aceasta este deci poziţia adevăratului credincios – cerească, deşi el se află pe pământ – în prezenţa lumii care L‑a lepădat pe Hristos, o lume ucigaşă. Credinciosul, viu în mijlocul morţii, pătrunde cu privirea prin puterea Duhului Sfânt până în ceruri şi Îl vede acolo pe Fiul Omului la dreapta lui Dumnezeu. Ştefan nu spune „Îl văd pe Isus“. Duhul Îl caracterizează ca Fiu al Omului! Preţioasă mărturie pentru om! Mărturie care nu are în vedere slăvirea lui Dumnezeu (acest lucru este normal pentru cer), ci a Fiului Omului aflat în glorie. Cerul este deschis privirilor lui Ştefan, care apoi se adresează cu cuvintele „Doamne Isuse“, cerându‑I să‑i primească duhul, acesta fiind primul exemplu şi prima mărturie deplină despre starea sufletului credinciosului după moarte în prezenţa lui Hristos glorificat.

Asemănarea lui Ştefan cu Domnul său

Cu privire la progresul mărturiei, nu este vorba acum că Isus este Mesia şi că El Se va întoarce dacă ei se pocăiesc (lucru care, oricum, nu înceta să fie adevărat), ci este vorba de Fiul Omului în cer, cer care este deschis celui plin de Duhul Sfânt – acel cer unde Dumnezeu urmează să aducă sufletul, aşa cum este nădejdea şi mărturia celor care sunt ai Lui. Răbdarea lui Dumnezeu fără îndoială încă acţiona în Israel, însă Duhul Sfânt deschidea noi orizonturi şi noi speranţe pentru cel credincios[12].

Remarcaţi însă că Ştefan, în urma faptului de a‑L fi văzut pe Isus în cer, Îl imită în totul pe Isus pe pământ – un lucru scump şi plin de har pentru noi; totuşi slava Persoanei Sale este în toate cazurile protejată cu atenţie. Isus, deşi la botezul Său cerul s‑a deschis şi pentru El, a constituit El Însuşi Obiectul la care cerul privea pe pământ, Obiect în mod public recunoscut şi pecetluit de către Tatăl. El n‑a avut nevoie de o viziune care să prezinte un obiect înaintea credinţei Sale, nici care să producă vreo transformare în acelaşi chip prin descoperirea slavei. Însă expresia „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul“ se regăseşte în „Doamne Isuse, primeşte duhul meu“. Iar afecţiunea pentru Israel care se manifestă în mijlocire, „Tată, iartă‑i, pentru că ei nu ştiu ce fac“, se regăseşte şi ea în „Doamne, nu le ţine în socoteală păcatul acesta“; cu diferenţa că în al doilea caz Duhul Sfânt nu mai afirmă că sunt neştiutori.

Poziţia lui Ştefan şi caracterul divin al Persoanei lui Isus, Obiectul atenţiei cerului

Ar fi bine însă să stăruim pentru un moment asupra a ceea ce scoate mai clar în relief poziţia specială a lui Ştefan, vasul mărturiei Duhului, atât de categoric respins de către iudei; şi totodată asupra a ceea ce scoate în relief caracterul divin al lui Isus, chiar acolo unde ucenicul Său se aseamănă cel mai mult cu El. Cerul este deschis pentru Isus, Duhul Sfânt Se coboară peste El şi este recunoscut a fi Fiul lui Dumnezeu. Apoi cerul se deschide deasupra lui Isus şi îngerii coboară asupra Fiului Omului. Însă nu‑I este prezentat niciun obiect, ci El Însuşi este Obiectul (ţinta) contemplării cerului. Cerul se va deschide la sfârşitul veacului şi Isus Însuşi va veni călare pe un cal alb (adică în judecată şi în biruinţă). Aici de asemenea cerul se deschide şi ucenicul, creştinul, plin de Duhul Sfânt, Îl vede acolo pe Isus la dreapta lui Dumnezeu. Tot Isus este Obiectul, înainte al cerului, acum al credinciosului umplut de Duh Sfânt, aşa că, în ce priveşte obiectul credinţei şi poziţia credinciosului, această scenă este cu totul caracteristică. Isus nu are niciun obiect spre care să privească, ci El Însuşi este Obiectul cerului atunci când acesta se deschide; credinciosul are un Obiect de contemplat, şi acesta este Isus în cer. Lepădat de către iudei, la fel ca Isus, împărtăşind suferinţele Sale şi fiind umplut cu Duhul Său de har, Ştefan îşi aţinteşte ochii în sus, către cerul pe care Duhul Sfânt i‑l deschide şi‑L vede acolo pe Fiul Omului gata să‑i primească duhul. Restul va urma mai târziu; însă nu doar pe Isus trebuie să‑L primească cerurile până la timpurile de restabilire, ci şi sufletele credincioşilor Lui până la momentul învierii, ca şi pe întreaga Adunare în duh, detaşată de lumea care L‑a lepădat şi de iudaismul care se opunea mărturiei Duhului Sfânt. Iudaismul nu mai este recunoscut deloc; nu mai există loc pentru îndelunga‑răbdare a lui Dumnezeu faţă de el. Locul lui este luat de către cer şi de către Adunare, care, în măsura în care este consecventă, urmează pe Stăpânul ei acolo în duh, în timp ce‑I aşteaptă revenirea. Saul a fost prezent la moartea lui Ştefan şi şi‑a dat acordul la ea[13].

Sfârşitul primei faze a istoriei Adunării lui Dumnezeu

Acesta reprezintă sfârşitul primei faze a istoriei Adunării lui Dumnezeu – istoria ei în legătură directă cu iudeii şi cu Ierusalimul, ca centru de care era legată lucrarea apostolilor: „începând din Ierusalim“; lucrare efectuată, într‑adevăr, în sânul unei rămăşiţe credincioase a poporului, dar care făcea invitaţie lui Israel, ca întreg, să facă parte din ea, acesta din urmă reprezentând, ca popor, obiectul dragostei şi grijii lui Dumnezeu; însă ei n‑au vrut. Urmează câteva evenimente complementare, care lărgesc sfera lucrării şi menţin unitatea ca întreg, înainte de a se revela chemarea neamurilor, ca atare, şi a Adunării ca singur Trup, independentă de Ierusalim şi separată de pământ. Aceste evenimente sunt: lucrarea lui Filip în convertirea Samariei şi a etiopianului; întâmplarea cu Corneliu, împreună cu viziunea lui Petru care a avut loc după chemarea lui Saul, acesta din urmă fiind el însuşi adus înăuntru de către unul cu o bună mărturie printre iudei; lucrările lui Petru în toată ţara Canaan; şi, în cele din urmă, legătura stabilită între apostoli la Ierusalim şi neamurile convertite din Antiohia; de asemenea, împotrivirea lui Irod, împăratul nelegitim al iudeilor, grija pe care Dumnezeu a manifestat‑o faţă de Petru şi judecata Lui asupra acelui împărat. După aceea urmează lucrarea directă printre neamuri, având Antiohia ca punct de plecare, lucrare deja pregătită prin convertirea lui Pavel, prin mijloace şi cu o descoperire cu totul deosebite. Vom privi acum în detaliu la aceste capitole.

Capitolul 8

Persecutarea şi împrăştierea credincioşilor, îngăduite de Dumnezeu ca împlinire a voii Sale

După moartea lui Ştefan, izbucneşte persecuţia. Biruinţa, câştigată de o ură care şi‑a împlinit scopul fiindcă i‑a fost îngăduit de către Providenţă, deschide zăgazurile violenţei conducătorilor iudei, vrăjmaşi ai evangheliei. De îndată ce bariera care‑i oprea a fost ruptă, valurile urii lor s‑au revărsat peste tot. Oamenii sunt adesea ţinuţi în frâu de un dram de conştiinţă, prin obiceiuri, sau de o anumită idee despre drepturile celorlalţi; însă când şi aceste piedici sunt date la o parte, ura (duhul de ucidere din inimă) îşi potoleşte setea, dacă Dumnezeu îngăduie, prin acţiuni care arată ce este omul atunci când este lăsat în voia lui. Însă toată această ură împlineşte voia lui Dumnezeu, voie cu privire la care probabil omul altfel ar fi eşuat, şi pe care în anumite privinţe n‑ar putea, sau n‑ar trebui chiar, s‑o facă; mă refer la voia lui Dumnezeu manifestată în judecata suverană. Împrăştierea adunării a reprezentat judecata lui Israel – o judecată care ucenicilor le‑ar fi fost greu să o pronunţe şi s‑o execute prin comunicarea către ei a unei lumini mai mari; căci oricare ar fi binecuvântarea şi energia din sfera unde harul lui Dumnezeu acţionează, căile lui Dumnezeu în îndrumarea tuturor lucrurilor sunt în mâinile Sale. Partea noastră, de asemenea, în căile Lui cu privire la cei de afară, este caracterizată de har.

Apostolii rămân în Ierusalim, care a continuat să fie un centru de autoritate şi de influenţă

Prin urmare, adunarea întreagă, cu excepţia apostolilor, a fost împrăştiată. Stau sub semnul întrebării dacă apostolii au procedat corect rămânând, precum şi dacă o credinţă mai simplă n‑ar fi trebuit mai degrabă să‑i facă să plece, cruţând astfel Adunarea de multe conflicte şi dificultăţi în legătură cu faptul că Ierusalimul a continuat să fie un centru de autoritate[14]. Domnul spusese chiar apostolilor cu privire la Israel: „Când vă vor prigoni într‑o cetate, să fugiţi în alta“; iar după înviere El le‑a poruncit să meargă şi să ucenicizeze toate popoarele. Această însărcinare din urmă nu o vedem dusă la îndeplinire în istoria prezentată în Fapte, ci, după cum observăm în Galateni 2, printr‑o învoială făcută la Ierusalim, ea a fost încredinţată lui Pavel, fiind plasată pe o temelie cu totul nouă. Cuvântul nu ne spune nimic despre împlinirea acestei misiuni de către cei doisprezece cu privire la neamuri, cu excepţia unei aluzii generale făcute la sfârşitul Evangheliei după Marcu. Dumnezeu lucrează cu putere în Petru cu privire la cei din circumcizie şi în Pavel cu privire la neamuri (Galateni 2.8). S‑ar putea argumenta că cei doisprezece n‑au fost prigoniţi, de aceea n‑au plecat. Este posibil, de aceea nu spun niciun lucru cert cu privire la acest punct; însă este sigur că pasajele pe care le‑am citat, în care Domnul vorbeşte despre misiunea celor doisprezece faţă de naţiuni, nu‑şi au împlinirea în relatările Scripturii şi că o altă structură, o altă stare de lucruri, a luat fiinţă în locul celei prescrise de Domnul, şi de asemenea că prejudecăţile iudaice au avut o certă influenţă, rezultată din această concentrare asupra Ierusalimului, influenţă de care Petru însuşi s‑a eliberat cu foarte mare dificultate.

Cei împrăştiaţi au început să predice cuvântul peste tot, însă numai iudeilor, înainte ca unii dintre ei să ajungă la Antiohia (capitolul 11.19).

Lucrarea lui Filip în Samaria este recunoscută de apostoli

Filip totuşi a coborât în Samaria, unde L‑a predicat pe Hristos şi a făcut minuni (versetul 5 şi următoarele). Cu toţii i‑au dat atenţie şi au fost chiar botezaţi. Un om care până atunci îi uimise cu vrăjitoria, aşa încât ei spuseseră că aceea[15] era puterea cea mare a lui Dumnezeu, chiar el se supune puterii care eclipsa minunile sale false şi este cu atât mai convins de realitatea ei, cu cât era mai conştient de falsitatea celei a lui. Apostolii nu au nicio dificultate în ce priveşte recunoaşterea lucrării din Samaria. Cele întâmplate în timpul vieţii lui Isus cu siguranţă că i‑au luminat în această privinţă. Mai mult, samaritenii nu erau propriu‑zis dintre neamuri. Totuşi Filip, cel care a propovăduit evanghelia acolo, era un elenist.

Duhul Sfânt este dat prin rugăciunea şi punerea mâinilor apostolilor

Un adevăr iese în relief aici în legătură cu felul de a proceda al adunării – anume că apostolii au conferit Duhul Sfânt prin intermediul rugăciunii şi al punerii mâinilor: un fapt foarte important în istoria căilor lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Samaria reprezenta o cucerire pe care toată energia iudaismului nu fusese vreodată capabilă să o facă. Era un nou şi un splendid triumf al evangheliei. Energia spirituală de a supune lumea aparţinea Adunării. Ierusalimul era pus deoparte; vremea lui se încheiase în această privinţă.

Adevărata stare a inimii lui Simon Magul

Prezenţa puterii Duhului Sfânt care acţiona în Petru a ferit Adunarea pentru moment de pătrunderea făţarnicilor, uneltele lui Satan. Faptul măreţ şi puternic că Dumnezeu era acolo se manifesta şi dădea pe faţă întunericul pe care împrejurările îl ascunseseră. Dus de curentul puternic, Simon cedase, la nivel intelectual, faţă de autoritatea lui Hristos, al cărui Nume era slăvit prin lucrarea lui Filip. Însă adevărata stare a inimii sale, dorinţa după slava proprie şi contrastul complet dintre starea lui morală şi orice principiu – orice lumină de la Dumnezeu – se trădează în momentul în care el vede că un om putea împărţi Duhul Sfânt. El doreşte să obţină această putere cu bani. Ce gând! În acest mod, necredinţa, care părea că dispăruse, aşa încât lucrurile lui Dumnezeu fuseseră primite din punct de vedere exterior – se trădează prin ceva care, pentru cel care are Duhul, este atât de contrar lui Dumnezeu, încât adevăratul caracter al lucrului respectiv este vădit chiar şi pentru un copil, învăţat de către Dumnezeu Însuşi.

Energia Duhului Sfânt lucrează în mod liber în afara Ierusalimului

Astfel Samaria este adusă în legătură cu centrul lucrării, cu Ierusalimul, unde apostolii încă se mai aflau. Faptul că Duhul Sfânt fusese dat samaritenilor constituia deja un pas uriaş în dezvoltarea Adunării. Fără îndoială că aceştia erau circumcişi şi recunoşteau legea, deşi templul îşi pierduse într‑o anumită măsură importanţa în ochii lor. Masa de credincioşi era mai consolidată şi, atât cât ei se ţineau încă legaţi de Ierusalim, faptul constituia un câştig; căci Samaria, primind evanghelia, intra în legătură cu vechea ei rivală, Ierusalimul, şi se supunea ei. Probabil că apostolii, în timpul persecuţiei, n‑au mers la templu. Dumnezeu le deschisese o uşă largă în afară şi le oferea prilejuri ample în lucrare, ca răspuns la activitatea conducătorilor lui Israel care reuşiseră să oprească această lucrare în Ierusalim; căci energia Duhului era cu cei credincioşi. Pe scurt, ceea ce este prezentat aici este energia liberă a Duhului în alte persoane decât apostolii, în afara limitelor Ierusalimului care o respinsese; şi relaţiile menţinute cu apostolii şi cu Ierusalimul (încă recunoscut ca centru), precum şi autoritatea şi puterea cu care aceştia erau învestiţi.

Ascultarea lui Filip; călăuzirea Duhului; harul evangheliei faţă de etiopian

După ce şi‑au împlinit lucrarea, evanghelizând ei înşişi câteva sate ale samaritenilor, Petru şi Ioan se întorc la Ierusalim. Lucrarea în afară continuă, şi continuă prin alte mijloace. Filip, care prezintă caracterul unei ascultări prompte, fără întrebări şi cu o inimă simplă, este chemat să‑şi părăsească lucrarea prosperă de care era legată importanţa sa personală (dacă ar fi căutat‑o) şi în care era înconjurat cu respect şi cu afecţiune. „Du‑te“, spune îngerul Domnului, „spre sud, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza“. Acolo era un loc pustiu. Ascultarea grabnică a lui Filip nu stă să se gândească la diferenţa dintre Samaria şi Gaza, ci doar la voia Domnului; şi pleacă. Acum evanghelia se întinde către prozeliţii dintre neamuri şi îşi croieşte calea către centrul Abisiniei. Trezorierul împărătesei este admis în rândul ucenicilor Domnului prin botez, care a pecetluit credinţa sa în mărturia profetului Isaia; apoi îşi vede de drum bucurându‑se de mântuirea pentru care făcuse o călătorie istovitoare dintr‑o ţară îndepărtată ca să o caute în Ierusalim în îndatoriri şi ceremonii ale legii, însă cu credinţă în cuvântul lui Dumnezeu. Minunată imagine a harului evangheliei! El duce cu sine acasă ceea ce harul îi oferise în pustiu – lucru pe care călătoria sa obositoare la Ierusalim nu i‑l putuse da. Sărmanii iudei, care alungaseră mărturia din Ierusalim, sunt în afara tuturor acestor lucruri. Duhul Domnului îl duce pe Filip departe şi îl vedem aflându‑se la Azot (versetele 39,40); căci toată puterea Domnului este în slujba Fiului Omului pentru împlinirea mărturiei spre slava Sa. Filip evanghelizează toate cetăţile până la Cezareea.

Capitolele 9–11

Convertirea lui Saul

De acum încolo începe prezentarea unei lucrări şi a unui lucrător cu un caracter diferit. Am văzut împotrivirea aprigă a conducătorilor lui Israel faţă de mărturia Duhului Sfânt, încăpăţânarea lor în respingerea harului răbdător al lui Dumnezeu. Israel a lepădat toată lucrarea Dumnezeului harului făcută pentru binele lor. Saul se face pe sine apostolul urii lor faţă de ucenicii lui Isus, slujitorii lui Dumnezeu. Nefiind mulţumit să‑i caute doar în Ierusalim, el cere scrisori de la marele preot ca să meargă şi să‑i prindă şi în cetăţile străine. Când Israel este în deplină opoziţie faţă de Dumnezeu, el este misionarul înflăcărat al răutăţii lor – în neştiinţă, fără îndoială, însă sclav de bunăvoie al prejudecăţilor sale iudaice.

Cu o astfel de îndeletnicire, el se apropie de Damasc. Acolo, în plină ascensiune a unei voinţe neînfrânte, Domnul Isus îl opreşte. O lumină din cer străluceşte împrejurul lui şi îl înfăşoară cu strălucirea ei orbitoare; cade la pământ şi aude o voce spunându‑i: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“ (versetul 4). Slava care‑l trântise la pământ nu lasă nicio îndoială – acompaniată fiind şi de voce – că autoritatea lui Dumnezeu era descoperită în ea. Cu voinţa frântă, cu mândria dărâmată şi cu mintea supusă, el întreabă: „Cine eşti Tu, Doamne?“. Autoritatea Celui care vorbea era indiscutabilă; inima lui Saul s‑a supus acestei autorităţi; era autoritatea Domnului Isus Însuşi. Viaţa în virtutea voinţei proprii a luat sfârşit pentru totdeauna. Dar, mai mult decât atât, Însuşi Domnul slavei îi recunoaşte pe sărmanii ucenici, pe care Saul dorea să‑i ducă prizonieri la Ierusalim, ca fiind El Însuşi: „Eu sunt Isus pe care‑L prigoneşti“.

Descoperirea faptului că Isus cel lepădat şi dispreţuit este Domn şi că ucenicii Lui sunt una cu El

Cât de multe lucruri sunt revelate în aceste câteva cuvinte! Domnul slavei Se declară pe Sine a fi Isus, pe care Saul Îl prigonea. Ucenicii erau una cu El. Tot sistemul pe care iudeii îl menţineau, toată legea lor, toată autoritatea lor oficială, toate rânduielile lui Dumnezeu, nimic nu i‑a împiedicat să lupte pe faţă împotriva Domnului. Saul însuşi, înarmat cu autoritatea lor, s‑a găsit în poziţia de a distruge numele Domnului şi poporul Lui de pe pământ. Aceasta a fost o descoperire teribilă, care i‑a copleşit în întregime sufletul, fiind atotputernică în efectele sale şi nelăsând să rămână în picioare înaintea ei niciun element moral din sufletul acestui om energic. Truda răului a fost fără rod; zelul pentru iudaism era zel împotriva Domnului. Propria conştiinţă nu făcuse decât să alimenteze acest zel. Autorităţile constituite de Dumnezeu, înconjurate de aureola secolelor de onoare, scoase în relief de condiţiile grele ale lui Israel, care nu mai avea nimic decât religia lui – aceste autorităţi nu făcuseră altceva decât să‑i aprobe şi să‑i favorizeze eforturile împotriva Domnului. Isus, pe care ei Îl lepădau, era Domnul. Mărturia pe care ei încercau s‑o suprime, era mărturia Lui. Ce schimbare pentru Saul! Ce poziţie nouă, chiar pentru minţile apostolilor înşişi care au rămas la Ierusalim când toţi au fost împrăştiaţi – credincioşi într‑adevăr în ciuda împotrivirii conducătorilor lui Israel, însă rămânând în relaţie cu poporul!

Efectul descoperirii Domnului asupra lui Saul

Dar lucrarea a mers şi mai adânc. Saul era rătăcit, fără îndoială, dar conştiinţa lui în ea însăşi – căci credea că trebuie să facă multe lucruri împotriva lui Isus din Nazaret – l‑a pus în poziţia de vrăjmaş al Domnului. Dreptatea fără pată a legii, aşa cum omul o putea măsura, l‑a făcut împietrit şi împotrivitor Domnului pe faţă. Superiorii săi, autorităţile vechii religii – toate lucrurile pe care sufletul său se sprijinea, atât din punct de vedere moral, cât şi religios – au fost năruite în el pentru totdeauna. Era zdrobit în întregime înaintea lui Dumnezeu. Nimic n‑a mai rămas în el decât vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu dată pe faţă; voinţa i‑a fost zdrobită, lui, cel care cu un ceas înainte fusese omul conştiincios, religios, fără pată! Comparaţi – deşi descoperirea lui Hristos l‑a dus ulterior mult mai departe – cu Galateni 2.20; Filipeni 3; 2 Corinteni 1.9, 4.10 şi cu o mulţime de alte pasaje.

Alte puncte importante sunt scoase în relief aici. Saul nu‑L cunoscuse pe Isus pe pământ. El nu avea o mărturie din pricină că‑L cunoscuse de la început, prin care să declare că fusese făcut Domn şi Hristos. Cel pe care‑L cunoscuse nu era Isus care Se înalţă la cer unde nu mai poate fi văzut, ci Domnul care i Se arată de la început din cer şi care‑i vesteşte că El este Isus. Un Domn slăvit este singurul pe care el Îl cunoaşte. Evanghelia sa (după cum el însuşi spune) este evanghelia slavei. Chiar dacă L‑ar fi cunoscut pe Hristos după carne, acum totuşi nu‑L mai cunoştea aşa. Avem însă un alt principiu important aici. Domnul slavei Îşi are mădularele pe pământ. „Eu sunt Isus, pe care tu Îl prigoneşti“. Acei sărmani ucenici erau os din oasele Lui şi carne din carnea Sa. Îi privea şi îi îngrijea ca pe propriul Său trup. Slava lui Isus şi unirea Lui cu sfinţii, fiind Capul lor din ceruri, sunt adevărurile legate de convertirea lui Pavel, împreună cu descoperirea lui Isus către el şi cu crearea credinţei în inima sa, şi aceasta într‑un fel care răsturna iudaismul în sufletul său în toate semnificaţiile lui; într‑un suflet însă în care acest iudaism formase o parte integrantă a existenţei sale şi îi conferise întregul lui caracter.

Unit cu un Hristos glorificat

Un alt punct, reieşit din propria sa relatare a evenimentului, făcută mai târziu în aceeaşi carte, este de asemenea remarcabil în legătură cu misiunea sa: „Te‑am luat din mijlocul poporului acestuia“, spune Domnul, „şi din mijlocul neamurilor la care te trimit“. Acest sfârşit moral al lui Saul îl separa de ambele categorii – bineînţeles de iudei, dar şi de neamuri – şi îl unea cu un Hristos glorificat. El nu era nici iudeu şi nici dintre neamuri în poziţia sa spirituală. Toată viaţa şi slujba lui decurgeau din asocierea sa cu un Hristos ceresc glorificat.

Conversaţia Domnului cu Anania; botezul lui Saul

Totuşi el intră în Adunare prin mijloacele obişnuite – ca Isus în Israel – luându‑şi locul cu smerenie acolo unde adevărul lui Dumnezeu era întemeiat prin puterea Sa. Orb vreme de trei zile şi cu totul copleşit – aşa cum era firesc – de o astfel de descoperire, el n‑a mâncat, nici n‑a băut; iar apoi, afară de faptul orbirii sale, care era o dovadă tăcută, neîntreruptă şi de netăgăduit despre adevărul a ceea ce i se întâmplase, credinţa lui trebuie să fi fost întărită de către sosirea lui Anania, care i‑a putut declara din partea Domnului ceea ce i se întâmplase, deşi Anania însuşi nu ieşise din cetate – o împrejurare cu atât mai izbitoare din pricină că, într‑o viziune, Saul îl văzuse venind şi redându‑i vederea. Şi Anania face acest lucru: Saul îşi primeşte vederea şi este botezat. Apoi mănâncă şi prinde puteri. Conversaţia lui Isus cu Anania este remarcabilă, ea arătându‑ne cât de evident Se descoperea Domnul în acele zile, precum şi libertatea şi îndrăzneala sfântă cu care ucenicul adevărat şi credincios conversa cu El. Domnul vorbeşte ca un om către prietenul său în chestiuni de detaliu cu privire la locuri şi împrejurări, iar Anania îşi exprimă temerile cu privire la Saul înaintea Domnului, cu toată deschiderea şi încrederea. Iar Isus îi răspunde nu cu o autoritate aspră, deşi bineînţeles că Anania trebuia să asculte, ci cu explicaţii pline de har, ca unuia ce se bucura de încrederea Sa, declarându‑i că Saul este un vas ales să‑I poarte Numele înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israel; şi că avea să‑i arate cât de mult urma să sufere pentru El.

Subiectul predicării lui Saul

Saul nu întârzie să‑şi mărturisească şi să‑şi declare credinţa; iar ceea ce el spune este în mod deosebit vrednic de notat. El propovăduieşte în sinagogă că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Este pentru prima dată când acest lucru este făcut. Că El era înălţat la dreapta lui Dumnezeu – că era Domn şi Hristos – fusese deja propovăduit; Mesia cel lepădat era înălţat în ceruri. Însă aici avem învăţătura simplă cu privire la gloria Lui personală; Isus este Fiul lui Dumnezeu. Remarcaţi de asemenea că în cuvintele lui Isus către Anania, fiii lui Israel sunt puşi la urmă.

Saul nu îşi începe încă slujba publică. Mărturisirea lui reprezenta, ca să zicem aşa, doar expresia credincioşiei sale personale, a zelului şi credinţei sale, printre aceia care‑l înconjurau şi de care era legat din punct de vedere natural. Împotrivirea n‑a întârziat să se arate din partea poporului care nu‑L voia pe Hristos sau, cel puţin, care nu‑L voia după gândul lui Dumnezeu; şi, ca urmare, ucenicii îl trimit de acolo, dându‑l jos, peste zid, într‑o coşniţă; iar prin intermediul lui Barnaba (un om bun, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă, pe care harul îl învăţase să preţuiască adevărul cu privire la noul ucenic), Saul cel de temut îşi găseşte locul printre ucenici chiar la Ierusalim[16] (versetele 23‑29). Minunată biruinţă a Domnului! O poziţie stânjenitoare pentru el acolo, dacă n‑ar fi fost absorbit de gândul lui Isus. La Ierusalim, el discută cu eleniştii, căci era unul dintre ei. Evreii nu constituiau sfera sa naturală. Din nou ei caută să‑l omoare, iar ucenicii îl coboară la Cezareea şi îl trimit la Tars, locul naşterii sale. Biruinţa harului, sub mâna lui Dumnezeu, a redus adversarul la tăcere. Adunările se bucură de pace şi se zidesc – umblând în teama de Dumnezeu şi în mângâierea Duhului Sfânt, cele două mari elemente ale binecuvântării; iar numărul ucenicilor creşte. Persecuţia împlineşte planurile lui Dumnezeu. Pacea pe care El o oferă dă prilejul creşterii în har şi în cunoaşterea Lui Însuşi (versetul 31). Învăţăm căile şi cârmuirea lui Dumnezeu în mijlocul imperfecţiunii omului.

Energia şi lucrările apostolice ale lui Petru coexistând cu noua lumină şi cu lucrările specifice lui Pavel

Pacea fiind stabilită prin bunătatea lui Dumnezeu – bunătate care este singura resursă a celor care cu adevărat nădăjduiesc în El, supunându‑se voii Sale – Petru străbate tot ţinutul lui Israel. Duhul lui Dumnezeu relatează această împrejurare aici, între convertirea lui Saul şi lucrarea sa apostolică, pentru a ne arăta – nu mă îndoiesc de aceasta – că energia apostolică exista în Petru chiar în timpul când chemarea noului apostol urma să aducă o lumină nouă şi o lucrare care era nouă în multe aspecte importante (certificând astfel că ceea ce se făcuse înainte era lucrarea Sa, oricare ar fi fost progresul făcut spre împlinirea scopurilor Sale); şi totodată pentru a ne arăta introducerea neamurilor în Adunare, aşa cum a fost la început stabilit prin harul Său, păstrând astfel unitatea şi punându‑Şi pecetea peste această lucrare a harului ceresc.

Adunarea exista. Învăţătura despre unitatea ei, ca Trup al lui Hristos, afară din lume, nu era încă făcută cunoscut. Primirea lui Corneliu n‑a anunţat această învăţătură, însă i‑a pregătit calea.

Intrarea lui Corneliu în casa lui Dumnezeu prin slujba lui Petru; Duhul Sfânt dat naţiunilor la fel ca şi iudeilor

Puterea nediminuată a lui Petru, autoritatea lui apostolică, în cadrul căreia are loc intrarea lui Corneliu în casa spirituală a lui Dumnezeu, prin intermediul slujbei lui Petru, şi aceasta după chemarea lui Saul, care deschidea o nouă perspectivă – toate aceste realităţi luate împreună confirmau mersul anterior al lucrurilor. Lucrarea originală în niciun caz n‑a fost pusă deoparte pentru a face loc alteia. Totuşi, viziunea lui Petru n‑a descoperit Adunarea ca fiind Trupul lui Hristos; nici primirea lui Corneliu n‑a făcut acest lucru. Ele doar au arătat că, în orice popor, cel care se temea de Dumnezeu era primit de El – într‑un cuvânt, că favoarea lui Dumnezeu nu se limita la iudei şi că nu era nevoie ca cineva să devină iudeu pentru a avea parte de mântuirea care este în Hristos. Unitatea Trupului legat cu Capul său din cer n‑a fost dezvăluită cu prilejul acestui eveniment; însă el a pregătit calea pentru proclamarea acestui adevăr, de vreme ce, în fapt, cel dintre neamuri era primit pe pământ fără a deveni iudeu. Lucrul era făcut pe pământ în mod individual, deşi doctrina însăşi nu era încă propovăduită. Pocăinţa spre viaţa veşnică era dată neamurilor ca atare. Duhul Sfânt – pecetea binecuvântării creştine printre iudei, rod al răscumpărării împlinite de către Isus – era dat neamurilor ca şi iudeilor. Aceştia din urmă au rămas uimiţi la vederea acestui lucru, însă nu s‑au împotrivit lui Dumnezeu. Prin har, ei au putut să‑L laude pentru aceasta.

Uşa deschisă pentru naţiuni

De la capitolul 9.32 la 11.18 vedem puterea Duhului lui Dumnezeu lucrând prin Petru în mijlocul lui Israel şi primirea celor dintre neamuri în Adunarea de pe pământ, fără ca ei să devină iudei sau să se supună vechii rânduieli care era în curs de dispariţie; vedem apoi pecetea Duhului pusă peste ei, iar conducătorii bisericii din Ierusalim, împreună cu cei mai înflăcăraţi susţinători ai circumciziei, sunt forţaţi să recunoască acest fapt ca fiind voia lui Dumnezeu, drept pentru care Îl laudă în timp ce I se supun, în ciuda prejudecăţilor lor. Uşa este astfel deschisă neamurilor. Acest lucru a reprezentat un pas imens, însă învăţătura preţioasă despre Adunare nu era încă predicată.

Petru proclamase chemarea neamurilor în primul său discurs; însă a o împlini şi a da formă condiţiilor ei, în legătură cu ceea ce deja existase din punct de vedere istoric necesita intervenţia, autoritatea şi revelaţia lui Dumnezeu. Progresul este evident, prin harul răbdător al lui Dumnezeu, căci nu înţelepciunea omului era cea care lucra. La început, poporul din Ierusalim fusese învăţat că Isus avea să Se întoarcă dacă se pocăiau – învăţătură particulară iudeilor. Această mărturie a harului a fost lepădată şi, în persoana celui care a dat‑o (Ştefan), primele roade ale Adunării se urcă la cer. Duhul Sfânt, în libertatea Lui suverană, acţionează în Samaria şi printre prozeliţi. Adunarea fiind împrăştiată din pricina persecuţiei, Saul este introdus prin descoperirea unui Hristos slăvit şi printr‑o mărturie din gura Sa care implica unitatea sfinţilor de pe pământ cu Capul lor din ceruri, formând un singur Trup. După aceasta, un om evlavios dintre naţiuni, convertit, însă încă dintre naţiuni, primeşte credinţa în Hristos şi Duhul Sfânt; astfel încât, recomandat de această mărturie – această pecete de la Dumnezeu Însuşi peste credinţa sa – este primit de către apostol şi de către ucenicii care erau cu totul ataşaţi de iudaism; de Petru, fiindcă el îl botează, şi de ceilalţi, fiindcă sunt de acord cu acţiunea acestuia.

Semnificaţia mântuirii; pecetea Duhului

Să notăm aici că mântuirea nu înseamnă numai a fi adus la viaţă şi a fi evlavios, ci o eliberare completă, aşa încât să fiu prezentat înaintea lui Dumnezeu în dreptatea pe care El o dă fiecăruia care are viaţă prin lucrarea Lui. Corneliu era evlavios şi stăruia în evlavia sa; însă el aude cuvinte despre o lucrare făcută în favoarea păcătoşilor, de oriunde ar fi provenit ei, şi (aşa cum ştim) a fost mântuit. În cele din urmă, pecetea Duhului Sfânt pusă peste credinţa în Isus[17] reprezintă temeiul pe care sunt recunoscuţi cei pe care Dumnezeu îi acceptă. Adică aceasta este evidenţa deplină pentru om.

Noua ordine de lucruri care face ca slujba lui Pavel să fie distinctă

Odată cu capitolul 11.19 începe relatarea noii stări de lucruri prin care se distinge slujba lui Pavel. Printre cei care au fost împrăştiaţi cu prilejul morţii lui Ştefan, şi care au mers până la Antiohia predicându‑L pe Domnul Isus, au fost unii care, fiind de origine din Cipru şi Cirena, erau în mod obişnuit în legătură cu grecii. Prin urmare, ei au vorbit grecilor în această capitală antică a Seleuciei şi mulţi au primit cuvântul lor şi s‑au întors la Domnul. Adunarea din Ierusalim, deja pregătită prin convertirea lui Corneliu, prin care Dumnezeu le arătase intrarea neamurilor pe teren creştin, acceptă şi acest eveniment şi îl trimite pe Barnaba – el însuşi fiind din Cipru – la Antiohia. Fiind un om bun şi plin de Duhul Sfânt, inima lui se umple de bucurie văzând această lucrare a harului lui Dumnezeu; şi o mare mulţime s‑a adăugat Domnului (versetul 24).

Barnaba şi Saul la Antiohia

Deocamdată totul este legat de lucrarea de la Ierusalim, deşi această lucrare se întindea acum şi către neamuri. Barnaba, în aparenţă nemaifăcând faţă mărimii lucrării şi în orice caz călăuzit de Dumnezeu, pleacă să‑l caute pe Saul, care se dusese la Tars, atunci când cei din Ierusalim au vrut să‑l omoare (capitolul 9.29). Apoi cei doi lucrează în adunarea din Antiohia, învăţând pe mulţi. Totuşi, aşa cum am spus, totul se desfăşoară în legătură cu Ierusalimul, de unde vin câţiva profeţi şi vestesc o foamete. Legăturile dintre turmă şi Ierusalim ca centru sunt arătate şi întărite prin trimiterea de ajutoare în această metropolă religioasă a iudaismului şi totodată a creştinismului, centru care şi‑a avut începutul în rămăşiţa iudaică ce a crezut în Isus ca Mesia.

Barnaba şi Saul sunt ei înşişi însărcinaţi cu această slujbă şi merg la Ierusalim ca să o împlinească. Împrejurarea respectivă ne duce înapoi la Ierusalim, unde Duhul Sfânt mai are să ne arate ceva despre căile lui Dumnezeu.

Capitolul 12

Persecuţia din partea lui Irod; răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune

Irod, pentru a fi pe placul iudeilor, începe să prigonească adunarea în această cetate. Putem remarca aici că gruparea de credincioşi din Antiohia este de asemenea numită adunare, lucru care nu se întâmpla nicăieri încă. Toţi erau socotiţi ca făcând parte integrantă din lucrarea de la Ierusalim[18], aşa cum toţi iudeii erau în legătură cu acel centru al sistemului lor religios, oricât de numeroase ar fi fost sinagogile lor sau oricât de mare ar fi fost influenţa rabinilor lor. Orice iudeu, ca atare, îşi avea izvorul în Ierusalim. Barnaba şi Saul se adună împreună cu biserica din Antiohia. Era formată o adunare locală, conştientă de existenţa ei, distinctă de Ierusalim, deşi în legătură cu el; încep deci să apară adunări, independent de o metropolă.

Să ne întoarcem însă la Ierusalim. Irod, un împărat nelegiuit şi în anumite aspecte o imagine a împăratului împotrivitor de la sfârşit, începe să persecute rămăşiţa credincioasă din Ierusalim. Nu doar iudeii se opun acestei rămăşiţe. Împăratul – pe care ei, ca iudei, îl detestau – se uneşte cu ei în ura lui împotriva mărturiei cereşti, gândindu‑se ca prin acest lucru să le câştige favoarea. Îl omoară pe Iacov, apoi îl prinde şi pe Petru şi îl aruncă în temniţă. Însă Dumnezeu are grijă de slujitorul Său şi îl eliberează printr‑un înger, ca răspuns la rugăciunile sfinţilor. El poate să îngăduie ca unii să fie omorâţi (martori fericiţi ai părţii lor cereşti în Hristos) şi îi păstrează pe alţii pentru a duce în continuare mărturia pe pământ, în ciuda întregii puteri, aparent irezistibile, a vrăjmaşului – o putere pe care Domnul o dă de ruşine prin manifestarea celei ce‑I aparţine Lui şi numai Lui şi pe care o foloseşte când vrea şi cum vrea. Sărmanii sfinţi, deşi se rugau fierbinte (aveau strângeri de rugăciune în acele zile), cu greu au putut să creadă, când Petru şi‑a făcut apariţia la uşă, că Dumnezeu răspunsese cu adevărat cererii lor. Dorinţa se înfăţişa sinceră înaintea lui Dumnezeu, însă credinţa cu greu se putea baza pe El (versetele 12‑16).

Mândria şi păcatul lui Irod în contrast cu puterea Cuvântului lui Dumnezeu

Irod, derutat de puterea Celui căruia I se împotrivea, condamnă la moarte pe uneltele urii sale şi pleacă înspre Cezareea, centrul dintre neamuri al autorităţii lui. Acolo, arătându‑şi gloria şi acceptând închinarea poporului, ca şi cum ar fi fost un dumnezeu, este lovit de Dumnezeu Însuşi, care arată că El este cârmuitorul acestei lumi, oricât de mare ar fi mândria omului. Cuvântul lui Dumnezeu însă se întinde prin harul Lui; iar Barnaba şi Saul, împlinindu‑şi misiunea, se întorc în Antiohia, luându‑l cu ei pe Ioan, care se numea şi Marcu.

Capitolul 13

Misiunea lui Pavel

Ajungem acum la începutul istoriei lucrării – o lucrare nouă în anumite privinţe – legate de misiunea lui Pavel prin intervenţia nemijlocită a Duhului Sfânt. Nu mai este acum vorba de Hristos pe pământ, care prin autoritatea Lui personală îi trimite pe cei doisprezece, înzestraţi după aceea cu puterea Duhului Sfânt de sus pentru a vesti înălţarea Sa la cer şi revenirea Sa, şi a strânge sub stindardul crucii pe aceia care credeau în El. Pavel L‑a văzut pe Hristos în slavă şi, prin urmare, a fost unit cu Adunarea deja formată. Aici însă nu mai este Hristos prezent în mod personal pentru a‑l trimite ca martor al prezenţei Sale pe pământ sau ca martor al lepădării Sale, Unul pe care Pavel L‑ar fi cunoscut pe acest pământ. Duhul Sfânt Însuşi îl trimite, nu din Ierusalim, ci dintr‑o cetate grecească, în care cu o putere liberă şi suverană El convertise şi strânsese la un loc pe câţiva dintre neamuri şi fără îndoială că şi pe câţiva iudei, formând o adunare a cărei existenţă a fost la început marcată de faptul că evanghelia fusese propovăduită grecilor.

Acţiunea independentă a Duhului; sursa slujirii lui Pavel şi a lui Barnaba

În capitolul 13 ne găsim din nou în adunarea din Antiohia şi în mijlocul acţiunii independente[19] a Duhului lui Dumnezeu. Câţiva profeţi se află acolo, printre care şi Saul. Ei posteau şi erau ocupaţi cu slujba pentru Domnul. Duhul Sfânt le porunceşte să îi pună deoparte pentru Sine pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care‑i chemase. Acesta era izvorul slujirii celor doi. Cu siguranţă că ea dădea mărturie despre Cel în care ei crezuseră şi pe care Saul, cel puţin, Îl văzuse, şi sub autoritatea Lui acţionau ei; însă sursa pozitivă şi vădită a misiunii lor o constituia Duhul Sfânt. El era acela care‑i chema la lucrare. Ei erau trimişi (versetul 4) de către El – un principiu cu totul important în ce priveşte căile Domnului pe pământ. Ieşim acum din Ierusalim, din iudaism, din sfera autorităţii apostolilor numiţi de Domnul pe când El Se afla pe pământ. Hristos nu mai este cunoscut după carne, aşa cum se exprimă Saul (când a devenit Pavel). Ei trebuie să lupte împotriva duhului iudaic – să‑i arate respect în măsura în care acest duh era sincer; însă sursele lucrării lor nu sunt acum în legătură cu sistemul pe care această lucrare nu‑l mai recunoaşte ca punct de plecare. Un Hristos glorificat în cer, care‑i recunoaşte pe ucenici ca mădulare ale Trupului Său, ca pe Sine Însuşi – o misiune de la Duhul Sfânt pe pământ, care nu cunoaşte decât energia Lui ca sursă a acţiunii şi a autorităţii (dând mărturie bineînţeles despre Hristos) – aceasta este lucrarea care se deschide acum şi care este încredinţată lui Barnaba şi lui Saul.

Barnaba, ca verigă de legătură între iudaism şi lucrarea încredinţată de Hristos aflat în cer

Barnaba, este adevărat, formează o legătură între cele două sfere. El făcuse parte din adunarea de la Ierusalim, el însuşi era un elenist din Cipru şi tot el a fost cel care l‑a prezentat pe Saul apostolilor după convertirea acestuia în drum spre Damasc. Barnaba avea o mai mare deschidere de inimă – era mai deschis faţă de mărturiile harului divin – chiar decât apostolii şi ceilalţi care fuseseră crescuţi într‑un iudaism strict; căci Dumnezeu, în harul Său, poartă de grijă pentru toate. Întotdeauna există un Barnaba, sau un Nicodim, sau un Iosif, sau chiar un Gamaliel, ori de câte ori este nevoie. Lucrările lui Dumnezeu în această privinţă sunt remarcabile în toată această relatare. El să ne ajute să ne încredem tot mai mult în Cel care are la dispoziţie toate lucrurile, în timp ce facem voia Lui prin Duhul!

Totuşi, chiar şi această legătură va fi în curând ruptă. Ea ţinea încă de „haina veche“ şi de „burdufurile vechi“, oricât de binecuvântat era cel despre care Duhul Sfânt a dat o mărturie atât de minunată şi în care vedem un caracter ales. El s‑a hotărât să ia şi pe ruda lui (a se vedea Coloseni 4.10), pe Marcu. Acesta se întoarce la Ierusalim aproape de la începutul lucrării de evanghelizare în ţinuturile neamurilor; iar Saul îşi continuă lucrarea cu instrumente pe care Dumnezeu le forma prin el, sau cu un Sila care a ales să rămână la Antiohia (slujba specială cu care fusese însărcinat de la Ierusalim fiind încheiată) atunci când în mod firesc s‑ar fi putut întoarce acolo cu Iuda.

Evanghelia predicată mai întâi iudeilor şi apoi naţiunilor

Trimişi deci de către Duhul Sfânt, Barnaba şi Saul, împreună cu Ioan Marcu, în calitate de slujitor al lor, pleacă astfel la Seleucia, apoi în Cipru; şi, fiind în Salamina, o cetate pe acea insulă, ei propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor. Oricare ar fi prin urmare energia Duhului Sfânt, El acţionează în legătură cu planurile şi cu făgăduinţele lui Dumnezeu, şi aceasta cu o răbdare perfectă. Până la sfârşitul vieţii sale, în ciuda împotrivirii iudeilor, oricât de supărătoare şi de acerbă era ea, apostolul îşi continuă lucrarea aşa cum căile şi planurile lui Dumnezeu în Hristos rânduiseră, după regula: mai întâi iudeilor, apoi neamurilor. Odată introduşi în locul unde adevărul şi harul erau pe deplin revelate în Adunarea lui Dumnezeu, nu mai exista nicio diferenţă între iudei şi neamuri. Dumnezeu este unul singur în caracterul Său şi pe deplin revelat, iar perdeaua dinăuntru este ruptă; păcatul, la fel, este unul singur în caracterul său şi este opus lui Dumnezeu; temelia adevărului nu se schimbă, iar unitatea Adunării se află în legătură cu apogeul harului lui Dumnezeu şi se coboară în adâncul cel mai de jos al păcatului, cu privire la care acest har s‑a arătat. Însă, în ce priveşte căile lui Dumnezeu pe pământ, iudeii aveau primul loc, iar Duhul, care este mai presus de toţi, poate prin urmare acţiona în libertate deplină, recunoscând toate căile suveranităţii lui Dumnezeu, aşa cum Hristos, care S‑a făcut pe Sine un slujitor în har, S‑a supus tuturor acestor căi, iar acum, fiind înălţat, uneşte feluritele căi şi dispensaţii în El Însuşi în calitate de Cap şi centru al slavei pentru care Duhul Sfânt dă mărturie, cu scopul ca această glorie să fie manifestată prin noi aici jos, atât cât se poate, prin har.

Acest lucru nu‑l împiedică pe apostol să exprime o judecată distinctă şi hotărâtă cu privire la starea iudeilor atunci când ocazia o cere.

Nevoi împlinite, oriunde se află ele; judecata pronunţată asupra împotrivirii faţă de evanghelie

Chiar aici, la începutul slujirii sale, cele două lucruri sunt prezentate împreună, anume: consideraţia apostolului faţă de iudei, priviţi potrivit căilor lui Dumnezeu, şi judecata pe care apostolul o pronunţă asupra lor când se opun mărturiei pe care apostolul o adresează naţiunilor. Am remarcat deja că el începe cu iudeii. După ce a traversat insula, ajunge la Pafos, unde se afla locul de guvernare. Acolo proconsulul, un om prudent şi înţelept, cere să audă evanghelia. Asaltat deja de un profet fals (care se folosea de nevoia simţită de un suflet care, ignorant fiind, dorea cu sinceritate ceva care să umple golul ce‑l experimenta în nimicnicia ceremoniilor păgâne şi în imoralitatea lor dezgustătoare), Sergius Paulus trimite după Barnaba şi Saul. Elima li se împotriveşte; lucru natural. Şi‑ar fi pierdut influenţa asupra guvernatorului dacă acesta primea adevărul pe care Pavel îl predica. Elima era iudeu. Saul (de aici încolo numit Pavel), fiind umplut de Duhul Sfânt, pronunţă sentinţa asupra lui din partea lui Dumnezeu, care îi ia vederea pentru un timp, sentinţă executată imediat de mâna puternică a lui Dumnezeu. Proconsulul, uimit de puterea care însoţea cuvântul apostolului, se supune evangheliei lui Dumnezeu.

Nu mă îndoiesc că în acest nenorocit Bar‑Isus vedem o imagine a iudeilor în timpul prezent, loviţi cu orbire pentru o vreme, din pricina geloziei manifestate faţă de influenţa evangheliei. Pentru a umple măsura nelegiuirii lor, ei s‑au împotrivit propovăduirii ei printre neamuri. Starea lor este judecată, iar istoria lor este redată în misiunea lui Pavel[20]. Împotrivitori faţă de har şi căutând să‑i distrugă efectul asupra neamurilor, ei au fost loviţi cu orbire – totuşi doar până la un timp.

Întoarcerea în Antiohia

Plecând din Pafos, ei merg în Asia Mică; acum Pavel ocupă un loc proeminent în ochii scriitorului inspirat de Duhul. Întreaga sa companie o constituiau aceia care erau desemnaţi doar aflându‑se cu Pavel – o expresie în greacă ce‑l face pe Pavel să fie totul (însoţitorii lui Pavel; literal, „cei din jurul lui Pavel“). Când ajung la Perga, Ioan Marcu îi părăseşte pentru a se întoarce la Ierusalim – o formă a influenţei iudaice mai blândă şi mai moderată, însă care arăta că, oriunde se exercita, dacă nu producea împotrivire, cel puţin anihila vigoarea necesară pentru lucrarea lui Dumnezeu, aşa cum se manifesta ea acum printre neamuri. Barnaba totuşi merge mai departe şi rămâne alături de Pavel în lucrare. Acesta din urmă, după ce ajunge la Antiohia[21], începe din nou întâi cu iudeii. Intră în ziua de sabat în sinagogă şi, la invitaţia mai‑marelui, Îl vesteşte pe Isus, lepădat de iudei la Ierusalim şi răstignit, însă înviat din morţi prin puterea lui Dumnezeu, şi prin care ei puteau fi îndreptăţiţi de toate lucrurile de care nu putuseră să fie îndreptăţiţi prin legea lui Moise. Aici mărturia lui Pavel este foarte asemănătoare cu cea a lui Petru şi este într‑un mod cu totul particular legată de începutul Epistolei către Evrei, în ce priveşte caracterul mărturiei; versetul 33 este chiar mărturia lui Petru din Fapte 3. În versetul 31 el îi aşază pe cei doisprezece în mod distinct în locul mărturiei către Israel, ca pe cei care‑L însoţiseră personal pe Domnul şi care‑L văzuseră după înviere. „Ei sunt“, spune el, „martorii Lui înaintea poporului“. Însă mărturia lui Pavel (care, în ce priveşte împlinirea promisiunilor prin venirea lui Hristos şi lucrurile sfinte ale lui David făcute sigure prin învierea Lui, se întoarce la ordinea de idei a propovăduirii lui Petru) se depărtează totuşi de ea într‑un punct important. El nu spune nimic despre faptul că Dumnezeu L‑a făcut pe Isus Domn şi Hristos. Pavel vesteşte că iertarea păcatelor este proclamată în numele Lui, îndemnându‑i pe ascultătorii săi să nu stea nepăsători faţă de această mare mântuire[22].

Evanghelia harului lepădată de către iudei; Pavel şi Barnaba se întorc cu îndrăzneală către neamuri

Mulţi îi urmează pe Pavel[23] şi pe Barnaba în urma acestei vestiri şi sunt îndemnaţi de ei să stăruie în harul care le fusese proclamat. Mulţimi de oameni s‑au adunat în următorul sabat pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu, după ce neamurile au cerut ca această evanghelie a harului să le fie predicată din nou. Sufletele lor găsiseră mai mult adevăr în învăţătura despre singurul Dumnezeu, susţinută de către iudei, decât în închinarea nesăbuită a păgânilor, care, pentru o minte trezită şi nesatisfăcută, nu mai prezenta niciun fel de hrană care să o sature – o minte care era prea activă pentru a permite ca imaginaţia să se amuze cu ceremonii care nu aveau niciun farmec decât pentru ignoranţă, care putea fi captivată de strălucirea goală a sărbătorilor cu care era obişnuită şi care alimentau elementul religios al cărnii. Totuşi, doctrina în mod rece acceptată despre singurul Dumnezeu adevărat, deşi elibera mintea de tot ceea ce o şoca în mitologia imorală şi fără sens a păgânismului, nu hrănea deloc sufletul aşa cum o făcea mărturia puternică despre un Dumnezeu care acţiona în har, mărturie dată de Duhul Sfânt prin gura mesagerilor pe care‑i trimisese – o mărturie care, în timp ce rămânea credincioasă promisiunilor făcute iudeilor, se adresa totuşi sub forma unui „cuvânt al mântuirii“ (versetul 26) tuturor celor ce se temeau de Dumnezeu. Însă iudeii, geloşi pe efectul evangheliei care împlinea astfel nevoia sufletului într‑un fel în care sistemul lor nu putea, se împotrivesc lui Pavel şi blasfemiază învăţătura lui Hristos (versetul 45). Prin urmare, Pavel şi Barnaba se întorc cu îndrăzneală către neamuri.

Declaraţiile profetice ale Vechiului Testament aplicate prin călăuzirea Duhului Sfânt

Acesta a fost un moment decisiv şi important. Aceşti doi mesageri ai Duhului Sfânt citează mărturia Vechiului Testament cu privire la scopul lui Dumnezeu faţă de neamuri, a căror lumină avea să fie Hristos – un scop pe care ei îl împlinesc potrivit cu înţelegerea lui dată lor de Duhul şi prin puterea Acestuia. Pasajul este din Isaia (capitolul 49), unde împotrivirea lui Israel, care a făcut ca mărturia lui Hristos să fie zadarnică faţă de ei, a dat lui Dumnezeu ocazia să declare că această lucrare de strângere a rămăşiţei lui Israel era doar puţin lucru şi că Hristos trebuia să fie lumina neamurilor, chiar până la marginile pământului.

Vom face bine să privim cu atenţie la această ultimă împrejurare, la energia de acţiune dată prin inteligenţa spirituală şi la felul în care declaraţii profetice se transformă în lumină şi autoritate pentru acţiune, atunci când Duhul lui Dumnezeu le oferă înţelesul practic adevărat, adică aplicaţia. Poate că altul nu le‑ar înţelege, însă omul spiritual are o garanţie deplină pentru conştiinţa sa în cuvântul pe care l‑a înţeles, iar restul lucrurilor le încredinţează în mâna lui Dumnezeu.

Credinţa neamurilor

Neamurile se bucură la auzul mărturiei, iar cei aleşi cred (versetul 48). Cuvântul se întinde în toată regiunea. Iudeii se arată acum în adevăratul lor caracter de vrăjmaşi ai Domnului şi ai adevărului Său. Cu privire la ei, Pavel şi Barnaba îşi scutură praful de pe picioare împotriva lor. Ucenicii, oricare ar fi fost dificultăţile în care se găseau, erau umpluţi de credinţă şi de Duhul Sfânt; nimic din aceste împrejurări dificile nu formează o piedică, nici pentru starea spirituală a celor convertiţi, nici pentru ca cei doi apostoli să ia decizia de a‑i părăsi cu totul pe iudei, cu toate efectele pe care acest lucru putea să‑l aibă asupra ucenicilor care rămâneau în acea cetate. Poziţia luată de către iudei aici – pe care, de fapt, o găsim peste tot – ne face să înţelegem ce sursă de întristare şi de durere trebuie să fi constituit ei pentru apostoli.

Capitolul 14

În Iconia; necredinţa iudeilor stârneşte împotrivirea neamurilor faţă de lucrare

Lucrarea lor misionară continuă în Iconia cu aceeaşi opoziţie din partea iudeilor care, incapabili ei înşişi de o asemenea lucrare, întărâtă neamurile împotriva celor care o fac. Atâta vreme cât era doar împotrivire, aceasta nu constituia decât un motiv pentru perseverenţă; însă, fiind înştiinţaţi mai dinainte de un atac plănuit împotriva lor, ei pleacă spre Listra şi Derbe (versetele 6, 7). Acolo, după ce vindecă un olog, stârnesc respectul idolatru al acestor sărmani păgâni; însă, plini de oroare, îi întorc din greşeala lor prin energia Duhului Sfânt – credincioşi mărturiei Dumnezeului lor. Iudeii îi urmăresc şi aici. Vedem acum că dacă omul nu se aliază cu idolatria inimii şi nu acceptă mărire de la oameni, puterea mărturiei sale, pe care ei încep prin a o admira atâta vreme cât cred că‑l pot înălţa pe om şi pot dobândi importanţă prin linguşelile lor, sfârşeşte prin a stârni ura inimii lor. Iudeii pun în acţiune această ură şi întărâtă poporul, care aproape că‑l omoară pe Pavel. Însă acesta se ridică şi intră din nou în cetate, rămânând liniştit acolo încă o zi, iar în dimineaţa următoare pleacă cu Barnaba la Derbe.

Încheierea primei misiuni oficiale faţă de neamuri; rezultatele ei

După aceea ei vizitează din nou cetăţile prin care trecuseră şi, în Listra, Iconia şi Antiohia, ei îi întăresc pe ucenici în credinţă şi îi învaţă că trebuie să treacă prin necazuri pentru a moşteni Împărăţia. De asemenea, le aleg bătrâni; şi, trecând prin alte câteva cetăţi către locul unde debarcaseră, se întorc la Antiohia, de unde fuseseră încredinţaţi în mâna lui Dumnezeu pentru lucrare, făcând mare bucurie ucenicilor acolo prin faptul că uşa credinţei era deschisă neamurilor. Aceasta este prima misiune oficială printre neamuri unde sunt formate adunări, unde sunt rânduiţi bătrâni, iar ostilitatea iudeilor faţă de harul lui Dumnezeu, care acţiona în afara naţiunii şi independent de legea lor, este în mod distinct subliniată. Cuvântul îmbracă un caracter pozitiv printre cei dintre neamuri, iar energia Duhului Sfânt se manifestă în acest sens, aducându‑i laolaltă în adunări şi stabilind conducători locali în ele, în afara şi independent de acţiunea apostolilor din Ierusalim şi a adunării de acolo, precum şi de obligativitatea legii care era încă menţinută în acel loc.

O întrebare cu privire la obligativitatea legii se ridică curând la Antiohia. Nu mai este vorba de împotrivirea iudeilor ostili evangheliei, ci de fanatismul celor care o acceptaseră şi care doreau să impună legea celor convertiţi dintre neamuri. Însă harul lui Dumnezeu are resurse şi pentru această dificultate.

Capitolul 15

Credincioşii iudei din Ierusalim caută să impună cerinţele legii celor dintre neamuri

Capitolul 15 conţine relatarea acestui fapt. Anumite persoane au venit de la Ierusalim, unde totul se desfăşura încă în legătură cu cerinţele legii; aceşti oameni caută să impună aceste cerinţe neamurilor în noul centru şi punct de plecare al lucrării format la Antiohia. A fost voia lui Dumnezeu ca această chestiune să fie rezolvată, nu prin autoritatea apostolică a lui Pavel sau prin acţiunea Duhului Sfânt doar la Antiohia, ceea ce ar fi putut diviza Biserica, ci prin intermediul unei conferinţe la Ierusalim, astfel încât unitatea să fie păstrată, oricare ar fi fost prejudecăţile iudeilor. Căile lui Dumnezeu în această privinţă sunt remarcabile şi arată felul în care El Şi‑a menţinut grija suverană în har faţă de Biserică. Citind Epistola către Galateni, vedem că în realitate erau la mijloc lucruri care atingeau profund creştinismul, care îi afectau chiar temelia, principiile adânci ale harului, ale drepturilor lui Dumnezeu, ale stării păcătoase a omului – principii pe care se bazează întregul edificiu al relaţiilor eterne dintre om şi Dumnezeu. Dacă cineva se tăia împrejur, se afla sub lege; abandonase harul, căzuse de la Hristos. Iar Pavel apostolul, Pavel cel plin de credinţă, de energie, de zel arzător, este obligat să se suie la Ierusalim, unde nu dorise să meargă, pentru a soluţiona această problemă. Pavel lucrase în Antiohia, însă lucrarea în această cetate nu era lucrarea sa. Nu era apostolul Antiohiei, aşa cum era cel al Iconiei, al Listrei şi, mai târziu, al Macedoniei şi al Greciei. El plecase din Antiohia, din sânul adunării deja formate acolo. Problema ivită trebuia rezolvată pentru Adunare, aparte de autoritatea apostolică a lui Pavel. Apostolul trebuie să se supună lui Dumnezeu şi căilor Sale.

Pavel are o controversă cu oamenii veniţi din Iudeea, însă lucrurile nu se rezolvă. Se ia hotărârea de a fi trimişi câţiva membri ai bisericii la Ierusalim, împreună însă cu Pavel şi Barnaba, care erau profund implicaţi şi interesaţi în această chestiune (Galateni 2.2). Mai mult decât atât, Pavel are o revelaţie că trebuie să se suie la Ierusalim. Dumnezeu îi călăuzea paşii. Este bine totuşi să fii obligat să te supui câteodată, chiar când ai dreptate şi când eşti plin de energie spirituală.

Înţelepciunea lui Dumnezeu a rânduit ca problema să fie rezolvată la Ierusalim

Problema este deci dezbătută la Ierusalim. Era deja un lucru mare că problema supunerii neamurilor faţă de lege putea fi combătută la Ierusalim şi încă şi mai mare ca acolo să se decidă împotriva ei. Vedem aici înţelepciunea lui Dumnezeu care a rânduit ca o astfel de decizie să‑şi aibă originea la Ierusalim. Dacă n‑ar fi existat deloc bigotism acolo, chestiunea n‑ar fi apărut; însă binele trebuie făcut în ciuda oricărei slăbiciuni şi a tuturor tradiţiilor oamenilor. O hotărâre luată la Antiohia ar fi fost un lucru foarte diferit de o hotărâre luată la Ierusalim. Biserica iudaică n‑ar fi recunoscut adevărul, iar autoritatea apostolică a celor doisprezece nu şi‑ar fi pus aprobarea peste ea. Mersul Antiohiei şi al neamurilor ar fi fost un mers separat; şi astfel ar fi început o luptă continuă, având (cel puţin în aparenţă) autoritatea bisericii apostolice primare de o parte, iar de cealaltă energia şi libertatea Duhului manifestate în Pavel ca reprezentant. Energia iudaizantă a naturii umane este întotdeauna gata să abandoneze energia înaltă a Duhului şi să se întoarcă în căile şi în gândurile cărnii. Această tendinţă hrănită de tradiţiile unei credinţe strămoşeşti produsese deja destulă durere şi dificultate celui ce lucra în chip deosebit printre neamuri potrivit cu libertatea Duhului, fără autoritatea în plus de a‑i avea pe ceilalţi apostoli şi adunarea din Ierusalim ca exponenţi ai lucrării sale.

Declaraţiile apostolilor; Iacov face rezumatul concluziilor adunării

După multă discuţie la Ierusalim, pentru care se dăduse deplină libertate, Petru, luând cuvântul, relatează cazul lui Corneliu. După aceea Pavel şi Barnaba declară manifestarea minunată a lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt care avusese loc printre neamuri. Apoi Iacov face rezumatul concluziilor adunării, la care toţi consimt, anume ca neamurile să nu fie obligate să se taie împrejur sau să asculte de lege, ci doar să se ferească de sânge, de animale sugrumate, de desfrânare şi de lucrurile jertfite idolilor. Vom face bine să privim la natura şi la stipulările acestui decret.

Avem aici o îndrumare care învaţă nu ceea ce este bine sau rău în mod abstract, ci ceea ce se potriveşte cu cazul în speţă. Era „necesar“, nu „drept înaintea lui Dumnezeu“, ca neamurile să se ferească de anumite lucruri. Ele pot fi rele cu adevărat, însă nu prin prisma aceasta sunt ele privite aici. Existau anumite lucruri cu care neamurile erau obişnuite, lucruri la care era potrivit ca ele să renunţe, astfel încât Adunarea să poată merge aşa cum trebuie înaintea lui Dumnezeu în pace. Faţă de celelalte rânduieli ale legii ele nu trebuiau să se supună. Pe Moise avea cine să‑l propovăduiască. Acest lucru era suficient, fără a mai sili pe cei dintre neamuri să se supună legilor lui, atunci când aceştia se alipeau nu de iudei, ci de Domnul.

Prin urmare, acest decret nu se pronunţă asupra naturii lucrurilor interzise, ci asupra oportunităţii lor – neamurile fiind obişnuite de fapt să facă toate aceste lucruri. Trebuie să observăm că ele nu erau lucruri interzise doar prin lege. Era vorba de ceea ce era contrar ordinii stabilite de către Dumnezeu ca Creator sau interdicţiei cu privire la sânge date lui Noe atunci când i s‑a spus să mănânce carne. Femeia trebuia să fie în legătură cu bărbatul doar în cadrul sfânt al căsătoriei, iar acest lucru este o foarte mare binecuvântare. Viaţa aparţinea doar lui Dumnezeu. Orice părtăşie cu idolii leza autoritatea adevăratului Dumnezeu. Moise putea să‑şi vestească propriile legi; aceste lucruri însă erau contrare cunoştinţei inteligente despre Dumnezeul adevărat. Prin urmare, nu este vorba de o lege nouă impusă de către creştinism, nici de o acomodare cu prejudecăţile iudeilor. Acest decret nu posedă acelaşi fel de validitate ca o rânduială morală obligatorie în sine, ci este mai degrabă expresia faţă de înţelegerea creştină a termenilor relaţiilor adevărate ale omului cu Dumnezeu în lucrurile naturii. Acest decret dat creştinilor ignoranţi prin bunătatea lui Dumnezeu şi prin intermediul liderilor din Ierusalim îi elibera de lege şi îi lumina cu privire la relaţiile dintre Dumnezeu şi om, precum şi cu privire la ceea ce era potrivit pentru om – lucruri pe care ei, ca neamuri păgâne, nu le ştiuseră. Am folosit expresia «adresate înţelegerii creştine»; în consecinţă, nu există nimic inconsecvent în a mânca orice se vinde în măcelărie, căci eu Îl recunosc pe Dumnezeu care a dăruit lucrul respectiv, şi nu pe idol. Dacă însă acest act implică părtăşia cu idolul, chiar şi numai pentru conştiinţa altuia, ar însemna provocarea lui Dumnezeu la gelozie; păcătuiesc împotriva Lui sau împotriva aproapelui meu. Nu ştiu dacă un animal este sugrumat sau nu, dar dacă oamenii invocă ignoranţa pentru a sugera că nu contează dacă viaţa aparţine lui Dumnezeu sau nu, atunci păcătuiesc dacă mănânc din el. Nu sunt întinat de lucrul respectiv, însă eşuez în înţelegerea creştină cu privire la drepturile lui Dumnezeu ca Creator. În ce priveşte desfrânarea, acest aspect intră în categoria purităţii creştine, pe lângă faptul că este contrară ordinii Creatorului; aşa încât este vorba de o chestiune directă de bine şi de rău, şi nu numai de drepturile lui Dumnezeu revelate înţelegerii noastre. Acest lucru este important ca principiu general, mai mult decât prin detaliile cuprinse aici.

Într‑un cuvânt, principiile stabilite sunt acestea: puritate prin căsătorie potrivit cu instituirea originală a lui Dumnezeu – viaţa aparţine lui Dumnezeu – şi unitatea lui Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat – Dumnezeirea, viaţa şi rânduiala originală a lui Dumnezeu pentru om. Acelaşi lucru este adevărat despre temelia pusă de către adunare la baza acestui decret: „S‑a părut bine Duhului Sfânt şi nouă“.

Autoritatea apostolică reprezentând‑o pe cea a lui Hristos

Duhul Sfânt Se manifestase în cazul lui Corneliu şi al convertirii neamurilor, despre care relataseră Petru, Pavel şi Barnaba. De cealaltă parte, apostolii erau depozitarii autorităţii lui Hristos, aceia cărora le fusese încredinţată cârmuirea Adunării ca întemeiată în relaţie cu credinţa adevărată iudaică. Ei reprezentau autoritatea lui Hristos înălţat la cer, aşa cum puterea şi voinţa Duhului Sfânt fuseseră arătate în cazurile pe care tocmai le‑am menţionat. Autoritatea era exercitată în legătură cu ceea ce, într‑un anume sens, era continuarea unui iudaism lărgit prin revelaţii proaspete şi care îşi avea centrul la Ierusalim, recunoscându‑L ca Mesia pe Isus înălţat, care fusese lepădat de popor. Hristos le încredinţase autoritatea necesară pentru a cârmui Adunarea. De asemenea, ei fuseseră pecetluiţi în ziua Cincizecimii pentru a‑şi putea îndeplini misiunea.

Duhul de har şi de înţelepciune se vede cu adevărat în felul lor de a acţiona. Ei dau deplină aprobare lui Pavel şi lui Barnaba şi trimit împreună cu ei persoane cu vază în adunarea din Ierusalim, care nu puteau fi suspectate de aducerea unui răspuns în sprijinul propriilor vederi, aşa cum s‑ar fi putut presupune în cazul lui Pavel şi lui Barnaba.

Decizia luată la Ierusalim că neamurile nu trebuie să ţină legea

Apostolii şi bătrânii se strâng pentru a analiza problema; întreaga turmă însă acţionează împreună cu ei. Astfel Ierusalimul a decis că legea nu avea aplicaţie la neamuri. Acestea din urmă, sincere în dorinţa lor de a umbla cu Hristos, se bucură nespus de faptul că sunt libere de acest jug. Iuda şi Sila, fiind profeţi, îi îndeamnă şi îi întăresc, după care sunt lăsaţi să se întoarcă în pace. Sila însă socoteşte de cuviinţă să rămână la Antiohia, influenţat de Duhul Sfânt. El preferă lucrarea dintre neamuri, decât să se întoarcă la Ierusalim. Iuda se întoarce din sânul acestei lucrări la Ierusalim.

Lucrarea continuă la Antiohia (versetul 35) prin intermediul lui Pavel, al lui Barnaba şi al altora. La Antiohia vedem din nou libertatea deplină a Duhului Sfânt.

Pavel vizitează a doua oară adunările din Asia Mică

Pavel îi propune lui Barnaba să meargă împreună să viziteze adunările deja formate prin lucrarea lor în Asia Mică. Barnaba este de acord, însă se hotărăşte să‑l ia şi pe Ioan, care la început îi părăsise (capitolul 13.13). Pavel doreşte pe cineva care nu se dăduse înapoi de la lucrare, nici nu abandonase pentru propria casă statutul de străin necesar pentru lucrare. Barnaba insistă, iar aceşti doi preţioşi slujitori ai lui Dumnezeu se despart. Barnaba îl ia pe Marcu şi merge în Cipru. Marcu îi era rudă, iar Ciprul era locul său natal. Pavel îl ia pe Sila, care preferase lucrarea în locul Ierusalimului, şi nu Ierusalimul în locul lucrării; şi pleacă împreună cu el. După numele său putem crede că Sila era elenist.

Este un lucru fericit să vedem că, după aceasta, Pavel vorbeşte despre Barnaba cu toată afecţiunea şi doreşte ca Marcu să vină la el, considerându‑l de folos pentru lucrare.

Titlul dat lui Pavel şi Barnaba

Pavel este încredinţat de către fraţi harului lui Dumnezeu în această lucrare. Titlul dat lui Pavel şi lui Barnaba de către apostoli arată diferenţa dintre autoritatea apostolică, stabilită de Hristos în persoană, şi cea conferită prin puterea Duhului Sfânt – trimis de Hristos Însuşi, fără îndoială, însă de fapt plecând prin îndrumarea Duhului Sfânt, misiunea lor fiind autorizată de puterea Sa. Pentru cei doisprezece apostoli, Pavel şi Barnaba n‑au niciun titlu, cu excepţia lucrării lor – „bărbaţi care şi‑au expus viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos“. Ei sunt ceea ce Duhul Sfânt i‑a făcut. Apostolii sunt cei doisprezece.

Capitolul 16

Pavel, caracterizat de libertatea şi de puterea Duhului

Pe Pavel îl caracterizează libertatea şi puterea Duhului. El este ceea ce Duhul Sfânt îl face. Dacă Domnul Isus i Se revelase, deşi Anania putea da mărturie despre aceasta, el trebuie în realitate s‑o dovedească prin puterea lucrării sale. Efectele acestei lucrări, ca şi caracterul ei, sunt relatate în capitolele 16–20. Acţiunea şi libertatea Duhului Sfânt sunt arătate în ele într‑o manieră remarcabilă.

Circumciderea lui Timotei

Probabil că nu este niciun alt exemplu mai remarcabil despre acest lucru decât ceea ce Pavel face aici cu privire la Timotei. El foloseşte circumcizia cu toată libertatea, pentru a înlătura prejudecăţile iudaice. Este foarte îndoielnic dacă, potrivit legii, Timotei trebuia să fie circumcis. Ezra şi Neemia ne arată cum soţiile străine sunt alungate; însă aici, mama fiind iudeică, Pavel face ca rodul acestei căsătorii amestecate să urmeze regula iudeilor şi să se supună ritului respectiv. Libertatea recunoaşte pe deplin legea la locul ei, deşi ea însăşi este scutită de ea, şi afirmă cu distincţie, pentru siguranţa neamurilor, lipsa oricărei pretenţii, din partea creştinilor iudei, de a impune legea asupra neamurilor. Pavel îl circumcide pe Timotei şi nu se supune nici măcar pentru un ceas celor care l‑ar fi silit pe Tit să fie circumcis. El se făcea iudeu cu iudeii din dragoste; însă iudeii, de partea lor, trebuiau să renunţe la orice pretenţie de a impune legea altora. Decretul dat la Ierusalim este adus la cunoştinţa bisericilor – un răspuns clar pentru orice evreu care dorea să supună neamurile iudaismului. Acest decret, putem remarca, era al apostolilor şi al bătrânilor (versetul 4).

Călăuzirea Duhului Sfânt: chemarea în Macedonia

Doar Duhul Sfânt este cel care îl călăuzeşte pe apostol. El îi interzice să propovăduiască în Asia (provincia cu acest nume) şi nu‑i îngăduie să meargă în Bitinia. Printr‑o viziune în timpul nopţii ei sunt chemaţi în Macedonia. Este bine să notăm aici că, în timp ce evanghelia este trimisă prin intermediul slujbei lui Pavel către orice făptură de sub cer, totuşi există îndrumări specifice în ce priveşte locurile unde trebuie să mergem. Să remarcăm că, de aici înainte, alături de Pavel vine şi Luca.

La Filipi

Aici apostolul merge întâi la iudei, chiar când era vorba doar de câteva femei care se adunau pe malul râului – un loc, se pare, în mod obişnuit ales atunci când nu exista sinagogă. O femeie de origine greacă, care se închina Dumnezeului lui Israel, este convertită prin har. Astfel uşa este deschisă şi cred şi alţii (versetul 40). Aici Satan încearcă să oprească lucrarea prin aducerea unei mărturii pentru slujitorii Cuvântului. Nu că duhul respectiv Îl recunoştea pe Isus – n‑ar mai fi fost în cazul acesta un duh rău şi n‑ar mai fi stăpânit‑o pe roabă. El vorbeşte despre unelte şi despre Dumnezeul Cel Preaînalt, pentru a‑şi atrage o parte din slavă – silit probabil să vorbească şi de prezenţa Duhului, aşa cum fusese cazul cu alte duhuri în prezenţa lui Isus, atunci când puterea Lui era înaintea lor. Mărturia lui Satan nu putea merge aşa de departe încât să‑L recunoască drept Domn; şi dacă Pavel n‑ar fi dat dovadă de credincioşie, duhul rău ar fi amestecat lucrarea vrăjmaşului cu cea a Domnului. Însă Pavel nu căuta o mărturie pentru el, nici una dată de un duh rău, oricare ar fi fost aparenţele unei astfel de mărturii. Dovada pe care duhul rău trebuia s‑o dea despre faptul că puterea lui Dumnezeu era prezentă acolo era să se supună ei prin a ieşi afară. El nu putea constitui un sprijin pentru lucrarea lui Dumnezeu. Vedem în această împrejurare lipsa de interes a apostolului pentru slava sa personală, discernământul său spiritual, puterea lui Dumnezeu care‑l însoţea şi credinţa care nu doreşte alt sprijin decât cel al lui Dumnezeu. Ar fi fost folositor să aibă o mărturie adusă pentru lucrarea sa; raţionamentul cărnii ar fi spus: „Nu am căutat o astfel de mărturie“. Persecuţia ar fi fost evitată. Însă Dumnezeu nu doreşte nicio altă mărturie decât cea pe care El Însuşi Şi‑o aduce. Nicio alta nu poate fi o mărturie de la El, căci El Se revelează acolo unde nu este cunoscut; credinţa se bazează doar pe El ca să o aducă. Pavel a mers înainte fără să fie tulburat de această încercare maliţioasă a vrăjmaşului şi probabil evitând cu înţelepciune conflictul acolo unde nu era nicio roadă pentru Domnul, până când, prin insistenţa acestei încercări, el a fost forţat să riposteze. Duhul lui Dumnezeu nu tolerează prezenţa unui duh rău atunci când acesta se manifestă activ înaintea Lui. El nu Se lasă înşelat de şiretlicurile lui dându‑i importanţă printr‑o interpunere voluntară; căci El Îşi are propria lucrare şi nu Se abate de la ea ca să Se ocupe de vrăjmaş. El Se ocupă, în dragoste, cu sufletele. Însă, dacă Satan Îi iese în cale pentru a produce confuzie în aceste suflete, Duhul Se descoperă pe Sine în energia Sa, iar vrăjmaşul fuge dinaintea Lui.

Resursele lui Satan; Dumnezeu foloseşte răul pentru binecuvântarea temnicerului şi pentru întemeierea unei adunări

Satan însă nu este lipsit de resurse. Puterea pe care n‑o poate exercita într‑un mod direct, el o foloseşte în a întărâta patimile şi poftele oamenilor în opoziţie cu acea putere împotriva căreia el însuşi nu poate rezista şi care nu se uneşte cu el şi nici nu‑l recunoaşte. După cum gadarenii au dorit ca Isus să plece din ţinutul lor (Matei 8.34), după ce‑l vindecase pe demonizat, tot aşa filipenii se ridică împotriva lui Pavel şi a însoţitorilor lui la instigarea oamenilor care‑şi pierduseră câştigul necinstit. Însă Dumnezeu Se foloseşte de toată această situaţie pentru înaintarea lucrării Sale şi pentru a‑i da conturul dorit de El. Trebuie ca temnicerul să fie convertit şi ca magistraţii înşişi să recunoască nedreptatea făcută trimişilor lui Dumnezeu. Adunarea este astfel strânsă, o turmă (aşa cum dă mărturie epistola adresată lor) plină de dragoste şi afecţiune. Apostolul merge să lucreze în altă parte. Vedem aici o mărturie mai activă, mai energică decât în cazul similar întâmplat lui Petru. Intervenţia lui Dumnezeu este mai izbitoare în cazul lui Petru. Acolo era vorba de vechiul Ierusalim, lipsit de toate, cu excepţia urii, şi de Dumnezeul rămas credincios celui ce se încredea în El. Ura rămâne dezamăgită în aşteptările ei. Pavel şi Sila cântă, în loc să doarmă; uşile se deschid deodată, iar temnicerul este convertit, şi de asemenea familia lui. Magistraţii sunt obligaţi să vină să se roage de Pavel. Acesta este rezultatul tulburării. Vrăjmaşul a greşit aici. Le‑a oprit apostolilor lucrarea în Filipi, însă i‑a trimis să predice în altă parte, după cum de fapt era voia lui Dumnezeu.

Nu trebuie să trecem în tăcere peste această energie care cuprindea case întregi şi le supunea credinţei creştine. O vedem totuşi doar atunci când este vorba de introducerea neamurilor[24]. Însă Corneliu, Lidia, temnicerul din Filipi sunt cu toţii mărturiile acestei puteri.

Capitolul 17

Puterea vrăjmaşului şi persecuţia

În capitolul precedent am văzut puterea exercitată de vrăjmaş asupra patimilor neamurilor, care a cauzat persecutarea apostolilor. La Tesalonic întâlnim vechea şi universala vrăjmăşie a iudeilor. Totuşi, mulţi iudei şi prozeliţi au primit evanghelia. După o tulburare şi acolo, apostolii pleacă la Bereea (versetul 10). Aici iudeii au un caracter mai nobil; ceea ce aud confruntă cu cuvântul lui Dumnezeu. Prin aceasta, un mare număr dintre ei au crezut. Însă iudeii din Tesalonic, geloşi pe progresul făcut de evanghelie, vin în Bereea. Pavel părăseşte cetatea şi merge la Atena. Sila şi Timotei rămân pentru moment în Bereea, Pavel fiind cel urmărit în mod special de către iudei. În Atena, deşi se opreşte la sinagogă, duhul îi este întărâtat la vederea idolatriei universale din această cetate inactivă şi dispută zilnic în public cu filozofii de acolo; ca urmare, el le proclamă pe Dumnezeul adevărat mai‑marilor acestei capitale intelectuale. Trimisese deja cuvânt lui Sila şi Timotei să vină la el.

Idolatria universală de la Atena

Cu nişte oameni ca atenienii – acesta este efectul cultivării intelectuale fără Dumnezeu – el trebuie să se coboare până la ultima treaptă pe scara adevărului. Apostolul prezintă unicitatea lui Dumnezeu, Creatorul, şi relaţiile omului cu El, declarând de asemenea că Isus va judeca lumea, lucru despre care Dumnezeu dăduse dovadă prin faptul că‑L înviase dintre cei morţi (versetele 22‑31). Cu excepţia judecăţii acestei lumi, pusă în locul făgăduinţelor cu privire la întoarcerea lui Isus, am putea crede că era Petru adresându‑se iudeilor. Nu trebuie să ne imaginăm că scriitorul a relatat tot ceea ce Pavel a spus. Ceea ce ni s‑a redat este apărarea sa, nu propovăduirea. Duhul Sfânt ne‑a oferit ceea ce caracteriza maniera în care apostolul se conforma împrejurărilor celor cărora li se adresa. Ceea ce a rămas în mintea primilor săi ascultători a fost că el propovăduia pe Isus şi învierea. Se pare chiar că unii au luat învierea, ca şi pe Isus, ca fiind un dumnezeu. Aceste lucruri reprezintă într‑adevăr baza creştinismului, care este întemeiat pe Isus personal şi pe învierea Sa; însă sunt doar bazele.

Oportunitatea predicării lui Petru şi a lui Pavel în concordanţă cu auditoriul

Am spus că această predică ne reaminteşte de cea a lui Petru. M‑am referit la gradul de înălţime în doctrina ei cu privire la Hristos. Vom observa, în acelaşi timp, oportunitatea aplicării fiecărei realităţi creştine în fiecare caz persoanelor adresate. Petru Îl înfăţişează pe Hristos cel lepădat ca înălţat la cer, gata să Se întoarcă în urma pocăinţei iudeilor, şi care va stabili la venirea Sa toate lucrurile de care profeţii vorbiseră. Aici judecata asupra lumii – arma adevărului asupra conştiinţei – este prezentată oamenilor învăţaţi şi unui tribunal; nu era nimic care să intereseze minţile lor filozofice, ci o mărturie simplă şi convingătoare dată idolatriei lor nesocotite, potrivit chiar cu ceea ce conştiinţa naturală a propriilor lor poeţi recunoscuse.

Capitolul 18

Puterea evangheliei

Câştigul necinstit, căruia Satan îi crease o oportunitate, s‑a găsit faţă în faţă cu evanghelia la Filipi; la Atena, evanghelia s‑a întâlnit cu împietrirea şi indiferenţa morală a cunoştinţei care flata vanitatea omenească; la Tesalonic, cu eforturile geloziei iudaice. Evanghelia îşi urmează calea, victorioasă asupra împotrivirii din Filipi, şi părăseşte centrul înţelepciunii omeneşti, după ce pune în lumină înaintea atenienilor tot ceea ce starea lor tolera. Apoi găseşte, în mijlocul luxului şi al manierelor depravate din bogata cetate a Corintului, un popor numeros pentru a‑l introduce în Adunare. Acestea sunt căile lui Dumnezeu şi exerciţiile slujitorului Său devotat călăuzit de către Duhul Sfânt.

Mai putem nota că această energie, care‑i caută pe cei dintre neamuri, niciodată nu pierde din vedere favoarea lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales – favoare care‑i căuta până când ei o lepădau.

Sprijinul primit de apostol

La Tesalonic, Pavel a primit de două ori ajutoare din Filipi; la Corint, unde banii şi comerţul erau din abundenţă, el nu acceptă ajutor, ci lucrează împreună cu doi compatrioţi ai lui de aceeaşi meserie. Din nou începe cu iudeii, care se împotrivesc învăţăturii şi hulesc. Apostolul îşi urmează calea cu îndrăzneala şi hotărârea unui om cu adevărat călăuzit de Dumnezeu, cu calm şi înţelepciune, ca să nu fie dat înapoi. Îşi scutură hainele arătând că este curat de sângele lor şi declară acum că se întoarce către neamuri, potrivit cu Isaia 49, luând această profeţie ca pe o poruncă din partea lui Dumnezeu.

Lucrarea lui Pavel în Corint; dorinţa lui de a merge la Ierusalim

În Corint, Dumnezeu are „mult popor“. Prin urmare, El foloseşte indiferenţa necredincioasă a lui Galio pentru a înfrânge planurile şi răutatea iudeilor, geloşi ca întotdeauna pe o religie care le eclipsa importanţa, oricare ar fi fost harul acesteia faţă de ei. Pavel, după ce lucrează acolo vreme îndelungată, pleacă în pace. Prietenii săi iudei, Priscila şi Acuila, merg împreună cu el (versetul 18). Apostolul mergea la Ierusalim şi se afla sub un jurământ. Împotrivirea iudeilor nu‑i micşorează ataşamentul faţă de poporul său – credincioşia sa în a le propovădui lor mai întâi evanghelia – recunoscând tot ceea ce le aparţinea în har înaintea lui Dumnezeu. El se supune chiar ritualurilor iudaice. Este posibil ca obişnuinţa să fi avut ceva influenţă asupra lui, lucru care nu era de la Duhul; însă, potrivit Duhului, el nu a avut niciun gând de a nesocoti ceea ce harul răbdător al lui Dumnezeu oferea poporului. Pavel se adresează iudeilor la Efes. Ei înclină să‑l asculte, însă apostolul doreşte să ţină sărbătoarea la Ierusalim. Aici el este încă un iudeu, cu sărbătorile şi jurămintele lui. Este evident că Duhul a introdus aceste circumstanţe pentru a ne oferi o imagine adevărată şi completă a relaţiei care exista între cele două sisteme – gradul de libertate faţă de influenţa unuia şi de asemenea energia care îl înfiinţa pe celălalt. Primul rămâne adesea într‑o anumită măsură, acolo unde energia de a‑l realiza pe celălalt există într‑un grad foarte ridicat. Libertatea care îngăduie prejudecăţile şi obiceiurile nu este acelaşi lucru cu supunerea cuiva faţă de aceste prejudecăţi. În slăbiciunea noastră, aceste două lucruri se amestecă; însă în realitate ele sunt opuse unul altuia. A respecta ceea ce Dumnezeu respectă, chiar atunci când sistemul respectiv şi‑a pierdut toată valoarea şi puterea reală, dacă eşti chemat să acţionezi în legătură cu acest sistem când el în realitate nu este nimic mai mult decât o superstiţie şi o slăbiciune, este un lucru foarte diferit de a te aşeza sub jugul superstiţiei şi al slăbiciunii. Prima atitudine este efectul Duhului; cea din urmă, al cărnii. În noi, din nefericire, ele sunt adesea confundate una cu alta. Dragostea devine slăbiciune, făcând mărturia incertă.

Pavel comportându‑se ca un iudeu

Pavel pleacă în călătorie; se suie la Ierusalim şi salută adunarea (versetul 22); coboară la Antiohia şi vizitează din nou toate cele dintâi adunări pe care le formase, legând astfel lucrarea sa – Antiohia şi Ierusalimul. Cât de mult l‑au influenţat vechile obiceiuri în felul de a acţiona, îl las pe cititor să judece. El era iudeu. Duhul Sfânt doreşte să ne arate că apostolul era pe cât posibil de departe de a dispreţui poporul lui Dumnezeu, cel faţă de care favoarea divină nu se va schimba niciodată. Acest simţământ era cu siguranţă corect. Se pare din alt loc că el a trecut peste limitele Duhului şi ale spiritualităţii. Aici avem doar evenimentele în sine. Se poate ca el să fi avut un motiv particular care era valabil în urma poziţiei în care se afla. Cineva poate fi în împrejurări care contrazic libertatea Duhului şi care totuşi, atunci când ne aflăm în ele, au un anumit drept asupra noastră sau exercită o influenţă care în mod necesar şubrezeşte în suflet energia acestei libertăţi. Poate că am greşit situându‑ne în astfel de circumstanţe, însă, fiind în ele, influenţa este exercitată, iar drepturile sunt cerute. Un om chemat să‑L slujească pe Dumnezeu, alungat din casa tatălui său, umblă în libertatea Duhului. Fără să se fi ivit vreo schimbare în tatăl său, el se întoarce în casa părintească; drepturile tatălui său reînvie – unde este acum libertatea sa? Sau un om care posedă o înţelegere spirituală mai clară se aşază în mijlocul unor prieteni care sunt din punct de vedere spiritual cu totul sub nivelul lui; este aproape imposibil ca el să păstreze o judecată spirituală. Oricum au fost lucrurile în cazul de care ne ocupăm, legătura este de acum în mod voluntar formată de către cel ce şedea în locul libertăţii şi al harului, iar creştinii din Ierusalim rămân la nivelul vechilor lor prejudecăţi şi cer răbdare şi indulgenţă de la cel care era vasul şi martorul libertăţii Duhului lui Dumnezeu.

Aceasta, împreună cu lucrarea sa la Efes, formează cercul lucrărilor active ale apostolului în evanghelie, pentru ca în el să ne fie arătate căile Duhului cu oamenii.

Apolo, instruit de către Acuila şi Priscila

De la versetul 24 din capitolul 18 până la versetul 7 din capitolul 19 avem un fel de sumar al progresului făcut de învăţătura lui Hristos şi de puterea care o însoţea. Apolo cunoştea doar învăţătura lui Ioan; însă, având o inimă integră, el mărturisea public şi propovăduia ceea ce ştia. Era credinţa unui suflet regenerat. Acuila şi Priscila îl luminează deplin cu privire la lucrurile evangheliei şi la doctrina unui Hristos mort şi glorificat. La Corint el devine un învăţător puternic al evangheliei, al Domnului printre iudei, întărind astfel credinţa ucenicilor. Energia Duhului Sfânt se manifestă în el fără intervenţia apostolului sau a celor doisprezece. El acţionează independent sau, mai bine zis, Duhul acţionează independent în el. Oamenii au putut spune: „Eu sunt al lui Apolo“. Este interesant să vezi aceste diferite manifestări ale puterii şi libertăţii Duhului şi să‑ţi aduci aminte că Domnul este deasupra tuturor şi că, dacă El acţionează cu putere printr‑un Pavel, acţionează de asemenea prin cine vrea.

Capitolul 19

La Efes; botezul lui Ioan şi creştinismul

În ceea ce urmează găsim, de altă parte, progresul revelaţiei divine în strânsă legătură cu puterea apostolică a lui Pavel, putere făcută proeminentă prin capacitatea de a transmite Duhul Sfânt. Douăsprezece persoane crezuseră, însă fără nicio altă îndrumare decât cea a lui Ioan: botezul lor avusese referire la aceasta. Ei aşteptau un Hristos ce avea să vină şi un Duh Sfânt pe care El avea să‑L comunice. Botezul lui Ioan cerea pocăinţă, însă nu ieşea în niciun fel din sfera iudaică, deşi deschidea o perspectivă către ceva diferit, potrivit cu suveranitatea lui Dumnezeu şi ca efect al venirii lui Hristos. Era însă un botez spre pocăinţă pentru om pe pământ şi nu semnifica moartea şi învierea lui Hristos. Harul lucra într‑o rămăşiţă, însă Isus era un tovarăş al ei pe pământ. Creştinismul (fiindcă păcatul omului a fost pe deplin manifestat) este bazat pe moarte şi pe înviere; întâi, cea a lui Hristos, împlinind astfel răscumpărarea, şi apoi moartea şi învierea noastră împreună cu El aşa încât să fim în El şi ca El înaintea lui Dumnezeu într‑o viaţă lipsită de păcat, viaţă din viaţa Lui, şi spălaţi în sângele Său de toate păcatele noastre. Însă botezul lui Ioan, de fapt, propovăduia doar pocăinţa aici jos pentru a‑L primi pe Hristos; creştinismul propovăduia eficacitatea morţii şi învierii unui Hristos lepădat, în virtutea căreia Duhul Sfânt, Mângâietorul venit din cer, trebuia să fie primit.

Aceşti doisprezece oameni (deşi Ioan anunţase că botezul cu Duhul Sfânt trebuia să fie rezultatul intervenţiei lui Hristos) nu ştiau dacă era deja Duh Sfânt[25] – o dovadă clară că ei nu intraseră în casa lui Dumnezeu în care El locuia. Pavel le explică acest lucru, iar ei sunt botezaţi în numele lui Isus. Pavel, în virtutea capacităţii sale apostolice, îşi pune mâinile peste ei şi primesc Duhul Sfânt. Apoi vorbesc în limbi şi prorocesc (versetul 6).

În Asia; Pavel, fondatorul a ceea ce era în acord cu voia lui Dumnezeu

Această putere, precum şi cel care îi era instrumentul, aveau să fie acum clar scoase în relief. Cetatea capitală a Asiei (adică a provinciei romane numite aşa) este scena unde acest lucru trebuia realizat. Vom vedea o putere desfăşurată în această localitate, care acţionează independent de orice formă tradiţională şi care domină tot ceea ce o înconjoară, fie om, fie conştiinţă, fie vrăjmaş – o putere organizatoare, care îşi formează din ea şi pentru ea însăşi instituţiile şi structura care i se potrivesc şi care domină întreaga situaţie. Puterea harului activ se desfăşura în lucrarea lui Pavel, începând cu Antiohia; şi ea se arătase în diferite feluri. Aici avem câteva detalii despre stabilirea ei oficială într‑un mare oraş.

Timp de trei luni, apostolul Îl predică cu răbdare pe Hristos în sinagogă şi discută cu iudeii, conştient de puterea divină şi de adevăr. El oferă întâietate, ca sferă a mărturiei, celor ce fuseseră instrumentul şi poporul lui Dumnezeu: „Iudeilor mai întâi“. Nu se mai spune: „Mântuirea vine de la iudei“, însă este propovăduită lor mai întâi.

Această lucrare desfăşurându‑se şi fiind mulţi împotrivitori, Pavel acţionează ca fondator a ceea ce era potrivit cu Dumnezeu şi din partea Lui. El îi separă pe ucenici şi propovăduieşte creştinismul în clădirea unui grec care avea o şcoală publică. Lucrurile au mers astfel vreme de doi ani, aşa încât învăţătura a fost răspândită în toată regiunea printre iudei şi greci. Dumnezeu nu eşua în a da mărturie despre cuvântul harului Său, iar puterea Sa se manifesta într‑o manieră remarcabilă prin persoana apostolului care dădea mărturia. Manifestările puterii vrăjmaşului dispar dinaintea acţiunii acestei puteri eliberatoare a Domnului, iar numele lui Isus este glorificat. Realitatea acestei acţiuni era demonstrată public într‑un fel izbitor: întâi, sursa ei în acţiunea reală, pozitivă şi personală a Domnului, care aducea omului eliberarea divină; apoi, misiunea lui Pavel şi credinţa ca instrument prin care această putere supranaturală lucra. Câţiva iudei au dorit să se folosească de ea pentru interesul lor personal; şi, lipsiţi de credinţă, ei foloseau numele lui „Isus pe care‑L propovăduieşte Pavel“ ca pe un fel de descântec (versetul 13 şi următoarele). Însă duhul rău, a cărui putere era la fel de adevărată şi de reală în felul ei ca cea a Domnului pe care era obligat să o recunoască atunci când ea se manifesta, ştia foarte bine că de data aceea nu era credinţă, nici putere. „Pe Isus Îl cunosc“, a spus el, „şi ştiu cine este Pavel; dar voi cine sunteţi?“. Iar omul posedat i‑a atacat şi i‑a rănit. Remarcabilă mărturie despre acţiunea vrăjmaşului, însă în acelaşi timp despre acea forţă superioară, despre realitatea acelei intervenţii a lui Dumnezeu care era făcută eficace prin intermediul lui Pavel. Când Dumnezeu Se descoperă, întotdeauna se descoperă şi conştiinţa; iar puterea vrăjmaşului asupra ei este dată la iveală şi încetează. Iudeii şi grecii se umplu de frică şi mulţi care deveniseră creştini şi‑au adus spre distrugere uneltele vrăjitoriilor lor.

Acţiunea puternică a Duhului s‑a arătat prin hotărârea pe care a produs‑o, prin manifestarea imediată şi fără ezitare a gândurilor şi hotărârilor create în inimă. Nu mai existau împotriviri interioare; prezenţa şi puterea lui Dumnezeu au produs efectul lor obişnuit.

Puterea vrăjmaşului în mijlocul naţiunilor manipulate de iudei

Totuşi resursele vrăjmaşului nu erau epuizate. Lucrarea lui Dumnezeu era făcută, în sensul stabilirii mărturiei prin osteneala apostolică; iar Dumnezeu Îşi trimitea slujitorul în altă parte (versetul 21 şi următoarele). Vrăjmaşul, ca de obicei, provoacă o tulburare, stârnind patimile oamenilor împotriva uneltelor mărturiei lui Dumnezeu. Pavel deja intenţionase să plece, însă ceva mai târziu; prin urmare, îi trimisese pe Timotei şi pe Erast înaintea lui în Macedonia, plănuind să viziteze Macedonia, Ahaia şi Ierusalimul, iar după aceea să meargă la Roma; deci el rămâne încă ceva timp în Asia. Însă, după plecarea acestor doi fraţi, Dimitrie întărâtă poporul împotriva creştinilor. Învrăjbit împotriva evangheliei, care zguduia întreg sistemul în legătură cu care el îşi făcea averea şi care era legat de tot ceea ce îi oferea lui importanţă, acest agent al vrăjmaşului ştia cum să acţioneze asupra patimilor lucrătorilor care erau de aceeaşi meserie cu el; căci el făcea temple în miniatură ale Dianei, din argint. Ocupaţia lui era legată de ceea ce întreaga lume admira, de ceea ce avea putere asupra minţilor oamenilor – o mare mângâiere pentru om, care simte nevoia de ceva sigur – era legată de ceea ce îşi pusese de atâta timp amprenta asupra vieţii lor religioase. O mare parte a influenţei exercitate o constituia nu: „Mare este Diana!“, ci: „Mare este Diana efesenilor!“. Era, pe scurt, puterea vrăjmaşului în mijlocul neamurilor. În aparenţă, iudeii au căutat să se folosească de acest lucru prin punerea înainte a lui Alexandru – posibil aceeaşi persoană care se împotrivise lui Pavel şi despre care presupuneau că va fi ascultat de oameni. Însă aceştia erau tulburaţi de duhul rău al idolatriei, iar iudeii au fost înşelaţi în nădejdea lor. Pavel a fost împiedicat deopotrivă de către fraţi şi de către mai‑marii Asiei[26] de a se arăta înaintea poporului. Adunarea a fost împrăştiată de către autorităţile din cetate; iar Pavel, după ce i‑a vizitat pe ucenici, şi‑a urmat drumul în pace[27].

Lucrarea lui acolo era încheiată şi evanghelia era semănată în capitala Asiei, ba chiar în toată Asia. Grecia şi Macedonia o primiseră deja.

Dorinţa apostolului de a vizita Roma

Mai rămânea Roma. În ce fel trebuia să meargă el acolo? Aceasta este acum întrebarea care se pune. Viaţa lui liberă şi activă s‑a încheiat odată cu evenimentele de care ne ocupăm acum, atât cât ne este dat să vedem de către Duhul Sfânt: o viaţă binecuvântată cu o credinţă aproape fără egal, cu o energie care depăşea tot ceea ce a fost văzut în oameni şi care, prin puterea divină care lucra în ea, îşi producea efectele în ciuda obstacolelor aparent de netrecut, în ciuda oricărui fel de împotrivire, în dispreţ şi în sărăcie, şi care şi‑a imprimat caracterul asupra Adunării, fiind instrumentul în formarea ei; şi aceasta nu numai în ciuda a două religii ostile care împărţeau lumea civilizată între ele, ci în ciuda unui sistem religios care poseda adevărul, dar care întotdeauna a căutat să‑l limiteze între graniţele tradiţiilor ce ofereau un loc cărnii – un sistem care voia prioritate şi care era aprobat prin obişnuinţele acelor apostoli numiţi de Domnul Însuşi.

Calea tradiţiilor şi a formelor nu înseamnă niciodată putere

Într‑adevăr, Adunarea, aşa cum Pavel prevăzuse, s‑a întors în curând la căile iudaice, atunci când energia apostolului nu mai opera în mijlocul ei. Este nevoie de puterea Duhului Sfânt pentru a te ridica deasupra religiozităţii cărnii. Evlavia în sine nu face în mod necesar acest lucru; iar puterea nu este niciodată o tradiţie – este ea însăşi şi, prin urmare, independentă de oameni şi de tradiţiile lor, chiar atunci când este îngăduitoare cu ele în dragoste. Carnea deci întotdeauna se întoarce la calea tradiţiilor şi a formelor; fiindcă ea nu constituie niciodată putere în lucrurile lui Dumnezeu, deşi poate recunoaşte îndatoririle. Prin urmare, ea nu se înalţă către cer; nu înţelege harul; poate vedea ceea ce omul trebuie să fie pentru Dumnezeu (fără să perceapă totuşi consecinţa acestui lucru, dacă Dumnezeu este revelat), însă nu poate să vadă ce este Dumnezeu pentru om în harul Său suveran. Va accepta probabil acest lucru ca fiind ortodox, acolo unde Duhul a lucrat; însă nu va aduce niciodată sufletul în acest har. Această întoarcere către firea vechea şi către un duh legalist şi tradiţionalist era ceea ce, mai mult chiar decât violenţa păgânilor sau ura iudeilor, sfâşia inima şi provoca suferinţa apostolului credincios şi binecuvântat, care prin har avea un caracter, sau mai degrabă o poziţie, care se asemăna cu cea a lui Hristos mai mult decât oricare altă poziţie a vreunui creştin pe pământ.

Poziţia remarcabilă a lui Pavel, folosit de Duhul Sfânt

Aceste conflicte ne vor fi prezentate în epistole, unde de asemenea vom găsi dezvăluită acea inimă arzătoare care – în timp ce îngloba în adâncurile ei toate planurile revelate ale lui Dumnezeu, punând fiecare aspect la locul potrivit şi extinzându‑şi afecţiunile asupra întregii lucrări şi Adunări a lui Dumnezeu – putea în mod egal să‑şi concentreze întreaga energie, fie de gândire: asupra unui singur punct important (Filipeni 3.13); fie de afecţiune: asupra unui sărman sclav pe care harul i‑l dăruise în lanţurile sale (Onisim). Vas al Duhului, Pavel străluceşte cu o lumină cerească de‑a lungul întregii lucrări a evangheliei, acceptă să meargă la Ierusalim, tună şi fulgeră atunci când sufletele în Galatia erau duse în rătăcire, îi conduce pe apostoli în a decide pentru libertatea neamurilor şi foloseşte toată libertatea pentru a fi ca un iudeu cu iudeii, ca neavând lege cu cei fără lege, nefiind sub lege, ci întotdeauna supus lui Hristos. Totuşi, cât de dificil trebuia să fie să menţii la maxim standardul vieţii şi al revelaţiei spirituale în mijlocul atâtor tendinţe împotrivitoare! El era de asemenea „fără vină“. Nimic dinăuntru nu‑i împiedica părtăşia cu Dumnezeu, de unde îşi trăgea puterea pentru a fi credincios printre oameni. El a putut spune, şi nimeni altul decât el, „Fiţi imitatorii mei, cum şi eu sunt al lui Hristos“ (1 Corinteni 11.1). Tot aşa, a putut spune: „Rabd toate pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu gloria eternă“ (2 Timotei 2.10), cuvinte care n‑ar fi fost nepotrivite în gura Domnului – într‑un sens mult mai înalt, fără îndoială, fiindcă El a îndurat, pentru Pavel, însăşi mânia care ar fi însemnat condamnarea veşnică a acestuia din urmă – totuşi cuvinte care scot în relief poziţia remarcabilă a acestui om al lui Dumnezeu, ca vas al Duhului Sfânt care se folosea de el. „Împlinesc“, spunea el, „cele ce rămân de suferit[28] din necazurile lui Hristos pentru Trupul Său, care este Adunarea, al cărei slujitor am devenit eu … ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu“ (Coloseni 1.24,25).

Partea lui Pavel în adevărul prezentat de Ioan

Ioan (prin cunoaşterea sa intimă a Persoanei lui Hristos, născut pe pământ şi Fiu al lui Dumnezeu) a fost capabil să menţină acest adevăr esenţial şi vital din punct de vedere individual, în aceeaşi arie în care Pavel lucra; însă a fost partea lui Pavel să fie instrumentul activ pentru propagarea adevărului care mântuieşte sufletul şi îl pune pe omul ruinat în legătură cu Dumnezeu prin credinţă, prin comunicarea tuturor planurilor Sale de har.

Puterea esenţială a iudaismului atunci când cineva ia un loc în afara harului

Totuşi Pavel era un om, deşi un om extraordinar de binecuvântat. Puterea intrinsecă a iudaismului privitoare la legătura lui cu carnea este uimitoare. În ce priveşte rezultatul, este adevărat că, dacă omul se plasează undeva mai jos de har, adică mai jos de Dumnezeu, este mai bine într‑un anumit sens ca el să fie sub lege, decât fără lege. Va fi ori una, ori alta; însă, preocupat cu ideea exclusivă a îndatoririi, el uită ce este Dumnezeu – căci El este dragoste; şi foarte adesea uită şi ce este omul – numai păcat. Dacă omul leagă ideea de îndatorire cu cea de păcat, rezultă o robie continuă, şi acesta este lucrul la care creştinismul, în general, este redus; cu adăugarea ritualurilor pentru a uşura conştiinţa împovărată, a formelor pentru a produce evlavia, acolo unde comuniunea este absentă; îmbrăcând toate acestea cu numele lui Hristos şi cu autoritatea aşa‑numitei Biserici, a cărei existenţă în sine, în realitatea şi nu în pretenţiile ei, este identificată cu principiul harului suveran şi este caracterizată de supunere[29].

Să ne întoarcem însă la istoria lui Pavel.

Capitolul 20

În Macedonia şi Grecia; lunga vorbire a lui Pavel la Troa; moartea şi învierea lui Eutih

După ce a încetat tulburarea el trimite după ucenici, îi îmbrăţişează şi pleacă spre Macedonia; vizitează acea întreagă regiune, apoi vine în Grecia. Începutul celei de‑a doua epistole către Corinteni oferă detalii asupra acestei părţi a istoriei sale. În Grecia rămâne trei luni, iar când iudeii îi întind curse, o ia prin Macedonia, în loc să plece cu corabia direct în Siria. La Troa (unde i se deschisese o uşă atunci când era în drum spre Grecia, însă afecţiunea pentru corinteni nu‑i îngăduise să rămână) petrece o duminică şi chiar o întreagă săptămână, pentru a‑i vedea pe fraţi. Vedem scopul obişnuit al strângerii lor, „adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea“, precum şi ocazia uzuală pentru aceasta, „ziua dintâi a săptămânii“. Pavel se foloseşte de ea pentru a le vorbi toată noaptea; însă era o ocazie neobişnuită. Prezenţa şi îndemnurile unui apostol nu i‑au putut ţine pe toţi treji. Nu era însă o strângere ţinută în secret sau în întuneric. Erau multe lumini în camera de sus unde se aflau. După locul unde se întâlneau vedem că adunările nu erau alcătuite din foarte multe persoane. În camera de sus din Ierusalim încăpeau, probabil, o sută douăzeci de persoane. Se pare, din diferite salutări, că se întâlneau în case particulare – probabil în mai multe, dacă numărul de credincioşi o cerea; era însă doar o singură adunare.

Eutih plăteşte preţul lipsei sale de atenţie; însă Dumnezeu dă mărturie despre bunătatea Sa şi despre puterea cu care‑l înzestrase pe apostol, prin faptul că îl învie pe tânăr dintr‑o stare de moarte. Pavel spune că sufletul lui era încă în el; nu avea decât să restabilească legătura dintre acesta şi organismul fizic. În alte cazuri, sufletul a fost rechemat.

Pavel, umplut cu Duhul Sfânt, este centrul energiei lucrării

Pavel alege să meargă singur de la Troa la Asos. Vedem de‑a lungul întregii sale istorii că el stabilea slujirea de bună‑voie a tovarăşilor săi, prin puterea pe care Duhul i‑o dădea asupra lor – fără îndoială nu ca un stăpân, totuşi într‑un mod mai deplin decât dacă ar fi fost stăpân. El este (sub autoritatea lui Hristos) centrul sistemului în care lucrează, centrul energiei. Hristos singur poate fi de drept centrul mântuirii şi al credinţei. Doar ca umplut de Duhul lui Dumnezeu a putut Pavel să fie centrul acelei energii; şi a fost, aşa cum am văzut, prin faptul că nu L‑a întristat şi s‑a deprins să aibă o conştiinţă curată faţă de Dumnezeu şi de oameni.

Pavel nu se opreşte la Efes, fiindcă într‑un loc atât de central el ar fi trebuit să rămână câtva timp. Este necesar să evităm ceea ce are un anumit drept moral asupra noastră, dacă nu vrem, şi dacă nu trebuie, să fim reţinuţi de obligaţia pe care ne‑o impune.

Discursul lui Pavel către bătrânii din Efes

Nu era vorba de lipsă de afecţiune faţă de efesenii preaiubiţi, nici de vreun gând de a‑i neglija. El trimite după bătrâni şi le ţine o cuvântare pe care trebuie să o examinăm puţin, ea aşezând înaintea noastră poziţia Adunării în acel timp, precum şi lucrarea evangheliei printre neamuri.

Adunările erau consolidate pe o suprafaţă destul de mare a regiunii, iar în diverse locuri, cel puţin, lucrarea luase forma unei instituţii cu o rânduială reglementată. Bătrânii erau stabiliţi şi recunoscuţi. Apostolul putea trimite să fie chemaţi. De asemenea, autoritatea lui era recunoscută de către ei. El vorbeşte de lucrarea sa ca de un lucru trecut – solemn gând! – însă îi ia ca martori nu doar că le predicase adevărul, ci un adevăr care vorbea conştiinţei lor, aşezându‑i înaintea lui Dumnezeu pe de o parte, iar de cealaltă prezentându‑le pe Acela în care Dumnezeu S‑a făcut pe Sine cunoscut şi în care El a comunicat toată plinătatea harului în folosul lor – pe Isus, Obiectul credinţei lor, Mântuitorul sufletelor lor. Făcuse acest lucru trecând prin necazuri şi greutăţi, înfruntând împotrivirea neprincipială a iudeilor care‑L respinseseră pe Unsul, însă în conformitate cu harul care se ridica deasupra acestui rău şi care declara mântuirea iudeilor; şi, mergând mai departe de aceste limite (fiindcă era har), se adresa neamurilor, tuturor oamenilor, ca păcătoşi şi responsabili faţă de Dumnezeu. Pavel făcuse aceasta nu cu mândria unui predicator, ci cu umilinţa şi perseverenţa dragostei. El dorea de asemenea să‑şi sfârşească slujba şi să nu eşueze în nimic din ceea ce Isus îi încredinţase. Acum mergea la Ierusalim, simţindu‑se legat în duh să facă aceasta, fără să ştie ce avea să se întâmple, însă avertizat de Duhul Sfânt că‑l aşteptau lanţuri şi necazuri. Cu privire la ei, apostolul ştia că slujba sa era încheiată şi că nu avea să le mai vadă faţa. Prin urmare, responsabilitatea urma să atârne în mod deosebit asupra lor.

Deci ceea ce Duhul Sfânt aşază înaintea noastră aici este că acum, când detaliile lucrării apostolului printre neamuri pentru a sădi evanghelia sunt relatate ca o singură scenă între iudei şi neamuri, el spune rămas‑bun lucrării, pentru a‑i lăsa astfel într‑o nouă poziţie pe cei pe care‑i strânsese împreună pentru ca, într‑un anumit sens, să‑şi poarte singuri de grijă[30]. Este un discurs care marchează încetarea unei faze a adunării – cea a lucrărilor apostolice – şi intrarea în alta: responsabilitatea ei de a rămâne neclintită acum când aceste lucrări încetaseră, slujba bătrânilor pe care Duhul Sfânt îi făcuse supraveghetori şi, în acelaşi timp, pericolele şi dificultăţile inerente încetării lucrării apostolice, care făceau complicată lucrarea bătrânilor, asupra cărora responsabilitatea avea să atârne acum într‑un fel deosebit.

Succesiunea apostolică este dovedită ca fiind o fabulaţie

Prima remarcă ce decurge din examinarea acestui discurs este că succesiunea apostolică este cu totul negată de el. Din cauza absenţei apostolului aveau să se ivească diferite dificultăţi şi nu avea să fie nimeni în locul lui care să le facă faţă sau care să le prevină. Prin urmare, el nu avea niciun succesor. În al doilea rând apare faptul că îndată ce dispărea această energie care ţinea în frâu spiritul răului, lupi răpitori din afară şi învăţători rătăciţi dinăuntru aveau să‑şi scoată capul şi să atace simplitatea şi fericirea Adunării, Adunare care urma să fie hărţuită de eforturile lui Satan fără ca ea să posede energia apostolică pentru a se împotrivi.

Datoria bătrânilor faţă de turmă

Această mărturie a lui Pavel este de cea mai mare importanţă cu privire la întregul sistem ecleziastic. Bătrânilor cărora li se predă responsabilitatea le este îndreptată atenţia în altă parte decât la grija apostolică prezentă (această resursă nemaiexistând, nici altceva care s‑o înlocuiască în mod oficial), cu scopul ca adunarea să fie ţinută în siguranţă şi adăpostită de rău. Era partea lor să aibă grijă de adunare în aceste împrejurări. În al doilea rând, ceea ce era în principal de făcut pentru împiedicarea răului era ca ei să păstorească turma şi să vegheze fie asupra lor înşişi, fie asupra turmei, în vederea acestui lucru. El le reaminteşte cum îi îndemna noapte şi zi cu lacrimi. De aceea trebuia ca ei să fie veghetori. Apoi îi încredinţează pe ei, nu lui Timotei, nici vreunui episcop, ci – într‑un fel care dă la o parte orice resursă oficială – lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său care putea să‑i zidească şi să‑i facă siguri de moştenire. Pe acest teren lasă el Adunarea; ceea ce ea a făcut după aceea nu constituie subiectul meu aici. Dacă Ioan a venit mai târziu să lucreze în aceste părţi, a fost o mare favoare din partea lui Dumnezeu, însă acest lucru nu a schimbat cu nimic poziţia din punct de vedere oficial. Lucrările acestuia (cu excepţia avertismentelor date celor şapte adunări în Apocalipsa, unde este vorba de judecată) priveau viaţa individuală, caracterul ei şi ceea ce o susţinea.

Afecţiunea lui Pavel arătată cu ocazia despărţirii de adunarea din Efes

Cu o afecţiune adâncă şi mişcătoare, Pavel se desparte de adunarea din Efes. Cine avea să umple golul? În acelaşi timp, el face apel la conştiinţa lor privitor la integritatea umblării sale. Lucrările libere ale apostolului neamurilor erau încheiate. Un gând solemn şi tulburător! El fusese instrumentul ales de Dumnezeu pentru a comunica lumii planurile Sale cu privire la Adunare şi pentru a instaura în lume acest obiect preţios al afecţiunilor Sale unit cu Hristos la dreapta Sa. Ce avea să se aleagă de ea aici jos?

Capitolul 21

Mărturia personală a apostolului dată în suferinţă

După aceasta, apostolul urmează să dea socoteală despre sine însuşi şi să împlinească într‑un fel izbitor prezicerile Domnului. Adus înaintea tribunalelor de către răutatea iudeilor, dat de ura lor în mâinile neamurilor, toate acestea aveau să fie o mărturie. Împăraţii şi conducătorii vor auzi evanghelia, însă dragostea multora se va răci. Aceasta este în general poziţia lui; au existat însă în ea detalii cu privire la el personal.

Evoluţia împotrivirii iudeilor, aşa cum este ea prezentată în cartea Faptele Apostolilor

Putem remarca aici o trăsătură importantă a acestei cărţi, care în general n‑a prea fost sesizată; anume, evoluţia vrăjmăşiei iudeilor, care le‑a adus lepădarea finală. Faptele Apostolilor se termină cu acest aspect; lucrarea din mijlocul acelui popor este lăsată în planul doi, iar cea a lui Pavel ocupă întreaga scenă în naraţiunea istorică oferită de Duhul Sfânt. Împotrivirea iudeilor faţă de manifestarea Adunării, care le lua locul şi care ştergea distincţia dintre ei şi neamuri, prin introducerea poziţiei cereşti şi a harului suveran deplin (har de care păcătosul se folosea prin credinţă) în contrast cu legea care, deşi universală în aplicaţia ei, a fost dată unui popor distinct – această împotrivire, prezentă la orice pas în viaţa apostolului, deşi el acţiona cu toată grija posibilă, este stârnită la intensitatea ei maximă în Ierusalim, centrul ei natural, şi se manifestă prin violenţă şi prin insistenţa pe lângă cei dintre naţiuni pentru a‑l şterge pe Pavel de pe faţa pământului. Acest lucru făcea ca poziţia apostolului să fie foarte serioasă, în ce privea neamurile, la Ierusalim – o cetate cu atât mai geloasă pentru importanţa ei religioasă cu cât pierduse de fapt realitatea ei sub robia romană, prin faptul că o transformase într‑un duh de răzvrătire împotriva autorităţii care o domina.

Pavel, în trei poziţii diferite

În conformitate cu istoria creştinismului, privită în legătură cu iudaismul (cu referire la făgăduinţe şi la împlinirea lor în Persoana lui Mesia), îl găsim pe Pavel în trei poziţii diferite. Prima, acceptând, cu gândul concilierii, să ia în seamă ceea ce deja exista la Ierusalim şi chiar adresându‑se iudeilor peste tot în sinagogile lor, aceştia având primii din punct de vedere administrativ dreptul de a auzi evanghelia („iudeilor mai întâi, apoi grecilor“), căci Isus era slujitorul circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, pentru a împlini făgăduinţele făcute părinţilor. În această privinţă, el niciodată n‑a eşuat şi stabileşte aceste principii clar şi dogmatic în Epistola către Romani. Apoi îl găsim în toată libertatea adevărului deplin despre har şi despre scopurile lui Dumnezeu, în lucrarea sa specială. Avem acest lucru în Epistola către Efeseni. În ambele cazuri el acţionează sub călăuzirea Duhului Sfânt, împlinind voia Domnului. Apoi, în al treilea rând, îl vedem în conflict cu ostilitatea iudaismului legalist, pe ai cărui emisari îi întâlnea peste tot şi în a cărui sferă de acţiune a intrat el însuşi mergând la Ierusalim, în acea parte a istoriei lui la care privim acum. În ce măsură a fost acest lucru de la Dumnezeu sau în ce măsură a fost consecinţa propriilor lui paşi, rămâne de văzut. Faptul că mâna lui Dumnezeu a fost acolo pentru binele Adunării şi în călăuzirea iubitului Său slujitor către bine în final este dincolo de orice îndoială. Noi putem doar să cercetăm cât de mult au fost implicate aici voinţa şi gândul lui Pavel, ca mijloace pe care Dumnezeu le‑a folosit pentru a produce rezultatul intenţionat de El, fie pentru Adunare, fie pentru slujitorul Său, sau pentru iudei. Aceste gânduri sunt de cel mai mare interes şi necesită examinarea smerită a ceea ce Dumnezeu a aşezat înaintea noastră pentru a ne da instrucţiuni asupra acestui punct din istoria pe care Duhul Însuşi ne‑a oferit‑o despre aceste lucruri.

Duhul îi interzice lui Pavel să meargă la Ierusalim

Primul lucru care ne atrage atenţia este că Duhul Sfânt îi spune să nu se ducă la Ierusalim (capitolul 21.4), ceea ce este de o evidentă importanţă. Pavel se simţea legat; era ceva în mintea lui care îl împingea într‑acolo, un simţământ care‑l forţa în acea direcţie; însă Duhul, în mărturia Lui pozitivă şi exterioară, i‑a interzis mersul acolo.

Intenţia apostolului fusese să meargă la Roma. Apostolul neamurilor era trimis să predice evanghelia la orice făptură şi nu exista nimic în intenţiile sale, cu privire la acest proiect, care să nu fie potrivit cu harul (Romani 1.13‑15). Totuşi Dumnezeu nu‑i îngăduise să meargă acolo. A fost obligat să le scrie epistola fără să‑i fi văzut. Cerul este metropola creştinismului. Ierusalimul şi Roma nu puteau avea niciun loc înaintea lui Pavel, decât să îngăduie în afecţiune pe una şi să fie gata, când putea, să o evanghelizeze pe cealaltă. El şi‑a propus: „După ce voi merge acolo trebuie să văd şi Roma“ (capitolul 19.21). După aceea şi‑a luat misiunea cu privire la ajutoarele sfinţilor din Ahaia şi Macedonia. Dorea să‑şi dovedească afecţiunea faţă de săracii din poporul său (Galateni 2.10). Aceasta era foarte bine. Nu ştiu însă dacă era o misiune potrivită pentru un apostol. Era vorba, evident, de un simţământ iudaic care punea un preţ deosebit pe săracii din Ierusalim şi pe cetatea însăşi. Un iudeu evlavios prefera să fie sărac la Ierusalim, decât bogat printre neamuri. Creştinii săraci erau acolo, fără îndoială, de la momentul convertirii lor, însă aceasta era originea acestui sistem (a se compara Neemia 11.2 şi Fapte 24.17). Toate aceste lucruri aparţineau de relaţia cu iudaismul (Romani 15.25‑28). Pavel iubea poporul de care aparţinea după trup, care fusese poporul iubit de Dumnezeu şi care era încă poporul Lui, deşi lepădat pentru o vreme, rămăşiţa având acum să intre în Împărăţia lui Dumnezeu prin intermediul creştinismului. Acest ataşament al lui Pavel faţă de ei (care îşi avea partea sa corectă şi profund afectuoasă, dar care de altă parte avea de‑a face cu carnea) l‑a condus în centrul iudaismului. El era mesagerul slavei cereşti, care scotea la iveală doctrina Adunării compuse din iudei şi neamuri, uniţi fără nicio deosebire în Trupul unic al lui Hristos, înlăturând astfel iudaismul; însă dragostea pentru poporul său l‑a condus, repet, în chiar centrul iudaismului ostil – iudaism pornit împotriva acestei egalităţi spirituale. Mărturia sa, îi spusese Domnul, nu avea să fie primită acolo.

Pavel, slujitor preaiubit şi credincios, este totuşi om

Cu toate acestea, mâna lui Dumnezeu se afla fără îndoială la lucru, iar Pavel, din punct de vedere spiritual, şi‑a găsit echilibrul.

Ca instrument al revelaţiei lui Dumnezeu, el proclamă scopul harului suveran al lui Dumnezeu în toată întinderea şi forţa lui. Vinul nu este diluat, ci curge în afară la fel de curat cum îl primise. Iar el umbla într‑un fel remarcabil la înălţimea revelaţiei încredinţate lui. Totuşi, individual, Pavel este un om; el trebuie exersat, iar starea sufletului său trebuie scoasă la iveală, şi aceasta în acele exerciţii la care Dumnezeu l‑a supus. Locul unde carnea şi‑a găsit plăcerea, sfera în care ea s‑a complăcut, acesta este locul în care, atunci când Dumnezeu lucrează, ea îşi găseşte şi suferinţa. Totuşi, dacă Dumnezeu a găsit de cuviinţă să‑Şi încerce slujitorul şi să‑l pună în lumină faţă de el însuşi, El i‑a stat alături şi l‑a binecuvântat chiar în încercare – a schimbat‑o în mărturie şi a înviorat inima slujitorului Său iubit şi credincios. Manifestarea a ceea ce în el nu era potrivit Duhului sau înălţimii chemării lui, a fost făcută în dragoste, pentru binecuvântarea sa şi a Adunării. Ferice de cel care poate umbla cu aceeaşi credincioşie şi care poate menţine poziţia în aceeaşi măsură, prin har, pe calea harului! Totuşi Hristos este singurul model. Nu văd însă pe nimeni altul care să‑I fi semănat atât de mult în viaţa Sa publică precum Pavel.

Cu cât privim mai mult la umblarea apostolului, cu atât vom vedea mai bine această asemănare. Numai că Hristos a fost modelul perfecţiunii în ascultare; în preţiosul Său slujitor exista carnea. Pavel ar fi fost primul gata să recunoască faptul că perfecţiunea aparţine doar lui Isus.

Mâna lui Dumnezeu controlează totul

Cred deci că mâna lui Dumnezeu a fost în această călătorie a lui Pavel; mai cred că, în înţelepciunea Sa suverană, El dorea ca slujitorul Său să facă această călătorie şi, de asemenea, dorea ca el să‑şi găsească binecuvântarea în ea, însă cred că mijlocul folosit pentru a‑l conduce în ea potrivit cu acea înţelepciune suverană a fost afecţiunea omenească a apostolului pentru poporul din care se trăgea după carne, astfel că el n‑a fost condus în ea de către Duhul Sfânt ca acţionând din partea lui Hristos în Adunare. Acest ataşament pentru poporul său, această afecţiune omenească, s‑a izbit de reacţia poporului, care a respins‑o cu totul. Omeneşte vorbind, era un simţământ ales, însă nu reprezenta puterea Duhului Sfânt bazată pe moartea şi învierea lui Hristos. Aici nu mai era nici iudeu, nici grec. În Hristos, în viaţa Lui pe acest pământ, acest sentiment era corect, însă El a străbătut acest drum ca să moară; pentru acest scop a venit El.

Afecţiunea lui Pavel era bună în sine, însă ca izvor de acţiune nu se ridica la înălţimea lucrării Duhului care, din partea lui Hristos glorificat, îl trimisese afară din Ierusalim, la neamuri, cu scopul să ofere revelaţia Adunării ca Trup al Său unit cu El în cer. Astfel că iudeii l‑au ascultat până la acel cuvânt, apoi au început să strige şi să facă tulburarea care a pricinuit întemniţarea lui Pavel[31]. El a suferit pentru adevăr, însă acolo unde adevărul nu avea acces potrivit cu mărturia lui Hristos Însuşi: „Ei nu vor primi mărturia ta despre Mine“. Era necesar totuşi ca iudeii să‑şi manifeste ura faţă de evanghelie şi să dea această dovadă finală a împotrivirii lor crâncene faţă de căile lui Dumnezeu în har.

Misiunea apostolică faţă de neamuri, ca întemeiere a Adunării, s‑a încheiat

În acelaşi timp, oricare ar fi putut fi lucrările ulterioare ale apostolului (dacă au mai fost vreunele, căci Duhul Sfânt nu le menţionează), paginile relatării Duhului se încheie aici, cu toate că Pavel îi vede pe iudei în propria lui casă şi îi primeşte pe toţi care vin la el. Istorisirea se sfârşeşte. Misiunea apostolică pentru neamuri în legătură cu întemeierea Adunării s‑a încheiat. Roma este doar închisoarea apostolului adevărului, a celui căruia îi fusese încredinţat adevărul. Ierusalimul îl leapădă, Roma îl întemniţează şi‑l dă morţii, aşa cum făcuse cu Isus, Căruia binecuvântatul apostol a trebuit să‑I semene şi în acest lucru, potrivit cu dorinţa sa în Filipeni 3; căci Hristos şi a fi făcut asemenea Lui erau singurul său obiectiv. I s‑a dat să găsească această asemănare cu El în slujba sa, aşa cum era deosebit de puternică în inima şi în sufletul lui, cu diferenţa necesară dintre o slujire care nu trebuia să rupă trestia frântă, nici să stingă fitilul care fumega, şi cea care în mărturie trebuia să scoată la iveală judecata asupra neamurilor.

Falimentul universal al omului; Adunarea rămâne obiect al credinţei, până la manifestarea ei în glorie

Însărcinarea celor doisprezece apostoli cu privire la neamuri, având ca punct de plecare Ierusalimul (Matei 28), n‑a fost niciodată îndeplinită, atât cât Duhul Sfânt ne lasă scris pe paginile Scripturii[32]. Ierusalimul i‑a ţinut pe loc. Nici măcar n‑au străbătut toate cetăţile lui Israel. Slujirea către circumcizie a fost încredinţată lui Petru, cea către neamuri lui Pavel, în legătură cu doctrina Adunării şi a unui Hristos glorificat – un Hristos pe care nu‑L mai cunoştea după carne. Ierusalimul, către care apostolul era atras de afecţiunea sa, l‑a lepădat atât pe el, cât şi misiunea sa. Slujba sa către neamuri, atât cât priveşte efectul liber al puterii Duhului, s‑a încheiat la fel. Istoria ecleziastică ar dori să ne spună probabil mai multe; totuşi, Dumnezeu a avut grijă s‑o îngroape într‑un întuneric adânc. Nimic mai departe nu este recunoscut de către Duhul. Nu mai auzim despre apostoli la Ierusalim, iar Roma, aşa cum am văzut, nu avea niciunul, atât cât ne informează Duhul Sfânt, cu excepţia faptului că apostolul neamurilor a fost prizonier acolo şi că, în cele din urmă, a fost executat. Omul a falimentat peste tot pe pământ. Centrele lumii religioase şi politice – centre, potrivit lui Dumnezeu, în ce priveşte pământul – au respins mărturia şi l‑au omorât pe martor; rezultatul însă a fost că Cerul şi‑a menţinut drepturile neatinse şi în puritatea lor absolută. Adunarea, adevărata metropolă cerească şi veşnică a slavei şi a căilor lui Dumnezeu – Adunarea care îşi avea locul în planurile lui Dumnezeu înainte de a fi fost lumea; Adunarea care corespunde inimii Sale în har ca unită cu Hristos în slavă – rămâne obiect al credinţei. Ea este revelată în conformitate cu gândul lui Dumnezeu şi exact aşa cum este în gândul Lui, până când, sub forma Ierusalimului ceresc, va fi manifestată în slavă, în legătură cu împlinirea căilor lui Dumnezeu pe pământ, în restabilirea Ierusalimului ca centru al lucrărilor Sale pământeşti în har, în stabilirea tronului Său şi a metropolei Sale chiar în mijlocul neamurilor, precum şi în dispariţia puterii acestora din urmă, putere al cărei centru şi aşezământ era Roma.

Creştinismul exista la Roma înainte ca vreun apostol să ajungă acolo

Să examinăm acum gândurile apostolului, precum şi ceea ce a avut loc din punct de vedere istoric. Pavel le‑a scris din Corint credincioşilor din Roma, atunci când avea această călătorie în vedere. Creştinismul prinsese rădăcini în acel centru al lumii, fără ca vreun apostol să‑l fi sădit acolo. Pavel doar urmează acest curs. Roma era o parte încă nevizitată a domeniului său apostolic (Romani 1.13‑15). El se întoarce la acest subiect în capitolul 15 din Romani. Dacă încă nu putea veni (căci Dumnezeu n‑a vrut să înceapă cu capitala lumii – comparaţi distrugerea Haţorului în Canaan, Iosua 11.11), cel puţin le va scrie pe temeiul apostolatului său universal faţă de neamuri. Câţiva creştini existau deja acolo; aşa a vrut Dumnezeu. Însă ei erau, într‑un anumit fel, domeniul lui. Mulţi dintre ei îl cunoscuseră deja personal. Mărturie stau numărul şi caracterul salutărilor de la sfârşitul epistolei, care poartă o anumită pecete, făcând din creştinii din Roma în mare parte copiii lui Pavel.

Sau Ierusalimul, sau Roma şi Spania

În Romani 15.14‑29 el îşi expune poziţia apostolică cu privire la romani şi la alţii. Dorea de asemenea să meargă în Spania după ce avea să‑i vadă puţin pe fraţii de la Roma. Dorea să le împartă daruri spirituale, însă să fie mângâiat de credinţa lor reciprocă şi să se bucure un timp de tovărăşia lor. Ei sunt în legătură cu el, însă îşi au locul ca creştini la Roma fără ca apostolul să fi fost vreodată acolo. După ce avea să‑i vadă puţin, intenţiona să meargă în Spania. N‑a putut însă să împlinească aceste proiecte. Tot ce ni se spune de către Duhul Sfânt este că a fost prizonier la Roma. În ce priveşte Spania, niciun cuvânt. În loc să meargă mai departe după ce‑i văzuse şi le făcuse parte de daruri, el rămâne doi ani prizonier la Roma. Nu se ştie dacă a fost eliberat sau nu. Unii spun că da; Cuvântul nu spune nimic.

După ce‑şi descoperă intenţiile şi caracterul relaţiei sale în Duhul cu privire la Roma şi după ce un câmp larg se deschide înaintea lui în apus, intervine vechea lui afecţiune pentru poporul său şi pentru Ierusalim – „Acum mă duc la Ierusalim, slujind sfinţilor“ (Romani 15.25‑28). De ce nu mergea la Roma potrivit cu energia Duhului, lucrarea fiind sfârşită în Grecia? (versetul 23). Dumnezeu, fără îndoială, a stabilit ca acele lucruri să se petreacă la Ierusalim şi ca Roma şi romanii să aibă acest loc trist cu privire la mărturia unui Hristos proslăvit şi a Adunării, mărturie pe care apostolul a dat‑o înaintea întregii lumi. Însă, în ce‑l priveşte pe Pavel, de ce să pună Ierusalimul răzvrătit între dorinţa sa evanghelică şi lucrarea sa? Afecţiunea era bună şi slujba pentru sfinţi la fel, însă pentru un diacon sau pentru un trimis al adunărilor, nu pentru Pavel, care avea tot apusul deschis înaintea intenţiilor sale evanghelistice!

Pentru moment, Ierusalimul i‑a acaparat privirile. În consecinţă, aşa cum am văzut, Duhul Sfânt l‑a avertizat pe acest drum. A prevăzut şi el însuşi pericolul în care intra (Romani 15.29‑32). Era sigur că vine în plinătatea binecuvântării evangheliei lui Hristos; însă nu era sigur că va veni cu bucurie. Lucrul pentru care el le solicita rugăciunile s‑a dovedit a fi cu totul opus celor pe care el le dorea. Le‑a fost dăruit, însă ca prizonier. A prins curaj când i‑a văzut pe fraţi la Forul lui Apius şi la Cele trei Cârciumi. N‑a mai existat însă o călătorie în Spania.

Domnul stă alături de slujitorul Său în încercare, însă exercită faţă de el disciplina necesară

Lucrurile acestea mi se par cu totul solemne. Domnul, plin de har şi de blândeţe, era cu sărmanul, însă preaiubitul Său slujitor. În cazul unuia ca Pavel, avem o istorie cu totul mişcătoare, iar căile Domnului sunt adorabile şi perfecte în bunătate. Realitatea credinţei apare şi ea acolo pe deplin; căile harului sunt desăvârşite în Domnul şi la fel delicateţea lor. El stă alături de slujitorul Său în încercarea în care se găseşte, pentru a‑l încuraja şi întări. În acelaşi timp, cu privire la dorinţa de a merge la Ierusalim, el este avertizat de către Duhul şi îi sunt puse în faţă consecinţele; şi, neîntorcându‑se din drum, el experimentează disciplina necesară, care‑i aşază sufletul la locul lui, un loc de binecuvântare deplină înaintea lui Dumnezeu. Umblarea sa îşi găseşte linia de plutire în ce priveşte puterea spirituală. El simte în exterior puterea lucrului care prin autoritatea morală îi împiedicase slujirea; şi iată că un lanţ pe trup este răspunsul la libertatea pe care şi‑o îngăduise. Lucrările lui Dumnezeu sunt caracterizate de justeţe. Slujitorul Său Îi era prea preţios pentru ca lucrurile să fie altfel. În acelaşi timp, în ce priveşte rezultatul şi mărturia, Dumnezeu a rânduit totul pentru slava Sa şi cu o înţelepciune desăvârşită cu privire la binele viitor al Adunării. Ierusalimul, aşa cum am văzut, respinge mărturia către neamuri; într‑un cuvânt, respinge căile lui Dumnezeu în Adunare (a se compara cu 1 Tesaloniceni 2.14‑16); iar Roma devine închisoarea acestei mărturii, în timp ce, potrivit cu făgăduinţa Domnului, mărturia este dusă înaintea cârmuitorilor şi a împăraţilor, precum şi a Cezarului însuşi.

Pavel, aflat într‑o poziţie similară cu a lui Hristos, predat în mâinile neamurilor de către iudei

Am spus că harul l‑a aşezat pe Pavel în poziţia lui Hristos ca dat în mâinile neamurilor de către ura iudeilor. Aceasta era o mare favoare. Diferenţa – în afară de dragostea infinită a Domnului care S‑a dat pe Sine Însuşi – este că Isus Se afla acolo în adevăratul Său loc înaintea lui Dumnezeu. El venise la iudei; lepădarea Sa în mâinile neamurilor era încununarea devotamentului şi slujbei Sale. A fost de fapt aducerea ca jertfă a Lui Însuşi prin Duhul cel veşnic. Era sfera lucrării Sale ca trimis de către Dumnezeu. Pavel a reintrat în ea; energia Duhului Sfânt îl aşezase afară – „Te‑am scos“, spusese Domnul, „din mijlocul poporului acestuia şi din mijlocul neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii…“ (Fapte 26.17). Isus îl scosese din aceste două locuri pentru a exercita o lucrare ce le unea într‑un singur Trup în Hristos în cer. În această slujbă, Pavel nu cunoştea pe nimeni după carne; în Hristos Isus nu era nici iudeu, nici grec.

Pavel este atenţionat de Duhul Sfânt, însă nu se lasă convins de mărturia Sa

Să reluăm acum istoria apostolului. El este avertizat de către Duhul Sfânt să nu se suie la Ierusalim (capitolul 21.4). Totuşi îşi continuă călătoria spre Cezareea. Un profet numit Agab se coboară din Iudeea şi vesteşte că Pavel va fi legat şi predat neamurilor. S‑ar putea spune că acest lucru în sine nu‑i interzicea plecarea. Este adevărat; totuşi, venind după celălalt avertisment, îl întărea pe acesta. Când umbla în libertatea Duhului, avertizat fiind de pericol, a fugit de el, în timp ce înfrunta orice primejdie dacă mărturia i‑o cerea. La Efes el s‑a lăsat convins să nu meargă la locul tulburării.

Duhul Sfânt de obicei nu ne avertizează cu privire la pericol. Ne conduce pe calea Domnului şi, dacă persecuţia intervine, ne dă putere să o suferim. Aici Pavel a fost în mod continuu avertizat. Prietenii săi l‑au rugat să nu se suie, însă nu s‑a lăsat convins. Atunci ei s‑au liniştit, nefiind întru totul satisfăcuţi, spunând: „Facă‑se voia Domnului“ (versetul 14). Nu mă îndoiesc că a fost voia Lui, însă pentru împlinirea unor scopuri de care Pavel nu era conştient prin inteligenţa dată de Duhul Sfânt. Numai că se simţea legat în duh să meargă şi era gata să sufere toate pentru Domnul.

Căutând să placă credincioşilor iudei, Pavel ajunge în mâinile vrăjmaşilor evangheliei

Prin urmare, pleacă spre Ierusalim; şi, când ajunge acolo, merge acasă la Iacov, unde se adună toţi bătrânii (versetele 17,18). Pavel le relatează lucrarea lui Dumnezeu printre neamuri. Ei îşi întorc privirile către iudaismul lor, de care mulţimea era plină, şi, în timp ce se bucură de binele lucrat de Dumnezeu prin Duhul, îşi exprimă dorinţa ca Pavel să se arate ascultător faţă de lege. Credincioşii din Ierusalim trebuia să se adune auzind de venirea lui Pavel, iar prejudecăţile lor cu privire la lege trebuiau satisfăcute. Pavel s‑a pus pe sine în prezenţa exigenţelor omului; a refuza să se supună însemna a spune că gândurile lor despre el erau adevărate; a acţiona potrivit dorinţei lor însemna a face o regulă nu din călăuzirea Duhului în toată libertatea dragostei, ci din starea ignorantă şi plină de prejudecăţi a acestor credincioşi iudei. Cu alte cuvinte, Pavel era acolo nu potrivit Duhului ca apostol, ci potrivit ataşamentului său faţă de aceste lucruri vechi. Trebuie să fii deasupra prejudecăţilor celorlalţi şi liber de influenţa lor, ca să te poţi apleca în dragoste către ei.

Aflat acolo, era aproape cu neputinţă ca Pavel să facă altfel decât să le îndeplinească cererile. Era mâna lui Dumnezeu în aceasta. Acest act îl aruncă în mâinile vrăjmaşilor săi. Căutând să placă iudeilor care crezuseră, el se trezeşte în gura leului, în mâinile iudeilor care erau vrăjmaşi evangheliei. Mai putem adăuga că nu mai auzim nimic de creştinii din Ierusalim. Ei îşi făcuseră lucrarea. N‑am nicio îndoială că au acceptat ajutoarele materiale de la neamuri.

Capitolul 22

Fiind salvat de ostaşii romani, lui Pavel i se permite să se adreseze poporului

Întreaga cetate fiind tulburată şi templul închis (versetul 30), comandantul cohortei vine să‑l salveze pe Pavel de iudeii care doreau să‑l omoare, luându‑l totuşi în custodia sa, căci romanii erau obişnuiţi cu astfel de tulburări şi dispreţuiau din toată inima acest popor iubit al lui Dumnezeu, aflat acum într‑o stare trufaşă şi degradată. Totuşi Pavel atrage respectul comandantului prin maniera sa de a i se adresa şi acesta îi îngăduie să vorbească poporului. Pavel îi vorbise în greceşte acestuia, însă, gata oricând să câştige inimile printr‑o purtare atentă a dragostei, în special când era vorba de iudeii iubiţi de el, în ciuda răzvrătirii lor, el li se adresează în evreieşte; adică în limbajul lor obişnuit, numit ebraic. El nu stăruie asupra a ceea ce Domnul i‑a spus când i S‑a descoperit, ci le oferă o relatare a întrevederii sale ulterioare cu Anania, un iudeu credincios şi vorbit de bine de către toţi. Apoi el intră în chestiunea care în mod necesar îi caracterizează poziţia şi apărarea. Hristos îi apăruse spunând: „Ei nu vor primi mărturia ta despre Mine. Eu te voi trimite departe, la neamuri“ (versetele 18‑21). Binecuvântat să fie Dumnezeu! Acesta este adevărul; dar de ce să‑l spună chiar persoanelor care, potrivit cuvintelor lui, nu voiau să‑i primească mărturia? Singurul lucru care dădea autoritate unei astfel de misiuni era Persoana lui Isus, dar ei nu credeau în El.

Efectul discursului său

În mărturia sa către popor, apostolul pune în zadar accentul pe evlavia iudaică a lui Anania; oricât de veritabilă ar fi fost ea, nu era decât o trestie frântă. Cu excepţia celei a lui, a fost singura evlavie întâlnită în împrejurarea de care ne ocupăm. Discursul său n‑a avut alt efect decât acesta: să dea la iveală ura violentă şi incorigibilă a acestui nefericit popor faţă de orice gând al harului lui Dumnezeu, precum şi mândria fără hotare care mergea într‑adevăr înaintea căderii care i‑a nimicit (Proverbe 16.18). Comandantul, văzând violenţa poporului şi neînţelegând deloc ce se petrecea, porunceşte cu dispreţul trufaş al unui roman ca Pavel să fie legat şi biciuit, pentru a‑l face astfel să mărturisească ce făcuse. Pavel era cetăţean roman, născut aşa, în timp ce comandantul îşi cumpărase această cetăţenie. Pavel, cu calm, face cunoscut acest fapt, iar cei care urmau să‑l biciuiască se dau la o parte. Comandantul s‑a temut pentru că‑l legase, însă, de vreme ce era vizată autoritatea sa, îl lasă legat. Ziua următoare îl dezleagă şi îl aduce înaintea consiliului, sau sinedriului, iudeilor. Poporul, nu doar conducătorii lui, respinsese harul.

Capitolul 23

Pavel se adresează sinedriului

Pavel se adresează sinedriului cu gravitatea şi demnitatea unui om integru, familiarizat cu umblarea alături de Dumnezeu. Nu este o mărturie adusă pentru binele lor, ci apelul unei conştiinţe bune către conştiinţele lor, dacă aveau aşa ceva. Răspunsul imediat este un abuz din partea judecătorului sau şefului sinedriului. Pavel, iritat de această procedură, anunţă judecata lui Dumnezeu asupra lui; însă, avertizat că acela era marele preot (care nu era îmbrăcat în aşa fel încât să fie recunoscut), el se scuză că nu ştiuse acest lucru, citând interdicţia legii de a vorbi de rău pe mai‑marele poporului (capitolul 23.5). Acest lucru era corect şi la locul lui în ce‑i priveşte pe oameni; însă Duhul Sfânt nu putea spune: „N‑am ştiut“. Nu avem deci aici acţiunea Duhului împlinind lucrarea harului şi a mărturiei, ci mai degrabă mijlocul de împlinire a judecăţii finale a lui Dumnezeu asupra poporului. În acest caracter, în ce‑i priveşte pe iudei, apare Pavel aici. El se comportă mult mai bine decât judecătorii săi, care se înjosesc cu totul şi îşi manifestă starea groaznică; însă el nu apare înaintea lor ca martor pentru Dumnezeu. După aceea se foloseşte de diferitele partide din care era compus consiliul pentru a provoca o tulburare completă în el, declarându‑se fariseu, fiu de farisei, acuzat pentru o dogmă a acestei secte (versetul 6). Acest lucru era adevărat, însă era inferior standardului propriei sale expresii: „ceea ce era un câştig am socotit ca pierdere pentru Hristos“. Iudeii totuşi se manifestă pe deplin. Ceea ce Pavel a spus provoacă o agitaţie, iar comandantul îl smulge din mijlocul lor. Dumnezeu are toate lucrurile la dispoziţie. Un nepot al lui Pavel, niciodată menţionat în altă parte, aude despre un complot împotriva lui şi îl avertizează. Pavel îl trimite la comandant, care hotărăşte plecarea lui Pavel sub pază la Cezareea. Dumnezeu veghea asupra lui, însă totul se desfăşoară la nivelul căilor omeneşti şi providenţiale. Nu este un înger ca în cazul lui Petru, nici cutremurul ca la Filipi. Suntem în mod sensibil pe un alt tărâm.

Capitolele 24 şi 25

Înaintea guvernatorilor

Pavel se înfăţişează pe rând înaintea cârmuitorilor – înaintea sinedriului, a lui Felix, a lui Festus, a lui Agripa şi apoi a Cezarului. Înaintea acestora, când împrejurarea permitea, avem apeluri mişcătoare către conştiinţă; când este vorba de apărarea sa, avem declaraţiile bărbăteşti şi oneste ale unei conştiinţe bune, care se ridica deasupra patimilor şi intereselor care‑l înconjurau. Trec fără cuvinte peste egoismul lumesc manifestat în Lisias şi Festus, prin asumarea de către ei a tot felul de calităţi bune şi a unei purtări la fel; peste amestecul dintre conştiinţa trezită şi absenţa principiilor în guvernatori; peste dorinţa de a plăcea iudeilor de dragul propriei importanţe sau de a face uşoară stăpânirea peste un popor răzvrătit; şi de asemenea trec peste dispreţul manifestat de aceia care nu erau la fel de responsabili ca Lisias cu privire la liniştea publică. Poziţia lui Agripa şi toate detaliile de ordin istoric poartă o remarcabilă amprentă a adevărului şi feluritele personaje sunt prezentate într‑un fel atât de viu, încât ni se pare că ne aflăm în scenele descrise. Vedem persoanele cum se mişcă în aceste scene. Acest lucru caracterizează în mod izbitor scrierile lui Luca.

Pavel apelează la Cezar

Alte împrejurări ne atrag atenţia. Festus, cu scopul de a plăcea iudeilor, îi propune lui Pavel să meargă la Ierusalim. Însă Roma trebuia să‑şi aibă partea în lepădarea evangheliei harului, a mărturiei Adunării. Pavel apelează la Cezar. Festus deci trebuie să‑l trimită acolo, deşi stânjenit de faptul că nu ştia sub ce acuzaţie s‑o facă. Tristă imagine a nedreptăţii omului! Totul însă este spre împlinirea scopurilor lui Dumnezeu. În folosirea a tot felul de mijloace, Pavel nu a avut mai mult succes decât în încercarea sa de a‑i mulţumi pe iudei. Pentru ochiul omului era probabil ultima sa resursă în acele împrejurări, însă Duhul Sfânt are grijă să ne informeze că ar fi putut fi pus în libertate dacă n‑ar fi apelat la Cezar.

Capitolul 26

Conştiinţa lui Agripa este mişcată

În Agripa era, cred, mai mult curiozitate decât conştiinţă, deşi poate să fi fost ceva dorinţă de a profita de ocazie pentru a cunoaşte care era învăţătura ce agitase atât de mult minţile oamenilor; o înclinaţie de a cerceta, care era mai mult decât curiozitate. În general, cuvintele lui sunt luate ca şi cum n‑ar fi fost departe de a fi convins că creştinismul este adevărat; probabil că aşa ar fi stat lucrurile dacă propriile sale patimi nu i‑ar fi stat în cale. Însă se pune întrebarea dacă aceasta este forţa expresiei în greacă, aşa cum se presupune în general, şi nu cumva remarca lui are mai degrabă rolul de a ascunde stânjeneala sa la apelul făcut înaintea lui Festus, cu privire la convingerile sale iudaice. Acesta cred să fie sensul. Noţiunea de „aproape creştin“ este cu totul greşită, deşi mintea unui om poate fi sub influenţe care ar trebui să‑l conducă la acest rezultat, însă el să‑l respingă. I‑ar fi părut bine ca Pavel să fie eliberat. El îşi exprimă convingerea că s‑ar fi putut face acest lucru dacă apostolul n‑ar fi apelat la Cezar. El îşi expune părerea către Festus ca un om înţelept şi cumpătat, însă în realitate cuvintele îi erau dictate de către conştiinţă – cuvinte pe care s‑a putut aventura să le rostească atunci când Festus şi toţi ceilalţi erau de acord că Pavel nu făcuse nimic vrednic de moarte sau de lanţuri.

Dumnezeu a dorit ca nevinovăţia iubitului Său slujitor să fie dovedită în faţa lumii. Discursul său are această direcţie. El merge mai departe de atât, însă scopul este de a da socoteală de purtarea sa. Convertirea miraculoasă este relatată pentru a justifica activitatea sa de după aceea; însă este povestită în aşa fel încât să acţioneze asupra lui Agripa, care era familiarizat cu lucrurile iudaice şi care în mod evident dorea să audă ceva despre creştinism, despre care bănuia că ar fi adevărul. Prin urmare, el se foloseşte de oportunitatea de a‑l auzi pe apostol explicându‑l. Însă Agripa rămâne în mare parte în poziţia în care se afla. Totuşi, starea lui de suflet face ca gura lui Pavel să se deschidă, iar acesta se adresează direct şi în mod deosebit împăratului care, evident preocupat de subiect, îl chemase să vorbească. Pentru Festus totul nu era decât vorbărie goală.

Trimis de Dumnezeu înaintea naţiunilor

Demnitatea purtării lui Pavel înaintea acestor cârmuitori este perfectă. El se adresează conştiinţelor cu uitarea de sine a unui om în care comuniunea cu Dumnezeu şi simţământul relaţiei sale cu Acesta purtau gândurile deasupra oricărui efect al împrejurărilor. El acţiona pentru Dumnezeu; şi, cu un respect pentru poziţia celor cărora li se adresa, vedem ceea ce era cu totul superior lor din punct de vedere moral. Cu cât împrejurările îi erau mai umilitoare, cu atât mai multă frumuseţe este în această superioritate. Înaintea neamurilor el este un misionar de la Dumnezeu. Pavel este din nou (binecuvântat fie Dumnezeu!) în locul său corect. Tot ceea ce a spus iudeilor a fost drept şi meritat; însă de ce s‑a supus el, care fusese scos din mijlocul naţiunii, lipsei lor totale de conştiinţă şi patimilor lor oarbe care nu îngăduiau niciun loc mărturiei? Totuşi, după cum am văzut, s‑a întâmplat aşa pentru ca iudeii să‑şi umple cu totul măsura fărădelegii lor şi pentru ca, într‑adevăr, binecuvântatul apostol să calce pe urmele Stăpânului său.

Pavel relatează lui Agripa istoria sa personală

Cuvântarea lui Pavel către împăratul Agripa ne furnizează cea mai completă imagine a întregii poziţii a apostolului, aşa cum el însuşi o privea la momentul când lunga sa slujbă şi lumina Duhului Sfânt îi luminau privirea înapoi.

El nu vorbeşte despre Adunare – aceasta era o învăţătură spre instruire, nu parte a istoriei lui. Însă el prezintă în detaliu tot ce ţinea de istoria sa personală, în legătură cu slujba sa. Fusese un fariseu strict; şi aici el pune în legătură doctrina lui Hristos cu nădejdile iudeilor. Era în lanţuri „pentru speranţa promisiunii făcute părinţilor“. Fără îndoială că învierea îşi avea locul aici. De ce ar crede împăratul că învierea este imposibilă, că Dumnezeu n‑ar putea învia morţii? Acest lucru îl conduce către un alt punct. Pavel crezuse cu adevărat că trebuia să facă multe lucruri împotriva lui Isus din Nazaret şi le făcuse cu toată energia caracterului şi a bigotismului unui iudeu devotat. Starea lui prezentă, ca un martor printre neamuri, depindea de schimbarea lucrată în el prin revelaţia Domnului atunci când el era preocupat să‑I distrugă numele. Aproape de Damasc, o lumină mai strălucitoare decât soarele i‑a trântit pe toţi la pământ şi el singur a auzit glasul Celui Drept, aşa că a aflat din gura Sa că era Isus şi că‑i considera pe cei care credeau în El ca fiind El Însuşi. N‑a putut rezista unei astfel de mărturii. Însă, de vreme ce aceasta era marea pricină de întristare pentru iudei, el a arătat că poziţia sa a fost oficial desemnată de către Domnul Însuşi. Fusese chemat să fie martor al slavei pe care o văzuse – adică al lui Isus în acea slavă – şi al altor lucruri de asemenea, pentru manifestarea cărora Isus avea să i Se arate din nou. Un Hristos slăvit, cunoscut (personal) doar ca aflat în cer, era subiectul mărturiei încredinţate lui. Pentru acest scop îl separase Domnul şi dintre iudei şi dintre neamuri, misiunea lui aparţinând în mod imediat cerului, avându‑şi originea acolo; şi el era trimis oficial de către Domnul slavei la neamuri, pentru ca acestea să‑şi schimbe poziţia faţă de Dumnezeu prin credinţa în acest Isus slăvit, deschizându‑le ochii, aducându‑le din întuneric la lumină, de sub puterea lui Satan la Dumnezeu şi dându‑le o moştenire împreună cu cei sfinţiţi. Aceasta era o lucrare clară. Apostolul nu fusese neascultător viziunii cereşti şi îi învăţase pe cei dintre neamuri să se întoarcă la Dumnezeu şi să se poarte ca atare. Din această pricină iudeii căutau să‑l omoare.

Nimic mai simplu, nimic mai adevărat ca această istorie. Ea punea cauza lui Pavel şi purtarea iudeilor în cea mai limpede lumină. Când a fost chemat să‑şi vină în fire de către Festus, care nu vedea altceva decât un entuziasm lipsit de raţiune, el face apel cu o demnitate perfectă şi cu un discernământ ascuţit la cunoaşterea de către Agripa a lucrurilor pe care toată relatarea sa se baza; căci nu se petrecuseră într‑un colţ.

Împăratul faţă în faţă cu sărmanul întemniţat, dar care era bogat în Domnul

Agripa nu era departe de a fi convins, însă inima îi era neschimbată. Dorinţa pe care Pavel o exprimă aduce chestiunea înapoi la realitatea ei morală. Întâlnirea ia sfârşit. Împăratul îşi reia poziţia împărătească însoţită de curtoazie şi îngăduinţă, iar ucenicul, pe cea a unui întemniţat; însă, oricare ar fi fost poziţia apostolului, vedem în el o inimă cu totul fericită şi umplută de Duhul şi de dragostea lui Dumnezeu. Cei doi ani de temniţă nu‑i provocaseră nicio deprimare a inimii sau a credinţei, ci doar îl eliberaseră de hărţuirea iudeilor pentru a‑i oferi momente petrecute cu Dumnezeu.

Agripa, surprins şi captivat[33] de povestirea clară şi directă a lui Pavel, se debarasează de presiunea adresării personale a acestuia, spunând: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să devin creştin“. Dragostea ar fi putut spune: „Facă Dumnezeu să devii aşa!“. Este însă un izvor în inima lui Pavel care nu se opreşte aici. „Să dea Dumnezeu“, spune el, „ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultaţi astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea!“ (versetul 29). Ce fericire şi ce dragoste sunt exprimate în aceste cuvinte (iar în Dumnezeu aceste două lucruri merg împreună)! Un sărman prizonier, bătrân şi respins, la sfârşitul vieţii este bogat în Dumnezeu. Binecuvântaţi au fost anii pe care îi petrecuse în închisoare! Se putea da pe sine ca un model al fericirii; căci aceasta îi umplea inima. Există stări ale sufletului care cu siguranţă se exteriorizează. Şi de ce n‑ar fi fost el fericit! Ostenelile se încheiaseră, lucrarea sa într‑un anumit sens se sfârşea, Îl avea pe Hristos şi în El toate lucrurile. Isus cel slăvit, care‑l adusese în truda şi dificultăţile mărturiei, era acum averea şi cununa sa. Aşa se întâmplă întotdeauna. Crucea şi lucrarea – în virtutea a ceea ce Hristos este – reprezintă savurarea a tot ceea ce este El, atunci când slujba se încheie; şi într‑un anumit sens sunt măsura acestei savurări. Aşa au stat lucrurile cu Hristos Însuşi în toată plinătatea lor; este valabil şi pentru noi, în măsura noastră, potrivit cu harul suveran al lui Dumnezeu. Numai că expresia lui Pavel presupune că Duhul Sfânt lucrează deplin în inimă ca ea să fie astfel liberă să se bucure şi mai presupune că Duhul nu este întristat.

Obiectul glorios al inimii şi credinţei lui Pavel

Un Isus slăvit – un Isus care‑l iubea, un Isus care punea pecetea aprobării şi dragostei Sale peste slujba lui, un Isus care avea să‑l ia la Sine în slavă şi cu care era una (şi acest lucru era cunoscut de Pavel potrivit cu puterea abundentă a Duhului Sfânt, în conformitate cu dreptatea divină), un Isus care L‑a descoperit pe Tatăl şi prin care avea locul de înfiere – constituia sursa infinită de bucurie a lui Pavel, Obiectul glorios al inimii şi al credinţei sale; şi, fiind cunoscut în dragoste, îi umplea inima cu acea iubire care se revărsa către toţi oamenii. Ce lucru mai bun putea să le dorească decât să fie cum era el, afară de lanţurile sale? Şi cum, plin de această dragoste, ar fi putut să nu le dorească aceasta sau să nu fie plin de o aşa cuprinzătoare afecţiune? Isus Însuşi era măsura ei.

Slujitorul eclipsat de Hristos

Deşi nevinovăţia sa a fost demonstrată pe deplin şi a fost recunoscută de către judecătorii lui, scopurile lui Dumnezeu trebuiau împlinite. Apelul său la Cezar trebuie să‑l ducă la Roma, ca să dea mărturie şi acolo. Din nou poziţia lui aici se aseamănă cu cea a lui Isus. În acelaşi timp însă, dacă le comparăm, slujitorul, oricât de binecuvântat este el, scade şi este eclipsat de Hristos, aşa încât nu ne mai putem gândi la el. Isus S‑a dat pe Sine în har; El a făcut apel doar la Dumnezeu; a răspuns numai ca să dea mărturie despre adevăr – acel adevăr era slava Persoanei Sale, arăta drepturile Lui, smerit aşa cum era. Persoana Lui străluceşte printre toţi norii întunecaţi ai violenţei omeneşti, care n‑ar fi avut nicio putere asupra Lui, dacă n‑ar fi fost momentul pentru a se împlini astfel voia lui Dumnezeu. Pentru acest scop Se supune El puterii date lor de sus. Pavel însă apelează la Cezar. El este roman – o demnitate omenească dată de către om şi valabilă înaintea oamenilor; el o foloseşte pentru sine însuşi, Dumnezeu împlinindu‑Şi astfel scopurile. Unul este binecuvântat, el şi lucrările sale; Celălalt este perfect, subiectul desăvârşit al mărturiei înseşi.

Pavel în lanţuri, însă plin de libertate şi de bucurie

Totuşi, chiar dacă pentru Pavel nu mai este timpul în care el să poată sluji în libertate prin Duhul Sfânt şi chiar dacă este prizonier în mâinile romanilor, cel puţin sufletul său este plin de Duhul. Între el şi Dumnezeu, totul este libertate şi bucurie. Totul se va întoarce spre mântuirea lui, adică spre victoria sa definitivă în lupta cu Satan. Ce binecuvântare! Prin comunicările Duhului lui Isus Hristos, cuvântul lui Dumnezeu nu va fi legat. Alţii vor căpăta tărie şi libertate din pricina lanţurilor sale, chiar dacă, în cadrul stării joase a Adunării, unii vor profita de ele. Însă Hristos va fi propovăduit şi mărit, iar aceasta îl mulţumeşte pe Pavel. Cât de adevărat este acest lucru şi cât de perfectă este bucuria inimii, orice s‑ar întâmpla! Noi suntem subiectele harului (Dumnezeu fie lăudat!) şi totodată instrumente ale lui în slujbă. Hristos singur este Obiectul acestui har, iar Dumnezeu protejează slava Lui – nu mai este nevoie de nimic altceva: chiar aceasta este partea şi bucuria noastră desăvârşită.

Trebuie remarcat în această istorie interesantă că momentul în care Pavel ar fi putut să fie cel mai tulburat, când drumul său era poate cel mai puţin evident în conformitate cu puterea Duhului, când a provocat dezordine în sinedriu folosind argumente pe care mai târziu a ezitat să le justifice în întregime – atunci a fost momentul când Domnul, plin de har, i Se arată pentru a‑l încuraja şi întări. Domnul, care la început îi spusese în Ierusalim să plece fiindcă nu‑i vor primi mărturia, care îi dăduse avertismente să nu se suie acolo, dar care Îşi împlinea scopurile de har în cadrul slăbiciunii şi prin afecţiunile omeneşti ale slujitorului Său, ba chiar prin intermediul lor, exercitându‑Şi în acelaşi timp disciplina Sa binefăcătoare în înţelepciunea Sa divină prin aceste aceleaşi mijloace – Isus i Se arată pentru a‑i spune că, aşa cum mărturisise despre El la Ierusalim, la fel trebuia să mărturisească şi la Roma. Acesta este felul în care Domnul interpretează în har întreaga istorie, la momentul în care slujitorul Său ar fi putut simţi tot ce era mai dureros în poziţia lui, poate chiar să fie copleşit de ea, aducându‑şi aminte că Duhul îl oprise să meargă acolo; căci, când ne aflăm în încercare, îndoiala este un chin. Credinciosul şi îndurătorul Mântuitor intervine deci pentru a‑l încuraja pe Pavel şi pentru a da propria interpretare poziţiei sărmanului Său slujitor, precum şi pentru a scoate în relief caracterul dragostei Sale pentru el. Dacă era necesar să exercite disciplina pentru binele lui, din pricina stării sale şi pentru a‑l desăvârşi, Isus era cu el de‑a lungul acestei disciplinări. Nimic mai mişcător decât delicateţea şi intervenţia oportună a acestui har. Mai mult, aşa cum am spus, totul lucra spre împlinirea planurilor lui Dumnezeu cu privire la iudei, la neamuri şi la lume. Căci Dumnezeu poate uni într‑o singură dispensaţie cele mai felurite scopuri.

Capitolul 27

Pavel, stăpân pe situaţie în călătoria sa către Roma

Şi acum, restabilit, reînsufleţit prin har, Pavel se arată în călătorie a fi stăpân pe situaţie. El este cel care sfătuieşte, potrivit cu ceea ce primeşte de la Dumnezeu; este cel care încurajează, care acţionează, în orice fel, ca din partea lui Dumnezeu, în mijlocul scenei în care se află. Descrierea plină de viaţă şi de realitate, pe care tovarăşul său Luca o oferă despre această călătorie, nu necesită niciun comentariu. Este vrednică de admirat, ca o imagine vie a întregii scene. Preocuparea noastră este să vedem ce a reprezentat Pavel în mijlocul falsei încrederi sau a tulburării celor din jurul lui.

Capitolul 28

Naufragiat pe insula Malta; Dumnezeu este cu el

La Malta îl vedem exercitându‑şi din nou printre barbari puterea sa obişnuită. Se poate vedea că Dumnezeu este cu el. Totuşi, slujirea în evanghelizare nu apare în relatarea şederii sale acolo ori a călătoriei lui.

În Roma, ca prizonier

Ajuns în Italia, îl vedem deprimat; dragostea fraţilor îl încurajează şi îl reînsufleţeşte; apoi merge la Roma, unde locuieşte vreme de doi ani într‑o casă pe care o închiriază, fiind păzit de un soldat. Probabil că cei care l‑au adus la Roma înţeleseseră că era doar o chestiune de gelozie iudaică, fiindcă de‑a lungul întregii călătorii l‑au tratat cu tot respectul posibil. Afară de aceasta, Pavel era roman.

Sosit la Roma, trimite după iudei; şi aici, pentru ultima oară, starea lor ne este înfăţişată, împreună cu judecata care continuase să atârne asupra capetelor lor încă de la rostirea profeţiei (care era în mod special legată de casa lui David şi de Iuda) – judecata pronunţată de Isaia, despre care Domnul Isus a declarat că va veni peste ei din pricina lepădării Sale, judecată a cărei executare era întreruptă prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, până când avea să fie respinsă şi mărturia Duhului Sfânt – această judecată este reamintită de către Pavel la sfârşitul părţii istorice a Noului Testament. Avem deci starea lor definitivă declarată solemn de către slujitorul harului suveran, şi care va continua până când Dumnezeu va interveni cu putere pentru a le da pocăinţa, pentru a‑i izbăvi şi pentru a Se proslăvi pe Sine în ei prin har.

Înlăturarea iudeilor constituie una dintre caracteristicile cărţii Fapte

Am remarcat deja această caracteristică a cărţii Fapte, care se arată aici într‑o manieră clară şi izbitoare – anume punerea deoparte a iudeilor. De fapt, ei singuri s‑au pus deoparte prin lepădarea mărturiei lui Dumnezeu, a lucrării Lui. Ei s‑au pus singuri în afara a ceea ce Dumnezeu a instituit şi nu L‑au urmat pe drumul Său de har. Astfel ei au fost lăsaţi cu totul în urmă, fără Dumnezeu şi fără legătura prezentă cu El. Cuvântul Său şi îndurarea Sa rămân pentru totdeauna, însă alţii iau locul iudeilor în relaţia prezentă cu El. Persoane dintre iudei au intrat în mod individual într‑o altă sferă, pe alte temeiuri, însă Israel dispare pentru un timp din ochii lui Dumnezeu.

Acest lucru este prezentat în cartea Fapte. Răbdarea lui Dumnezeu se exercită la început faţă de iudei prin propovăduirea evangheliei şi prin misiunea apostolică. Ostilitatea lor capătă amploare treptat şi atinge apogeul în cazul lui Ştefan. Este ridicat Pavel, un martor al harului faţă de ei ca rămăşiţă aleasă, căci şi el era israelit; se introduce însă, în legătură cu un Hristos ceresc, un lucru cu totul nou ca doctrină: Adunarea, Trupul lui Hristos; şi de asemenea înlăturarea oricărei deosebiri între iudei şi naţiuni, fie ca păcătoşi, fie ca uniţi în acelaşi Trup. Totul este legat din punct de vedere istoric cu ceea ce fusese înfiinţat la Ierusalim, cu scopul de a păstra unitatea şi legătura cu făgăduinţele; însă în sine, ca doctrină, era un lucru ascuns în Dumnezeu de‑a lungul veacurilor, aflându‑se în scopurile Sale de har înainte de a fi lumea. Vrăjmăşia iudeilor faţă de acest adevăr nu s‑a domolit niciodată. Ei s‑au folosit de orice mijloc pentru a întărâta neamurile împotriva celor ce propovăduiau această doctrină şi pentru a împiedica formarea Adunării. Dumnezeu, după ce a acţionat cu o răbdare şi un har perfecte până la sfârşit, aşază Adunarea în locul iudeilor, ca şi casă a Sa şi ca vas pe pământ al făgăduinţelor Sale, făcând‑o locuinţa Sa prin Duhul. Iudeii au fost puşi deoparte ca popor (din nefericire, duhul lor a pus în curând stăpânire pe Adunare); iar Adunarea şi învăţătura clară şi pozitivă despre lipsa de diferenţă între iudei şi neamuri (toţi din fire copii ai mâniei) şi despre privilegiile lor egale şi comune ca mădulare ale unui singur Trup au fost pe deplin declarate şi făcute bază a tuturor relaţiilor dintre Dumnezeu şi orice suflet înzestrat cu credinţă. Aceasta este doctrina apostolului în epistolele către Romani şi Efeseni[34]. În acelaşi timp darul vieţii veşnice, făgăduit înainte de întemeierea lumii, a fost manifestat prin naşterea din nou[35] (începutul unei existenţe noi cu un caracter divin) şi prin părtăşia la dreptatea divină; aceste două lucruri fiind unite în învierea noastră împreună cu Hristos, prin care, păcatele noastre fiind iertate, suntem aşezaţi înaintea lui Dumnezeu în poziţia lui Hristos Însuşi, care este deopotrivă viaţa şi dreptatea noastră. Această viaţă se manifestă prin conformitatea cu viaţa lui Hristos pe pământ, care ne‑a lăsat un exemplu ca să călcăm pe urmele Lui. Este viaţa divină manifestată în om – în Hristos ca Obiect, în noi ca mărturie.

Crucea lui Hristos ca temelie a întregii noastre relaţii cu Dumnezeu

Crucea lui Hristos este temelia, centrul fundamental al tuturor acestor adevăruri: relaţiile dintre Dumnezeu şi om aşa cum este el; responsabilitatea sa; harul; ispăşirea; sfârşitul vieţii, în ce priveşte păcatul, legea şi lumea; înlăturarea păcatului prin moartea lui Hristos şi consecinţele acestei morţi în noi. Totul este stabilit la cruce şi face loc puterii vieţii care era în Hristos, care L‑a proslăvit desăvârşit pe Dumnezeu acolo, face loc acelei noi existenţe în care El a intrat ca om în prezenţa Tatălui, fiind înviat dintre cei morţi prin slava Acestuia, prin propria putere divină şi prin energia Duhului Sfânt.

Căile lui Dumnezeu cu iudeii în guvernare şi cu neamurile în judecată

Această nouă existenţă a lui Hristos şi a Adunării nu‑L împiedică pe Dumnezeu să‑Şi reia căile în cârmuire cu iudeii pe pământ, atunci când Adunarea va fi completă şi în slavă; lucru pe care‑l va face potrivit cu făgăduinţele Sale şi cu declaraţiile profetice. Apostolul explică şi acest lucru în Epistola către Romani, însă acest aspect ţine de studiul acelei epistole. Căile lui Dumnezeu de judecată cu privire la neamuri în aceeaşi perioadă ne vor fi arătate în Apocalipsa, ca şi în pasajele profetice din epistole în legătură cu venirea lui Hristos şi chiar cu cârmuirea de către El a lumii în general de la început până la sfârşit; la acestea se adaugă avertizările necesare pentru Adunare atunci când zilele înşelăciunii încep să apară şi să se dezvolte moral în cadrul ruinei Adunării, văzută ca martorul lui Dumnezeu în lume.

Istoria lui Pavel se încheie

Apostolul nostru, când este adus la Roma, declară (în urma manifestării necredinţei printre iudei, lucru pe care l‑am semnalat) că mântuirea lui Dumnezeu este trimisă neamurilor; şi locuieşte vreme de doi ani în casa pe care o închiriase, primindu‑i pe cei care veneau la el (căci nu îi era îngăduit lui să meargă la ei) şi propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu şi acele lucruri care‑L priveau pe Domnul Isus cu toată îndrăzneala şi fără nicio piedică. Aici se încheie istoria acestui scump slujitor al lui Dumnezeu, iubit şi cinstit de către Stăpânul său, prizonier în acea Romă care, ca şi cap al celei de‑a patra împărăţii, avea să fie centrul împotrivirii neamurilor faţă de Împărăţia şi slava lui Hristos, precum Ierusalimul era cel al împotrivirii iudeilor. Timpul pentru manifestarea deplină a acestei împotriviri nu sosise încă, însă slujitorul Adunării şi al evangheliei slavei este prizonier acolo. Astfel îşi începe Roma istoria în legătură cu evanghelia pe care apostolul o propovăduia. Totuşi, Dumnezeu era alături de el.

 

Introducere la epistole

Î

n epistole găsim atât expunerea rezultatului acelei lucrări glorioase a harului, prin care omul este aşezat într‑o poziţie cu totul nouă faţă de Dumnezeu, fiind împăcat cu El, cât şi desfăşurarea planurilor lui Dumnezeu în Hristos, potrivit cu care este stabilită şi rânduită lumea cea nouă. Prin oferirea acestei expuneri a căilor lui Dumnezeu împreună cu lucrarea care le este temelie, sunt înfăţişate cu limpezime eficacitatea perfectă a lucrării înseşi şi ordinea relaţiilor noastre cu Dumnezeu; aşa încât ne sunt prezentate întregul sistem, întregul plan al lui Dumnezeu, împreună cu felul în care el a fost pus în execuţie. Moartea şi învierea lui Hristos, ca şi înălţarea Sa la dreapta lui Dumnezeu, formează centrul acestei întregi învăţături.

Există trei mari diviziuni în această învăţătură, care sunt legate în general de instrumentul folosit de Dumnezeu pentru comunicarea fiecăreia în parte. Prima, planurile lui Dumnezeu, care sunt dezvoltate de Pavel în conexiune cu descoperirea adevăratei dreptăţi înaintea lui Dumnezeu, temeiul pe care un om poate fi cu adevărat drept înaintea Lui – dreptatea lui Dumnezeu, omul fiind un păcătos. A doua, viaţa lui Dumnezeu, viaţa veşnică manifestată şi dăruită. Acest aspect se găseşte în Epistola lui Ioan[36]. A treia, viaţa creştină pe pământ, urmând un Hristos înviat. Acest aspect îl găsim în Epistola lui Petru, în legătură cu cârmuirea de către Dumnezeu a lumii ca atare: creştinul este un călător. Avem de asemenea epistolele lui Iacov şi Iuda. Prima prezintă viaţa morală – viaţa de credinţă pe pământ – ca fiind adevărata demonstraţie către oameni a credinţei noastre şi, în particular, a credinţei practice în Hristos şi de asemenea în Dumnezeu, care răspunde cerinţelor şi nevoilor noastre. Având în vedere acest lucru, în timp ce recunoaşte clar şi distinct credinţa în Hristos prin faptul că suntem născuţi din nou prin harul lui Dumnezeu prin cuvântul Său, această epistolă nu se ridică de fapt deasupra acestei vieţi, aşa cum s‑ar fi putut manifesta şi desfăşura ea în orice perioadă într‑un credincios; numai că acum creştinul este cel care, născut din Dumnezeu, o exemplifică şi astfel există legea libertăţii, fiindcă natura nouă şi voia lui Dumnezeu merg împreună şi amândouă sunt pe deplin revelate în Hristos. Astfel că Epistola lui Iacov este legată de sinagogă şi de creştinii conectaţi încă cu iudaismul, aşa cum i‑am văzut, din punct de vedere istoric, la Ierusalim avându‑l pe Iacov în frunte. Epistola deci nu merge mai departe de această poziţie. Este ultima mărturie adusă lui Israel privit ca popor al lui Dumnezeu, în timp ce totodată distinge rămăşiţa adusă la viaţă care are credinţă în Hristos, deşi încă nu era separată de popor. Felul în care ne‑am obişnuit să gândim, bazat nu pe o lege impusă fără motiv, ci pe o mult mai completă dezvoltare a creştinismului (o dezvoltare ce reprezintă o manifestare a unor planuri mult mai vechi decât poporul iudeu, căci sunt planurile veşnice ale lui Dumnezeu), face dificil pentru noi să înţelegem această formă a adevărului – o formă în care acest adevăr este pus în legătură cu ceea ce, din pricina promisiunilor făcute lui Israel, reprezenta din punct de vedere istoric leagănul lui aici pe pământ.

Dacă am înţeles cum trebuie istoria din Faptele Apostolilor, acest lucru va face ca poziţia credincioşilor, aşa cum o găsim în Epistola lui Iacov, să fie mult mai inteligibilă pentru noi. Epistola reprezintă o corecţie vizavi de mărturisirea lipsită de viaţă şi deci este cu totul preţioasă în această privinţă.

Epistola lui Iuda are un caracter foarte diferit. Nu este vorba în ea de leagănul creştinismului, ori de Adunare pe pământ din punct de vedere doctrinar, ci de decăderea şi coruperea ei aici jos. Ea nu şi‑a păstrat starea dintâi. Această epistolă se aseamănă cu o parte din cea de‑a doua a lui Petru, însă aceasta din urmă vorbeşte de judecata adusă prin cârmuirea de ordin general a lui Dumnezeu; Iuda, de decăderea a ceea ce îşi avea existenţa de la Cincizecime sub ochiul lui Dumnezeu, ca responsabilă pentru menţinerea slavei harului Său pe pământ – o decădere care, în privinţa stării prezente de lucruri, face loc judecăţii de care vorbeşte Petru şi pe care acesta din urmă o duce până la arderea pământului şi a elementelor lui. Răul care deja începuse în starea lui cea mai primitivă a dat ocazia acestei abordări în Epistola lui Iuda, precum şi distingerii adevăratei adunări, sau cel puţin a mădularelor ei, care vor fi prezentate în slavă înaintea Domnului în ceruri. Epistola către Evrei îl priveşte pe credincios ca fiind pe pământ, desăvârşit în ce priveşte acceptarea sa prin lucrarea lui Hristos şi având astfel îndrăzneală să intre în Locul Preasfânt, însă umblând în slăbiciune aici, pe pământ, nu unit cu Hristos în cer; prin urmare, ea prezintă preoţia lui Hristos ca mijloc de obţinere a harului pentru ajutor la vreme de nevoie, în timp ce El stă necurmat în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi. Nu este mijlocire cu privire la păcate (nu mai avem conştiinţă de păcate), ci har şi ajutor pentru noi, în starea în care ne aflăm. Persoana lui Hristos ca Dumnezeu şi Om este de asemenea pe deplin înfăţişată. O desfăşurare mai completă şi mai precisă va avea loc la studierea fiecărei epistole în parte.

Vom începe cu epistolele lui Pavel. În ce priveşte caracterul istoric al doctrinei lor, cele ale lui Iacov şi ale lui Petru ar trebui să le preceadă, mai exact în ce priveşte progresul manifestărilor planurilor lui Dumnezeu în întreaga lor întindere. Însă în ce priveşte desfăşurarea temeliilor adevărului şi punerea în lumină a structurii lui ca întreg, epistolele lui Pavel ocupă în mod evident primul loc şi aruncă lumină asupra celorlalte. Epistola către Romani în mod deosebit stabileşte marile fundamente ale adevărului divin şi ale relaţiei individuale cu Dumnezeu, în cea mai clară şi completă manieră, aşa că nu avem niciun motiv să ne abatem de la ordinea în care le găsim în mod obişnuit aşezate. Nu există nimic în această ordine care să fie legat de vreun motiv moral sau cronologic; de asemenea, ea diferă în anumite ţări şi în anumite versiuni; însă este cel mai convenabil de folosit acea ordine pe care cititorul o găseşte în Biblia sa obişnuită. Vom remarca ceea ce prezintă interes în această privinţă în studiul fiecărei epistole. Probabil că, dintre epistolele lui Pavel, cele către Tesaloniceni au fost scrise primele. Data epistolei către Galateni este mai puţin sigură, însă a fost scrisă după câţiva ani de lucrare; cele două către Corinteni şi cea către Romani au fost scrise la Efes, Macedonia şi Corint, respectiv în timpul călătoriei sale în jurul Arhipelagului după şederea îndelungată la Efes; iar cele către Efeseni, Filipeni şi Coloseni, în timpul captivităţii sale. Timpul în care au fost scrise celelalte, inclusiv Evrei, va fi prezentat atunci când vom studia epistolele respective. Acum doar am remarcat ceea ce poate fi folositor de ştiut despre acelea a căror dată este destul de sigură.

Prima epistolă a lui Ioan, mai putem adăuga, cu greu se poate înscrie în vreo perioadă anume, cu excepţia faptului că (înfăţişând natura şi caracterul vieţii lui Dumnezeu, piatra de încercare pentru orice mărturisitor şi totodată adăpostul împotriva oricărei erori, împotriva a tot ceea ce nu poartă pecetea acestei vieţi şi împotriva tuturor pretenţiilor care, fiind lipsite de ea, se trădează pe ele însele prin chiar acest fapt) această epistolă presupune intrarea acestor erori şi astfel indică spre zilele din urmă ale perioadei apostolice. Aşa stau lucrurile mai mult sau mai puţin cu epistolele numite catolice (universale), din pricină că nu sunt adresate unei anume adunări, precum cele ale lui Pavel, arhitectul înţelept. În acestea găsim profeţii despre rău chiar de la început, precum şi faptul că taina fărădelegii era deja la lucru. Epistolele aşa‑zis universale se plasează pe acest teren. Iuda vorbeşte despre corupţia care îşi făcea loc înăuntru, iar Ioan, despre apostaţii care ieşeau afară.

Să privim acum puţin la epistolele lui Pavel. Ele au mai mult decât un singur caracter, în timp ce toate înfăţişează acel spirit îmbogăţit cu daruri de sus, care scrie pe larg despre gama întinsă a gândurilor lui Dumnezeu şi în minunata sa energie poate intra în acelaşi timp în orice detalii, chiar în acelea ce ţin de viaţa individuală; care ştie să se plaseze cu exactitate în relaţiile dintre un sclav fugit şi stăpânul său, în vederea harului şi, de asemenea, care ştie să prezinte cu o claritate divină toate planurile prin care Tatăl Îl proslăveşte pe Fiul Său, făcându‑L centrul tuturor scopurilor Sale, al sistemului care rezultă din exercitarea întregii Sale puteri.

Grija pentru adunări, desfăşurarea planurilor lui Dumnezeu, exerciţiul afecţiunii frăţeşti îşi au fiecare locul în gândurile şi în lucrările sale, în timp ce adesea este forţat să prezinte adevărul în lupta împotriva erorilor care‑i sfâşiau inima, fie că se gândea la Hristos pe care acestea Îl dezonorau şi la adevărul – instrumentul mântuirii – pe care ele îl subminau fie că se gândea la cei dragi răscumpăraţi ai lui Hristos care erau tulburaţi de aceste erori, poate chiar întorşi de pe calea adevărată de către ele.

 

Epistola către Romani

Locul special al acestei epistole şi scopul ei

Epistola către Romani este pe drept aşezată la începutul epistolelor, fiindcă ea pune, într‑un mod sistematic, bazele relaţiilor omului cu Dumnezeu şi împacă, în acelaşi timp, adevărul universal despre poziţia omului – întâi în responsabilitate, apoi în har – cu făgăduinţele speciale făcute iudeilor. De asemenea, ea stabileşte marile principii ale practicii creştine şi totodată ale moralităţii, nu a omului, ci ale acelei moralităţi care este rodul luminii şi a revelaţiei oferite de creştinism. Este important să remarcăm că această epistolă vede întotdeauna pe creştin ca fiind în această lume. El este îndreptăţit şi are viaţă în Hristos, însă se află aici pe pământ, nu este văzut ca fiind înviat împreună cu El.

Subdiviziunile epistolei

Iată cum consider că se poate împărţi epistola. După câteva versete introductive cu care el îşi deschide subiectul, dintre care câteva sunt de cea mai mare importanţă şi furnizează cheia întregii învăţături a epistolei şi a stării reale a omului vizavi de Dumnezeu (capitolul 1.1‑17), apostolul (până la sfârşitul versetului 20[37] din capitolul 3) dovedeşte că omul este în întregime corupt şi pierdut, indiferent de împrejurările în care se află. Fără lege, păcatul s‑a manifestat neînfrânat; filozofia a însemnat judecarea păcatului şi în acelaşi timp practicarea lui; în ce priveşte legea, ea a fost încălcată, în timp ce aceia care o încălcau se mândreau cu ea, dezonorând astfel numele Aceluia care o dăduse. De la capitolul 3.21 până la sfârşitul capitolului 8 avem remediul înfăţişat cu claritate în două părţi. În capitolul 3, de la versetul 21 până la sfârşit, într‑un mod general, prin credinţă sângele lui Hristos este răspunsul la tot păcatul pe care apostolul tocmai îl descrisese; apoi, în capitolul 4, găsim învierea, care este pecetea lucrării lui Hristos şi mărturia eficacităţii ei pentru îndreptăţirea noastră. Toate acestea rezolvă problema responsabilităţii copiilor lui Adam (problemă pe care legea nu făcuse altceva decât s‑o agraveze), potrivit harului deplin înfăţişat în capitolul 5.1‑11. Iar în capitolul 8 credincioşii sunt arătaţi a fi în Hristos, care este înălţat, aşezând astfel pe fiecare din ei într‑o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu în Hristos, care astfel le‑a oferit libertate şi viaţă – acea libertate pe care Hristos Însuşi a avut‑o şi acea viaţă pe care El Însuşi a trăit‑o. Această nouă poziţie, pe terenul vieţii de înviere, este cea care uneşte deplin şi inseparabil îndreptăţirea cu sfinţenia practică.

Mai există însă un alt lucru, care ne face să remarcăm o împărţire încă şi mai importantă a subiectelor epistolei. De la capitolul 3.21 până la sfârşitul versetului 11 al capitolului 5, apostolul tratează subiectul păcatelor noastre – problema vinei noastre este rezolvată de sângele lui Hristos, care (în capitolul 4) a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Însă din capitolul 5.12 se tratează subiectul păcatului – nu izbăvirea de judecata viitoare, ci eliberarea dintr‑o stare prezentă[38]. Un subiect se sfârşeşte cu binecuvântarea din capitolul 5.1‑11, celălalt, cu cea din capitolul 8.

În capitolele 9–11, apostolul reconciliază adevărurile acestei mântuiri, care este partea fiecărui om care crede, fără deosebire, cu făgăduinţele făcute iudeilor. Astfel Pavel pune în evidenţă înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu, precum şi felul în care lucrurile au fost văzute mai dinainte şi descoperite în Cuvânt.

Apoi el înfăţişează (în capitolul 12 şi următoarele) spiritul practic creştin. În această ultimă secţiune apostolul face aluzie la adunare ca trup. Afară de această singură aluzie, este vorba în general despre om, în mod individual, înaintea unui Dumnezeu al dreptăţii, precum şi despre lucrarea lui Hristos care‑l aşază acolo individual şi într‑o pace perfectă. Din acelaşi motiv, cu excepţia unui pasaj în capitolul 8 unde face introducerea pentru subiectul mijlocirii, în epistolă nu se vorbeşte despre înălţarea lui Hristos. Epistola vorbeşte despre moarte şi despre învierea lui Hristos ca temei al unei noi poziţii a omului înaintea lui Dumnezeu[39]. Să examinăm acum succesiunea de gânduri oferite de Duhul Sfânt în această epistolă. Găsim în ea răspunsul la întrebarea solemnă a lui Iov, mâniat că se găsea fără putere în prezenţa judecăţii lui Dumnezeu: „Ştiu bine că este aşa. Şi cum ar fi omul drept înaintea lui Dumnezeu?“ (Iov 9.2). Totuşi, nu acesta este primul gând pe care apostolul îl are în vedere. Aceasta este necesitatea omului, însă evanghelia Îl aduce şi Îl revelează în primul rând pe Hristos. Ceea ce aduce ea este Isus şi harul; ea vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu. Aceste lucruri provoacă sentimentul nevoii pe care omul o are[40], iar evanghelia prezintă şi ceea ce împlineşte această nevoie, totul pe un fond al harului care ne înfăţişează toată plinătatea dragostei lui Dumnezeu în Hristos. În evanghelie Dumnezeu Se descoperă pe Sine în Persoana lui Hristos. Ea îl pune pe om în locul care i se cuvine înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa Aceluia care este descoperit – fie în poziţia sa de om neconvertit, fie, prin har, în Hristos. De asemenea, toate făgăduinţele sunt împlinite în Persoana Aceluia care este descoperit. Însă era important să remarcăm că evanghelia începe cu Persoana lui Hristos, nu cu iertarea sau îndreptăţirea, deşi acestea sunt amănunţit tratate de la versetul 17 al primului capitol.

Capitolul 1

Apostolatul lui Pavel

Nu este altă epistolă în care apostolul să‑şi definească apostolatul pe un temei mai pregnant şi mai oficial ca în aceasta, căci la Roma el nu avea nicio autoritate în virtutea lucrărilor sale. El nu‑i văzuse niciodată pe romani. Totuşi era apostolul lor, fiindcă era cel al neamurilor şi astfel le era dator. Le scrie fiindcă primise o misiune de la Domnul Însuşi către toate neamurile. Ele făceau parte din sfera lucrării sale. Era sarcina lui de a le prezenta ca pe o jertfă sfinţită de Duhul Sfânt (capitolul 15.16). Aceasta era însărcinarea lui Pavel. Dumnezeu lucra cu putere prin Petru printre iudei, însă misiunea lui Pavel era către neamuri. Lui îi fusese încredinţată şi, mai mult, cei doisprezece recunoşteau acest lucru. Deşi Dumnezeu orânduise ca Pavel să‑şi împlinească misiunea în legătură directă cu cerul şi în afara influenţei seculare a acestei capitale a lumii, şi chiar dacă Roma avea să fie prigonitoarea evangheliei, totuşi ea rămânea o cetate dintre neamuri şi ţinea de sfera lucrării lui Pavel în evanghelie. Potrivit cu Duhul Sfânt, Petru se adresează iudeilor în exercitarea calităţii sale de apostol, iar Pavel, neamurilor.

Aceasta era ordinea administrativă stabilită de Dumnezeu. Să analizăm acum esenţa poziţiei lui Pavel. El era rob al lui Hristos – acesta era caracterul lui, viaţa lui. Însă şi alţii erau aşa, mai mult sau mai puţin. Pavel însă era mai mult decât atât. Era un apostol prin chemarea Domnului, un „apostol chemat“; şi nu numai atât, ci el nu era nimic altceva decât aceasta în viaţa de aici de jos. Era pus deoparte pentru evanghelia lui Dumnezeu.

Aceste două caractere din urmă sunt foarte bine scoase în evidenţă de descoperirea Domnului către Pavel pe drumul Damascului – chemarea sa şi misiunea către neamuri – precum şi de punerea sa deoparte de către Duhul Sfânt în Antiohia, atunci când el a pornit să‑şi împlinească misiunea.

Sursa şi Autorul evangheliei

El numeşte evanghelia pentru care fusese pus deoparte: evanghelia „lui Dumnezeu“; Duhul Sfânt o prezintă din punctul de vedere al izvorului ei. Nu se vorbeşte de ceea ce ar trebui omul să fie pentru Dumnezeu şi nici, deocamdată, despre mijlocul prin care el se poate apropia de tronul Său. Această prezentare revelează gândurile lui Dumnezeu, acţiunile Lui cu privire la om – gândurile Sale de bunătate, descoperirea Sa în Hristos, Fiul Lui. El Se apropie de om potrivit cu ceea ce este El în Sine Însuşi şi potrivit cu voinţa Lui în har. Dumnezeu vine către om; este evanghelia lui Dumnezeu. Acesta este aspectul ei adevărat; evanghelia nu va fi niciodată corect înţeleasă până când ea nu va fi pentru noi evanghelia lui Dumnezeu, activitatea şi descoperirea naturii Lui, ca şi a voii şi a harului Său faţă de om.

Legătura dintre Vechiul Testament şi evanghelie

După ce a prezentat izvorul, pe Autorul evangheliei, pe Acela pe care ea Îl revelează în harul Lui, apostolul prezintă legătura dintre această evanghelie şi căile lui Dumnezeu care au precedat‑o din punct de vedere istoric. Se disting astfel subiectul propriu‑zis al evangheliei şi relaţia dintre ea şi revelaţiile care o precedaseră. Existase înainte de ea o ordine de lucruri pe care iudeii voiau s‑o menţină ca sistem independent, respingând harul evangheliei. Dar apostolul introduce aici sistemul de lucruri care a precedat evanghelia nu ca pe un subiect de controversă, ci dezvăluind caracterul lui adevărat, pentru a impune mărturia evangheliei, dând astfel răspuns mai dinainte obiecţiilor care s‑ar fi putut ridica.

Pentru neamuri, ea constituia descoperirea, în har, a adevărului şi a lui Dumnezeu. Pentru iudeu avea şi acest caracter şi, în plus, pe acela de a pune toate lucrurile care‑l priveau la locul care li se cuvenea. Legătura dintre Vechiul Testament şi evanghelie este aceasta: evanghelia lui Dumnezeu fusese vestită mai dinainte de către prorocii Săi în scrierile sfinte (versetul 2). Observaţi aici că în aceste scrieri sfinte evanghelia lui Dumnezeu nu era sosită deja, nici nu era atunci adresată oamenilor, ci era făgăduită sau vestită mai dinainte, ca urmând să fie trimisă. Adunarea n‑a fost nici măcar vestită; evanghelia a fost vestită, însă ca urmând să vină.

Principalul ei subiect: Fiul lui David şi Fiul lui Dumnezeu

Mai mult, subiectul acestei evanghelii este, mai înainte de toate, Fiul lui Dumnezeu. El a împlinit o lucrare, însă El Însuşi constituie adevăratul subiect al evangheliei. Acum El este prezentat într‑un dublu aspect: 1. obiectul făgăduinţelor, Fiul lui David după carne; 2. Fiul lui Dumnezeu dovedit cu putere, care, în mijlocul păcatului, a umblat prin Duhul într‑o sfinţenie divină şi absolută (învierea fiind mărturia strălucită şi biruitoare a ceea ce a fost El, umblând în acest caracter). Aceasta este forţa versetului 4. Cu alte cuvinte, învierea este manifestarea în mod public a acelei puteri prin care El a umblat într‑o sfinţenie absolută în timpul vieţii Sale – o manifestare a faptului că El este Fiul lui Dumnezeu în putere. Acesta este mijlocul prin care El este arătat cu claritate a fi Fiul lui Dumnezeu în putere. Aici nu mai este vorba de făgăduinţe, ci de putere, putere a Aceluia care a fost capabil să intre în conflict cu moartea în care omul zăcea şi care a putut să o biruie pe deplin. Şi toate acestea fiind în legătură cu sfinţenia care a dat mărturie în timpul vieţii Lui despre puterea Duhului prin care El a umblat şi prin care S‑a ferit de atingerea păcatului. El a fost înviat dintre morţi prin aceeaşi putere prin care a fost absolut sfânt în viaţă.

În ce priveşte căile lui Dumnezeu pe pământ, Domnul Isus era obiectul şi împlinirea făgăduinţelor. Cu privire la starea omului aflat în păcat şi în moarte, El a biruit pe deplin tot ceea ce I‑a stat în cale, fie când trăia pe acest pământ, fie în înviere. Este vorba deci de Fiul lui Dumnezeu, făcut cunoscut prin înviere potrivit cu puterea care era în El, o putere care s‑a arătat în conformitate cu Duhul, prin sfinţenia în care a trăit[41].

Ce har măreţ să poţi vedea cum întreaga putere a răului – acea uşă teribilă a morţii care se deschidea la capătul vieţii de păcat a omului, conducându‑l astfel către judecata inevitabilă pe care o merita – a fost zdrobită, distrusă de Acela care a intrat de bunăvoie în încăperea întunecoasă de dincolo de această uşă şi a luat asupra Lui toată slăbiciunea omului în moarte, izbăvindu‑i astfel complet şi absolut pe aceia a căror pedeapsă a purtat‑o, supunându‑Se morţii! Această biruinţă asupra morţii, această eliberare a omului de sub stăpânirea ei, prin puterea Fiului lui Dumnezeu devenit om, atunci când El a suferit‑o, şi aceasta ca jertfă pentru păcat, această biruinţă deci reprezintă singurul temei al nădejdii pentru omul muritor şi păcătos. Ea înlătură tot ceea ce păcatul şi moartea au de spus. Ea distruge, pentru cel care are parte în Hristos, pecetea judecăţii asupra păcatului, care este moartea; şi un om nou, o nouă viaţă, ia fiinţă pentru cel care a fost ţinut sub această judecată a morţii, o viaţă întemeiată pe toată valoarea a ceea ce Fiul lui Dumnezeu a împlinit.

Sursa, obiectul şi întinderea misiunii apostolului

Rezumând, aceste versete ne prezintă, ca subiect al evangheliei, pe Fiul lui Dumnezeu venit din sămânţa lui David după carne şi, în sânul omenirii şi al morţii, pus în evidenţă ca fiind Fiul lui Dumnezeu în putere prin înviere[42], Isus Hristos Domnul nostru. Evanghelia era evanghelia lui Dumnezeu Însuşi, însă prin Isus Hristos Domnul şi‑a primit apostolul misiunea. El era conducătorul lucrării şi Îşi trimitea lucrători la seceriş în lume. Scopul misiunii lui Pavel, precum şi aria ei de întindere, era ascultarea credinţei (nu ascultarea legii) printre toate neamurile, instaurând astfel autoritatea şi valoarea numelui lui Hristos. Acest nume trebuia să învingă şi să fie recunoscut.

Mesajul harului către toţi oamenii, purtat prin har

Misiunea apostolului nu reprezenta numai slujba lui; faptul că îi fusese încredinţată era în acelaşi timp un har personal şi o favoare din partea Aceluia a cărui mărturie o purta. Nu vorbesc de mântuire, deşi în cazul lui Pavel aceste două lucruri se contopeau – fapt care dădea misiunii sale un caracter şi o energie remarcabile; ci existau har şi favoare în misiunea în sine, lucru de care este important să ne amintim. Harul imprimă caracterul misiunii lui Pavel şi împlinirii ei. Un înger împlineşte o misiune providenţială; Moise explică legea în duhul legii; Iona sau Ioan Botezătorul propovăduiesc pocăinţa: unul se dă înapoi de la harul care părea să contrazică ameninţările lui la adresa unui neam nelegiuit, celălalt înfige securea la rădăcina pomilor neroditori din grădina lui Dumnezeu. Însă prin Isus, Pavel, purtătorul veştilor bune ale lui Dumnezeu, primeşte har şi apostolat. El poartă, prin har şi ca un har, mesajul harului către oameni oriunde s‑ar afla ei, harul care vine în toată lărgimea drepturilor lui Dumnezeu asupra oamenilor, ca fiind suveran, şi în care El Îşi exercită aceste drepturi. Printre aceste neamuri, romanii care crezuseră erau şi ei chemaţi ai lui Isus Hristos.

Salutul către adunări: „Har şi pace“; salutul către persoane individuale: „Har, îndurare şi pace“

Prin urmare, Pavel se adresează tuturor credincioşilor din această mare cetate. Ei erau preaiubiţi ai lui Dumnezeu şi sfinţi prin chemare[43] (versetul 7). El le urează (ca în toate epistolele sale) har şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos, din partea Căruia le aducea mesajul său. Harul desăvârşit al lui Dumnezeu prin Hristos, alături de pacea perfectă a omului, pacea cu Dumnezeu; acestea le aducea Pavel în evanghelia şi în inima sa. Acestea sunt adevăratele caracteristici ale relaţiei lui Dumnezeu cu omul şi ale omului cu Dumnezeu, prin evanghelie – temelia pe care creştinismul îl aşază pe om înaintea lui Dumnezeu. Când cel salutat este un individ, intervine o altă chestiune, anume aceea a slăbiciunii şi a neputinţei individului respectiv; prin urmare, la salutul scriitorilor Noului Testament către persoane individuale este adăugată „îndurarea“. (Vezi epistolele către Timotei şi Tit, precum şi a doua epistolă a lui Ioan)[44].

Dacă dragostea lui Dumnezeu se află în inimă, dacă El Îşi are locul acolo, atunci persoana respectivă se preocupă înaintea Lui cu aceia care constituie obiectele spre care se îndreaptă harul Său; şi atunci lucrarea lui Dumnezeu din ei şi harul arătat lor constituie primele lucruri care vin în minte, fie în ce priveşte dragostea, fie în ce priveşte recunoştinţa. Credinţa romanilor, care ajunsese la urechea apostolului, face ca din inima acestuia să se înalţe mulţumiri.

Apostolul ca slujitor al naţiunilor

Apoi el îşi exprimă dorinţa de a‑i vedea, gând care adesea îl preocupa. Aici Pavel scoate în relief relaţia lui de apostol vizavi de ei, cu toată fineţea şi delicateţea care aparţin harului şi dragostei ce formaseră această relaţie şi care îi constituiau puterea. El este de drept apostolul tuturor neamurilor, chiar dacă nu le văzuse pe toate; însă în inimă el le este slujitor; şi cu cea mai reală şi aprinsă dragoste frăţească ce curgea din harul care‑l făcuse apostol, el doreşte să‑i vadă pe romani, ca să le facă parte de vreun dar spiritual (versetul 11) pe care calitatea lui de apostol îi oferea dreptul de a‑l comunica. Dorinţa inimii lui era să se bucure de credinţa comună, a lui şi a lor – credinţă întărită prin aceste daruri – pentru mângâierea lor reciprocă. Adesea îşi propusese să‑i viziteze, ca să culeagă ceva roade şi din acest câmp pe care Dumnezeu i‑l încredinţase, însă fusese împiedicat până acum.

El se declară dator tuturor neamurilor şi era gata, atât cât depindea de el, să propovăduiască evanghelia şi celor din Roma. Felul în care apostolul revendică întregul ogor al neamurilor ca fiind al lui şi de asemenea felul în care a fost împiedicat de Dumnezeu ca să ajungă la Roma până la sfârşitul carierei sale (şi atunci doar ca prizonier) sunt chestiuni vrednice de toată atenţia.

Valoarea şi caracterul evangheliei lui Dumnezeu

Oricum ar fi fost, el era gata să meargă la Roma, şi aceasta din pricina valorii evangheliei – un punct care‑l conduce să facă afirmaţii despre caracterul şi valoarea ei. Căci, spune el, nu îi era ruşine de ea. Ea reprezenta puterea lui Dumnezeu de a mântui (versetul 16). Observaţi aici felul în care apostolul prezintă totul ca venind de la Dumnezeu. Este evanghelia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu de a mântui, dreptatea lui Dumnezeu şi chiar mânia lui Dumnezeu, şi aceasta din cer – un lucru diferit de pedeapsa pământească. Acest lucru constituie cheia pentru toate celelalte. Apostolul pune accentul pe el, evidenţiindu‑l de la începutul epistolei, fiindcă omul întotdeauna înclină să se încreadă în sine însuşi, să se mândrească cu el însuşi, să caute vreun merit – vreo pricină de dreptate – în el însuşi, să introducă iudaismul, să fie ocupat cu propria persoană, ca şi cum ar putea face ceva. Bucuria apostolului era să‑L scoată în evidenţă pe Dumnezeu.

Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu în întregime

Astfel, în evanghelie, Dumnezeu intervenea în starea de păcat a omului, realizând o mântuire care era în întregime propria Sa lucrare – o mântuire al cărei izvor şi a cărei putere era El Însuşi şi pe care El Însuşi o lucrase. Omul intra în ea prin credinţă: cel ce credea avea parte de ea. Însă a avea parte de ea prin credinţă era exact modul de a beneficia de ea fără a‑i adăuga absolut nimic, lăsând‑o să fie în întregime mântuirea lui Dumnezeu. Slavă Lui că este aşa, fie în ce priveşte îndreptăţirea, fie puterea, fie întregul rezultat al ei; căci astfel ea este perfectă, divină. Dumnezeu a intervenit, în atotputernicia şi în dragostea Lui, pentru a‑i elibera pe cei nenorociţi, potrivit cu propria Sa tărie. Evanghelia este expresia acestui lucru: cineva o crede şi are parte de ea.

Puterea lui Dumnezeu în mântuire; acum este revelată o dreptate a lui Dumnezeu, nu a omului

Însă există un motiv special pentru care ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Omul se despărţise de Dumnezeu prin păcat. Doar îndreptăţirea putea să‑l aducă din nou în prezenţa Lui şi să‑l facă de aşa natură, încât să poată sta acolo în pace deplină. Ca păcătos, el nu avea nicio dreptate, ci dimpotrivă; iar dacă un om ar trebui să se prezinte înaintea lui Dumnezeu ca un păcătos, judecata ar fi cea care l‑ar aştepta în mod necesar, dreptatea fiind arătată în acest fel. Însă, în evanghelie, Dumnezeu descoperă o dreptate activă din partea Lui. Dacă omul nu are niciuna, Dumnezeu are o dreptate care Îi aparţine Lui, care este a Lui Însuşi, desăvârşită ca şi El, potrivită cu inima Sa. O asemenea dreptate este revelată în evanghelie. Dreptate a omului nu exista, prin urmare este descoperită o dreptate a lui Dumnezeu. Ea este cu totul desăvârşită în sine, divină şi completă. Nu ar putea fi revelată dacă ar fi altfel. Aceasta este dreptatea pe care ne‑o proclamă evanghelia.

Dreptatea lui Dumnezeu – pe principiul credinţei şi oferită oricăruia care crede

Principiul pe care este vestită este credinţa, fiindcă ea (dreptatea) există şi este divină. Dacă omul ar lucra‑o, sau ar împlini o parte din ea, sau dacă inima lui ar avea vreo parte în realizarea ei, ea nu ar mai fi dreptatea lui Dumnezeu; însă este în totalitate şi absolut a Lui. Noi credem în evanghelia care o descoperă. Dar dacă cel ce crede este acela care are parte de ea, atunci oricine care are credinţă se poate bucura de ea. Dreptatea este pe principiul credinţei. Ea este revelată credinţei, oriunde aceasta din urmă există.

Aceasta este deci forţa expresiei tradusă „din credinţă, spre credinţă“ (versetul 17) – pe principiul credinţei, spre credinţă. Importanţa acestui principiu este evidentă aici. El admite orice persoană dintre neamuri pe aceeaşi bază ca şi pe iudeu, care nu are alt drept de a intra. Amândoi au credinţă; evanghelia nu recunoaşte alt mijloc prin care cineva să poată avea parte de ea. Dreptatea este a lui Dumnezeu; vizavi de ea, iudeul nu are nimic în plus faţă de cel dintre neamuri. Aşa cum este scris: „Cel drept va trăi prin credinţă“. Scripturile iudeilor dau mărturie despre adevărul cuprins în principiul apostolului.

Aceasta este ceea ce evanghelia vesteşte din partea lui Dumnezeu către om. Subiectul principal este Persoana lui Hristos, Fiul lui David după carne (împlinirea făgăduinţei); şi Fiu al lui Dumnezeu cu putere după Duhul sfinţeniei. Însă dreptatea lui Dumnezeu (nu a omului) era revelată în evanghelie. Aceasta este tema principală a tot ceea ce urmează. Apostolul avea într‑adevăr motive să nu‑i fie ruşine de evanghelie, dispreţuită aşa cum era ea de către oameni.

Mânia lui Dumnezeu revelată din cer împotriva oricărei nedreptăţi a omului

Însă această învăţătură era confirmată de o altă consideraţie şi era bazată pe adevărul important conţinut în aceasta. Dumnezeu, prezentându‑Se pe Sine Însuşi, nu putea privi lucrurile potrivit comunicărilor parţiale (incomplete) adaptate ignoranţei oamenilor şi dispensaţiilor temporare prin care El îi cârmuia. Mânia nu reprezenta doar intervenţia Sa în cârmuire, precum în cazul captivităţii asiriene sau babiloniene. Ea are aspectul de „mânie din ceruri“. Era revelată opoziţia esenţială dintre natura Lui şi rău, precum şi respingerea de ordin juridic a răului, oriunde el se găsea. Acum Dumnezeu Se manifesta în evanghelie. Astfel că mânia divină nu izbucneşte (căci harul proclamă dreptatea lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor care cred), însă este revelată (nu exact în evanghelie – aceasta constituie revelaţia dreptăţii; însă este revelată) din cer împotriva lipsei de evlavie – tot ceea ce nu respectă prezenţa lui Dumnezeu – împotriva oricărei nedreptăţi şi fărădelegi în aceia care posedau adevărul, însă Îl necinsteau pe Dumnezeu; adică împotriva tuturor oamenilor, neamuri sau nu, şi în special împotriva iudeilor care aveau cunoştinţă de Dumnezeu potrivit legii; şi, din nou (fiindcă principiul este universal şi decurge din ceea ce este Dumnezeu, atunci când El Se revelează pe Sine), împotriva oricui mărturiseşte creştinismul şi totuşi umblă în răul pe care Dumnezeu îl urăşte.

Această mânie, mânia divină, potrivită cu natura lui Dumnezeu aflată în cer şi îndreptată împotriva omului păcătos, a făcut să fie necesară dreptatea lui Dumnezeu. Omul avea acum să‑L întâlnească pe Dumnezeu aşa cum este El, deplin revelat. Acest lucru îi punea în evidenţă toată păcătoşenia, însă pregătea în har drumul către un loc şi o poziţie minunate, bazate pe dreptatea lui Dumnezeu. Evanghelia descoperă această dreptate; oportunitatea şi necesitatea ei sunt demonstrate de către starea de păcat în care se află toţi oamenii, stare care conducea la descoperirea mâniei din cer. Omul nu urma să fie doar cârmuit de Dumnezeu şi să sufere mânia cârmuitoare, ci el avea să apară înaintea Lui. Cum am putea noi să stăm acolo? Răspunsul este descoperirea dreptăţii lui Dumnezeu prin evanghelie. De aceea, chiar şi când este vorba de înviere, Hristos este declarat a fi Fiul lui Dumnezeu potrivit cu Duhul sfinţeniei. Pe Dumnezeu trebuie să‑L întâlnim aşa cum este El. Descoperirea lui Dumnezeu Însuşi în natura Lui sfântă a mers în mod necesar mai departe de iudaism. Afirmarea fiinţei perfecte a lui Dumnezeu trebuie făcută în contradicţie totală cu lucrul numit păcat, oriunde se găsea el. Aceasta este un adevăr glorios; şi ce lucru binecuvântat că astfel trebuia descoperită dreptatea divină în harul suveran! Şi, fiindcă Dumnezeu este dragoste, lucrurile nu puteau sta decât aşa. Ce minunat că El ni S‑a descoperit în acest fel!

Teza epistolei

Prin urmare, teza epistolei este în versetul 17, iar lucrul care‑i dovedea necesitatea se află în versetul 18. De la versetul 19 până la sfârşitul versetului 20 din capitolul 3, starea oamenilor, iudei şi neamuri, căreia i se aplică acest adevăr, este descrisă în amănunt, cu scopul de a arăta în ce fel această mânie era meritată şi că toţi erau închişi sub păcat (versetele 19 şi 21 ale capitolului 1 oferă principiile majore ale răului în ce priveşte neamurile). De la versetul 21 la 31 din capitolul 3 este prezentat pe scurt, însă cu putere, răspunsul în har prin dreptatea lui Dumnezeu, prin sângele lui Hristos. Avem întâi răspunsul la starea cea veche prin sângele lui Hristos şi apoi introducerea în starea cea nouă, prin moarte şi viaţă prin Hristos.

Apostolul începe cu neamurile – „oricare nedreptate“ a oamenilor. Este evident că, dacă un iudeu practica aceleaşi lucruri, se făcea şi el vinovat, însă starea descrisă până la capitolul 2.17 este cea a neamurilor. Apoi urmează cea a iudeilor, până la capitolul 3.20.

Capitolul 1.18 constituie teza întregului argument de la versetul 19 până la capitolul 3.20, această porţiune a epistolei înfăţişând temeiul mâniei respective.

Temeiul mâniei lui Dumnezeu; neamurile sunt fără scuză datorită mărturiei creaţiei şi a conştiinţei

Neamurile sunt lipsite de scuză din două pricini. Prima, fiindcă ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu a fost manifestat prin creaţie – puterea şi dumnezeirea Lui. Această dovadă a existat de la facerea lumii. A doua, fiindcă, având cunoştinţă de Dumnezeu, aşa cum a avut Noe, ei nu L‑au slăvit ca Dumnezeu, ci în deşertăciunea închipuirilor lor, raţionând după propriile gânduri şi idei produse în minţile lor, ei au devenit nebuni, în timp ce mărturisesc că sunt înţelepţi, şi au căzut în idolatrie, o idolatrie de cea mai joasă speţă. Dumnezeu a judecat acest lucru. Dacă nu au vrut să păstreze un gând corect despre slava lui Dumnezeu, ei nu aveau să păstreze o idee corectă nici măcar cu privire la cinstea naturală a omului. Ei s‑au dezonorat pe ei înşişi, aşa cum Îl dezonoraseră pe Dumnezeu. Avem o descriere exactă, în câteva cuvinte tari şi energice, a întregii mitologii păgâne. Ei nu au avut discernământ, nici înclinaţie morală, pentru a‑L păstra pe Dumnezeu în cunoştinţa lor. Ca urmare, El i‑a lăsat pradă unui duh lipsit de discernământ, pentru a se mândri cu lucruri depravate, în fapte care sunt împotriva firii. Conştiinţa naturală ştia că Dumnezeu consideră astfel de lucruri a fi vrednice de moarte, potrivit cu exigenţele naturii Sale. Totuşi, ei nu numai că le practicau, dar îşi găseau chiar plăcerea în cei care le practicau la rândul lor. Iar acest lucru nu lăsa nicio scuză pentru cei care judecau răul (şi existau unii ca aceştia), căci ei îl comiteau în timp ce‑l judecau. Prin urmare, judecându‑l, omul se osândea pe sine de două ori: căci, prin faptul că‑l judeca, el arăta că ştie ce este răul şi totuşi îl practica. Însă judecata lui Dumnezeu este potrivită cu adevărul împotriva celor ce comit astfel de lucruri. Cei care căutau să se evidenţieze osândindu‑i pe alţii nu puteau scăpa de ea.

Capitolul 2

Judecata sigură a lui Dumnezeu asupra răului şi îndurarea Sa faţă de cei ce‑l practică

Sunt două lucruri prezentate aici cu privire la Dumnezeu, anume judecata Sa împotriva răului: cel care‑l comite nu va scăpa (diferenţa reală dintre bine şi rău va fi menţinută prin judecată); şi, cel de‑al doilea lucru, îndurarea Sa, răbdarea şi îndelunga răbdare faţă de făcătorii de rău: bunătatea Sa îi invită la pocăinţă. Cel care continua în rău se înşela pe sine încercând să uite judecata sigură a lui Dumnezeu şi dispreţuind bunătatea Sa. Consecinţele, fie ale unei vieţi contrare lui Dumnezeu şi adevărului Său, fie ale căutării după ceea ce‑I este plăcut, erau sigure – necaz şi strâmtorare într‑un caz, iar în celălalt slavă şi cinste; iar aceasta fără să se ţină cont mai mult de iudei decât de neamuri.

Caracterul judecăţii atotcunoscătoare a lui Dumnezeu

Dumnezeu a judecat lucrurile potrivit cu adevăratul lor caracter moral şi potrivit cu avantajele de care cei vinovaţi se bucuraseră[45]. Cei care păcătuiseră fără lege aveau să piară fără lege, iar cei care păcătuiseră sub lege aveau să fie judecaţi potrivit legii, în ziua când Dumnezeu avea să judece secretele inimii potrivit cu evanghelia pe care o propovăduia Pavel. Acest caracter al judecăţii este foarte important. El nu reprezintă cârmuirea lumii printr‑o judecată pământească şi exterioară, aşa cum o înţelegeau iudeii, ci judecata fiecărui individ în parte potrivit cu felul cum Dumnezeu cunoaşte inima.

Dumnezeu doreşte realitate

De asemenea, Dumnezeu doreşte realitate. Cel dintre neamuri care împlinea legea era mai bun decât iudeul care o încălca. Dacă cineva se numea iudeu şi acţiona rău (capitolul 2.17), el nu făcea altceva decât să‑L necinstească pe Dumnezeu şi să facă în aşa fel încât numele Său să fie vorbit de rău printre neamuri, aceasta în timp ce se mândrea cu privilegiile lui. Apoi apostolul expune mai amănunţit faptul că Dumnezeu cere realitate morală şi că cel dintre neamuri care făcea ceea ce spunea legea era mai de preţ decât un iudeu care o încălca. Adevăratul iudeu era acela care avea legea în inima sa, fiind de asemenea circumcis în duh, nu acela care avea doar tăierea împrejur exterioară. Aceasta era o stare pe care o lăuda chiar Dumnezeu, nu numai omul.

Capitolul 3

Poziţia iudeilor

După ce a stabilit marele adevăr că Dumnezeu cerea realitate morală, Pavel se ocupă acum de poziţia iudeilor. Puteau ei să solicite o favoare divină specială? Existau avantaje pe terenul iudaismului? Cu siguranţă că da, în special prin aceea că ei posedau cuvintele (oracolele) lui Dumnezeu (versetul 2). Căile lui Dumnezeu erau pline de binecuvântare în ele însele, deşi acest lucru nu afecta adevărurile neschimbătoare despre natura Sa. Şi dacă mulţi dintre ei fuseseră necredincioşi, acest lucru nu afecta credincioşia lui Dumnezeu; iar faptul că necredincioşia lor punea cu atât mai mult în lumină credincioşia lui Dumnezeu, care rămânea neschimbată în ciuda stării lor, nu ştirbea deloc dreptatea. Necredincioşii aveau să fie pedepsiţi potrivit cu ceea ce erau ei; aceasta nu făcea altceva decât să sublinieze credincioşia de nezdruncinat a lui Dumnezeu, care nu falimenta niciodată, oricât de zadarnică ar fi fost ea pentru masa mare a poporului. Altminteri, El nu putea judeca pe nimeni, nici măcar lumea (pe care iudeul voia să o vadă judecată); căci starea lumii punea şi ea în evidenţă credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Deci, dacă iudeul avea avantaje, era el prin urmare mai bun? Nicidecum! Toţi erau închişi sub păcat, fie iudei, fie neamuri, aşa cum Dumnezeu declarase deja (versetul 9)[46].

Apostolul citează acum din Vechiul Testament pentru a dovedi acest lucru cu privire la iudei. Legea, spune el, vă aparţine. Vă mândriţi că ea se referă la voi în mod exclusiv. Fie şi aşa, însă ce spune ea despre popor, despre voi înşivă? Ea vă vorbeşte vouă, aşa cum voi recunoaşteţi, şi spune că nu există nici măcar un om drept printre voi, la care Dumnezeu să poată privi din ceruri. El citează Psalmul 14.2,3 şi Isaia 59.7,8 pentru a prezenta judecata rostită împotriva lor de către aceste oracole cu care ei se mândreau. Astfel, orice gură era închisă şi toată lumea era vinovată înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, nimeni (nicio carne) nu poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin lege; căci dacă lumea în mijlocul întunericului era cufundată în păcat, acest păcat era cunoscut prin intermediul legii.

Dreptatea lui Dumnezeu manifestată

Dar acum, fără lege, separată de orice lege, a fost arătată o dreptate care este a lui Dumnezeu, despre care dau mărturie legea şi profeţii (versetul 21).

Deci vedem că ne este prezentată nu numai starea neamurilor şi a iudeilor, împreună cu principiile importante şi neschimbătoare despre bine şi rău (permanent valabile, oricare ar fi felul de a lucra al lui Dumnezeu), ci şi efectul legii înseşi, împreună cu ceea ce creştinismul a adus cu privire la dreptate, anume o dreptate cu totul separată de lege, deşi legea şi profeţii dau mărturie despre ea. Într‑un cuvânt, este prezentat adevărul etern cu privire la păcat şi la responsabilitatea omului, efectul legii, legătura Vechiului Testament cu creştinismul, adevăratul caracter al acestuia din urmă în ceea ce priveşte dreptatea (anume că ea este un lucru în întregime nou şi independent), precum şi dreptatea lui Dumnezeu Însuşi. Întreaga chestiune dintre om şi Dumnezeu referitoare la păcat şi dreptate este definitivată, în ce priveşte temelia ei, în aceste câteva cuvinte. Vom trata în continuare felul cum se aplică această dreptate[47].

Soluţia lui Dumnezeu – îndreptăţirea prin credinţă

Ea este dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos. Omul n‑a împlinit‑o, nici n‑a putut‑o procura. Ea este a lui Dumnezeu, este dreptatea Lui. Participarea la ea se obţine prin credinţa în Hristos Isus. Dacă ar fi fost o dreptate omenească, ar fi fost prin lege, care constituie regula acestei dreptăţi omeneşti – lege care a fost dată numai iudeilor. Însă, fiind dreptatea lui Dumnezeu Însuşi, ea are referire către toţi; întinderea ei nu cuprinde pe unii mai mult decât pe alţii. Ea este dreptatea lui Dumnezeu „către toţi“. Iudeul nu era mai mult în legătură cu dreptatea lui Dumnezeu decât cel dintre neamuri. Ea era universală în aspectul şi în aplicabilitatea ei. O dreptate a lui Dumnezeu pentru om, fiindcă niciun om nu avea vreuna pentru Dumnezeu; dreptate aplicată tuturor celor care cred în Isus. Ea avea aplicaţie oriunde exista credinţă. Cel credincios o poseda. Ea era către toţi şi peste toţi cei care credeau în Isus. Căci nu exista nicio diferenţă: toţi păcătuiseră şi, fiind lipsiţi de slava lui Dumnezeu[48], erau îndreptăţiţi fără plată prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Fie că era iudeu, fie că nu, omul era păcătos: dreptatea era dreptatea lui Dumnezeu; bunătatea lui Dumnezeu era cea care o oferea, iar răscumpărarea în Hristos Isus era mijlocul divin prin care cineva putea avea parte de ea[49].

Răscumpărarea prin sângele lui Hristos

Înainte de împlinirea acestei răscumpărări, Dumnezeu, în vederea ei, îi îngăduise cu răbdare pe cei credincioşi, iar acum dreptatea Sa în a le trece cu vederea păcatele comise era clar manifestată. Dar, mai mult, dreptatea însăşi era manifestată: noi venim la Hristos, care este scaunul de îndurare pe care Dumnezeu l‑a rânduit înaintea oamenilor, şi găsim acolo sângele care ne oferă intrare liberă la Dumnezeu în dreptate – la acest Dumnezeu a cărui slavă este satisfăcută prin lucrarea pe care Hristos Isus a împlinit‑o, sângele Său de pe scaunul îndurării dând mărturie despre acest lucru. Nu mai este „trecere cu vederea“; dreptatea este manifestată, aşa încât Dumnezeu este văzut a fi drept în faptul că‑l îndreptăţeşte pe cel ce are credinţa în Isus (versetele 23‑25). Unde este deci lauda? (versetul 26). Căci iudeii se lăudaseră mult faţă de neamuri – dreptatea personală întotdeauna se laudă. Lauda nu poate fi înlăturată printr‑o lege a faptelor. Dacă omul ar fi îndreptăţit prin faptele sale, ar avea ceva cu care să se laude. Legea credinţei, acest principiu divin pe care noi suntem aşezaţi, este cea care înlătură lauda. Noi avem parte prin har de dreptatea divină prin intermediul lucrării altuia, fără faptele legii, neavând nicio dreptate a noastră proprie.

Omul este îndreptăţit prin credinţă, fie iudeu, fie grec

Şi este Dumnezeu un Dumnezeu limitat[50] – un Dumnezeu doar al iudeilor? (versetul 28). Nu, El este şi al neamurilor. Şi cum? În har: prin aceea că este un singur Dumnezeu care îi îndreptăţeşte pe iudei (pe cei care căutau dreptatea) pe principiul credinţei şi care – de vreme ce îndreptăţirea este pe principiul credinţei – îi îndreptăţeşte şi pe cei dintre neamuri care cred, tot prin credinţă. Oamenii sunt îndreptăţiţi prin credinţă; prin urmare, cel dintre neamuri care crede este îndreptăţit şi el. Cu privire la iudeu, principiul este cel scos în evidenţă (căci ei căutau îndreptăţirea). În ce‑l priveşte pe cel dintre neamuri, dacă avea credinţă, era îndreptăţit, căci îndreptăţirea era pe acest principiu.

Cerinţele legii, întărite pe deplin de către credinţă

Însemna aceasta că credinţa răsturna autoritatea legii? Nicidecum! Ea confirma pe deplin autoritatea legii; însă făcea ca omul să beneficieze de dreptatea divină, în timp ce recunoştea condamnarea lui justă şi totală de către lege, aflat fiind sub ea – o condamnare care făcea necesară o altă dreptate, de vreme ce, potrivit legii, omul nu avusese nici una. Legea cerea dreptate, însă arăta că păcatul se află acolo. Dacă dreptatea pe care o cerea n‑ar fi fost necesară (atunci când legea n‑a reuşit s‑o producă în om), nu ar mai fi fost nevoie de altă dreptate. Acum însă credinţa afirma această nevoie, precum şi valabilitatea condamnării omului sub lege, prin faptul că această credinţă făcea ca cel credincios să beneficieze de o altă dreptate, care era cea a lui Dumnezeu. Ceea ce legea a cerut ea n‑a putut să şi ofere; ba mai mult, fiindcă ea cerea dreptate, omul nu a putut să o producă. Dacă legea ar fi oferit‑o, atunci prin aceasta ar fi diminuat obligaţia pe care o impunea omului aflat sub ea. Dumnezeu lucrează în har acolo unde obligaţia legii este pe deplin menţinută în condamnare. El oferă dreptate, pentru că ea este necesară ca omul să poată sta înaintea Lui. El nu diminuează obligaţia faţă de lege, potrivit căreia omul este total condamnat[51], ci, în timp ce recunoaşte şi susţine justeţea acestei condamnări, El Se glorifică pe Sine în har prin faptul că oferă o dreptate divină omului, atunci când el nu are nicio dreptate omenească pe care să o prezinte lui Dumnezeu, vizavi de obligaţiile impuse asupra lui de către lege. Nimic n‑a pus vreodată aprobarea divină asupra legii aşa cum a făcut‑o moartea lui Hristos, care a purtat blestemul ei, însă nu ne‑a lăsat sub ea. Prin urmare, credinţa nu anulează legea, ci îi menţine pe deplin autoritatea. Ea îl arată pe om condamnat pe drept sub lege şi menţine autoritatea ei în această condamnare, fiindcă ea arată că toţi care sunt sub ea sunt sub blestem[52].

Sângele lui Hristos face ca iertarea păcatelor să fie un lucru potrivit dreptăţii

Cititorul va remarca faptul că ceea ce se prezintă cu claritate la sfârşitul acestui al treilea capitol este sângele lui Hristos aplicat la păcatele omului vechi, făcând ca iertarea să fie un lucru drept, iar credinciosul să fie curăţit de păcate, fiindcă este curăţit prin sângele lui Hristos. Problema întregii vinovăţii a omului vechi este astfel rezolvată.

Capitolul 4

Avraam, îndreptăţit prin credinţă, nu prin fapte

Intrăm acum într‑un alt aspect al îndreptăţirii, dar care de asemenea dovedeşte păcatele; nu este tratat încă aspectul aşezării noastre într‑un loc nou – acela al învierii, în legătură cu îndreptăţirea şi ca o consecinţă a acesteia.

În relaţia cu iudeii, şi chiar cu chestiunea îndreptăţirii, exista, pe lângă lege, o altă consideraţie de mare greutate, fie în ce‑i priveşte pe iudei, fie lucrările lui Dumnezeu în general. Ce putem spune despre Avraam, chemat de Dumnezeu să fie tulpina, tatăl celor credincioşi? Deci, după ce a arătat relaţia dintre credinţă şi lege în contextul introducerii dreptăţii lui Dumnezeu, apostolul se ocupă acum de chestiunea temeiului pe care Avraam a fost aşezat, ca fiind plăcut lui Dumnezeu, în dreptate. Căci iudeul ar fi putut să admită falimentul lui personal sub lege, însă totodată să pretindă privilegii ca fiind descendent al lui Avraam. Dacă îl privim pe acesta din urmă din punct de vedere al cărnii (adică în legătură cu privilegiile care erau transmise de la el ca moştenire pentru copiii săi) şi ne luăm locul în linia descendentă pentru a ne bucura de aceste privilegii, pe ce principiu ne aşază acest lucru? Pe acelaşi principiu al credinţei. El ar fi avut ceva cu care să se laude dacă ar fi fost îndreptăţit prin fapte; însă înaintea lui Dumnezeu lucrurile nu au stat aşa. Căci Scripturile spun: „Avraam L‑a crezut pe Dumnezeu şi i s‑a socotit ca dreptate. Însă celui care lucrează, plata nu i se socoteşte după har, ci după datorie; dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care‑l îndreptăţeşte pe cel neevlavios, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate“ (versetele 3‑5). Căci astfel, de fapt, el Îl slăveşte pe Dumnezeu în felul în care Acesta doreşte să fie slăvit şi potrivit cu revelaţia pe care El a oferit‑o despre Sine Însuşi în Hristos.

Mărturia lui David cu privirea la iertarea păcătoşilor

Astfel mărturia dată de cazul lui Avraam este pentru îndreptăţirea prin credinţă. David sprijină şi el această mărturie şi vorbeşte despre fericirea omului căruia dreptatea îi este socotită fără fapte (versetele 6‑8). Cel ale cărui fărădelegi sunt iertate, ale cărui păcate sunt acoperite şi căruia Domnul nu‑i ţine în seamă păcatul – acesta este omul pe care David îl numeşte fericit. Însă acest lucru presupune că omul este păcătos şi lipsit de dreptate în el însuşi. Este vorba de ce este Dumnezeu în har pentru un astfel de om, nu de ceea ce este el pentru Dumnezeu. Fericirea lui consta în faptul că Dumnezeu nu‑i ţinea în seamă (nu îi imputa) păcatele pe care le comisese, nu că el ar fi fost drept în sine însuşi înaintea lui Dumnezeu. Dreptatea pentru om se găsea în harul lui Dumnezeu. Aici ea este identificată cu neţinerea în seamă (neimputarea) a păcatelor omului care este vinovat prin comiterea lor. Niciun păcat nu este ţinut în seamă.

Avraam, socotit drept şi primind promisiunile prin credinţă

Era această dreptate doar pentru circumcişi? (versetul 9). Teza noastră este că Dumnezeu l‑a socotit pe Avraam drept prin intermediul credinţei. Era el însă circumcis când a avut loc acest eveniment? Nu; era necircumcis. Prin urmare, dreptatea este prin credinţă, iar pentru cei necircumcişi, tot prin credinţă – o mărturie zdrobitoare pentru iudeu, deoarece Avraam era pentru el măreţul ideal la care făceau referire toate ideile lui cu privire la virtute şi la privilegii. Circumcizia era doar o pecete a dreptăţii prin credinţă pe care Avraam a avut‑o pe când era necircumcis, ca să poată fi tatăl tuturor credincioşilor care sunt în aceeaşi stare de necircumcizie, pentru ca dreptatea să le poată fi socotită şi lor; şi să poată fi tatăl circumciziei – adică primul model al unui popor pus cu adevărat deoparte pentru Dumnezeu – nu numai cu privire la cei circumcişi, ci şi la toţi cei care aveau să calce pe urmele credinţei sale pe când era necircumcis. Căci, la urma urmelor, făgăduinţa că va fi moştenitor al lumii n‑a fost făcută lui Avraam sau seminţei lui pe temeiul legii, ci pe acela al dreptăţii prin credinţă. Căci, dacă cei ce sunt pe principiul legii sunt moştenitori, atunci credinţa prin care Avraam a primit moştenirea este zadarnică, şi făgăduinţa însăşi este anulată[53]; căci, dimpotrivă, legea lucrează mânie, iar acesta este un lucru foarte diferit de acela de a te bucura de o făgăduinţă – căci unde nu este lege, nu este nici călcare de lege. Observaţi că nu spune că nu este păcat, ci că nu este nicio poruncă pe care oamenii să o încalce. Iar când legea este dată unui păcătos, în mod necesar mânia este consecinţa ei.

Aceasta este partea negativă a subiectului. Apostolul arată că, în ce‑i priveşte pe iudei, moştenirea nu poate fi pe principiul legii, fără ca astfel Avraam să fie dat la o parte, căci lui moştenirea i‑a fost dată prin făgăduinţă, iar aceasta implica faptul că a fost prin credinţă; căci noi credem o făgăduinţă, nu împlinim noi înşine una care ne‑a fost făcută. În consecinţă, dreptatea lui Avram a fost – conform Scripturii – prin aceeaşi credinţă. Ea i‑a fost socotită ca dreptate.

Principiul dreptăţii prin credinţă admite neamurile la fel ca şi pe iudei

Acest principiu făcea loc şi neamurilor; însă aici este afirmat cu privire la iudei, sau mai degrabă cu privire la căile lui Dumnezeu, în aşa măsură încât să excludă legea ca mijloc de obţinere a moştenirii lui Dumnezeu. Consecinţa cu privire la neamurile care au crezut în evanghelie se află exprimată în versetul 16: „De aceea moştenirea este din credinţă, ca să fie potrivit harului, pentru ca promisiunea să fie sigură pentru toată sămânţa, nu numai pentru aceea din lege, ci şi pentru aceea din credinţa lui Avraam, care este tată al nostru, al tuturor (după cum este scris: „Te‑am rânduit tată al multor naţiuni“)“.

Astfel este stabilit acest principiu important. Moştenirea este prin credinţă, este înainte de a fi dată legea şi nu are nimic de‑a face cu legea[54]; iar făgăduinţa este făcută omului în starea de necircumcizie, iar el este îndreptăţit crezând în ea.

Credinţa în Dumnezeu, care L‑a înviat pe Isus dintre cei morţi

Un alt element este acum introdus. Omeneşte vorbind, împlinirea făgăduinţei era imposibilă, căci şi Avraam şi Sara erau ca şi morţi, iar făgăduinţa trebuia crezută împotriva oricărei nădejdi, având sprijinul pe atotputernicia lui Dumnezeu care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi. Aceasta a fost credinţa lui Avraam. El a crezut făgăduinţa că va fi tatăl multor popoare, fiindcă Dumnezeu vorbise, şi a contat pe puterea Lui, slăvindu‑L astfel, fără să se uite la împrejurări şi fără să pună la îndoială nimic din ceea ce Dumnezeu spusese. Prin urmare, acest lucru i‑a fost socotit ca dreptate (versetele 20‑22). El L‑a slăvit pe Dumnezeu potrivit cu ceea ce era El. Acest lucru însă n‑a fost scris doar pentru el, ci aceeaşi credinţă ne va fi şi nouă socotită ca dreptate – credinţa în Dumnezeu care L‑a înviat pe Isus dintre cei morţi. Nu avem aici credinţa în Isus, ci în Acela care a intervenit cu putere în sfera morţii, unde Isus zăcea din pricina păcatelor noastre, şi L‑a scos de acolo prin puterea Sa, putere care a reprezentat acţiunea în forţă a dragostei lui Dumnezeu, care L‑a scos de sub toate consecinţele păcatelor noastre, după ce suferise deja toată pedeapsa pentru ele. Astfel, crezând în Dumnezeul care a făcut aceasta, beneficiem de întreaga întindere a lucrării Sale, de harul şi de puterea demonstrate în ea; şi Îl cunoaştem astfel pe Dumnezeu. Dumnezeul nostru este Dumnezeul care a făcut acest lucru. El Însuşi L‑a înviat pe Isus dintre cei morţi, care a fost dat pentru greşelile noastre şi care a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Păcatele noastre fuseseră deja asupra Lui. Intervenţia activă a lui Dumnezeu L‑a eliberat din moartea în care intrase din pricină că le purtase. Nu este doar o înviere a morţilor, ci dintre cei morţi – intervenţia lui Dumnezeu în dreptate pentru a‑L aduce înapoi pe Acela care‑L slăvise. Crezând într‑un aşa Dumnezeu, înţelegem că El Însuşi este Acela care, înviindu‑L pe Hristos dintre cei morţi, ne‑a eliberat de toate consecinţele păcatelor noastre; fiindcă El L‑a adus înapoi cu o putere eliberatoare pe Acela care S‑a supus acestor consecinţe de dragul nostru.

Capitolul 5

Pacea cu Dumnezeu; diferenţa dintre credinţa lui Avraam şi cea a noastră

Astfel, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu. Remarcaţi aici de asemenea diferenţa dintre credinţa lui Avraam şi cea a noastră. El a crezut că Dumnezeu poate împlini ceea ce a promis. Noi suntem chemaţi să credem ceea ce El a împlinit deja. Credinţa în cuvântul lui Dumnezeu, credinţa în puterea Lui manifestată în înviere, este cea care ne‑a înălţat deasupra tuturor efectelor păcatelor noastre[55]. Ea se odihneşte pe puterea lui Dumnezeu care a lucrat această eliberare pentru noi şi care ne‑a îndreptăţit. Hristos a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră[56].

Efectul acestor adevăruri glorioase primite prin credinţă: ne bucurăm de favoarea lui Dumnezeu

Apostolul stabilise deja marile principii. El se ocupă acum de sursa şi de aplicaţia lor (adică de aplicaţia lor la starea sufletului, cu acţiune asupra simţămintelor lui). Ne aşază înainte efectul acestor adevăruri atunci când sunt primite prin credinţă, prin puterea Duhului Sfânt. Lucrarea este săvârşită, credinciosul beneficiază de ea şi este îndreptăţit. Fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, ne aflăm într‑o poziţie de har şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Credem într‑un Dumnezeu care a intervenit cu putere pentru a‑L învia pe Hristos dintre cei morţi, după ce El ne‑a purtat greşelile, şi care, odată înviat, este martorul veşnic că păcatele noastre sunt înlăturate şi că singurul Dumnezeu adevărat este Cel care a făcut lucrul acesta în dragoste. Ca urmare, am pace cu El; toate păcatele mele sunt şterse – anulate – prin lucrarea lui Hristos; inima mea, despovărată de acum, Îl cunoaşte pe Dumnezeul Mântuitor. Mă aflu în prezent în această stare de har, sau de favoare, care este mai de preţ decât viaţa. Prin Hristos, intrat fiind în prezenţa Lui, mă bucur încă de pe acum de favoarea Sa, într‑o stare de har prezentă. Toate roadele omului vechi sunt îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu prin moartea lui Hristos. Nu se mai poate pune problema păcatelor mele între mine şi Dumnezeu. El nu are nimic să‑mi impute – totul a fost rezolvat în moartea şi în învierea lui Hristos. Acum sunt în prezenţa Lui şi mă bucur de favoarea Sa. Harul este cel care caracterizează relaţia mea prezentă cu Dumnezeu. Mai mult, acum mă bucur în nădejdea gloriei lui Dumnezeu, păcatele mele fiind îndepărtate conform cerinţelor acestei glorii şi Hristos fiind înviat dintre cei morţi, după ce a satisfăcut toată această glorie. Aceasta este o nădejde deplină şi bine întemeiată, care îmi dă certitudinea că voi fi primit în această glorie, fără a mi se refuza vreodată accesul la ea. Totul este în legătură cu Dumnezeu Însuşi şi în conformitate cu perfecţiunile Lui; favoarea de care mă bucur este favoarea lui Dumnezeu, şi mă bucur şi în nădejdea slavei Lui. Totul ţine de puterea Lui desfăşurată în înviere: pacea cu Dumnezeu care este deja stabilită, apoi favoarea Lui prezentă şi, în al treilea rând, nădejdea slavei.

Îndreptăţirea şi pacea: două lucruri distincte; eficacitatea harului lui Dumnezeu

Remarcaţi aici că îndreptăţirea nu este acelaşi lucru cu pacea. „Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace“. Îndreptăţirea reprezintă starea mea reală înaintea lui Dumnezeu, în virtutea lucrării lui Hristos, a morţii şi a învierii Lui. Credinţa, cunoscându‑L astfel pe Dumnezeu, are pace cu El; însă acesta este un rezultat al îndreptăţirii, la fel ca faptul că ne bucurăm în prezent de harul în care ne aflăm. Credinţa crede în Dumnezeul care a făcut acest lucru şi care – exercitându‑Şi puterea în dragoste şi în dreptate – L‑a înviat dintre cei morţi pe Acela care a purtat păcatele mele, după ce le‑a îndepărtat complet şi L‑a proslăvit pe Dumnezeu prin acest lucru. De asemenea, pe acelaşi temei, „prin El“, avem intrare în deplina favoare a lui Dumnezeu în care stăm. Şi care este rezultatul? Este gloria; ne bucurăm în nădejdea gloriei lui Dumnezeu. Dumnezeu este izvorul şi împlinitorul tuturor acestor lucruri. Este evanghelia lui Dumnezeu, puterea Lui în mântuire, dreptatea lui Dumnezeu, şi în slava Lui suntem introduşi în nădejde. În ce ne priveşte, astfel se prezintă eficacitatea acestui har: este pace, har sau favoare, glorie. Putem spune: „Avem totul: trecutul, prezentul şi viitorul sunt rezolvate“.

Bucurie şi glorie în necaz

Totuşi, avem chiar mai mult decât atât. Întâi, experienţa practică. Aici pe pământ trecem prin necazuri; însă ne bucurăm în ele, căci ne exersează inima, ne detaşează de această lume, ne supun voinţa, înlătură lucrurile naturale ale inimii şi o purifică de acele lucruri care ne întunecă nădejdea, ca astfel să ne alipim tot mai mult de Dumnezeu în toate lucrurile; lucruri care, la urma urmei, sunt în totul dirijate de Acela a Cărui credincioşie şi al Cărui har lucrează toate acestea pentru noi. Învăţăm mai bine că scena în care ne mişcăm este trecătoare şi schimbătoare, şi este doar un loc al încercării, nu adevărata noastră sferă de viaţă. Astfel că nădejdea, întemeiată pe lucrarea lui Hristos, devine mai clară, mai eliberată de amestecul cu ceea ce ţine de om aici jos; discernem mai clar lucrurile care sunt nevăzute şi veşnice, iar legăturile sufletului cu perspectiva dinaintea noastră sunt mai complete şi mai totale. Experienţa, care poate să descurajeze firea, lucrează nădejde, deoarece, orice s‑ar întâmpla, noi avem cheia tuturor lucrurilor, fiindcă dragostea lui Dumnezeu care ne‑a dăruit această nădejde, făcută mai limpede prin aceste experienţe, este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne‑a fost dat, care este Dumnezeul dragostei care locuieşte în noi.

Ceea ce Dumnezeu a făcut în afara noastră

Nu este mai puţin adevărat însă că, în timp ce ne oferă această temelie interioară a bucuriei, Duhul Sfânt este atent s‑o pună în legătură cu Dumnezeu şi cu ceea ce El a făcut în afara noastră, pe când eram noi încă păcătoşi, pentru ca astfel sufletul să fie întemeiat pe ceea ce este în El, nu pe ceea ce este în noi înşine. Această dragoste este în noi, într‑adevăr; ea explică cu delicateţe totul; însă dragostea aflată acolo prin prezenţa Duhului Sfânt este dragostea lui Dumnezeu, dovedită prin faptul că pe vremea când noi eram lipsiţi de orice putere, la timpul cuvenit, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi. Timpul cuvenit a fost atunci când omul fusese dovedit a fi nelegiuit şi fără puterea de a ieşi din această stare, măcar că Dumnezeu, sub lege, îi arăta calea. Omul se poate devota atunci când are un motiv adecvat; Dumnezeu Şi‑a arătat dragostea care Îi era caracteristică Lui[57], prin aceea că, atunci când nu exista în noi niciun motiv pentru El ca să ne iubească, când nu eram altceva decât nişte păcătoşi, Hristos a murit pentru noi! Sursa a fost în El Însuşi sau mai degrabă a fost El Însuşi. Ce bucurie să ştim că avem toate aceste lucruri de la El şi că motivul este în El!

Dragostea lui Dumnezeu cu privire la trecutul, prezentul şi viitorul nostru

Deci, dacă Dumnezeu ne‑a împăcat cu Sine potrivit dorinţei inimii Lui, pe când Îi eram vrăjmaşi, cu atât mai mult acum, că suntem îndreptăţiţi, va duce totul până la capăt şi vom fi mântuiţi de mânie prin Hristos. Prin urmare, Pavel adaugă, vorbind despre mijloace, „Dacă am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său“, adică prin ceea ce a fost, dacă am putea spune aşa, slăbiciunea Sa, „cu mult mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui“, prin acea energie în care El trăieşte în veci. Astfel, dragostea lui Dumnezeu face pace cu privire la ceea ce noi am fost şi ne dă siguranţa în ce priveşte viitorul, făcându‑ne cu totul fericiţi în prezent. Toate aceste binecuvântări ne sunt asigurate numai prin ceea ce este Dumnezeu. El este dragoste – este plin de grijă pentru noi, plin de înţelepciune.

Al doilea „nu numai“

Mai există însă un al doilea „nu numai“, după ce starea noastră (pace, har şi slavă – ce părea o completă mântuire, şi este completă) a fost stabilită. „Nu numai“ că ne lăudăm în necazuri, dar ne lăudăm şi în Dumnezeu. Ne glorificăm în El. Aceasta este cea de‑a doua parte a binecuvântatei experienţe creştine, a bucuriei care rezultă din cunoaşterea dragostei lui Dumnezeu în Hristos şi a împăcării noastre cu El. Prima parte este că mă laud în necazuri din pricina efectului lor, cunoscând dragostea divină. Cea de‑a doua este dragostea lui Dumnezeu Însuşi în mine, dragoste care nu şi‑a avut motivul decât în El, şi despre care a dat o dovadă completă printr‑o lucrare săvârşită cu totul în afara noastră. Cunoscând‑o, ne lăudăm nu numai în mântuirea noastră sau în necazuri, ci, cunoscând un astfel de Dumnezeu Mântuitor (un Dumnezeu care L‑a înviat pe Isus dintre cei morţi şi ne‑a mântuit în dragostea Sa), ne lăudăm în El. Este cea mai înaltă bucurie pe care o putem avea.

Lucrarea glorioasă a lui Hristos; păcatul şi starea prezentă a omului

Astfel se încheie această secţiune a epistolei în care, prin ispăşirea făcută de Hristos, îndepărtarea păcatelor noastre şi dragostea lui Dumnezeu Însuşi au fost pe deplin revelate şi demonstrate. Pacea, harul, nădejdea slavei, toate au fost făcute posibile prin dragostea pură a lui Dumnezeu manifestată în moartea lui Hristos pentru cei păcătoşi. Totul este de la Dumnezeu şi, prin urmare, este perfect. Nu este o chestiune de experienţă, oricâtă bucurie ar decurge din ea, ci este vorba de lucrarea lui Dumnezeu Însuşi, pornită din Sine Însuşi, descoperindu‑Se astfel în esenţa Lui. Până la acest punct a fost tratată problema păcatelor şi a vinei personale. Acum urmează păcatul şi starea rasei umane. Favoarea completă a lui Dumnezeu faţă de noi a fost evidenţiată într‑un chip minunat, începând cu noi ca păcătoşi şi mergând până la lauda noastră în Dumnezeu.

După ce ne‑au fost prezentate temelia şi izvorul mântuirii noastre – totul bazându‑se pe Dumnezeu, prin moartea lui Hristos, care a avut de‑a face cu aceia care nu erau altceva decât nişte păcătoşi lipsiţi de orice putere – chestiunea păcatelor noastre, acea chestiune care privea faptul că fiecare om trebuia să fie judecat potrivit cu ceea ce făcuse, nu mai este adusă în discuţie. Fără lege, sau sub ea, toţi erau păcătoşi; o ispăşire (sau un scaun de îndurare) a fost pregătită prin sângele preţios al lui Hristos, s‑a făcut pace pentru cel vinovat, iar Dumnezeu a fost descoperit în dragoste. Acest lucru însă ne duce mai departe. Este vorba de Dumnezeu şi de om aşa cum este el în prezent: păcătos. Acum se vorbeşte despre starea omului; iudeul nu avea niciun privilegiu aici, nu avea nimic cu care să se laude. El nu putea spune: păcatul a venit prin noi şi prin legea dată nouă. Este vorba acum de om, de păcat şi de har. Apostolul abordează această problemă fundamentală şi esenţială – nu păcatele şi vina care aduceau judecata dacă nu exista pocăinţă, ci starea prezentă a omului.

Starea rasei umane, nu doar faptele indivizilor

Omul nu se poate lăuda cu nimic, nici în privinţa faptelor sale, nici a stării în care se găseşte. Dumnezeul harului Se află înaintea ochilor noştri, acţionând cu privire la păcat atunci când nu exista nimic altceva afară de păcat; iar după ce legea a fost introdusă, ea nu a făcut altceva decât să agraveze starea de lucruri, din cauza încălcării ei. Păcatul a venit printr‑un singur om, iar prin păcat, moartea. Acest lucru ne conduce către starea rasei umane, nu doar către faptele indivizilor. Această stare se caracterizează prin depărtarea de Dumnezeu şi printr‑o natură rea. Toţi oamenii sunt la fel în această privinţă, deşi cu siguranţă fiecare a adăugat la această stare propria vină şi propriile păcate. Păcatul a venit prin unul singur, iar prin păcat, moartea. Şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit. Pentru că păcatul era în lume şi înainte de lege. Nici legea însă nu a adăugat ceva în avantajul omului; ea i‑a imputat[58] păcatul prin faptul că i‑a dat cunoştinţa lui şi apoi l‑a interzis. Totuşi, deşi nu existase nicio imputare (ţinere în seamă) potrivit cu cârmuirea lui Dumnezeu, în virtutea unei reguli impuse şi cunoscute, moartea a domnit – o dovadă constantă a păcatului (mai mult, istoria din Geneza făcea acest lucru incontestabil, chiar pentru iudei) – peste cei care nu încălcaseră un legământ bazat pe o poruncă dată, aşa cum făcuse Adam[59]; iar cu iudeii s‑a întâmplat la fel, după ce a fost dată legea. Oamenii, între Adam şi Moise, atunci când nu a existat o poruncă concretă sau o lege, aşa cum a fost înainte şi după acest interval, au murit şi ei – păcatul domnea.

Cei doi capi de rasă umană

Trebuie să observăm că, de la începutul versetului 12 şi până la începutul versetului 17, este o paranteză în care, ca şi în alte cazuri similare, este dezvoltată ideea care tocmai a fost prezentată. În această paranteză, apostolul, după ce l‑a prezentat pe Adam ca pe imaginea Celui ce avea să vină (Hristos), argumentează faptul că natura darului nu poate fi inferioară celei a răului. Dacă păcatul primului om nu a fost limitat în efectele lui la cel care l‑a comis, ci s‑a extins către toţi cei care, ca rasă, au fost legaţi de el, cu mult mai mult harul care este prin Unul singur, Isus Hristos, nu se limitează la El, ci de asemenea îi cuprinde pe cei în legătură cu El. O singură greşeală a adus moartea, însă harul iartă o mulţime de greşeli. Ca efect al păcatului, moartea a domnit; însă, prin har, nu numai viaţa va domni, ci şi noi vom domni în viaţă prin acel Unul singur, potrivit cu belşugul de har.

În versetul 18, argumentul general este reluat într‑un mod foarte abstract. „Cum printr‑o singură greşeală“, spune el, „a venit condamnarea peste toţi oamenii, tot aşa, printr‑o singură faptă de dreptate a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii“. Acesta este scopul acţiunii în sine. Acum urmează aplicaţia: căci după cum prin neascultarea unui (singur) om, mulţi sunt făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea unuia (singur), mulţi sunt făcuţi drepţi. Este acelaşi gând că fapta unuia nu este limitată, în ce priveşte efectele, la graniţele propriei lui persoane. Ea afectează pe mulţi alţii, aducându‑i sub consecinţele ei. Este spus „către toţi“ (versetul 18) atunci când se vorbeşte de întinderea potenţială a acţiunii, şi „cei mulţi“ (versetul 19), atunci când este vorba de efectul definitiv cu privire la oameni; adică „cei mulţi“ care sunt conectaţi (puşi în legătură) cu cel ce a făcut fapta[60].

Neascultarea lui Adam; păcatele şi păcatul – două lucruri distincte; domnia păcatului şi cea a harului

Aceasta deci este o chestiune separată de lege, cu toate că legea poate agrava răul. Este vorba de efectele faptei lui Adam şi a celei a lui Hristos, nu de purtarea indivizilor, la care în mod evident face referire legea. Prin neascultarea unuia singur, cei mulţi (toţi oamenii) au fost făcuţi păcătoşi, nu prin propriile lor păcate. Fiecare îşi are păcatele lui, însă aici este vorba de o stare de păcat comună tuturor. Atunci, la ce folosea legea? Ea a apărut ca ceva adăugat, având rolul de a înmulţi greşeala[61]. Însă nu numai unde greşeala s‑a înmulţit, ci unde păcatul s‑a înmulţit – căci sub lege şi fără lege el s‑a înmulţit – harul s‑a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit prin moarte, tot aşa şi harul să stăpânească prin dreptate, dând viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru. Dacă în locul unde domneşte păcatul ar fi domnit dreptatea, rezultatul ar fi fost condamnarea întregii lumi. Harul este cel care domneşte – dragostea suverană a lui Dumnezeu. Dreptatea se află la acelaşi nivel cu răul, atunci când are de‑a face cu el, din simplul motiv că este dreptate; însă Dumnezeu este deasupra răului şi acţionează – şi poate face aceasta, are dreptul de a acţiona – potrivit cu propria Lui natură; iar El este dragoste. Înseamnă că El aprobă nedreptatea şi păcatul? Nu! În dragostea Lui, El aduce împlinirea dreptăţii divine prin Isus Hristos. Dumnezeu a împlinit în El acea dreptate divină prin faptul că L‑a înviat şi L‑a aşezat la dreapta Lui. Aceasta însă s‑a întâmplat în virtutea unei lucrări săvârşite pentru noi, în care El L‑a proslăvit pe Dumnezeu. Astfel, El este dreptatea noastră, iar noi, dreptatea lui Dumnezeu în El. Dragostea este aceea care – îmbrăcând caracterul de har atunci când este vorba de păcat – domneşte şi oferă viaţa veşnică, deasupra morţii şi dincolo de puterea ei, viaţă care vine de sus şi care urcă din nou acolo; iar totul se desfăşoară în dreptate divină şi în legătură cu această dreptate, înălţată şi manifestată prin lucrarea lui Isus Hristos, Cel în care avem această viaţă. Dacă harul domneşte, atunci Dumnezeu domneşte. Natura Lui cere însă ca dreptatea să fie menţinută. Dar ea este mai mult decât menţinută potrivit cu măsura cerinţei pe care Dumnezeu o impunea omului. Hristos a fost cu siguranţă perfect ca Om; însă El L‑a proslăvit în totul pe Dumnezeu şi, fiind înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, Dumnezeu Şi‑a proslăvit dreptatea aşezându‑L la dreapta Sa, tot aşa cum Îşi proslăvise dragostea prin faptul că L‑a dat pentru noi. Acum dreptatea este oferită în har celor ce nu au nici pic de dreptate – oferită în Isus, care prin lucrarea Sa a pus temelia ei prin faptul că L‑a proslăvit pe Dumnezeu cu privire la păcat, acolo la cruce unde, în această privinţă, a fost pus în evidenţă tot ceea ce înseamnă Dumnezeu.

Dumnezeu glorificat; harul îl socoteşte pe păcătos drept şi îl introduce în gloria lui Hristos

Împlinirea legii ar fi reprezentat dreptatea omului; el s‑ar fi putut slăvi cu ea. Hristos L‑a slăvit pe Dumnezeu – un lucru cu deosebită greutate în ce priveşte dreptatea, care o pune într‑o legătură completă cu gloria. Iar harul face parte de dreptate celui păcătos prin imputare (socotire), socotindu‑l drept şi aducându‑l în slava pe care Hristos a câştigat‑o prin lucrarea Sa – slava în care El era ca Fiu înainte de întemeierea lumii.

Capitolul 6

Morţi faţă de păcat şi îngropaţi împreună cu Hristos prin botez

Dar, din nefericire, perversitatea cărnii poate găsi ocazie pentru păcatul pe care îl iubeşte, chiar şi în această slăvită răscumpărare împlinită prin har, care pune dreptatea lui Dumnezeu şi persoana ultimului Adam în locul păcatului şi a persoanei primului. Dacă prin ascultarea Unuia singur am fost făcuţi drepţi şi fiindcă harul s‑a înmulţit, atunci să păcătuim, ca să se înmulţească harul, căci aceasta nu va afecta dreptatea, ci doar va proslăvi acest belşug de har. Este aceasta învăţătura apostolului? Sau o consecinţă legitimă a ei? Nicidecum! Învăţătura este că noi suntem aduşi în prezenţa lui Dumnezeu prin moarte, în virtutea lucrării pe care Hristos a împlinit‑o şi prin faptul că avem parte în această moarte. Putem trăi în păcatul faţă de care am murit? Ar însemna să ne contrazicem singuri. Nu, ci, fiind botezat pentru (către) Hristos (în numele Lui, ca să am parte cu El, potrivit cu adevărul conţinut în descoperirea pe care o avem despre El), sunt botezat pentru (către) a avea parte în moartea Lui, căci prin aceasta posed dreptatea în care El este înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, şi eu în El. Însă El a murit pentru păcat. A sfârşit‑o cu el pentru totdeauna. Când a murit, El, Cel care n‑a cunoscut păcatul, a ieşit din starea caracterizată de carne şi sânge, căreia în noi îi era ataşat păcatul şi în care noi ne aflam ca păcătoşi; în această stare, separată însă de păcat, Cel fără păcat, în asemănarea cărnii păcătoase şi ca jertfă pentru păcat, a fost făcut păcat pentru noi[62]. Prin urmare, noi am fost îngropaţi cu El prin botezul pentru moarte (versetul 4), intrând în ea prin botezul care o reprezintă, cu scopul ca, aşa cum Hristos a fost înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, noi să umblăm în înnoire de viaţă. Într‑un cuvânt, beneficiez de această dreptate divină şi perfectă prin faptul că am parte de moartea faţă de păcat; prin urmare, este imposibil să trăiesc în el. Aici nu se vorbeşte despre îndatorire, ci despre natura lucrului în sine. Nu pot muri faţă de un lucru, ca să trăiesc în el. Învăţătura însăşi respinge ca pe un nonsens absolut acest argument al cărnii, care sub pretenţia dreptăţii nu recunoaşte nevoia noastră de har[63].

Învierea lui Hristos; caracterul vieţii noi prin El

Caracterul acestei vieţi noi, în care ne‑a adus învierea lui Hristos, este prezentat aici într‑un fel izbitor. Hristos Îl proslăvise în mod desăvârşit pe Dumnezeu prin moartea Sa; de asemenea, chiar în evenimentul morţii, El a fost Fiul Dumnezeului celui viu. Deci nu numai că El nu a putut fi ţinut de moarte din pricina a ceea ce reprezenta Persoana Lui, dar învierea Sa a fost de asemenea o necesitate a slavei lui Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu a fost obligat, ca să zicem aşa, de însăşi slava Lui să facă acest lucru (să‑L învie pe Hristos), exact aşa cum Hristos proslăvise totul: dreptatea Lui, dragostea Lui, adevărul Lui şi puterea Lui. Slava Sa cerea ca Cel care fusese credincios să nu fie stăpânit de moarte, în timp ce calitatea Lui de Tată nu putea îngădui ca Fiul să rămână în robia plăţii păcatului şi a puterii vrăjmaşului. Strălucirea slavei lui Dumnezeu în om a fost, ca să zicem aşa, datoria lui Dumnezeu faţă de Hristos şi de asemenea cerinţa slavei Sale ca Dumnezeu şi Tată. Hristos a fost înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui. A fost implicat aici tot ceea ce reprezintă Tatăl, care a intervenit pentru a‑I oferi lui Isus triumful învierii, al biruinţei asupra morţii, conferind astfel actului învierii strălucirea propriei Sale slave. După ce am intrat în această nouă poziţie, acesta este modelul – caracterul – acestei vieţi pe care o trăim înaintea lui Dumnezeu[64].

Fără această manifestare în Hristos, Dumnezeu, deşi dăduse mărturii despre puterea şi bunătatea Lui, ar fi rămas acoperit de văl şi ascuns. În Hristos cel proslăvit acum, Centrul tuturor planurilor lui Dumnezeu, putem privi slava Domnului cu faţa descoperită, iar orice gură a celor ai Lui mărturiseşte că El este Domn spre slava lui Dumnezeu şi Tatăl.

Viaţa noastră trebuie să fie reflectarea practică a acestei slave a Domnului din cer. Puterea care ne aduce în unire cu El în acest loc, şi care lucrează în noi, este arătată la sfârşitul primului capitol din Efeseni. Acolo însă se introduce învierea noastră cu Hristos. Aici este vorba de învierea lui Hristos, de doctrina despre ea, de ea în sine însăşi şi de consecinţele şi aportul ei moral în ce priveşte trăirea individuală pe acest pământ, cu privire la relaţia credinciosului, ca persoană responsabilă, cu Dumnezeu. Este o viaţă cu totul nouă. Noi suntem vii pentru Dumnezeu prin El.

Învierea este consecinţa morţii împreună cu Hristos

Identificaţi fiind astfel cu El în asemănarea morţii Sale, vom intra de asemenea şi în cea a învierii Lui. Vedem aici că învierea este o consecinţă pe care apostolul o deduce ca pe un fapt, nu ca pe o participare mistică în lucrul respectiv; ştiind acest lucru mai întâi (care reprezintă temelia pentru tot), anume că omul nostru cel vechi este răstignit cu Hristos, astfel încât trupul păcatului să fie nimicit, ca să nu mai fim robiţi păcatului. El priveşte totalitatea şi sistemul păcatului într‑un om ca pe un trup ce este anihilat prin moarte; voinţa lui este judecată şi nu mai are stăpânire peste noi. Căci cine a murit este eliberat[65] de păcat. Păcatul nu‑i mai poate fi imputat ca un lucru care există într‑un om viu şi responsabil. Prin urmare, fiind astfel morţi împreună cu Hristos – în ce priveşte mărturisirea, prin botez; în ce priveşte realitatea, prin faptul că Îl avem ca viaţă pe Cel care a murit – credem că vom şi trăi împreună cu El; noi aparţinem celeilalte lumi, acolo unde El trăieşte în înviere. Avem parte de energia vieţii în care El trăieşte; credem aceasta, ştiind că Hristos, fiind înviat dintre cei morţi, nu mai moare. Biruinţa Lui asupra morţii este completă şi finală; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Acesta este motivul pentru care noi suntem siguri că vom fi înviaţi, anume biruinţa Sa completă asupra morţii, moarte în care El a intrat în har pentru noi. Prin credinţă noi am intrat în ea împreună cu El, avându‑ne partea în ea potrivit cu a Lui. Puterea vieţii de dragoste a fost aceea care L‑a dus acolo. Murind, El a murit pentru (faţă de) păcat. A ales să coboare chiar în moarte pentru a putea satisface slava lui Dumnezeu. Până la moarte, şi chiar în moarte, El a avut de‑a face cu păcatul – deşi aşa ceva nu a existat în El – şi cu ispita; însă la cruce a terminat cu el pentru totdeauna. Noi murim faţă de păcat participând în moartea Sa. Consecinţa – prin slava Tatălui – este învierea. Acum deci, „în ce a murit, el a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna; iar în ce trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu“.

Vii pentru Dumnezeu prin Cel care a înviat

Astfel El nu mai are nimic de‑a face cu păcatul. El trăieşte fără ca viaţa Lui să facă referire la altceva, decât la Dumnezeu. În ce trăieşte, viaţa Sa este în relaţie doar cu Dumnezeu[66]. Prin urmare, şi noi trebuie să ne socotim – fiindcă este prin credinţă! – morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, neavând niciun alt obiect în viaţă decât Dumnezeu, în Hristos Isus. Trebuie să mă consider mort, am dreptul să fac aşa, fiindcă Hristos a murit pentru mine. Şi, fiind acum viu pentru totdeauna faţă de Dumnezeu, trebuie să mă consider ca ieşit, prin viaţa pe care o trăiesc prin El, din păcatul faţă de care am murit. Fiindcă Acesta este Hristosul pe care eu Îl cunosc, nu un Hristos viu pe acest pământ şi în legătură cu mine potrivit naturii în care trăiesc aici. În această natură sunt dovedit a fi păcătos şi incapabil de o relaţie adevărată cu El. Hristos a murit pentru mine ieşind din viaţa pe care a trăit‑o pe acest pământ şi a intrat, prin înviere, într‑o stare nouă de viaţă, aflată în afara celei dintâi. În acea stare nouă Îl cunosc acum, şi nu‑L pot cunoaşte astfel decât fiind credincios. Am parte în moarte şi în viaţă prin Acela care este înviat. Beneficiez de îndreptăţire prin credinţă, acea îndreptăţire care vine în urma faptului că am parte cu Hristos mort şi înviat, fiind deci prin credinţă mort faţă de păcat.

A te socoti mort şi consecinţele acestui fapt

În aceasta constă diferenţa esenţială cuprinsă în această parte a epistolei. Nu că Hristos Şi‑a vărsat sângele pentru păcatele noastre, ci că am murit împreună cu El. Există un sfârşit, pentru credinţă, al stării şi poziţiei noastre în carne. Hristosul care a devenit viaţa noastră a murit şi, fiind vii prin El, ceea ce El a realizat ne aparţine nouă; deci trebuie să accept că şi eu am murit. Mă socotesc mort[67]. Apostolul trage apoi concluzia evidentă: „Deci păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor“. Nu mai oferiţi mădularele voastre ca unelte ale păcatului faţă de care sunteţi morţi prin Hristos, ci, ca vii din morţi, daţi mădularele voastre ca unelte ale dreptăţii lui Dumnezeu faţă de care sunteţi vii. Trupul constituie acum doar unealta vieţii divine, iar noi suntem liberi să‑l folosim ca atare. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra noastră, deoarece nu suntem sub lege, ci sub har. Aici nu este vorba de principiu, ci de putere. În principiu suntem morţi faţă de păcat, potrivit credinţei; în practică el nu are nicio putere asupra noastră. Observaţi de asemenea că izvorul puterii practice de a birui păcatul nu se află în lege, ci în har.

Dreptatea practică; eliberaţi de păcat şi făcuţi robi ai lui Dumnezeu

Acum este adevărat că, nemaifiind sub lege, regula sub care ne aflăm nu mai este cea a imputării păcatului, ci a neimputării lui. Este acesta un motiv ca să păcătuim? Nu! În spatele acestor lucruri există o realitate. Noi suntem robi lucrului de care ascultăm. Păcatul conduce la moarte; ascultarea, la dreptate practică. Beneficiem acum de principiul mai larg al unei noi naturi şi al harului, nu de aplicarea unei reguli exterioare la o natură care nu era, şi nu putea fi, supusă ei. Iar acum romanii, care se aflaseră în acea stare, dădeau mărturie despre justeţea argumentului apostolului prin faptul că umblau în adevăr. Eliberaţi de sclavia păcatului, ei deveniseră (ca să folosim limbajul omenesc) sclavi ai dreptăţii, iar acest lucru nu se termina aici; dreptatea practică se desfăşura prin punerea deoparte a întregii lor fiinţe pentru Dumnezeu, înaintând tot mereu în înţelegerea acestui act. Ei erau ascultători în diverse lucruri, însă roada era sfinţirea, o capacitate spirituală prin care erau separaţi de rău către o tot mai profundă cunoaştere a lui Dumnezeu[68]. Păcatul nu producea nicio roadă de acest gen, ci se sfârşea cu moartea; însă acum, fiind eliberaţi de el şi devenind robi ai lui Dumnezeu – adevărata dreptate a ascultării, ca cea a lui Hristos Însuşi – ei aveau ca rod sfinţenia, iar ca sfârşit, viaţa veşnică. Căci plata păcatului era moartea, însă darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru. Această viaţă însemna trăirea pentru Dumnezeu, iar aşa ceva nu poate însemna păcat; totuşi înseamnă har. Aici apostolul, al cărui subiect este dreptatea juridică înaintea lui Dumnezeu, se apropie de felul în care apostolul Ioan prezintă lucrurile şi îşi leagă doctrina de cea din prima epistolă a acestuia, care se ocupă acolo de învăţătura despre ispăşire şi acceptare când vorbeşte despre comunicarea vieţii. Apelul este cu totul minunat pentru un om eliberat cu adevărat, care se bucură de acea libertate a harului, fiind mort faţă de păcat. El este complet pus în libertate prin moarte. Cui i se va da rob acum? Căci acum este liber; se va da el rob păcatului? Apelul este cu adevărat nobil[69].

Capitolul 7

Poziţia credinciosului cu privire la lege

Am privit la efectul morţii şi învierii lui Hristos în ce priveşte îndreptăţirea şi viaţa practică. În prima parte a epistolei (până la capitolul 5.11), este prezentată moartea Lui pentru păcatele noastre. De la capitolul 5.12, ca urmare a faptului că El a murit, noi ne socotim morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu prin El. Starea noastră sub cei doi capi de rasă, Adam şi Hristos, a fost deja discutată. A mai rămas încă un punct pe care apostolul să‑l trateze: efectul acestei învăţături din urmă asupra chestiunii legii. Creştinul, sau mai bine zis credinciosul, are parte în Hristos ca într‑un Hristos care a murit, şi trăieşte pentru Dumnezeu, Hristos fiind înviat dintre cei morţi de către El. Care este forţa acestui adevăr în ce priveşte legea (căci legea are putere asupra omului doar atât timp cât acesta trăieşte)? Fiind mort, ea nu mai are nicio putere asupra lui. Aceasta este poziţia noastră vizavi de lege. Slăbeşte acest lucru autoritatea ei? Nu! Căci noi spunem că Hristos a murit, deci şi cu noi s‑a întâmplat la fel; însă legea nu mai are nicio aplicaţie cu privire la cineva care este mort.

Legătura căsătoriei folosită ca exemplu; cei doi soţi

Pentru a pune în lumină efectul acestui adevăr, apostolul foloseşte exemplul regulii existente în căsătorie. Femeia s‑ar numi adulteră dacă ar fi a altuia în timp ce soţul ei trăieşte; dar când soţul ei moare, ea este liberă. Aplicaţia acestei reguli schimbă forma adevărului. Este lucru cert că cineva nu se poate afla sub autoritatea a doi bărbaţi în acelaşi timp. Unul îl exclude pe celălalt. Legea şi Hristos înviat nu pot fi asociaţi în autoritatea lor asupra unui suflet. Însă, în cazul nostru, legea nu îşi pierde puterea (adică drepturile ei asupra noastră) prin faptul că ea moare, ci prin faptul că noi murim. Ea domneşte peste noi doar câtă vreme suntem în viaţă. Apostolul începe cu această nimicire a legăturii prin moarte. Soţul a murit, însă, în ce priveşte aplicaţia, legătura este anulată prin moartea noastră. Prin urmare, suntem morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (căci avem de‑a face cu un Hristos înviat după ce a murit), ca să fim ai Aceluia care a înviat dintre cei morţi, ca astfel să aducem roadă pentru Dumnezeu; nu putem aparţine celor doi soţi în acelaşi timp.

Cei morţi cu Hristos sunt morţi faţă de lege

Când eram în carne, adică atunci când eram socotiţi ca umblând în sfera responsabilităţii unui om care trăieşte viaţa naturală, ca fiu al lui Adam, legea era pentru noi regula şi măsura perfectă a acelei responsabilităţi, precum şi reprezentantul autorităţii lui Dumnezeu. Patimile care împingeau la păcat acţionau în firea noastră şi, întâlnind bariera legii, găseau în ea ceva care, opunându‑i‑se rezistenţă, trezea voinţa şi care, de asemenea, punea în lumină, prin chiar interdicţia însăşi, răul pe care carnea îl iubea şi pe care legea îl interzicea; şi astfel aceste patimi lucrau în mădularele noastre pentru a produce roada care aducea moartea. Dar acum credinciosul era în afara sferei de autoritate a legii, ieşit de sub controlul ei[70], fiind mort faţă de ea. A muri sub lege înseamnă automat să fii condamnat. Însă Hristos a fost Acela care a trecut prin această moarte şi a luat condamnarea asupra Lui, în timp ce noi beneficiem de eliberarea de omul cel vechi, care se află în moarte. Omul nostru cel vechi este răstignit împreună cu El, astfel că, a fi morţi faţă de lege înseamnă eliberarea noastră. Ea nu a făcut altceva decât să ne condamne, însă autoritatea ei ia sfârşit odată cu viaţa celui ce s‑a aflat sub această autoritate. Şi, fiind morţi cu Hristos, legea nu‑i mai poate atinge pe cei care au fost sub ea. Noi aparţinem noului soţ, lui Hristos cel înviat, ca astfel să slujim în înnoirea duhului – şi prin Duhul Sfânt[71], aşa cum apostolul va explica mai târziu – nu în robia literei.

Păcatul, legea şi conştiinţa

Aceasta este învăţătura cu privire la poziţia credinciosului faţă de lege. Acum urmează concluziile care pot fi trase din ea. Este deci legea păcat, de vreme ce am fost scoşi de sub autoritatea ei? Nicidecum! Însă ea oferea cunoştinţa păcatului şi îl punea în socoteala celui ce‑l comitea. Căci apostolul spune că n‑ar fi cunoscut că simplul impuls al naturii sale era păcat, dacă legea n‑ar fi spus: „Să nu pofteşti“. Iar porunca a dat ocazie păcatului să atace sufletul. Păcatul, acest principiu rău al naturii noastre[72], folosindu‑se de poruncă pentru a provoca sufletul să comită păcatul interzis, a produs tot felul de pofte. Căci, fără lege, păcatul nu putea împinge sufletul într‑un astfel de conflict, nici nu putea pune asupra lui sentinţa morţii, prin a‑l face răspunzător în conştiinţă pentru păcatul care, fără această lege, n‑ar fi fost cunoscut. Sub lege, pofta a lucrat, făcând inima conştientă de păcat; iar rezultatul a fost moartea la nivel de conştiinţă, fără vreo posibilitate de izbăvire a inimii de sub puterea poftei.

Voinţa omului trezită de către interdicţia legii

Când nu era legea, păcatul nu tulbura aşa de tare voinţa care refuza să se supună înfrânării. Căci o barieră pusă voinţei nu o face pe aceasta decât să se trezească şi să acţioneze. Iar conştienţa păcatului, în prezenţa interdicţiei lui Dumnezeu, nu este altceva decât o conştiinţă sub sentinţa morţii. Astfel că porunca, cea care în esenţă era dată pentru viaţă, a provocat de fapt moartea. „Fă aceasta şi vei trăi“ a devenit moarte, prin faptul că prezenta cerinţele lui Dumnezeu unei naturi păcătoase, a cărei voinţă le respingea, şi unei conştiinţe căreia nu‑i rămânea altceva de făcut decât să accepte dreapta condamnare.

Efectul legii

Un om umblă cu nepăsare, făcându‑şi voia, lipsit de cunoştinţa lui Dumnezeu şi deci de conştienţa păcatului sau a răzvrătirii lui. Vine legea, iar el moare sub judecata ei care interzice tot ceea ce el doreşte. Pofta era un lucru rău, dar ea nu dădea la iveală judecata lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, o ignora. Dar, când a venit legea, păcatul (el este privit aici ca un duşman care atacă pe cineva), ştiind că voinţa se va încăpăţâna şi conştiinţa va acuza, a prins prilejul prin poruncă şi l‑a împins pe om în direcţia contrară legii, omorându‑l, adică punându‑i în conştiinţă (care recunoştea păcatul şi faptul că el este interzis de Dumnezeu) sentinţa morţii. Rezultatul era moartea omului, ca urmare a judecăţii lui Dumnezeu. Legea era deci bună şi sfântă, fiindcă interzicea păcatul, însă făcea acest lucru condamnându‑l pe păcătos.

Păcatul prezentat ca un duşman care caută să ucidă sufletul

Atunci, a fost moartea produsă de ceea ce este bun?[73] Nu, ci păcatul, ca să fie arătat în adevărata lui lumină, a folosit ceea ce este bun pentru a aduce moartea asupra sufletului. Şi astfel, prin poruncă, păcatul s‑a arătat peste măsură de păcătos. În toată această descriere, păcatul este înfăţişat ca o persoană care caută să ucidă sufletul.

Astfel deci se prezintă efectul legii, al primului soţ, ţinând cont de faptul că păcatul există în om. Pentru a înfăţişa acest lucru şi mai clar, apostolul ne comunică înţelegerea sa spirituală a experienţei unui suflet aflat sub lege.

Lipsa puterii pentru a face ceea ce este bine

Trebuie să remarcăm aici că subiectul care se tratează nu este conflictul dintre cele două firi, ci efectul legii, presupunând că voinţa este regenerată şi că legea a obţinut acordul conştiinţei şi constituie obiectul afecţiunilor inimii – o inimă care recunoaşte spiritualitatea legii. Aşa ceva nu înseamnă cunoaşterea harului, nici a lui Hristos Mântuitorul, nici a Duhului[74]. Lucrul important aici nu este condamnarea (deşi legea, într‑adevăr, pune sufletul sub osândă), ci totala lipsă de putere pentru a împlini legea, ca astfel ea să nu ne condamne. Legea este duhovnicească, însă eu, ca om, sunt pământesc (carnal), rob al păcatului, oricare ar fi părerea omului meu dinăuntru, căci nu recunosc ceea ce fac. Ceea ce vreau să fac, nu fac; şi ceea ce urăsc, aceea practic. Astfel, pe de o parte iubind binele, iar de cealaltă urând răul, recunosc că legea este bună. Fac răul nu din pricină că voinţa mea este înclinată către el, căci nu vreau să fac răul pe care îl fac; dimpotrivă, îl urăsc. Păcatul care locuieşte în mine îl comite, căci de fapt în mine (adică în carnea mea – întregul om natural aşa cum este el) nu se află nimic bun, fiindcă chiar dacă există voinţa, nu găsesc deloc calea de a practica binele. Puterea lipseşte cu desăvârşire.

Două principii antagoniste

În versetul 20, apostolul, după ce a oferit aceste explicaţii, pune accentul pe „eu“ şi pe „mine“. „Dacă deci practic ceea ce nu vreau, nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine“. Fiindcă, potrivit omului dinăuntru, îmi găsesc plăcerea în legea lui Dumnezeu. Există însă în mine un alt principiu constant care se luptă împotriva legii minţii mele şi care mă ţine captiv acestei legi a păcatului în mădularele mele. Aşa că, oricare ar fi dorinţele mele, cu cât sunt mai bune, cu atât eu sunt mai nenorocit. Fiind om, şi un astfel de om, nu pot fi altcumva decât nenorocit. Însă, odată ajuns aici, am făcut deja un pas imens.

Răul despre care se vorbeşte aici este răul care se află în natura noastră. Este prezentată de asemenea şi lipsa de putere pentru a scăpa de el. Iertarea păcatelor a fost deja explicată pe deplin. Ceea ce produce tulburare aici este lucrarea prezentă a păcatului, lucrare de care nu putem scăpa. Simţământul acestui lucru este adesea mai dureros decât păcatele trecute, despre care cel credincios poate înţelege că au fost înlăturate prin sângele lui Hristos. Aici însă avem de‑a face cu conştienţa faptului că păcatul se află încă în noi, măcar că‑l urâm, iar chestiunea eliberării este amestecată cu experienţa noastră, cel puţin până când am priceput ce ne învaţă această a doua parte a epistolei, anume să judecăm omul cel vechi ca fiind păcatul, nu noi înşine, şi să ne socotim morţi. Hristos, prin care acum trăim, a murit. Şi, fiindcă El a fost o jertfă pentru păcat, condamnarea noastră este imposibilă, în timp ce păcatul este osândit, iar noi suntem eliberaţi prin „legea Duhului de viaţă“. Aceasta nu este iertare, ci eliberare, păcatul în carne fiind condamnat la cruce.

Eliberarea în Hristos; descoperirea faptului că nu avem nicio putere; harul este singura noastră resursă

Prin harul divin, omul regenerat a învăţat trei lucruri. Mai întâi, el a ajuns să descopere că în el, adică în carnea sa, nu locuieşte nimic bun. Cel de‑al doilea lucru este că a învăţat să facă deosebirea între el însuşi, care vrea să facă ce este bine, şi păcatul care locuieşte în el. Însă, chiar atunci când vrea binele, păcatul este prea puternic pentru el. Cunoscându‑se pe sine, el nu mai caută să se îmbunătăţească în carne, ci să fie eliberat, iar această eliberare o are în Hristos. Puterea vine după aceea. Apoi, cel de‑al treilea lucru, el a ajuns să descopere şi să mărturisească faptul că nu are nicio putere. Atunci el se abandonează pe sine în mâinile altuia. Nu întreabă: Cum aş putea eu?; sau: Cum voi face eu?, ci: Cine mă va elibera? La vremea când noi nu aveam nicio putere, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi. Această lipsă de putere este descoperită acum. Iar la sfârşit găsim har, atunci când harul rămâne singura noastră resursă, în ce priveşte ceea ce suntem în noi înşine şi de asemenea în ceea ce priveşte orice speranţă de ameliorare în noi.

Rezolvarea problemei; eliberarea deja împlinită

Din fericire însă, când ne aruncăm în braţele harului, nu există altceva înaintea noastră decât har. Eliberarea este împlinită prin faptul că nu mai suntem nicidecum vii în carne; am murit faţă de această poziţie şi faţă de lege, care ne ţinea în robie şi condamnare, şi avem de‑acum un alt soţ, pe Hristos care a fost înviat dintre cei morţi. De îndată ce sufletul zbuciumat a strigat: „Cine mă va elibera?“, răspunsul este pregătit: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru“. Răspunsul nu este: El mă va elibera. Eliberarea este deja împlinită. Nu mai urmează decât mulţumirea.

Omul din Romani 7 era într‑o stare nenorocită în conflictul de sub lege, fără să cunoască ce înseamnă răscumpărarea. Însă el a murit în moartea lui Hristos şi a ieşit din sfera naturii care îl făcea să fie în acea stare. El a sfârşit‑o pe deplin cu sine însuşi. Eliberarea lui Dumnezeu este completă. Cele două firi (naturi) sunt încă opuse una alteia, însă eliberarea nu este imperfectă. Această izbăvire lucrată de Dumnezeu, precum şi etapele manifestării ei, sunt dezvoltate în capitolul următor.

Carnea sub lege; sufletul preocupat cu sine însuşi

Vom mai remarca aici că apostolul nu spune: Ştim că legea este duhovnicească, dar noi suntem carnali. Dacă ar fi spus aşa, atunci afirmaţia ar fi fost valabilă pentru creştini ca atare, în starea lor corectă şi normală. Aici însă el vorbeşte despre experienţa personală cu privire la ce înseamnă carnea sub lege, atunci când omul este născut din nou, nu despre starea creştină ca atare înaintea lui Dumnezeu. Observaţi de asemenea că legea este privită din punctul de vedere al cunoştinţei creştine – „ştim“ – atunci când nu mai suntem sub ea şi când suntem astfel capabili să ne dăm seama de toată însemnătatea ei, potrivit cu spiritualitatea celui care judecă şi care de asemenea vede, fiind spiritual, ce înseamnă carnea; deoarece el nu este acum în carne, ci în Duhul[75].

Luat în mod literal, acest pasaj nu reprezintă starea nimănui, ci arată principiile care se opun, rezultatul acestui conflict fiind pus în lumină prin presupunerea experienţei unui om sub lege: voinţa este întotdeauna dreaptă, dar binele nu este niciodată făcut, ci doar răul. Totuşi, în ce priveşte conştiinţa, aceasta este starea practică a oricărui suflet născut din nou aflat sub lege. Să notăm încă un principiu important. Omul din această stare este cu totul preocupat cu el însuşi; el doreşte binele, el nu‑l poate face, el face ceea ce el nu ar vrea să facă. Nu este pomenit nici Hristos şi nici Duhul Sfânt. Creştinul, în starea lui normală, este preocupat cu Hristos. Însă ceea ce se prezintă în acest capitol şapte este rezultatul natural şi necesar al legii, atunci când conştiinţa este trezită şi când voinţa este înnoită; fiindcă voinţa de a face binele este prezentă în el. Dar el se află sub lege, vede spiritualitatea ei, este de acord cu ea, îşi găseşte plăcerea în ea după omul dinăuntru şi totuşi nu poate face ceea ce este bine. Păcatul are stăpânire asupra lui. Simţământul responsabilităţii neîmplinite, precum şi absenţa păcii, fac în mod necesar ca sufletul să se concentreze asupra lui însuşi. Este cu totul preocupat cu sine, cu el însuşi, expresia acestui lucru apărând de aproximativ douăzeci de ori începând cu versetul 14. Este mai bine să fii aşa, decât insensibil. Pacea este absentă din sufletul unui astfel de om.

Această pace se găseşte în altă parte, anume în următorul lucru: când eşti conştient de neputinţa de a face binele înaintea lui Dumnezeu, atunci descoperi că Dumnezeu a făcut pentru noi binele de care avem nevoie. Nu suntem numai iertaţi, ci şi eliberaţi, şi suntem în Hristos, nu ne mai aflăm deloc în carne.

Eliberarea deplină este cunoscută doar atunci când suntem convinşi de lipsa noastră totală de putere

Conflictul merge înainte, opoziţia dintre cele două firi continuă, însă noi Îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos[76]. Remarcaţi aici că eliberarea nu este găsită decât atunci când există deplina convingere cu privire la neputinţa şi nevoia noastră de putere, aşa cum am fost pe deplin convinşi de păcatele noastre. Este mult mai dificil să ajungi la convingerea că eşti neputincios, decât că ai păcătuit. Iar păcatul din natura noastră – perversitatea lui iremediabilă, împotrivirea lui la ce este bine, legea păcatului din mădularele noastre – este cunoscut în gravitatea lui numai prin experimentarea inutilităţii eforturilor noastre de a face binele. Sub lege, inutilitatea acestor eforturi aruncă conştiinţa în tulburare şi în robie şi produce sentimentul că este imposibil ca prin acestea să poţi ajunge plăcut lui Dumnezeu. Sub har eforturile nu sunt inutile, iar natura rea ni se înfăţişează (fie prin părtăşia cu Dumnezeu, fie prin căderi, dacă neglijăm această părtăşie) în toată urâţenia ei, în prezenţa acestui har. Însă în acest capitol experienţa păcatului în carne este prezentată ca fiind dobândită sub lege, pentru ca omul să se cunoască pe sine în această poziţie – să poată realiza ceea ce este el, în ce priveşte firea lui păcătoasă, şi că nu poate reuşi în felul acesta să stea înaintea lui Dumnezeu cu o conştiinţă bună. El este sub autoritatea primului soţ; moartea nu a întrerupt încă această legătură în ce priveşte starea sufletului său.

De ce capitolul 7 este introdus ca o paranteză?

Trebuie acum să ne aducem aminte că această experienţă a sufletului sub lege este introdusă ca o paranteză, pentru a arăta efectul legii, precum şi starea păcătoasă în întâmpinarea căreia vine harul. Subiectul nostru este că cel credincios are parte în moartea lui Hristos şi astfel a murit, iar acum este viu prin Acela care a înviat; că Hristos, intrând prin har în moarte, fiind făcut păcat, a sfârşit pentru totdeauna cu starea în care a avut de‑a face cu păcatul şi moartea, în firea asemănătoare omului păcătos; şi, sfârşind pentru totdeauna cu tot ceea ce era în legătură cu această stare, a intrat prin înviere într‑o nouă ordine de lucruri, într‑o stare nouă înaintea lui Dumnezeu, unde niciunul dintre lucrurile cărora S‑a supus pentru noi nu‑L mai poate atinge, mai presus de păcatul care în noi este conectat cu viaţa noastră naturală şi mai presus de legea care impută acest păcat conştiinţei. Fiind în Hristos, ne aflăm şi noi în această nouă ordine de lucruri.

Capitolul 8

Nicio condamnare; o poziţie nouă în Hristos Isus; puterea unei vieţi noi

„Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus“ (capitolul 8.1). Apostolul nu vorbeşte aici despre eficacitatea sângelui în a înlătura păcatele (deşi, bineînţeles, sângele este esenţial şi constituie baza tuturor celorlalte lucruri), ci despre noua poziţie situată deasupra oricărui lucru pasibil de judecata lui Dumnezeu. Hristos S‑a aflat într‑adevăr sub efectul condamnării în locul nostru; dar, odată înviat, El este înaintea lui Dumnezeu. Se poate pune acolo problema păcatului, a mâniei, a condamnării sau a imputării? Imposibil! Toate acestea au fost rezolvate înainte ca El să ajungă în acest loc şi Se află acolo tocmai pentru că toate au fost rezolvate. Aceasta este poziţia creştinului în Hristos şi, de vreme ce ea se datorează învierii, reprezintă o eliberare reală. Este vorba de puterea vieţii noi, în care Hristos a fost înviat dintre cei morţi şi în care noi trăim în El. Ea reprezintă, ca viaţă a celui credincios, puterea, eficace şi continuă, de aceea numită lege, prin care Hristos a fost înviat dintre cei morţi – legea Duhului de viaţă în Hristos Isus; iar ea m‑a eliberat de legea păcatului şi a morţii care stăpânea până acum în mădularele mele şi care aducea roadă pentru moarte. Ni se prezintă deci legătura noastră cu Hristos în înviere, mărturia puterii vieţii care este în El, iar aceasta prin Duhul Sfânt, care leagă caracteristica de „nicio condamnare“ a poziţiei noastre cu puterea unei vieţi noi, în care nu mai suntem supuşi legii păcatului, fiind morţi faţă de el în moartea Sa; sau faţă de lege, a cărei autoritate de asemenea a încetat pentru cel care a murit, căci ea are putere asupra unui om atâta vreme cât acesta trăieşte. Hristos, purtând blestemul ei, a confirmat‑o pe deplin chiar prin acest lucru. Vedem, la sfârşitul primului capitol din Efeseni, că puterea lui Dumnezeu este cea care eliberează; şi cu siguranţă că aşa trebuie să fie. Este puterea care a lucrat o schimbare glorioasă, care ne‑a introdus în creaţia cea nouă.

Eliberarea este o lucrare divină cunoscută prin credinţă

Această eliberare de legea păcatului şi a morţii nu este doar o experienţă (ea va produce experienţe preţioase), ci este o lucrare divină, cunoscută prin credinţa în lucrarea Celui care L‑a înviat pe Hristos dintre cei morţi, cunoscută în toată puterea ei prin împlinirea pe care a avut‑o în Isus, şi de a cărei eficacitate avem parte prin credinţă. Dificultatea de a o primi constă în faptul că experienţa noastră se află în contradicţie cu ea. Faptul că Hristos mi‑a îndepărtat păcatele şi că Dumnezeu Şi‑a arătat dragostea faţă de mine prin acest lucru este o chestiune ce poate fi în mod simplu primită prin credinţă, prin har. Însă afirmaţia că sunt mort este de natură să stârnească o contradicţie cu starea de lucruri din inima mea. Trebuie străbătut procesul din Romani 7 şi înţeles faptul că osândirea păcatului în carne a fost realizată în jertfirea lui Hristos pentru păcat, iar eu sunt viu prin El, judecând păcatul ca pe un lucru distinct (ca fiind un vrăjmaş cu care am de‑a face, nu ca fiind eu însumi). Doar aşa pot avea o pace trainică. Faptul că Hristos mi‑a înlăturat păcatele nu reprezintă întreaga lucrare săvârşită la cruce. Eu trăiesc prin El, Cel care a fost înviat, şi Îl am pe El de acum ca soţ; iar El fiind viaţa mea – adevăratul meu „eu“ – pot spune că am murit fiindcă El a murit. „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2.20). Dacă Hristos trăieşte în mine, atunci am murit, fiindcă El a murit, tot aşa cum cineva, care este luat ca partener într‑o companie, beneficiază de realizările companiei care au avut loc înainte ca el să devină partener. Că aşa stau lucrurile, ne demonstrează versetul 3. Dumnezeu a condamnat păcatul în Hristos; apostolul nu spune că l‑a condamnat în noi. Rezultatul în noi se găseşte în versetul 4. Lucrarea eficientă, prin care noi ne socotim morţi, a fost împlinită în Hristos în rolul Său de jertfă pentru păcat. Acolo a fost condamnat păcatul în carne. Dumnezeu a făcut acest lucru, căci întotdeauna apostolul Îl aduce înainte pe Dumnezeu şi ceea ce El a făcut, atunci când prezintă evanghelia Lui. Lucrul de condamnat este într‑adevăr în noi; lucrarea care i‑a pus capăt în ce priveşte starea noastră reală conştientă înaintea lui Dumnezeu a fost împlinită în Hristos, care a binevoit, în harul Său, aşa cum vom vedea, să Se aşeze pe Sine în poziţia necesară împlinirii ei. Totuşi, prin participarea la viaţa care este în El, ea devine o realitate practică pentru noi. Numai că această realizare trebuie să se lupte cu opoziţia cărnii, însă nu în aşa fel încât să trebuiască să umblăm în ea.

Viaţa cea nouă de înviere ne eliberează; natura veche este condamnată

Mai rămâne un lucru de remarcat aici. În versetul 2 avem viaţa nouă în puterea ei în Hristos, care ne eliberează de legea păcatului şi a morţii. În versetul 3 avem firea veche, păcatul în carne, care este condamnat, însă în jertfa pentru păcat, în care Hristos a suferit şi a murit, aşa că, pentru credinţă, s‑a sfârşit cu păcatul. Acest lucru completează eliberarea şi cunoaşterea ei.

Cheia învăţăturii apostolului: suntem vii în Hristos

Cheia acestei învăţături a apostolului, precum şi ceea ce uneşte trăirea sfântă, viaţa creştină, cu harul absolut şi eliberarea eternă de sub condamnare este noua poziţie cu totul separată de păcat, pe care moartea ne‑o oferă, fiind acum vii în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu, slava Tatălui, lucrarea Duhului, sunt toate găsite la lucru în învierea lui Hristos şi în aşezarea Lui într‑o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu, deasupra păcatului şi a morţii, după ce ne‑a purtat păcatele şi a fost făcut păcat pentru noi. Iar eu, prin credinţă, am parte în moartea Lui şi beneficiez de viaţă.

Avem deci nu doar ispăşirea făcută de Hristos pentru păcatele comise şi proslăvirea lui Dumnezeu prin lucrarea Sa – ceea ce constituie, într‑adevăr, temelia tuturor lucrurilor – ci eliberarea persoanei care s‑a aflat în păcat, aşa cum Israel a fost scos din Egipt. Sângele oprise mâna lui Dumnezeu care judeca; apoi aceeaşi mână puternică i‑a izbăvit pentru totdeauna la Marea Roşie. Oricum ar fi fost starea lor, ei erau de acum cu Dumnezeu care‑i conducea către locuinţa Sa sfântă.

Rezultatul deplin al lucrării lui Dumnezeu

Mai mult, primele versete ale capitolului 8 însumează rezultatul lucrării lui Dumnezeu cu privire la acest subiect, abordat în capitolul 5, de la versetul 12 până la sfârşit, apoi în capitolele 6 şi 7: nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus; legea Duhului de viaţă în El m‑a eliberat de legea păcatului şi a morţii; iar ceea ce legea n‑a putut face a făcut Dumnezeu.

Eliberarea absolută şi completă de legea păcatului şi a morţii

Să remarcăm că eliberarea este de sub legea păcatului şi a morţii; în privinţa aceasta, eliberarea este absolută şi completă. Păcatul nu mai este deloc o lege. Această eliberare, pentru cel care iubeşte sfinţenia, care‑L iubeşte pe Dumnezeu, este un temei de bucurie profundă şi nemărginită. Pasajul nu spune că firea păcătoasă este schimbată, ci dimpotrivă; nu se poate vorbi de legea unui lucru care nu mai există. Avem în continuare de luptat cu păcatul, însă el nu mai este o lege; şi nici nu mai poate aduce moartea în conştiinţa noastră.

Legea nu putea înfăptui această eliberare. Ea putea să‑l condamne pe păcătos, dar nu să osândească păcatul şi în acelaşi timp să‑l elibereze pe păcătos. Dar ceea ce legea n‑a putut face – de vreme ce ea cerea putere de la om, în timp ce acesta, dimpotrivă, avea putere doar să păcătuiască – a făcut Dumnezeu. Aici este arătat în toată importanţa lui faptul că Hristos a venit în mijlocul nostru şi a murit. El a venit lipsit de păcat şi a murit pentru păcat. Acesta este secretul eliberării noastre. Dumnezeu, Dumnezeul slavei şi al oricărui har, L‑a trimis pe Cel care era obiectul desfătării Lui din veşnicie, pe propriul Său Fiu, în care s‑a aflat toată energia şi puterea divină a Fiului lui Dumnezeu Însuşi, pentru a lua parte la carne şi sânge în mijlocul oamenilor, în poziţia în care cu toţii ne aflam. El a fost întotdeauna fără păcat, însă – pentru a Se coborî în adâncurile stării în care noi eram, chiar până la moarte – S‑a dezbrăcat pe Sine Însuşi devenind Om, „în asemănarea cu carnea păcatului“ şi, fiind Om, S‑a smerit până la moarte, pentru ca întreaga chestiune a păcatului să fie rezolvată în Persoana Sa, El fiind considerat ca aflându‑Se în poziţia noastră[77], atunci când în firea asemănătoare omului păcătos a fost făcut păcat pentru noi. Trimis „pentru păcat“ înseamnă trimis ca jertfă pentru păcat. El a venit să‑L slăvească pe Dumnezeu suferind pentru ceea ce era omul. A împlinit această lucrare făcându‑Se pe Sine jertfă pentru păcat; şi astfel nu numai că ne‑a purtat păcatele, dar păcatul în carne (aceasta era starea omului, condiţia fiinţei lui; iar Hristos a fost tratat pe cruce ca şi cum ar fi fost în această condiţie) a fost condamnat în ceea ce a constituit o jertfă de ispăşire pentru cel păcătos.

Cel fără păcat a fost făcut păcat pentru noi; păcatele înlăturate şi păcatul în carne condamnat pe deplin

Fiul lui Dumnezeu – trimis de Dumnezeu în dragoste – a venit şi nu numai că ne‑a purtat păcatele, ci (după ce S‑a oferit pe Sine ca jertfă fără pată ca să facă voia lui Dumnezeu) Dumnezeu L‑a făcut păcat pentru noi pe Acela care n‑a cunoscut păcatul. El S‑a aşezat de bunăvoie, fiind cu totul lipsit de păcat (în El n‑a fost decât har şi ascultare), în locul unde falimentul nostru îl aşezase pe om şi, fiind făcut asemenea oamenilor, a murit ca să‑L glorifice pe Dumnezeu în ce priveşte chestiunea păcatului, aşa încât suntem eliberaţi prin cruce de povara păcatului care locuieşte în noi şi care apăsa asupra conştiinţei noastre. El a luat asupra Sa înaintea lui Dumnezeu întreaga vină a păcatului (însă potrivit cu puterea vieţii veşnice şi a Duhului Sfânt care era în El) – S‑a oferit pe Sine ca victimă pentru păcat. În această poziţie, El a fost făcut păcat; iar în moartea Sa, căreia i S‑a supus în har, păcatul în carne este complet osândit de către judecata dreaptă a lui Dumnezeu, iar condamnarea însăşi reprezintă abolirea acestui păcat prin actul Lui de sacrificiu – un act care este valabil pentru oricine crede în Isus care l‑a împlinit. Noi am murit împreună cu El şi trăim prin El. Ne‑am dezbrăcat de trupul cărnii, de omul cel vechi; am murit faţă de lege prin trupul lui Hristos omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui. Nu am nicio îndoială că rezultatul deplin al acestei lucrări va fi îndepărtarea păcatului de pe întreaga scenă a cerului şi pământului, prin crearea cerurilor noi şi a pământului nou, în care locuieşte dreptatea. Însă aici m‑am limitat la starea conştiinţei în raport cu slava lui Dumnezeu.

Perfecţiunea morală a crucii

Ce eliberare minunată! Ce lucrare pentru slava lui Dumnezeu! Importanţa morală a crucii pentru slava lui Dumnezeu este un subiect care, pe măsură ce‑l cercetăm, devine din ce în ce mai măreţ – un studiu fără sfârşit. Crucea constituie, prin perfecţiunea ei în plan moral, un motiv al dragostei Tatălui Însuşi faţă de Isus. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau“ (Ioan 10.17).

Subiectele distincte ale capitolelor 3 şi 7

Ce lucrare desăvârşită pentru înlăturarea păcatului dinaintea lui Dumnezeu (aşezând în locul lui chiar această lucrare perfectă care l‑a îndepărtat) şi pentru eliberarea păcătosului, aşezându‑l înaintea lui Dumnezeu potrivit cu abolirea completă a păcatului şi potrivit cu valoarea acestei lucrări în ochii Lui! Este posibil ca iertarea păcatelor să fie cunoscută înainte de a trece prin Romani 7, iar unii au spus că Romani 3 vine înainte de Romani 7. Însă subiectele sunt cu totul distincte. În prima parte Îl avem pe Dumnezeu care lucrează în har faţă de păcătosul văzut ca vinovat, pentru îndreptăţirea lui, iar această parte este completă în ea însăşi: „ne lăudăm în Dumnezeu“ (capitolul 5.11). Cea de‑a doua parte se ocupă de ceea ce suntem şi de experienţele legate de acest lucru; însă lucrarea din capitolul 7 este întotdeauna legalistă în esenţă, reprezintă judecarea a ceea ce suntem, dar cu privire la ceea ce se află în noi, nu la ceea ce am făcut – conflict, nu vină. Într‑un astfel de caz, când sufletul cunoaşte mai întâi iertarea de păcate, forma experienţei va fi modificată. Sufletul va zice: «Sper că nu m‑am înşelat când am crezut», şi aşa mai departe. Însă aşa ceva este întotdeauna lege, de aceea apostolul oferă caracterul experienţei în esenţa ei în capitolul 7.

Împlinirea legii în noi

Rezultatul practic este enunţat în versetul 4: „Pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului“. Suntem desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu în Hristos fără vreo dreptate a legii; însă, umblând potrivit Duhului, legea este împlinită în noi, deşi nu suntem sub ea. Cel care iubeşte a împlinit legea. Apostolul nu merge aici mai departe de roadele dreptăţii, fiindcă chestiunea dezbătută a fost cea a supunerii faţă de lege şi a împlinirii ei de către om. Harul produce mai mult decât ce vedem aici, precum în Efeseni, Coloseni şi în alte părţi. El reproduce acolo caracterul lui Dumnezeu, nu doar ceea ce omul trebuie să fie pentru Dumnezeu, ci ceea ce a fost Hristos pentru El. Însă în capitolul nostru apostolul vorbeşte vizavi de lege şi arată că dacă umblăm prin Duhul, o împlinim în acest mod.

Noua natură; recunoaşterea prezenţei Duhului şi a lucrării Sale în viaţa noastră

În natura cea nouă, în viaţa de înviere şi de credinţă, ceea ce legea pretinde este împlinit în noi fiindcă nu suntem sub ea, căci umblăm potrivit Duhului şi nu potrivit cărnii. Lucrurile care sunt acum în opoziţie sunt carnea şi Duhul. De fapt, această regulă de viaţă (legea), de al cărei jug, ca sistem, suntem eliberaţi, este împlinită în noi. Sub lege, păcatul are stăpânire; fiind eliberaţi de lege, ea este împlinită în noi[78]. Însă ceea ce caracterizează poziţia noastră este Duhul care lucrează în noi şi care ne călăuzeşte. Acest caracter (căci astfel îl prezintă apostolul) este rezultatul prezenţei, al locuirii Duhului Sfânt în noi. Apostolul presupune aici acest adevăr important. Adică, scriind unor creştini, faptul prezenţei Duhului Sfânt, a Mângâietorului, (căci este vorba de un fapt aici) este tratat ca un lucru bine cunoscut. El îl deosebeşte pe creştin, fiind pecetea şi semnul mărturisirii sale de credinţă. Acest fapt este cunoscut atât individual, cât şi ca adunare. Nu ne vom ocupa însă de cel de‑al doilea aspect, fiindcă creştinii în mod individual constituie subiectul aici. Ei aveau Duhul; apostolul face peste tot apel la acest lucru. „După ce aţi crezut aţi fost pecetluiţi“ (Efeseni 1.13). „Aţi primit Duhul prin faptele legii, sau prin auzirea credinţei?“ (Galateni 3.2). În capitolul nostru este vorba de efectul moral individual, extins totuşi până la învierea trupului. Cele două lucruri sunt legate: faptul recunoscut al prezenţei Duhului Sfânt şi desfăşurarea energiei Sale în viaţa şi apoi în învierea celui credincios. Aceste aspecte au fost văzute în Hristos; învierea Lui însăşi a fost potrivit Duhului sfinţeniei.

Venim acum la efectul practic, în viaţa creştinului pe pământ, al învăţăturii despre moartea împreună cu, şi viaţa prin, Hristos, realizat prin locuirea în noi a Duhului Sfânt care ne‑a fost dat. El este prezentat ca o persoană distinctă, fiindcă este Duhul, Duhul lui Dumnezeu; totuşi El acţionează asupra vieţii, aşa încât Se confundă cu noi înşine în ceea ce priveşte viaţa lui Hristos în noi.

A fi în carne şi a umbla potrivit cărnii

Vom examina pe scurt învăţătura apostolului asupra acestui subiect. El introduce subiectul fără vreo prefaţă, ca pe o caracteristică a creştinului – „noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului“ (capitolul 8.4). Cei ce sunt potrivit cărnii doresc lucrurile cărnii; cei ce sunt potrivit Duhului, pe ale Duhului. Nu este vorba aici de îndatorire, ci de acţiunea sigură a naturii potrivit căreia o persoană trăieşte. Iar această tendinţă, această înclinaţie a naturii, îşi are rezultatul ei inevitabil – cel al cărnii este moartea, cel al Duhului este viaţa şi pacea. Aceasta, deoarece înclinaţia cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Ea are propria ei voinţă şi pofte proprii; iar faptul că le are o face să nu se supună legii lui Dumnezeu – lege care, dimpotrivă, îşi are propria autoritate – fiindu‑i de fapt imposibil să se supună. Ar însemna să înceteze să existe dacă ar putea să se supună, căci ea îşi are voinţa ei care caută independenţă, nicidecum autoritatea lui Dumnezeu asupra ei – o voinţă care nu‑şi găseşte plăcerea în ceea ce cere legea. Prin urmare, cei care sunt în carne şi care stau în relaţie cu Dumnezeu ca trăind în această natură, în această viaţă naturală, nu pot să placă lui Dumnezeu. Iată verdictul dat cu privire la omul care trăieşte viaţa naturală, potrivit cu chiar natura acestei vieţi. Legea nu l‑a putut scoate de acolo; el era încă în carne ca şi înainte. Ea oferea o regulă pentru om, aşa cum este el ca om înaintea lui Dumnezeu, regulă ce reprezenta măsura responsabilităţii sale în acea poziţie, dar care în mod evident nu l‑a scos afară din poziţia la care legea îşi avea aplicaţia. Aşa că, omul fiind în carne, lucrarea păcatului se desfăşura în el, prin intermediul legii însăşi, producând moartea.

Duhul Sfânt constituind legătura credinciosului cu Dumnezeu, însă privit acum ca distinct de persoana în care locuieşte

Însă principiul relaţiei celui credincios cu Dumnezeu nu este carnea, ci Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Aceasta este caracteristica poziţiei noastre înaintea lui Dumnezeu. Înaintea Lui noi nu mai suntem în carne. Acest lucru presupune într‑adevăr existenţa cărnii, însă faptul că am primit Duhul Sfânt şi că avem viaţă prin El face ca El să constituie legătura noastră cu Dumnezeu. Existenţa noastră morală înaintea lui Dumnezeu este în Duhul, nu în carne sau în omul natural.

Să observăm aici că apostolul nu vorbeşte de daruri sau de manifestări ale puterii, care acţionează în exterior asupra celorlalţi, ci despre energia vitală a Duhului, aşa cum a fost ea manifestată în învierea lui Isus şi chiar în sfinţenia manifestată în viaţa Sa. Omul nostru cel vechi este socotit mort; noi trăim faţă de Dumnezeu prin Duhul. Prin urmare, această prezenţă a Duhului – reală aşa cum este ea – este descrisă într‑o manieră care pune accentul mai mult pe caracterul decât pe prezenţa personală distinctă a Duhului, deşi bineînţeles că acest caracter n‑ar putea exista dacă El Însuşi n‑ar fi acolo personal. „Voi sunteţi în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi“[79]. Accentul cade pe cuvântul „Dumnezeu“, iar în greacă nu este articol înaintea cuvântului „Duh“. Totuşi se face cu claritate referire la Duhul în mod personal, căci este spus: „locuieşte în voi“, aşa că El este distinct de persoana în care locuieşte.

Duhul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în om; poziţia creştină înaintea lui Dumnezeu

Forţa acestui lucru este următoarea: nu există nimic în om care să se poată împotrivi cărnii sau care să‑l scoată din ea; carnea este el însuşi. Legea nu poate trece de acest hotar (anume acela al omului căruia ea i se adresează), nici nu trebuie să treacă, fiindcă ea are de‑a face cu responsabilitatea lui. Trebuie să existe ceva care nu este parte din om şi care totuşi să lucreze în el, pentru ca acesta să poată fi eliberat. Nicio creatură nu poate face ceva în această privinţă: ea este responsabilă pentru ea însăşi.

Dumnezeu trebuie să preia această sarcină. Duhul lui Dumnezeu care vine în om nu încetează să fie Dumnezeu şi nu face ca omul să înceteze să fie om; însă El produce într‑un mod divin în om o viaţă, un caracter, o condiţie morală a fiinţei, un om nou; produce, în acest sens, o fiinţă nouă în virtutea curăţirii prin sângele lui Hristos. El locuieşte în om, de vreme ce Hristos a împlinit lucrarea de eliberare, a cărei putere Duhul o reprezintă în noi, iar omul este în Hristos şi Hristos în om. Însă având astfel în mod real o viaţă nouă, care îşi are propriul ei caracter moral, omul se află, ca atare, înaintea lui Dumnezeu; iar în ochii Lui, omul reprezintă ceea ce este el în această nouă natură, inseparabilă de sursa ei, aşa cum este râul faţă de izvor. Credinciosul este în Duhul, Duhul Sfânt aflându‑Se în el în urma lucrării lui Hristos şi reprezentând puterea vieţii pe care El a oferit‑o. Aceasta este poziţia creştinului înaintea lui Dumnezeu. Nu mai suntem în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. Nu există niciun alt mijloc pentru aceasta. Şi este într‑adevăr Duhul lui Hristos – Acela în puterea căruia Hristos a acţionat, a trăit şi S‑a dat pe Sine Însuşi şi prin care de asemenea a fost înviat dintre cei morţi. Întreaga Lui viaţă a constituit expresia lucrării Duhului – a Duhului în om. „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui“. Aceasta este adevărata şi singura legătură, realitatea eternă, a vieţii noi pe care o trăim în Dumnezeu.

Viaţa nouă

Avem de‑a face cu realităţi. Creştinismul îşi are împlinirea în noi printr‑o conformitate cu natura lui Dumnezeu, de care El nu poate face abstracţie şi fără de care noi nu putem să ne bucurăm şi să fim în părtăşie cu El. Dumnezeu Însuşi oferă această natură. De fapt, cum am putea fi noi născuţi din Dumnezeu, dacă El n‑ar lucra ca să ne comunice această viaţă? Noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune. Însă Duhul este cel care constituie atât izvorul, cât şi puterea acestei vieţi. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, dacă energia acestei vieţi spirituale care s‑a manifestat în El, şi care este prin puterea Duhului, nu este în noi, atunci nu suntem ai Lui, nu avem nicio parte în Hristos, căci acesta este modul în care cineva aparţine Lui. Dar, dacă Hristos este în noi, energia acestei vieţi spirituale este în Acela care constituie viaţa noastră, iar trupul este socotit mort; căci dacă este să aibă o voinţă a lui proprie, fiind viu, aceasta nu este decât păcat. Duhul este viaţă, Duhul prin care Hristos a trăit în mod activ; Hristos în Duh, în noi, este viaţă – sursa gândurilor, a acţiunilor, a judecăţilor, a tot ceea ce constituie omul, din punct de vedere moral, „datorită dreptăţii“, adică cu scopul de a exista dreptate practică; căci aceasta este singura dreptate practică posibilă, întrucât carnea nu poate produce vreuna. Noi trăim doar ca avându‑L pe Hristos ca viaţă a noastră, fiindcă dreptatea este în El, şi numai în El, înaintea lui Dumnezeu. În altă parte nu este altceva decât păcat. Prin urmare, a trăi este Hristos. Nu există altă viaţă; orice altceva este moarte.

Trupurile noastre muritoare vor fi înviate

Însă Duhul are încă un caracter. Este Duhul Celui care L‑a înviat pe Isus dintre cei morţi. Aceasta a făcut Dumnezeu cu privire la Hristos. Dacă Duhul locuieşte în noi, Dumnezeu va împlini cu noi ceea ce a împlinit cu Hristos, din pricina aceluiaşi Duh[80]. El va învia trupurile noastre muritoare. Aceasta este izbăvirea finală, răspunsul deplin la întrebarea: „Cine mă va elibera din acest trup al morţii?“.

Duhul descris în trei caractere

Remarcaţi că Duhul este descris în trei feluri: Duhul lui Dumnezeu, în contrast cu carnea păcătoasă, cu omul natural; Duhul lui Hristos, caracterul oficial al vieţii care este expresia puterii Lui (acesta este Duhul care lucrează în om potrivit cu perfecţiunea gândurilor divine); apoi Duhul Celui care L‑a înviat pe Omul Hristos dintre cei morţi. Aici avem eliberarea desăvârşită şi finală a trupului însuşi prin puterea lui Dumnezeu desfăşurată prin Duhul Său. Astfel deci obţinem răspunsul deplin la întrebarea: „Cine mă va elibera?“. Vedem că viaţa creştină în adevăratul ei caracter – acela al Duhului – depinde de răscumpărare. În virtutea acestei răscumpărări este Duhul prezent în noi.

Viaţa creştinului: o viaţă primită şi totodată dependentă de sursa ei

În versetele 10 şi 11 avem moartea în prezent faţă de carne şi faţă de păcat şi învierea în fapt, la venirea Domnului; numai că, de vreme ce trăirea vieţii noastre naturale nu generează decât păcat, Hristos fiind în noi, fiind viaţa noastră, socotim chiar de pe acum, în timp ce încă trăim, că trupul nostru este mort. Aşa stând lucrurile, avem ceea ce a fost văzut în Hristos (capitolul 1.4) – Duhul sfinţeniei şi învierea dintre cei morţi. Trebuie să observăm cum (atât cât priveşte expresia „Duhul este viaţă“) Persoana Duhului este legată aici de starea sufletului, de viaţa reală a creştinului. Un pic mai jos Îl găsim ca distinct de această viaţă. Putem înţelege aceasta, fiindcă Duhul este cu adevărat o Persoană divină distinctă, însă El lucrează în noi în cadrul vieţii pe care a comunicat‑o. „Ce este născut din Duh este duh“. Astfel că Duhul este Cel care produce dreptatea practică, gândurile bune; însă el le produce în mine şi deci sunt ale mele. Totuşi, eu sunt în întregime dependent şi îndatorat lui Dumnezeu pentru aceste lucruri. Viaţa are aceeaşi esenţă cu sursa ei, aşa cum ne arată Ioan 3, însă este dependentă; întreaga putere stă în Duhul. Prin El suntem dependenţi de Dumnezeu. Hristos Însuşi a trăit aşa. Numai că viaţa era în El şi nu exista păcatul în carne care să i se opună; în timp ce, cu privire la noi, dacă Dumnezeu ne‑a dat viaţă, rămâne întotdeauna adevărat că această viaţă este în Fiul. „Cine are pe Fiul are viaţa“. Şi ştim că firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului, chiar şi atunci când avem această viaţă.

Puterea creştinului pentru a trăi potrivit Duhului

Să mergem însă mai departe. Apostolul încheie această expunere a vieţii spirituale, care oferă libertate sufletului, prin a‑l prezenta pe creştin ca fiind astfel dator, însă nu cărnii, care nu mai are niciun drept asupra noastră. Totuşi el nu spune în mod direct că suntem datori Duhului. Într‑adevăr, este datoria noastră să trăim după Duhul, dar, dacă am spune că suntem datori, ar însemna să‑l aşezăm pe creştin sub o lege mai înaltă, a cărei împlinire ar fi şi mai imposibilă pentru el. Duhul este puterea de a trăi, şi aceasta prin afecţiunile pe care El le sădeşte, nu prin obligaţia de a le avea. Dacă trăim după carne, vom muri; dar, dacă prin Duhul facem să moară faptele trupului, vom trăi. Răul încă există, însă există şi puterea de a‑l birui. Acesta este efectul (moartea sau viaţa) potrivit cu natura lui Dumnezeu sau a cărnii. Dar mai există o faţetă a subiectului: relaţia pe care această prezenţă şi lucrare a Duhului ne‑o oferă vizavi de Dumnezeu. Deci, în loc de a spune: „datori de drept Duhului“, Duhul Însuşi este prezentat ca putere a noastră, prin care mortificăm carnea şi astfel trăim în siguranţă cu Dumnezeu. Şi suntem fiii lui Dumnezeu, fiind călăuziţi de Duhul. Căci n‑am primit un duh de robie, ca să ne mai fie frică (aceasta era starea celui credincios sub lege), ci un Duh care certifică înfierea noastră (şi aceasta constituie puterea relaţiei) – un Duh prin care strigăm: „Ava, Tată!“.

Duhul de înfiere; relaţia de fii cunoscută prin Duhul

Din nou apostolul pune Duhul lui Dumnezeu în cea mai intimă legătură cu caracterul, cu duhul pe care El îl produce în noi, potrivit cu relaţia în care suntem aşezaţi prin harul Lui în Hristos şi de care suntem conştienţi şi pe care, de fapt, o realizăm prin prezenţa Duhului Sfânt în noi: El este în noi un Duh de înfiere. Căci El ne aşază în adevăr, potrivit cu gândul lui Dumnezeu. În ce priveşte puterea acestui lucru, realitatea lui morală în noi, ea este posibilă doar prin prezenţa Duhului Sfânt. Doar prin faptul că Duhul locuieşte în noi suntem eliberaţi de lege şi de duhul robiei, deşi lucrarea şi poziţia lui Hristos constituie cauza care stă la baza acestei eliberări. Această poziţie nu este cunoscută şi nici realizată decât prin Duhul Sfânt pe care Isus L‑a trimis pe pământ după ce El Însuşi a intrat în poziţia despre care vorbim, în slavă, ca Om[81]. Însă acest Duh locuieşte în noi, lucrează în noi şi ne aduce efectiv în relaţia care ne‑a fost dobândită de Hristos, prin lucrarea pe care a împlinit‑o pentru noi, după care a intrat El mai întâi în această relaţie, ca Om înviat.

Existenţa noastră din punct de vedere moral caracterizată de Duhul, prezentat totuşi ca Persoană distinctă

Apostolul, aşa cum am văzut, vorbeşte despre Duhul în noi ca despre un anumit caracter, o condiţie (stare) în care suntem, deoarece acest Duh Se infiltrează în întreaga noastră fiinţă morală – în gândurile, afecţiunile, scopurile şi acţiunile noastre; sau, mai degrabă, El este cel care le creează; El este sursa lor; El acţionează producându‑le. Astfel El este în chip practic un Duh de înfiere, fiindcă produce în sufletele noastre tot ceea ce ţine de această relaţie. Dacă El acţionează, atunci gândurile noastre, afecţiunile noastre acţionează şi ele; ne bucurăm de această relaţie în virtutea acestei acţiuni. Apostolul identifică astfel Duhul Sfânt cu tot ceea ce El produce în noi, căci doar aşa creştinul Îl cunoaşte (lumea nu‑L primeşte, fiindcă nu‑L vede, nici nu‑L cunoaşte; însă noi Îl cunoaştem, deoarece este cu noi şi locuieşte în noi: binecuvântată stare!). Duhul Sfânt Însuşi este izvorul fiinţei şi al gândurilor noastre, potrivit cu planurile lui Dumnezeu în Hristos şi cu poziţia pe care Hristos a câştigat‑o pentru noi. Totuşi, apostolul, după ce vorbeşte despre Duhul Sfânt ca despre Cel care caracterizează existenţa noastră morală, este atent să‑L deosebească clar ca pe o Persoană distinctă. Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Aceste două lucruri sunt deopotrivă preţioase[82]: participarea în Duhul, ca putere de viaţă prin care suntem capabili să ne bucurăm de Dumnezeu şi de relaţia noastră de copii vizavi de El; şi prezenţa şi autoritatea Duhului care ne asigură de aceste lucruri.

Suntem fii ca poziţie şi copii ca relaţie

Poziţia noastră este cea de fii, relaţia noastră este cea de copii. Cuvântul fiu este în contrast cu poziţia sub lege, care era cea a robilor; el zugrăveşte starea de privilegiu în toată întinderea ei. Cuvântul copil implică intimitatea şi realitatea relaţiei. Sunt acum două lucruri pe care apostolul le înfăţişează: poziţia de copil şi consecinţele ei, şi starea creaţiei în legătură cu care copilul se găseşte. Acest aspect oferă ocazia prezentării a două lucrări ale Duhului: comunicarea siguranţei de a fi copii împreună cu toate consecinţele ei glorioase, şi lucrarea Lui de simpatie şi har vizavi de durerile şi slăbiciunile în mijlocul cărora copiii lui Dumnezeu sunt aşezaţi aici pe pământ.

Certitudinea, puterea şi binecuvântarea harului lui Dumnezeu; Dumnezeu pentru noi

După ce încheie astfel prezentarea stării copilului lui Dumnezeu, apostolul sfârşeşte acest rezumat al poziţiei sale în Hristos cu o afirmaţie a siguranţei harului în Dumnezeu (siguranţă aflată deci în afara lui însuşi), care îl asigură în această poziţie şi îl păzeşte, prin puterea lui Dumnezeu în har, de tot ceea ce l‑ar putea lipsi de această binecuvântare şi, în consecinţă, i‑ar putea răpi fericirea. Dumnezeu este acela care i‑o dă şi tot El este autorul ei. Dumnezeu este cel care va păzi până la bun sfârşit pe oricine are parte de această binecuvântare. Acest din urmă punct este tratat în versetele 31‑33. Astfel, în versetele 1‑11 avem Duhul manifestat prin viaţă; în versetele 12‑30, Duhul ca putere ce acţionează în credincios; în versetele 31‑33, Dumnezeu lucrând pentru, nu în noi, cu scopul de a ne asigura binecuvântarea. În consecinţă, în ultima parte, Pavel nu vorbeşte despre sfinţire.

Mărturia Duhului Sfânt că suntem copii ai lui Dumnezeu

Primul punct deci care trebuie atins în această a doua parte este că Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu Duhul nostru că suntem copii din familia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, El produce (acţionând în noi în sfera vieţii, aşa cum am văzut) afecţiunile caracteristice unui copil şi, prin aceste afecţiuni, conştienţa de a fi un copil al lui Dumnezeu; astfel că El nu Se separă pe Sine de această conştienţă, ci, prin prezenţa Sa plină de putere, mărturiseşte El Însuşi că suntem copii ai lui Dumnezeu. Avem această mărturie în inimi în relaţia noastră cu Dumnezeu; însă Duhul Sfânt Însuşi, ca persoană distinctă de noi, ne dă această mărturie, nouă, celor în care El locuieşte. Creştinul cu adevărat liber ştie că inima sa Îl recunoaşte pe Dumnezeu ca Tată şi ştie de asemenea că Însuşi Duhul Sfânt îi dă mărturie despre aceasta. Ceea ce îşi are baza în cuvânt este realizat şi verificat în inimă.

Consecinţele faptului că suntem copii ai lui Dumnezeu

Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună‑moştenitori cu Hristos. Glorioasă poziţie în care suntem aşezaţi împreună cu El! Iar mărturia despre aceasta formează prima parte a slujbei personale a Duhului; iar ea îşi are consecinţele şi caracterul ei aici pe pământ. Dacă Duhul lui Hristos este în noi, atunci El va fi în noi izvorul simţămintelor lui Hristos. În această lume de păcat şi de nenorocire, Hristos a suferit în mod necesar – a suferit de asemenea şi din pricina dreptăţii, ca şi datorită dragostei Sale. Din punct de vedere moral, acest simţământ al durerii este consecinţa necesară atunci când omul a primit o natură cu totul opusă oricărui lucru care este în lume. Dragostea, sfinţenia, închinarea către Dumnezeu, iubirea de oameni, toate reprezintă în esenţă suferinţă aici pe pământ; o mărturie energică duce la suferinţă din pricina persecuţiei. Împreună‑moştenitori, împreună‑suferitori, împreună‑slăviţi – aceasta este ordinea în viaţa şi nădejdea creştină; şi, să observăm, întrucât suntem posesori ai întregii moşteniri a lui Dumnezeu, această suferinţă este în virtutea poziţiei slăvite în care am fost aduşi şi a participării noastre la viaţa lui Hristos Însuşi. Iar suferinţele nu sunt vrednice să fie comparate cu slava care va fi descoperită în noi.

Creaţia suspină

Căci creaţia aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Atunci va veni eliberarea ei. Pentru că, dacă suferim, o facem din dragoste, fiindcă totul în jurul nostru suferă. Apostolul porneşte să explice acest lucru. Legătura noastră cu creaţia este motivul pentru care suferim, fiindcă creaţia este supusă suferinţei şi deşertăciunii. Noi, cei care avem Duhul, ştim că toată creaţia suspină în starea ei de înstrăinare faţă de Dumnezeu, ca în durerile naşterii, totuşi având nădejde. Atunci când slava îi va face liberi pe copii, creaţia va avea şi ea parte de libertatea lor. Ea nu poate avea parte de har; harul este un lucru care priveşte sufletul. Însă slava fiind rodul puterii lui Dumnezeu în lucrurile exterioare, chiar creaţia va fi eliberată din robia stricăciunii şi va fi făcută părtaşă la libertatea slavei. Căci nu prin voia ei a fost ea supusă (ea nici nu posedă voinţă în sensul acesta), ci din pricina celui care a supus‑o, a omului.

Aşteptând răscumpărarea trupului

Acum Duhul, care ne face să ştim că suntem copii şi moştenitori ai slavei, ne ajută prin aceleaşi mijloace să înţelegem starea nenorocită a creaţiei; iar prin trupurile noastre suntem în legătură cu ea, aşa încât există simpatie din partea noastră. Astfel că noi aşteptăm şi înfierea, adică răscumpărarea trupului. Căci, în ce priveşte posedarea rezultatelor depline, noi suntem mântuiţi în nădejde; aşa că, între timp, suspinăm şi totodată înţelegem, potrivit Duhului şi naturii noastre celei noi, că toată creaţia suspină. Există, pe de o parte, înţelegerea dăruită de Duhul Sfânt şi afecţiunile naturii divine, iar de cealaltă, legătura prin trupul nostru cu creaţia căzută[83]. Aici din nou lucrarea Duhului Sfânt îşi are locul ei, la fel ca cea de mărturisire că suntem copii şi moştenitori ai lui Dumnezeu împreună cu Hristos.

Duhul Sfânt ia parte la suspinele noastre din pricina nenorocirii venite prin păcat

Prin urmare, nu doar creaţia este cea care suspină, aflându‑se în robia stricăciunii în urma păcatului omului, ci şi noi înşine suspinăm, noi, cei care avem cele dintâi roade ale Duhului, pe care ni le‑a dat Dumnezeu în aşteptarea împlinirii făgăduinţelor Sale în zilele din urmă, roade dintâi care de asemenea ne pun în legătură cu cerul. Suspinăm deci şi noi, în timp ce aşteptăm răscumpărarea trupurilor noastre pentru a intra în posesia slavei pregătite pentru noi. Aceasta însă se întâmplă (faptul că suspinăm) deoarece Duhul Sfânt care este în noi ia parte la durerea noastră şi ne ajută în slăbiciunile noastre; locuind în noi, El pledează în mijlocul acestei suferinţe prin suspine care nu‑şi găsesc exprimarea în cuvinte. Există simţământul răului care ne apasă pe noi şi tot ce este în jurul nostru; şi cu cât suntem mai conştienţi de binecuvântarea şi de libertatea slavei, cu atât suntem mai sensibili la greutatea nenorocirii aduse prin păcat. Nu ştim ce să cerem ca remediu; însă inima îşi exprimă durerea, aşa cum Isus a făcut la mormântul lui Lazăr – cel puţin în mica noastră măsură. Acesta însă nu este egoismul cărnii căreia nu‑i place să sufere, ci este afecţiunea Duhului.

Avem aici o dovadă izbitoare a modului în care Duhul şi viaţa din noi sunt identificate în practică. Dumnezeu cercetează inimile – pe ale noastre; El găseşte acolo afecţiunea Duhului, căci El, Duhul, mijloceşte. Astfel că este vorba de inima mea – există acolo o afecţiune spirituală – însă este Duhul Însuşi care mijloceşte. Fiind unit cu creaţia prin trup şi cu cerul prin Duhul Sfânt, simţământul pe care îl am vizavi de durere nu este egoismul cărnii, ci simpatia Duhului, care simte potrivit cu[84] Dumnezeu.

Dumnezeu ia aminte la suspinele noastre

Ce gând minunat şi întăritor este faptul că, atunci când Dumnezeu cercetează inima, chiar dacă suntem împovăraţi cu simţământul ruinei în mijlocul căreia inima se află, El găseşte acolo nu carnea, ci afecţiunea Duhului; şi că Duhul Însuşi Se ocupă în noi, în har, de toate slăbiciunile noastre. Ce ureche atentă îndreaptă Dumnezeu către astfel de suspine!

Prin urmare, Duhul este martorul din noi care ne asigură că suntem copii şi, în consecinţă, moştenitori; iar El ia parte la experienţa dureroasă generată de faptul că suntem legaţi de creaţie prin trupurile noastre şi devine sursa afecţiunilor în noi, care îşi găsesc exprimarea prin suspine ce sunt deopotrivă divine şi omeneşti în caracterul lor şi care au valoarea propriei Lui mijlociri. Iar acest har se arată vizavi de ignoranţa şi de slăbiciunea noastră. Mai mult, chiar dacă nu ştim ce să cerem, ştim totuşi că toate lucrurile lucrează împreună sub mâna lui Dumnezeu Însuşi spre binele nostru cel mai înalt (versetul 28).

Planurile, scopurile şi lucrările lui Dumnezeu pentru binecuvântarea şi siguranţa noastră

Aceasta introduce o altă faţetă, a treia, a adevărului – ceea ce Dumnezeu face şi ceea ce Dumnezeu este pentru noi, în afara noastră, pentru a ne asigura orice binecuvântare. Duhul Sfânt este viaţă în noi; El dă mărturie despre poziţia noastră glorioasă; acţionează cu simpatie divină în noi, potrivit cu starea noastră actuală de slăbiciune în trup şi în mijlocul creaţiei suferinde; El devine, şi ne face şi pe noi, glasul acestei suferinţe înaintea lui Dumnezeu. Toate acestea au loc în noi, însă Dumnezeu susţine toate privilegiile noastre prin ceea ce El este în Sine Însuşi. Aceasta constituie ultima parte a capitolului, de la versetul 28 sau 31 până la sfârşit. Dumnezeu aranjează toate lucrurile în favoarea celor care sunt chemaţi după planul Său. Căci aceasta este sursa oricărui bine şi a oricărei fericiri în noi şi pentru noi.

Aceasta este explicaţia pentru care, în acest frumos şi preţios apogeu, sfinţirea şi efectul vieţii în noi nu sunt menţionate. Duhul a dat instrucţiuni sufletelor noastre asupra acestor puncte la începutul capitolului. Duhul este viaţă, iar trupul mort, dacă Hristos este în noi, iar acum El prezintă planurile, scopurile, faptele, lucrările lui Dumnezeu Însuşi, care ne binecuvântează şi ne păstrează, fără referire însă la viaţa din noi. Realitatea interioară a fost dezbătută în porţiunea precedentă; aici avem certitudinea, siguranţa, în virtutea a ceea ce Dumnezeu este şi a planurilor Lui. El i‑a cunoscut mai dinainte pe copiii Săi, i‑a predestinat la o anumită slavă, la o anumită binecuvântare minunată, anume să fie făcuţi la fel cu chipul Fiului Său. El i‑a chemat, i‑a îndreptăţit, i‑a proslăvit. Dumnezeu a făcut toate acestea. Totul este perfect şi de nestrămutat, aşa cum este Cel care a vrut şi a făcut acestea pentru noi. Nicio verigă nu lipseşte din lanţul necesar pentru a lega sufletele noastre de slavă, potrivit cu planurile lui Dumnezeu.

Făcuţi asemenea chipului Fiului Său; binecuvântaţi cu Isus şi prin Isus

Şi ce slavă! Ce poziţie! Noi, nişte sărmane făpturi, să fim făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu Însuşi! De fapt, acesta este gândul care caracterizează harul, nu să ne binecuvânteze doar prin Isus, ci şi împreună cu El. Domnul a coborât până la noi, fără păcat, în dragoste şi în dreptate, pentru a ne face părtaşi cu El Însuşi la rodul lucrării Sale slăvite. Acesta este lucrul pe care dragostea Sa l‑a plănuit, ca să avem una şi aceeaşi parte cu El Însuşi; şi acelaşi lucru fusese stabilit şi de către planurile Tatălui (binecuvântat să fie numele Lui pentru aceasta!).

Dumnezeu este pentru noi

Rezultatul tuturor acestor lucruri pentru suflet este că Dumnezeu este pentru noi. Dulce şi slăvită concluzie, care oferă inimii o pace inexprimabilă şi o odihnă care depinde de puterea şi de stabilitatea lui Dumnezeu – o odihnă care alungă orice teamă cu privire la ceva care ar putea s‑o tulbure; căci dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră? Iar felul cum ni s‑a făcut parte de binecuvântare elimină orice limită a generozităţii lui Dumnezeu. Cel care L‑a dat pe Fiul Său, cum nu ne va da împreună cu El toate lucrurile? Mai mult, în ce priveşte dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu, sau acuzaţiile care ar putea fi aduse împotriva sfinţilor, precum şi toate dificultăţile de pe cale, Dumnezeu Însuşi este cel care a îndreptăţit; cine deci va condamna? Hristos a murit, a înviat şi este la dreapta lui Dumnezeu, iar acolo mijloceşte pentru noi; cine ne va despărţi de dragostea Lui? Vrăjmaşii? El i‑a biruit deja. Înălţimea? El Se află acolo pentru noi. Adâncimea? Tot El a fost acolo, iar aceasta reprezintă dovada dragostei Lui. Dificultăţile? Suntem mai mult decât biruitori; ele sunt ocazia manifestării dragostei şi credincioşiei Lui, făcându‑ne să simţim unde este partea noastră de moştenire şi ce înseamnă puterea noastră. Necazul nu face decât ca inimile noastre să fie mai sigure, inimi care cunosc dragostea Sa, că nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus. Orice altceva reprezintă creaturi şi ele nu ne pot despărţi de dragostea lui Dumnezeu – o dragoste divină care s‑a coborât în starea nenorocită a creaţiei şi a câştigat biruinţa pentru noi împotriva a toate. Astfel eliberarea, libertatea şi siguranţa sfinţilor prin har şi putere sunt pe deplin înfăţişate.

Avem astfel trei feluri în care Dumnezeu este prezentat ca fiind pentru noi: în a oferi, în a îndreptăţi şi în faptul că nu există despărţire. Două întrebări triumfătoare rezolvă cele două din urmă puncte, asupra cărora inima poate cu uşurinţă să ridice întrebări. Cele două întrebări sunt: „Cine va condamna?“ şi „Cine va despărţi?“. Cine va condamna când Dumnezeu Însuşi îndreptăţeşte? Nu se spune „îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu“. Dumnezeu este pentru noi. La cea de‑a doua întrebare se răspunde prin faptul preţios că în toate lucrurile care ar părea că ar putea produce despărţirea, dragostea Lui a fost arătată şi dovedită. Afară de aceasta, doar făpturile sunt acelea care ar încerca să despartă, iar dragostea este dragostea lui Dumnezeu. Începutul versetului 34 trebuie citit împreună cu versetul 33.

Locul creştinului în Hristos înaintea lui Dumnezeu

Am intrat aici într‑o stare experimental mai avansată decât în capitolul 5.1‑11, ca urmare a exerciţiului unui suflet care învaţă ce este el în sine însuşi şi ce înseamnă efectul legii, precum şi ce semnifică a fi mort împreună cu Hristos şi a fi viu prin şi împreună cu El; şi, în cele din urmă, ce înseamnă a fi în El înaintea lui Dumnezeu, având conştienţa acestui lucru oferită în mod divin. În capitolul 5.1‑11 este vorba mai mult despre harul simplu al lui Dumnezeu, ceea ce este El în natura şi în gândurile Lui binecuvântate faţă de păcătos, ridicându‑Se deasupra păcatului. În capitolul 8 găsim dezvoltat mai pe larg locul creştinului vizavi de Dumnezeu, în timp ce în capitolul 5 este vorba de ceea ce Dumnezeu este, în mod simplu, în har. Acest capitol reprezintă ceea ce este Dumnezeu, cunoscut prin lucrarea lui Hristos; capitolul 8 vorbeşte mai mult despre locul nostru în Hristos înaintea Lui. Ce binecuvântare să le avem pe amândouă!

Capitolul 9

Cum poate fi împăcată mântuirea oricărui om cu promisiunile speciale făcute de Dumnezeu evreilor

Mai rămânea o chestiune importantă de dezbătut, anume cum putea această mântuire, comună iudeilor şi neamurilor, deopotrivă înstrăinaţi de Dumnezeu – această doctrină cum că nu exista nicio diferenţă între ei – să fie împăcată cu făgăduinţele speciale făcute iudeilor. Dovada vinei şi a ruinei lor sub lege nu afecta făgăduinţele unui Dumnezeu credincios. Urma apostolul să declare că aceste promisiuni erau anulate pentru a introduce binecuvântarea neamurilor? Au fost oameni care n‑au ezitat să‑l acuze pe apostol că‑şi dispreţuia poporul şi privilegiile acestuia. Capitolele 9, 10 şi 11 constituie un răspuns la această întrebare; şi, cu o rară şi admirabilă perfecţiune, ele arată poziţia lui Israel vizavi de Dumnezeu şi de evanghelie. Acest răspuns deschide o uşă largă pentru înţelegerea căilor lui Dumnezeu.

Suveranitatea lui Dumnezeu dovedită în familia lui Avraam

Apostolul începe prin a‑şi afirma interesul deplin pentru binecuvântarea lui Israel. Starea lor era o sursă de durere necurmată pentru el. Departe de a‑i dispreţui, el îi iubea la fel de mult cum îi iubise Moise. Dorise chiar să fie despărţit de Hristos pentru ei[85]. El recunoaşte că le aparţineau toate privilegiile acordate lor de Dumnezeu până atunci. Însă nu admite că cuvântul lui Dumnezeu ar fi eşuat (versetele 4‑6); apoi prezintă pe larg dovada suveranităţii libere a lui Dumnezeu, conform căreia, fără să afecteze promisiunile făcute iudeilor, El putea primi şi neamurile în binecuvântare potrivit cu alegerea Sa.

În primul rând, acest adevăr s‑a manifestat în familia lui Avraam însuşi. Iudeii pretindeau dreptul lor exclusiv la făgăduinţe în virtutea descendenţei din Avraam şi susţineau că doar lor li se cuveneau aceste promisiuni, fiindcă se trăgeau din el. Însă nu toţi cei din Israel sunt Israel. Şi nici nu erau toţi copii doar fiindcă erau sămânţa lui Avraam. Căci în cazul acesta ar fi trebuit să fie inclus şi Ismael; însă iudeii nici măcar nu voiau să audă de aceasta. Prin urmare, Dumnezeu era suveran. Dar s‑ar fi putut afirma că Agar era o roabă. Cazul lui Esau însă excludea şi această obiecţie. Aceeaşi mamă, Rebeca, născuse doi fii dintr‑un singur tată, iar Dumnezeu îl alesese pe Iacov şi îl respinsese pe Esau. Prin urmare, pe principiul suveranităţii şi al alegerii hotărâse Dumnezeu ca sămânţa să fie chemată din familia lui Isaac. Şi, înainte ca Esau şi Iacov să se nască, Dumnezeu a declarat că cel mai în vârstă va sluji celui mai tânăr. Iudeii deci trebuiau să admită suveranitatea lui Dumnezeu în acest punct.

Suveranitatea exercitată faţă de Israel în îndurare şi faţă de faraon în judecată

Era deci Dumnezeu nedrept (versetul 14)? El Şi‑a declarat limpede către Moise suveranitatea Sa, ca un principiu, în ce priveşte binele. Acesta este primul dintre toate drepturile Sale. Însă în ce împrejurare Şi‑a exercitat El acest drept? Într‑o împrejurare în care a fost pus în discuţie dreptul lui Israel la binecuvântare, drept de care iudeii căutau să se prevaleze. Tot Israelul ar fi trebuit să fie nimicit dacă Dumnezeu ar fi acţionat pe principiul dreptăţii; numai suveranitatea lui Dumnezeu putea constitui o uşă de scăpare. Dumnezeu S‑a refugiat, ca să zicem aşa, pe tărâmul suveranităţii Sale pentru a putea cruţa pe cine voia, şi astfel a cruţat El pe Israel (dreptatea i‑ar fi condamnat pe toţi din popor, aşa cum erau ei strânşi în jurul viţelului de aur ca să i se închine). Această imagine ilustrează latura îndurării; cea cu faraon, latura judecăţii. Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al poporului Său tratase cerinţele lui Dumnezeu cu dispreţ, înălţându‑se cu mândrie împotriva Lui – „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui? … Nu voi lăsa pe Israel să plece“ (Exod 5.2). Faraon fiind în această stare de răzvrătire, Domnul îl foloseşte ca să dea un exemplu despre mânia şi judecata Sa. Astfel El arată îndurare cui vrea şi împietreşte pe cine vrea (versetele 17,18). Omul se plânge de aceasta, aşa cum se plânge şi de harul care îndreptăţeşte fără plată.

Afirmarea drepturilor lui Dumnezeu

În privinţa drepturilor, să le comparăm pe cele ale lui Dumnezeu cu cele ale creaturii Lui care a păcătuit împotriva Sa. Cum poate omul, care este făcut din ţărână, să îndrăznească să vorbească împotriva lui Dumnezeu? Olarul are autoritate să facă ce vrea cu lutul. Nimeni nu poate spune lui Dumnezeu: „Ce faci?“. Suveranitatea lui Dumnezeu este cel dintâi dintre toate drepturile, temelia lor şi a întregii moralităţi. Dacă Dumnezeu nu este Dumnezeu, atunci ce este? Esenţa problemei este aceasta: Dumnezeu îl judecă pe om, sau omul pe Dumnezeu? Dumnezeu poate face tot ceea ce doreşte. El nu poate fi judecat. Acesta este dreptul Lui. Însă, când apostolul prezintă în fapt cele două cazuri, mânia şi harul, el Îl descrie pe Dumnezeu ca arătând îndelungă răbdare către nişte vase deja pregătite (de ele însele) pentru mânie, cu scopul de a da la sfârşit oamenilor un exemplu despre mânia manifestată în executarea dreptăţii Sale; apoi Dumnezeu este descris ca manifestându‑Şi slava în vase ale îndurării pe care El le‑a pregătit pentru slavă. Prin urmare, sunt trei puncte stabilite cu o exactitate uimitoare: 1. autoritatea de a face orice, nimeni neavând dreptul să spună nici măcar un cuvânt; 2. minunata răbdare faţă de cei nelegiuiţi, asupra cărora, în cele din urmă, mânia Sa se va abate; 3. descoperirea slavei Sale în vase pe care El Însuşi le‑a pregătit, prin îndurare, pentru slavă şi pe care le‑a chemat fie dintre iudei, fie dintre neamuri, potrivit cu declaraţia lui Osea.

Suveranitatea lui Dumnezeu înlătură pretenţiile iudeilor de a avea parte în mod exclusiv la binecuvântare

Învăţătura stabilită aici este deci suveranitatea lui Dumnezeu ca argument împotriva pretenţiilor iudeilor cu privire la posedarea în mod exclusiv a tuturor promisiunilor, ca fiind descendenţi din Avraam; căci, printre descendenţii lui, câţiva fuseseră excluşi prin exercitarea acestei suveranităţi; şi, cu ocazia viţelului de aur, doar suveranitatea îi cruţase pe cei care pretindeau dreptul de descendenţi. Era necesar, prin urmare, ca iudeul să recunoască această suveranitate, altfel ori ar fi trebuit să admită că şi edomiţii au drepturi depline şi, la fel, ismaeliţii, ori să renunţe el însuşi la aceste drepturi, din moment ce doar familia lui Moise şi cea a lui Iosua ar fi trebuit probabil să fie cruţate atunci când poporul s‑a dedat idolatriei. Dacă însă rezolvarea stătea în suveranitatea lui Dumnezeu, El o putea exercita acum şi în favoarea neamurilor, ca în cazul iudeilor. Dumnezeu cheamă pe cine vrea.

Felul distinct în care Petru şi Pavel citează din profetul Osea

Dacă privim atent la aceste citate din Osea, vom descoperi că Petru, care scrie în exclusivitate iudeilor convertiţi, foloseşte doar pasajul de la sfârşitul capitolului 2, unde Lo‑Ami şi Lo‑Ruhama devin Ami şi Ruhama. Pavel citează şi el de la sfârşitul capitolului 1, unde scrie: „În locul unde li s‑a zis: „Nu sunteţi poporul Meu“, li se va zice (nu poporul Meu, ci) fii ai Dumnezeului Celui viu“. Acest din urmă pasaj el îl aplică neamurilor chemate prin har.

Însă şi alte pasaje din proroci confirmă pe deplin judecata pe care apostolul o pronunţă prin Duhul asupra iudeilor. Isaia declară solemn că, dacă Dumnezeu nu le‑ar fi lăsat o mică rămăşiţă, ar fi ajuns ca Sodoma şi Gomora; numeros aşa cum era poporul, totuşi doar o mică rămăşiţă avea să fie mântuită; căci Dumnezeu urma să împlinească pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Său. Iată cum stăteau lucrurile din punct de vedere moral: neamurile căpătaseră prin credinţă dreptatea pe care nu o căutaseră; iar Israel, căutând s‑o obţină prin împlinirea unei legi, nu căpătase această dreptate. De ce? Fiindcă o căutau nu prin credinţă, ci prin faptele legii. Căci ei se loviseră de piatra de poticnire (adică de Hristos), după cum este scris: „Iată, pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere; şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine“ (versetele 30‑33).

Capitolul 10

Dragostea apostolului pentru poporul lui

După ce a atins acest subiect, apostolul, care îşi iubea profund naţiunea ca popor al lui Dumnezeu, îşi varsă inima cu privire la doctrina care era o piatră de poticnire pentru ei. Dorinţa lui, scopul afecţiunii inimii sale, era mântuirea lor. Reprezentând subiectul afecţiunilor sale, ei erau îmbrăcaţi în ochii lui cu râvna lor pentru Dumnezeu, aşa lipsită de pricepere cum era ea; din nefericire lipsită de pricepere în ceea ce Dumnezeu învăţa. Necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, ei căutau în râvna lor să‑şi stabilească propria dreptate şi nu se supuneau celei a lui Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul legii pentru îndreptăţirea oricăruia care crede. Acolo se găsea dreptatea lui Dumnezeu, şi tot acolo piatra de poticnire pentru Israel.

Felul remarcabil în care apostolul citează Deuteronom 30

Cu toate acestea, apostolul îşi prezintă argumentul cu claritate şi tărie. Îl prezintă privit din punctul lui de vedere; însă cartea Deuteronom îi oferă o dovadă neaşteptată în sprijinul acestui mare principiu. El citează un pasaj din această carte care vorbeşte despre starea lui Israel, atunci când ei aveau să încalce legea şi să sufere consecinţele. „Lucrurile ascunse“, spusese legiuitorul, „sunt ale lui Dumnezeu; însă cele descoperite“ sunt pentru popor (Deuteronom 29.29). Cu alte cuvinte, legea era dată ca o condiţie pentru accesul la binecuvântare, lucru clar şi pozitiv. Ceea ce Dumnezeu putea face în har, atunci când Israel avea să se afle sub consecinţele legii încălcate, rămânea în sfera tainică a voii Lui supreme. În consecinţă, un alt principiu este descoperit cu limpezime, anume că, atunci când împlinirea legii devenea imposibilă şi când Israel avea să fie alungat din ţară fiindcă încălcase această lege, dacă inima lor se întorcea către Dumnezeu în ţara aceea îndepărtată, El avea să‑i primească. Totul era terminat, în ce priveşte legea, ca o condiţie a relaţiei cu Dumnezeu. Israel era alungat potrivit cu capitolul la care privim (Deuteronom 30) – era Lo‑Ami, nu mai era poporul lui Dumnezeu. Mărturia lui Dumnezeu era totuşi adresată lor; ei se puteau întoarce la El în duh şi prin credinţă. De acum nu mai era lege, ci credinţă. Dar, spune apostolul, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că Hristos este Obiectul ei. Niciun iudeu n‑ar fi tăgăduit faptul că mărturia lui Dumnezeu reprezenta nădejdea oricărui israelit adevărat atunci când totul era ruinat.

Prin urmare, acest pasaj din Deuteronom – când Moise încheie cu legea şi arată alte planuri ale lui Dumnezeu, şi pe ele întemeiază principiul de întoarcere în inimă la Dumnezeu când totul s‑a sfârşit în ce priveşte legea, iar Israel se află într‑un loc unde ar fi imposibil să o ţină, fiind în captivitate printre neamuri – acest pasaj are deci o semnificaţie remarcabilă în argumentaţia apostolului; şi faptul că el este citat constituie o dovadă extraordinară că Duhul Sfânt este cel care acţionează în acest raţionament al lui Pavel. Apostolul este cel care‑L introduce pe Hristos în acest context; însă combinaţia adevărurilor despre diferitele poziţii ale lui Israel, a legii şi a întoarcerii în inimă atunci când ei erau pierduţi sub lege – o combinaţie a cărei piatră de căpătâi era Hristos – înfăţişează o vedere cuprinzătoare a unităţii căilor lui Dumnezeu, din punct de vedere moral şi în dispensaţiile Lui, de care doar Duhul lui Dumnezeu este capabil şi care în mod evident exprimă gândurile Lui. A se vedea Deuteronom 29 (la sfârşit) şi 30.

Cuvântul credinţei crezut în inimă

Deci ceea ce apostolul vestea este cuvântul credinţei ca nădejde a lui Israel – anume că, dacă cineva Îl mărturisea cu gura sa pe Domnul Isus şi credea în inima lui că Dumnezeu Îl înviase dintre cei morţi, avea să fie mântuit. O afirmaţie scumpă, simplă, pozitivă şi certificată, dacă mai era nevoie, de mărturia Vechiului Testament: „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine“. Cuvintele „inimă“ şi „gură“ sunt în contrast cu legea. În cazul pe care cartea Deuteronom îl presupune, Israel nu avea posibilitatea să împlinească legea; dar cuvântul Dumnezeului lor, le spune Moise, putea fi în inima şi în gura lor. Astfel că acum pentru iudeu (ca şi pentru oricine altcineva) rămânea un singur mijloc de apropiere de Dumnezeu: credinţa cu inima.

Observaţi că nu se spune: „Dacă iubeşti în inima ta“, sau: „Dacă inima ta este ceea ce ar trebui să fie înaintea lui Dumnezeu“, ci: „Dacă crezi în inima ta“. Un om crede cu inima atunci când crede cu o inimă interesată în lucrul respectiv. Afecţiunile lui fiind angajate pentru adevăr, el doreşte, atunci când harul îi este prezentat, ca ceea ce i se spune să fie adevărul. Doreşte acest lucru şi în acelaşi timp nu se îndoieşte de el. Nu în partea pe care o are în lucrul respectiv îşi întemeiază el credinţa, ci în însuşi adevărul lucrului, considerându‑l, aşa cum am spus, ca important pentru sine însuşi. Nu starea afecţiunilor lui (o chestiune cu totul importantă, la locul ei) este subiectul aici, ci importanţa şi adevărul a ceea ce este prezentat prin Cuvânt – importanţa pentru cel ce crede, ca având nevoie de lucrul respectiv pentru mântuirea sa, mântuire de care simte nevoie şi de care ştie că nu se poate lipsi – un adevăr de care este sigur, ca de mărturia lui Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu îi spune unui astfel de om că mântuirea îi aparţine, dar nu aceasta este ceea ce el trebuie să creadă, ci este doar ceea ce Dumnezeu declară oricăruia care crede.

Credinţa din inimă manifestată prin mărturisirea cu gura

Mai mult, această credinţă este manifestată prin dovada pe care o dă despre sinceritatea ei: mărturisirea numelui lui Hristos. Dacă cineva ar fi convins că Isus este Hristosul şi ar refuza să‑L mărturisească, atunci convingerea lui n‑ar sluji decât să‑l condamne mai mult. Credinţa din inimă produce mărturisirea cu gura; mărturisirea cu gura este dovada sincerităţii credinţei, a onestităţii, în sensul dreptului pe care Domnul îl are asupra noastră în har. Este mărturia pe care Dumnezeu o cere în exterior. Înseamnă a sufla în trâmbiţă pe pământ înaintea vrăjmaşului (Numeri 10). Înseamnă să spui că Hristos a biruit şi că totul Îi aparţine de drept. Este o mărturie care‑L face pe Dumnezeu să intervină ca răspuns faţă de mărturisirea numelui lui Isus. Ea nu generează îndreptăţirea, ci reprezintă recunoaşterea publică a lui Hristos şi astfel dă expresie credinţei prin care se dobândeşte dreptatea lui Dumnezeu, aşa încât să se poată spune: „El crede în Hristos pentru mântuire; are credinţa care îndreptăţeşte“.

El ne‑a iubit întâi; favoarea lui Dumnezeu nu depinde de afecţiunile sufletului

Am intrat aici puţin mai mult în detalii, deoarece sensul expresiei „a crede cu inima“ este un punct care creează nedumerire pentru om; o nedumerire cu atât mai mare, cu cât inima este sinceră şi mai persistă unele urme de necredinţă şi de dreptate personală. Este imposibil ca un suflet trezit să nu simtă necesitatea de a avea o inimă dreaptă şi întoarsă către Dumnezeu; şi, de aici, nesupunându‑se dreptăţii lui Dumnezeu, el consideră favoarea lui Dumnezeu ca fiind dependentă de starea afecţiunilor lui, în timp ce Dumnezeu ne‑a iubit pe când noi eram încă păcătoşi. Starea afecţiunilor noastre este foarte importantă; însă ea presupune o relaţie deja existentă, potrivit căreia iubim. Noi iubim fiindcă suntem iubiţi de Dumnezeu. Dragostea Lui a făcut ceva – a făcut ceva potrivit cu necesităţile noastre şi cu slava divină. Ea L‑a dat pe Isus; şi Isus a împlinit ceea ce era necesar, astfel ca noi să putem avea parte de dreptatea divină. Şi astfel El i‑a aşezat pe toţi cei care (recunoscând că sunt păcătoşi pierduţi) cred în El, în relaţia sigură de copii şi de suflete îndreptăţite înaintea lui Dumnezeu, potrivit cu perfecţiunea lucrării lui Hristos. Mântuirea aparţine unui astfel de suflet în conformitate cu declaraţia lui Dumnezeu Însuşi. Iubit cu o aşa dragoste, mântuit printr‑un astfel de har, bucurându‑se de o asemenea favoare, el nu are altceva de făcut decât să cultive afecţiuni potrivite cu darul lui Isus şi cu cunoaşterea pe care o are despre El şi despre bunătatea Lui.

Nicio deosebire în ce priveşte starea de ruină a celor păcătoşi; nicio deosebire în ce priveşte bogăţiile îndurării

Este evident că, dacă se spune „oricine“ crede în Isus, cel dintre neamuri are aceeaşi parte ca şi iudeul. Nu este nicio diferenţă; acelaşi Domn este bogat în îndurare faţă de toţi cei care‑L cheamă. Este minunat să vezi această expresie, „Nu este nicio deosebire“, repetată aici. Apostolul o folosise înainte cu adăugirea „căci toţi au păcătuit“. Păcatul, aşază pe toţi oamenii la acelaşi nivel în ruină înaintea lui Dumnezeu. Însă de asemenea nu este nicio diferenţă, „căci acelaşi Domn al tuturor este bogat în îndurare faţă de toţi“, căci oricine cheamă numele Lui va fi mântuit.

Dumnezeul cel viu şi adevărat, proclamat către naţiuni

Pe această declaraţie apostolul întemeiază un alt argument, prin intermediul căruia justifică acele căi ale lui Dumnezeu care erau împlinite în slujirea sa. Scripturile iudeilor declarau că oricine chema Numele Domnului avea să fie mântuit. Iudeii erau de acord că neamurile nu cunoşteau Numele adevăratului Dumnezeu. Era nevoie, prin urmare, ca El să fie proclamat, pentru ca ei să‑L poată chema şi astfel întreaga slujire a apostolului era justificată. În consecinţă, era scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc evanghelia păcii“. Căci, tratând aceste chestiuni privitoare la iudei, el în mod natural se sprijină pe autoritatea propriilor lor Scripturi.

Însă el aplică acest principiu pentru evanghelizare atât iudeilor, cât şi neamurilor (căci legea n‑a reprezentat proclamarea veştii bune). El îl citează pe Isaia în acelaşi scop. Exista o vestire – un adevăr predicat în felul acesta – pe care Israel n‑o crezuse; aşa încât trebuia să existe credinţă într‑un adevăr astfel proclamat, în cuvântul vestit. Versetul 18 prezintă o anume dificultate. Este sigur că apostolul intenţionează să explice faptul că avusese loc o proclamare a adevărului din partea lui Dumnezeu. Israel era fără scuză, căci vestea se întinsese peste tot; cuvintele care‑L vesteau pe Dumnezeu ajunseseră până la marginile pământului. Prin urmare, mărturia nu era limitată la iudei. Neamurile o auziseră peste tot. Lucrul acesta este clar. Însă oare apostolul doar împrumută cuvintele Psalmului 19 (care în pasajul citat au aplicaţie la mărturia creaţiei), sau se referă chiar la mărturia naturii înseşi? Cred că el foloseşte pasajul ca să arate că Dumnezeu avea neamurile în vedere în mărturiile Sale; că El doreşte să sugereze acest lucru printr‑un citat din propriile lor Scripturi, anume că nu doar ei, iudeii, au auzit, ci că mărturia a ajuns peste tot şi că acesta era gândul lui Dumnezeu. Pavel nu citează pasajul ca o profeţie a ceea ce avea loc în vremea harului; el împrumută cuvintele din psalm pentru a arăta că această mărturie universală era în gândul lui Dumnezeu, indiferent de mijloacele pe care le întrebuinţa pentru a da această mărturie. Şi apoi, precizând acest lucru în special pentru iudei, el adaugă: „N‑a ştiut Israel?“. Nu fusese oare poporul încunoştinţat de această cuprindere a neamurilor, de mărturia proclamării harului către ele, de primirea mărturiei de către ele, aşa încât să fie aduse în relaţie cu Dumnezeu? Ba da; Moise spusese deja că Dumnezeu îl va provoca pe Israel la gelozie printr‑un popor fără cunoştinţă. Iar Isaia vorbise cu îndrăzneală, declarând solemn că Dumnezeu va fi găsit de un popor care nu‑L căuta; iar cu privire la Israel, că toată ziua Îşi întinsese mâinile către un popor răzvrătit şi neascultător; într‑un cuvânt, că neamurile aveau să‑L găsească, în timp ce Israel va fi corupt şi neascultător. Astfel, mărturia dată despre poziţiile lor – deşi apostolul o abordează gradat şi cu calm – este distinctă şi solemnă: neamurile sunt primite; Israel este în vrăjmăşie.

Capitolul 11

Trei dovezi ale faptului că Dumnezeu n‑a lepădat pe poporul Său

Prin urmare, se ridică imediat întrebarea: A lepădat deci Dumnezeu pe poporul Său? Răspunsul îl reprezintă capitolul 11. Apostolul oferă trei dovezi că lucrurile nu stăteau aşa. În primul rând, el însuşi era un israelit; există o rămăşiţă pe care Dumnezeu a păstrat‑o, precum în zilele lui Ilie – o dovadă a favorii constante a Domnului, a interesului pe care El îl manifestă faţă de poporul Său, chiar atunci când ei sunt necredincioşi; aşa încât, atunci când un proroc, cel mai credincios şi mai energic dintre ei, nu ştia şi nu vedea şi pe altcineva care să fi rămas credincios lui Dumnezeu alături de el, Dumnezeu Îşi avea ochii asupra rămăşiţei care nu‑şi plecase genunchiul înaintea lui Baal. În al doilea rând, chemarea neamurilor şi înlocuirea lui Israel cu ele nu însemna lepădarea definitivă a acestuia în planurile lui Dumnezeu; căci El făcuse acest lucru pentru a‑l provoca pe Israel la gelozie. Ceea ce se întâmplase deci nu era în vederea lepădării lor. În cel de‑al treilea rând, Domnul avea să vină din Sion şi să îndepărteze nelegiuirile de la Iacov. Ceea ce apostolul sau, mai degrabă, Duhul Sfânt spune aici trebuie privit mai în detaliu.

Alegerea suverană a harului în timpul lui Ilie

Pavel, citând cazul lui Ilie, arată că, atunci când Israel era într‑o aşa stare că până şi Ilie a pledat împotriva lui, Dumnezeu totuşi nu‑i lepădase, ci Îşi păstrase pentru Sine şapte mii de bărbaţi. Aceasta era alegerea harului suveran. La fel stăteau lucrurile acum. Însă totul era prin har, nu prin fapte. Cei aleşi deci au obţinut binecuvântarea, iar restul au fost orbiţi, după cum este scris: „Dumnezeu le‑a dat un duh de adormire“ etc.

Israel provocat la gelozie prin favoarea lui Dumnezeu arătată neamurilor

Alunecaseră ei deci ca să cadă? Nu! Ci, prin căderea lor, mântuirea a venit către neamuri pentru a‑l provoca pe Israel la gelozie – o a doua dovadă că nu se avea în vedere lepădarea lui. Dar dacă împuţinarea şi căderea lui Israel au fost o binecuvântare pentru neamuri, ce avea să fie plinătatea întoarcerii lor? Dacă cele dintâi roade sunt sfinte, atunci şi plămădeala este; dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt. În ce priveşte şirul continuu al celor care se bucură de făgăduinţe în această lume, Avraam este rădăcina, şi nu neamurile; Israel reprezenta tulpina şi ramurile naturale. Şi acum se arată ceea ce s‑a întâmplat cu măslinul bun al făgăduinţei în această lume, a cărui rădăcină este Avraam (Dumnezeu Însuşi fiind sursa frunzelor şi a roadelor), iar Israel, tulpina şi ramurile. Existaseră câteva ramuri rele şi fuseseră tăiate; iar altele, dintre neamuri, fuseseră altoite în locul lor, bucurându‑se astfel de grăsimea caracteristică pomului făgăduinţei. Însă ele, care erau din măslinul sălbatic, fuseseră altoite pe principiul credinţei. Multe dintre ramurile israelite, moştenitoare de drept ale făgăduinţelor, fuseseră tăiate din pricina necredinţei; căci atunci când împlinirea promisiunilor le‑a fost oferită, ele au respins‑o. Ele se sprijineau pe propria lor dreptate şi dispreţuiau bunătatea lui Dumnezeu. Astfel neamurile, făcute părtaşe promisiunilor, stăteau pe principiul credinţei. Dacă însă abandonau acest principiu, ele îşi pierdeau locul în pomul făgăduinţei, aşa cum iudeii necredincioşi şi‑l pierduseră pe al lor. Bunătatea avea să fie partea lor în această dispensaţie a cârmuirii lui Dumnezeu, în ce‑i priveşte pe cei care aveau parte de făgăduinţele Lui, dacă ei rămâneau în această bunătate; dacă nu, aveau să fie tăiaţi. Aceasta se întâmplase iudeilor; avea să fie la fel cu neamurile, dacă acestea nu rămâneau în acea bunătate. Aşa este cârmuirea lui Dumnezeu cu privire la ceea ce reprezintă pomul Său pe pământ. Exista însă un plan al lui Dumnezeu împlinit prin toate aceste căi, anume orbirea parţială a lui Israel (căci ei nu erau lepădaţi), până când toate neamurile care trebuiau să aibă parte de binecuvântarea din aceste zile aveau să intre în posesia ei. După aceasta, Israel avea să fie mântuit ca întreg; nu va mai fi vorba de indivizi cruţaţi şi adăugaţi adunării, în care Israel nu mai avea loc ca naţiune; ci vor fi mântuiţi ca întreg, ca popor. Hristos va veni din Sion, care reprezenta aşezământul puterii Sale, şi va înlătura nelegiuirea de la Iacov, Dumnezeu iertându‑le toate fărădelegile.

Planurile imuabile ale lui Dumnezeu şi promisiunile faţă de evrei împlinite în îndurare

Aceasta este cea de‑a treia dovadă că Israel nu era lepădat. Căci, deşi vrăjmaşi în ce priveşte evanghelia în timpul prezent, ei sunt încă iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci ceea ce Dumnezeu a ales şi a chemat, El nu mai leapădă. El nu Se căieşte de planurile Sale, nici de chemarea prin care le pune în aplicare. Însă, dacă planul lui Dumnezeu rămâne neschimbat, felul în care el este împlinit scoate la iveală înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu. Neamurile se aflaseră de mult timp în neascultare şi în necredinţă. Dumnezeu intervine în har. Iudeii s‑au opus acţiunilor acestui har. Ei au pierdut orice drept la făgăduinţe din pricina acestei necredinţe, aşa încât trebuie să primească efectul promisiunii pe temeiul purei îndurări şi al harului suveran al lui Dumnezeu[86], în acelaşi fel ca neamurile. Căci Dumnezeu îi închisese pe toţi în necredinţă, pentru ca doar îndurarea să fie soluţia pentru toţi. De aceea apostolul exclamă: „O, adânc al bogăţiilor şi al înţelepciunii!“. Promisiunile sunt împlinite, iar pretenţia la dreptatea omenească este înlăturată; iudeii, care au pierdut totul, primesc totul pe temeiul bunătăţii lui Dumnezeu. Aparenta pierdere de către ei a tuturor lucrurilor constituie doar mijlocul de a primi toate din partea harului suveran, în loc de a le avea în virtutea dreptăţii omeneşti sau a unei promisiuni pe care n‑ar fi pierdut‑o. Totul este har; iar Dumnezeu este mereu credincios, şi aceasta în ciuda necredincioşiei omului. Omul este binecuvântat; iudeul primeşte efectul făgăduinţei; însă şi unul şi celălalt trebuie să pună aceasta în seama purei îndurări a lui Dumnezeu. Nu avem nimic despre Adunare aici; este vorba doar de pomul făgăduinţei şi de cei care în virtutea poziţiei lor au parte succesiv de făgăduinţele care ţin de mărturia pe pământ. Iudeii necredincioşi n‑au fost niciodată tăiaţi din Biserică, pentru simplul motiv că n‑au făcut niciodată parte din ea. Ei fuseseră în poziţia de moştenitori naturali ai dreptului la făgăduinţe. Adunarea nu este măslinul iudeilor după carne, aşa încât ei să fie din nou altoiţi în ea. Nimic nu poate fi mai limpede: şirul celor care aveau drept la făgăduinţe de la Avraam încoace era reprezentat de Israel; unele dintre ramuri au fost atunci tăiate. Pomul făgăduinţei rămâne pe pământ; neamurile sunt altoite în el în locul iudeilor, apoi ele devin necredincioase (mai exact, aşa se presupune), şi vor fi la rândul lor tăiate, iar iudeii, reaşezaţi în vechiul măslin, potrivit promisiunilor şi cu scopul de a se bucura de ele; însă totul se datorează purei îndurări. Este clar că nu prin evanghelie obţin ei binecuvântarea; căci, în ce priveşte evanghelia, sunt vrăjmaşi din pricina neamurilor; în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor.

Privilegiile şi responsabilitatea care ţin de locul binecuvântării

Mai remarcaţi aici un principiu important: beneficierea de privilegii prin poziţie ne face responsabili pentru ele, fără să se spună dacă individul este născut din nou. Ramura iudaică s‑a aflat în pomul făgăduinţei şi a fost tăiată; la fel neamurile. N‑a fost nimic vital sau real; ci ei s‑au aflat în locul binecuvântării, „părtaşi la rădăcina şi grăsimea măslinului“, prin faptul că au fost altoiţi în el.

Aceste comunicări ale gândului lui Dumnezeu sfârşesc această porţiune a cărţii, anume cea în care apostolul reconciliază harul suveran arătat păcătoşilor (punându‑i pe toţi la acelaşi nivel în ruina comună a păcatului) cu privilegiile speciale ale poporului Israel, bazate pe credincioşia lui Dumnezeu. Ei pierduseră tot ceea ce însemna drept la aceste privilegii. Dumnezeu avea să‑Şi îndeplinească făgăduinţele în har şi prin îndurare.

Capitolul 12

Întreaga moralitate creştină se bazează pe îndurarea şi harul mântuitor al lui Dumnezeu

Apostolul reînnoadă firul instrucţiunilor sale abordând – aşa cum face în toate epistolele lui – consecinţele morale ale doctrinei pe care a prezentat‑o. El îl aşază pe credincios pe temelia îndurării lui Dumnezeu, pe care a prezentat‑o deja pe larg. Principiul harului care mântuieşte fusese stabilit ca bază a salvării. Temeiul întregii moralităţi creştine este acum aşezat în virtutea acestui principiu fundamental: să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu – o slujbă înţeleaptă, nu o slujbă a unei activităţi exterioare, alcătuită din ceremonii pe care trupul le poate împlini. Este un principiu simplu, însă pătrunzător şi întru totul eficace, care se aplică omului în mod personal. În ce priveşte relaţiile lui exterioare, credinciosul nu trebuie să se conformeze lumii. Nu este vorba însă de un nonconformism exterior sau mecanic, ci de rezultatul unei înnoiri a minţii, aşa încât să fie căutată şi deosebită voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită; iar viaţa este astfel transformată.

Acest lucru se leagă de sfârşitul capitolului 6. Credincioşii nu sunt priviţi aici ca fiind aşezaţi în locurile cereşti şi chemaţi să‑L imite pe Dumnezeu ca nişte copii iubiţi (Efeseni 5.1), ci ca oameni pe pământ, izbăviţi prin puterea eliberatoare a răscumpărării şi a harului, punându‑se la dispoziţia lui Dumnezeu pentru a face voia Lui. Îndemnul se încadrează în ceea ce am văzut că este caracterul epistolei.

Umblarea creştină şi viaţa caracterizate de devotament, de ascultare, de umilinţă şi de dependenţă

Astfel umblarea creştină este caracterizată de devotament şi de ascultare. Este o viaţă supusă voii altuia, mai precis voii lui Dumnezeu şi, prin urmare, marcată de smerenie şi de dependenţă. Există însă un devotament absolut al inimii în jertfirea de sine. Căci există pericolul, care decurge din puterea ce acţionează în toate acestea, ca firea păcătoasă să se infiltreze şi să se folosească de această putere. În vederea acestui lucru, fiecare trebuie să aibă un duh de înţelepciune şi de moderaţie şi să acţioneze în limitele darului pe care Dumnezeu i l‑a dat, folosindu‑l potrivit cu voia lui Dumnezeu; la fel cum fiecare mădular îşi are locul propriu în trup şi trebuie să‑şi împlinească funcţia pe care Dumnezeu i‑a prescris‑o. Apostolul se ocupă pe rând de toate formele pe care le îmbracă îndatorirea creştinului – potrivit cu diferitele poziţii în care acesta se află – şi de duhul în care acesta trebuie să umble în oricare din aceste relaţii.

Doar în acest capitol (12) apare ideea despre Adunare ca trup; idee care este în legătură cu îndatoririle mădularelor din punct de vedere individual – îndatoriri ce decurg din poziţiile lor ca atare. În rest, Epistola către Romani ne oferă doar poziţia omului în responsabilitatea lui individuală înaintea lui Dumnezeu, în întâmpinarea căreia vine harul, după care este prezentat omul izbăvit.

Capitolul 13

Relaţia creştinului cu autorităţile care sunt deasupra lui

Îndrumările date de apostol se extind şi către relaţia creştinului cu autorităţile sub care este aşezat. El le recunoaşte ca fiind împlinitoare ale unei slujbe a lui Dumnezeu, învestite cu autoritate din partea Lui, aşa încât a te împotrivi lor înseamnă a te pune împotriva a ceea ce El a rânduit. Prin urmare, conştiinţa, şi nu doar forţa, îl constrânge pe creştin să asculte. În sfârşit, el trebuie să dea fiecărui om ceea ce i se datorează în virtutea poziţiei lui; să nu datoreze nimănui nimic, oricare ar fi caracterul lucrului respectiv, cu excepţia dragostei, o datorie care nu poate fi niciodată lichidată.

Cum trebuie să se privească creştinii unii pe alţii

În relaţiile dintre ei, creştinii sunt îndemnaţi să nu caute lucrurile înalte ale acestei lumi, ci să umble ca fraţi împreună cu cei simpli; un percept prea mult uitat în adunarea lui Dumnezeu – spre paguba ei. Dacă creştinul cu poziţie înaltă cere să‑i fie dată cinstea după carne, să‑i fie dată cu bunăvoinţă. Ferice însă de cel care, potrivit exemplului Împăratului împăraţilor şi regulii apostolului nostru, ştie cum să umble în compania celor de poziţie joasă în călătoria lor prin pustie. Dragostea este împlinirea legii; căci dragostea nu face rău aproapelui şi astfel împlineşte legea.

Îndemnul de a umbla ca fii ai zilei

Un alt principiu acţionează şi el asupra duhului creştinului. Este timpul trezirii. Izbăvirea din acest veac rău, pe care Domnul o va împlini pentru noi, se apropie. Noaptea este aproape trecută, încep să se ivească zorii – Dumnezeu cunoaşte momentul. Caracteristicile care marcau apropierea evenimentului în zilele apostolului au ajuns la coacere în zilele de acum, deşi Dumnezeu, în vederea celor pe care îi strânge la Sine, ţine încă în frâu evoluţia răului. Prin urmare, să umblăm ca nişte copii ai zilei, lepădând faptele întunericului. Noi aparţinem zilei, a cărei lumină va fi Hristos Însuşi. Umblarea noastră trebuie să fie deci potrivită cu acea zi, îmbrăcându‑ne cu Hristos şi fără să ne preocupăm cu ceea ce ţine de voia şi de poftele cărnii.

Capitolele 14 şi 15

Trei îndemnuri date în ce priveşte conştiinţa slabă

De la începutul capitolului 14 şi până la sfârşitul versetului 7 din capitolul 15 este tratat un alt punct, generat de poziţiile diferite ocupate de iudeu şi de cel dintre neamuri. Era dificil pentru un iudeu să scape de sentimentul diferenţei între zile şi între mâncăruri. Cel dintre neamuri, după ce abandonase întregul său sistem religios ca fiind idolatru, nu mai ţinea la nimic. Natura umană este predispusă la a păcătui în această privinţă în ambele direcţii: lipsa de conştiinţă dublată de o voinţă neînfrânată şi, în celălalt sens, conştiinţa ceremonială. Creştinismul nu recunoaşte niciunul din aceste două lucruri. El dă izbăvire de chestiunea zilelor şi a mâncărurilor prin faptul că ne face cereşti împreună cu Hristos. Însă el ne învaţă să fim îngăduitori cu conştiinţele slabe şi să ne judecăm aspru pe noi înşine. Conştiinţa nu poate – nici nu are acest drept – să prescrie un lucru nou ca o datorie, însă poate, din cauza ignoranţei, să se ţină de un lucru tradiţional ca fiind obligatoriu. În realitate, noi avem libertate deplină, însă trebuie să îngăduim slăbiciunea în credinţă a altora şi să nu punem o piatră de poticnire în calea lor. Apostolul oferă trei îndrumări în privinţa aceasta: prima, ca cel slab să fie primit, însă nu pentru dezbaterea chestiunilor care trebuiesc stabilite; a doua, să nu judecăm pe fratele nostru, de vreme ce el este robul lui Hristos, nu al nostru, şi fiecare trebuie să dea socoteală despre sine însuşi înaintea lui Dumnezeu; a treia, să îngăduim slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu ne plăcem nouă înşine; să umblăm într‑un duh de dragoste şi, dacă suntem într‑o stare mai înaltă, să arătăm acest lucru primindu‑ne unii pe alţii, aşa cum Hristos ne‑a primit pe fiecare, spre slava lui Dumnezeu, care‑l eclipsează pe om cu toate superiorităţile lui meschine şi care aprinde dragostea şi o face înflăcărată, zeloasă în a căuta binele altora – scoţându‑ne astfel din sfera eului şi a lucrurilor mici, făcându‑ne capabili să ne adaptăm altora, acolo unde voia lui Dumnezeu şi slava Sa nu sunt în joc.

Responsabilitatea individuală faţă de Domnul în legătură cu noi înşine şi cu fraţii noştri

Multe principii importante sunt scoase la iveală în aceste îndemnuri. Fiecare va da socoteală despre sine însuşi înaintea lui Dumnezeu. Fiecare deci, în aceste cazuri, trebuie să fie pe deplin convins în mintea lui şi să nu judece pe altul. Dacă cineva are credinţa care să‑l elibereze de ritualurile tradiţionale şi le vede ca fiind absolut nimic – aşa cum de fapt şi sunt – să aibă această credinţă înaintea lui Dumnezeu şi să nu‑l facă pe fratele său să se poticnească.

Nimeni nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine; noi suntem ai Domnului. Cei slabi deci ţin o zi pentru Domnul; ceilalţi n‑o ţin tot pentru Domnul. Acesta este prin urmare motivul pentru a nu judeca. Cel pe care îl judec este al Domnului. Mai mult, trebuie să caut să plac fratelui meu pentru zidirea lui – el este al Domnului; şi trebuie să‑l primesc aşa cum am fost eu primit, pentru a fi părtaş slavei lui Dumnezeu care i‑a fost conferită. Îl slujim pe Hristos în aceste lucruri prin a ne gândi la binele fratelui nostru. În ce priveşte energia credinţei cuiva, acesta să o aibă între el şi Dumnezeu. Dragostea este cea care reglementează folosirea acestei libertăţi, dacă este într‑adevăr libertate, şi nu robie a nepăsării. Căci inversul acestui principiu, atunci când ritualurile sunt folosite pentru a distruge libertatea în Hristos, reprezintă în realitate întoarcerea la păgânism, aşa cum se arată în Galateni 4, în cazul în care ritualul este ridicat la rang de principiu.

Învăţătura lui Pavel despre căile lui Dumnezeu faţă de iudei şi faţă de naţiuni cu privire la venirea Domnului pe pământ

Aceste instrucţiuni încheie epistola. De la capitolul 15.8 avem amănunte personale despre apostol şi salutările către fraţi. În versetele 8-12, el îşi însumează gândurile, cu privire la lucrările lui Dumnezeu faţă de iudei şi neamuri, în contextul venirii pe pământ a lui Isus. El fusese un slujitor al circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească făgăduinţele făcute părinţilor. Căci Dumnezeu le făcuse făgăduinţe iudeilor; neamurilor însă, niciuna. În ce‑i priveşte pe aceştia din urmă, nu adevărul era în discuţie, ci harul prin care ei Îl puteau glorifica pe Dumnezeu prin Isus, pentru îndurarea Sa. Pentru a arăta că harul faţă de neamuri era în gândurile lui Dumnezeu, apostolul citează pasaje din Deuteronom (adică din Lege), din Psalmi şi din Profeţi.

Dorinţele lui Pavel pentru credincioşii din Roma; slujirea lui faţă de iudei

În versetul 13, el se întoarce cu afecţiune către romani, pentru a‑şi exprima dorinţele cu privire la ei, precum şi încrederea în binecuvântarea pe care o primiseră de la Dumnezeu, care‑i făcea capabili să se îndemne reciproc. Pavel exprimă în acelaşi timp îndrăzneala sa bazată pe harul pe care Dumnezeu i‑l dăduse, de a fi slujitorul lui Isus Hristos pentru neamuri prin împlinirea unei funcţiuni recunoscute cu privire la ei; fiind, aşa cum spune, un preot care oferea neamurile ca pe o jertfă plăcută lui Dumnezeu, din pricină că erau sfinţite prin Duhul Sfânt (vezi Numeri 8.11). Aceasta era slava lui înaintea lui Dumnezeu. Această sfinţire prin Duhul Sfânt lua locul sfinţirii prin naştere şi era cu atât mai de apreciat.

Mai mult, el îşi împlinise misiunea din Ierusalim până în Iliria; nu acolo unde Hristos fusese propovăduit înainte, ci unde nu se mai auzise despre El. Acest lucru îl împiedicase să ajungă la Roma. Însă acum, fiindcă nu mai era niciun loc pentru el, potrivit gândului Duhului Sfânt – nimic de făcut prin acele părţi – şi dorind de mult timp să‑i vadă, el se gândea să‑i viziteze în drumul său către Spania. Pentru moment mergea la Ierusalim cu o strângere de ajutoare pentru sfinţi, făcută în Macedonia şi Ahaia.

Vedem că inima lui se întoarce către iudei; ei îi ocupau gândurile; şi, în timp ce dorea să pună pecetea împlinirii peste harul pe care această strângere de ajutoare îl reprezenta, era preocupat de ei ca iudei, ca de unii care aveau un drept la binecuvântare; probabil un sentiment nedefinit al unuia care era dornic să arate că nu i‑a uitat; căci, de fapt, el îşi iubea poporul. Rămâne de dezbătut dacă, făcând acest serviciu (care era în esenţă cel al unui diacon), oricât de plăcută era o astfel de misiune, apostolul îşi împlinea la cea mai mare înălţime slujba lui de apostol. Oricum ar sta lucrurile, mâna lui Dumnezeu era în aceasta, făcând ca toate lucrurile să lucreze spre binele preaiubitului Său slujitor şi copil, ca şi pentru slava Sa. Pavel avea un presentiment că probabil lucrurile nu vor merge bine şi solicită rugăciunile sfinţilor din Roma, ca să fie izbăvit din mâinile celor nelegiuiţi şi astfel să le vadă faţa cu bucurie. Ştim cum s‑a sfârşit totul. I‑a văzut într‑adevăr la Roma; le‑a fost dăruit, dar ca prizonier; şi nu ştim dacă a ajuns vreodată în Spania. Căile lui Dumnezeu sunt în conformitate cu planurile Lui veşnice şi cu harul Lui, precum şi cu înţelepciunea Sa perfectă.

Capitolul 16

Salutările personale ale lui Pavel

Deşi nu‑i cunoscuse niciodată pe creştinii romani ca adunare, Pavel le trimite totuşi multe salutări personale. Aceasta era legătura care nu putea fi frântă. Vedem cât de mişcător este felul cum inima lui se ocupă de toate detaliile slujbei care‑l unea cu cei care o împlineau la rândul lor. Cel care prin har avusese acces la toate planurile lui Dumnezeu, căruia îi fusese îngăduit să vadă ceea ce nu putea fi făcut cunoscut omului aici jos, îşi aducea aminte de tot ceea ce aceşti creştini umili – printre ei femei devotate – făcuseră pentru el şi pentru Domnul. Aceasta este dragostea; este adevărata dovadă a puterii Duhului lui Dumnezeu; este legătura de afecţiune.

Regula preţioasă şi perfectă pentru umblarea creştină

Avem aici de asemenea o scumpă şi cu totul perfectă regulă pentru umblarea noastră, anume să fim simpli în ce priveşte răul şi înţelepţi în ce priveşte binele. Doar creştinismul putea oferi o astfel de regulă; căci el pune la dispoziţie o umblare care este bună în mod pozitiv, precum şi înţelepciunea pentru a umbla aşa. Creştini fiind, putem fi simpli în ce priveşte răul. Ce eliberare! Omul din lume trebuie să se familiarizeze cu răul pentru a se feri de el în această lume plină de capcane şi de tertipuri; trebuie să‑şi corupă mintea, să se obişnuiască să gândească despre rău, ca astfel să nu fie prins de el. În curând însă va veni o izbăvire completă – curând Satan avea să fie zdrobit sub picioarele lor.

Epistolele apostolului – scrieri profetice

Vedem de asemenea că apostolul nu‑şi scria el însuşi epistolele, ci se folosea de vreun frate pentru aceasta. Aici era unul numit Terţiu (versetul 22). Adânc îngrijorat de starea galatenilor, a scris el însuşi epistola adresată lor; însă salutul de la sfârşitul acesteia de care ne‑am ocupat, ca şi de la sfârşitul celorlalte epistole ale lui, era scris cu propria lui mână cu scopul de a certifica conţinutul epistolei (1 Corinteni 16.21; 2 Tesaloniceni 3.17, în care epistola falsă pomenită în capitolul 2 a constituit prilejul oferirii acestei dovezi, pe care el întotdeauna a dat‑o, anume că o epistolă era cu adevărat a lui). Vedem totodată, prin această mică împrejurare, că el ataşa un caracter solemn şi plin de autoritate epistolelor sale, ele nefiind doar efuziuni ale unei inimi spirituale, ci Pavel ştia bine şi dorea ca şi ceilalţi să înţeleagă acest lucru, anume că ele erau vrednice de toată consideraţia şi de a fi păstrate ca autorităţi, ca expresia şi rezultatul misiunii lui apostolice, trebuind să fie primite ca atare; cu alte cuvinte, ca având autoritatea Domnului, cu care el era înzestrat prin puterea Duhului Sfânt. Ele erau epistole de la Domnul trimise prin intermediul lui, aşa cum fuseseră şi cuvintele lui (1 Tesaloniceni 2.13 şi 1 Corinteni 14.37).

Doxologia finală şi taina Adunării

Trebuie să observăm şi faptul că cele trei versete de la sfârşitul epistolei sunt detaşate de restul capitolului, introducând, în forma unei doxologii, sugerarea unui adevăr a cărui comunicare făcea distinctă învăţătura apostolului. El nu‑l dezvoltă aici. Sarcina pe care Duhul Sfânt a împlinit‑o în această epistolă era prezentarea sufletului în mod individual înaintea lui Dumnezeu, potrivit cu gândurile divine. Totuşi, acest lucru este în imediată legătură cu poziţia Trupului; iar doctrina cu privire la Trup, la Adunare, nu poate fi separată de el. Acum apostolul ne informează cu claritate că taina, Adunarea şi strângerea laolaltă a tuturor lucrurilor sub Hristos, fusese cu totul necunoscută în veacurile trecute. Dumnezeu păstrase tăcerea asupra acestui subiect în timpurile care sunt definite prin cuvântul veacuri, Adunarea nefăcând parte din acel curs de evenimente şi nici din căile lui Dumnezeu cu privire la pământ. Însă taina era acum descoperită şi comunicată neamurilor prin scrieri profetice – nu „scrierile profeţilor“. Epistolele adresate neamurilor aveau acest caracter; erau scrieri profetice – o nouă dovadă a caracterului epistolelor în Noul Testament.

Semnificaţia doxologiei (post‑scriptum‑ului); scopul epistolei

Cel care a înţeles doctrina acestei epistole, şi a scrierilor lui Pavel în general, va înţelege cu uşurinţă semnificaţia acestui post‑scriptum. Epistola desfăşoară cu o perfecţiune şi cu o plinătate divină felul cum un suflet poate sta înaintea lui Dumnezeu în această lume, precum şi harul şi dreptatea lui Dumnezeu, ale Celui care Îşi menţine în întregime planurile cu privire la Israel.

1 Corinteni

Prima epistolă către Corinteni

Motivul şi împrejurările care au dus la scrierea epistolei

Epistola către Corinteni prezintă subiecte foarte diferite de acelea de care ne‑am ocupat în cea adresată romanilor. Găsim în ea detalii morale, precum şi rânduiala din interiorul Adunării, cu privire la care Duhul lui Dumnezeu Îşi desfăşoară aici înţelepciunea într‑un mod direct. Nu există nicio menţiune despre bătrâni sau despre alte persoane oficiale cu autoritate în adunare. Prin lucrarea apostolului fusese formată o adunare numeroasă (căci Dumnezeu avea popor mult în acea cetate) în mijlocul unei populaţii foarte corupte, unde bogăţia şi luxul erau combinate cu o dezordine morală care făcuse ca cetatea să fie proverbială. În acelaşi timp, aici, ca şi în alte părţi, învăţătorii falşi (în general iudei) căutau să submineze influenţa apostolului. Spiritul filozofiei îşi exercita şi el influenţa nefastă, deşi Corintul nu reprezenta, precum Atena, centrul lui principal. Moralitatea şi autoritatea apostolului erau puse la îndoială deopotrivă, iar starea de lucruri era critică. Epistola a fost scrisă din Efes, unde veştile despre starea tristă a turmei din Corint ajunseseră la urechile apostolului aproape în momentul când acesta se hotărâse să‑i viziteze în drumul său către Macedonia (în loc de a parcurge drumul pe coasta Asiei Mici, aşa cum a făcut de fapt), la întoarcere urmând să le facă o a doua vizită. Aceste veşti l‑au împiedicat să facă aceasta şi, în loc de a‑i vizita ca să‑şi reverse inima în mijlocul lor, le‑a scris această epistolă. Cea de‑a doua epistolă a fost scrisă în Macedonia, atunci când Tit i‑a adus vestea despre efectul fericit al celei dintâi.

Subiectele şi secţiunile epistolei

Subiectele acestei prime epistole pot fi cu uşurinţă împărţite în ordinea în care ele se succed. În primul rând, înainte de a‑i mustra pe creştinii din Corint cărora le scrie, apostolul recunoaşte tot harul de care Dumnezeu le făcuse parte şi de care încă avea să le mai facă (capitolul 1.1‑9). De la versetul 10 la capitolul 4.21, subiectul cu privire la diviziuni, la şcoli de doctrină şi la înţelepciunea omenească este tratat în contrast cu revelaţia şi cu înţelepciunea divină. Capitolul 5 prezintă stricăciunea morală, precum şi disciplina, exercitată fie prin putere, fie prin responsabilitatea adunării. În capitolul 6 este vorba de chestiunile legate de viaţa aceasta, de curţi de judecată; apoi apare din nou subiectul desfrânării, subiect de primă importanţă pentru creştinii din acel oraş. Capitolul 7 tratează căsătoria. Trebuie oamenii să se căsătorească? Apoi vedem obligaţiile celor deja căsătoriţi şi cazul unui soţ convertit sau al unei soţii convertite, ai căror parteneri nu erau convertiţi. Capitolul 8 răspunde la întrebarea dacă ei puteau să mănânce lucruri jertfite idolilor. Capitolul 9 se ocupă de subiectul apostolatului lui Pavel. Capitolul 10 prezintă starea lor în general, pericolul de a fi înşelaţi, fie prin desfrânare, fie prin idolatrie şi prin sărbătorile idolatre, precum şi principiile legate de aceste sărbători, care fac loc subiectului despre Cina Domnului. Capitolul 11 se ocupă de chestiuni legate de purtarea lor în lucrurile religioase, individual sau (versetul 17) în adunare. Apoi, capitolul 12 tratează subiectul despre exercitarea darurilor şi despre adevărata lor valoare, de asemenea despre scopul folosirii lor, scoţând în evidenţă (capitolul 13) valoarea comparativă a dragostei. Capitolul 14 reglementează rânduiala în exercitarea darurilor. Capitolul 15 se ocupă de înviere – pe care unii o negau – şi în special de învierea sfinţilor; iar în capitolul 16, Pavel vorbeşte despre colectele pentru săracii din Iudeea, după care urmează câteva salutări şi principiile de supunere faţă de cei pe care Dumnezeu i‑a ridicat pentru slujbă, chiar acolo unde nu erau bătrâni. Este un lucru de mare valoare să avem aceste îndrumări direct de la Domnul, independent de vreo organizare oficială, aşa încât să fie angajate atât conştiinţa individuală, cât şi cea a adunării ca întreg.

Sunt însă câteva consideraţii suplimentare, cu privire la caracterul şi structura epistolei, peste care nu trebuie să trecem.

Caracterul epistolei ca adresată Bisericii mărturisitoare şi în acelaşi timp recunoscând adunarea locală ca fiind o reprezentare a Adunării ca întreg

Cititorul poate remarca o diferenţă între adresarea introductivă din Epistola către Corinteni şi cea din Epistola către Efeseni. În Corinteni se spune: „Adunării lui Dumnezeu … împreună cu toţi cei care cheamă în vreun loc Numele Domnului nostru Isus Hristos“. Este vorba de Biserica mărturisitoare, membrii ei fiind presupuşi a fi credincioşi – până când s‑ar fi dovedit contrariul – adică de toţi cei care‑L recunoşteau pe Isus ca Domn – Casa; a se vedea capitolul 10.1‑5. În Efeseni avem adresarea „fraţi sfinţi şi credincioşi“, precum şi prezentarea privilegiilor Trupului. Acest caracter al Epistolei către Corinteni, care cuprinde Biserica mărturisitoare şi recunoaşte o adunare locală ca reprezentând‑o în localitatea respectivă, oferă epistolei o mare importanţă. Mai mult, se va vedea că Adunarea în aspectul ei de casă este avută în vedere şi tratată până la mijlocul capitolului 10 (iar de acolo natura Cinei Domnului introduce subiectul Trupului unic al lui Hristos, tratat şi relativ la darurile Duhului, în capitolul 12); în primele versete ale capitolului 11 se vorbeşte despre poziţia femeii, iar apoi, de la versetul 17, despre ceea ce se potriveşte strângerii laolaltă în adunare; urmează Cina Domnului şi cârmuirea lui Dumnezeu. Versetele 1‑16 din capitolul 11 nu au aplicaţie la adunare. Totuşi, peste tot subiectul rămâne rânduiala în adunarea locală; doar că, de la capitolul 1 la capitolul 10.14, este avută în vedere totalitatea credincioşilor mărturisitori, presupuşi totuşi ca fiind sinceri în mărturisirea lor, dar cu posibilitatea de a nu fi aşa. De la versetul 15 al capitolului 10 până la sfârşitul capitolului 12 este avut în vedere Trupul.

Capitolul 1

Autoritatea apostolică a lui Pavel prin chemarea lui Dumnezeu; creştinii chemaţi la sfinţenie

Mă voi întoarce acum, pentru a merge de la început pe firul conţinutului acestei epistole. Pavel era apostol prin voia lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea lui, oricum ar fi stat lucrurile cu alţii. Mai mult, aceeaşi chemare care‑i făcuse pe cei din Corint creştini îl făcuse pe el apostol. El se adresează adunării lui Dumnezeu din Corint, adăugând o caracteristică (a cărei aplicaţie devine evidentă atunci când avem în vedere conţinutul epistolei): „sfinţiţi în Hristos Isus“. Apoi, în adresare, este înfăţişată universalitatea aplicaţiei doctrinei şi a instrucţiunilor din epistolă asupra tuturor creştinilor, oriunde s‑ar afla ei. Din fericire, oricare ar fi fost durerea pe care o simţea vizavi de starea corintenilor, apostolul putea face referire la harul lui Dumnezeu, recunoscând astfel tot harul pe care El îl revărsase asupra lor. Însă faptul că‑i punea în acest fel în relaţie cu Dumnezeu făcea ca toate efectele sfinţeniei Sale să se răsfrângă asupra conştiinţelor lor, dând în acelaşi timp inimii apostolului încurajarea harului desăvârşit al lui Dumnezeu faţă de ei. Iar acest har devenea o pârghie puternică pentru Cuvânt în inimile corintenilor. În prezenţa unui astfel de har, ei trebuia să se ruşineze de păcat. În plus, nu poate exista o mărturie mai remarcabilă ca cea găsită aici despre sprijinirea pe credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Lui. Relaţia pretinde sfinţenie; doar în sfinţenie ne putem bucura de ea. Însă temelia ei este credincioşia lui Dumnezeu. Corintenii umblau rău, aşa cum ştim. Apostolul nu trece cu vederea niciun aspect negativ; însă el declară că Dumnezeu este credincios şi că îi va întări până la sfârşit, ca să fie – nu doar în siguranţă, ci – fără pată în ziua Domnului nostru Isus Hristos, apoi începe să‑i mustre. Ce mărturie minunată!

Astfel îi lega Pavel (Duhul Însuşi de fapt) pe corinteni de Dumnezeu; iar ceea ce reprezenta Dumnezeu pentru ei acţiona cu toată forţa asupra inimilor şi conştiinţelor lor. În acelaşi timp, folosirea acestei arme le deschidea inima la tot ceea ce apostolul avea să le spună. Cineva trebuie să fie foarte aproape de Domnul pentru a putea în chip practic să‑i privească astfel pe creştinii care umblă nepotrivit. Aceasta nu înseamnă să le fie trecute cu vederea păcatele – apostolul este departe de a face aşa ceva; ci harul conduce conştiinţele să judece păcatul, în temeiul unei relaţii cu Dumnezeu care este prea preţioasă pentru a le permite să continue în el sau să‑l îngăduie.

Epistola către Galateni ne oferă un exemplu remarcabil despre încrederea pe care harul o inspiră; comparaţi Galateni 4.20 cu 5.10.

Mărturia lui Dumnezeu confirmată prin darurile Sale

Corintenii erau îmbogăţiţi de Dumnezeu cu darurile Sale, iar mărturia Lui era astfel confirmată în mijlocul lor, încât nu duceau lipsă de niciun dar în aşteptarea descoperirii Domnului, care reprezenta împlinirea tuturor lucrurilor. Solemnă zi, pentru care Dumnezeu, care‑i chemase, îi întărea în credincioşia Lui, ca ei să fie fără vină atunci, chemaţi aşa cum erau la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos! Scurtă, însă preţioasă expunere a harului şi a credincioşiei lui Dumnezeu, slujind ca bază (dat fiind că starea lor nu permitea apostolului să prezinte lucrurile aşa cum a făcut în cazul efesenilor) pentru toate îndemnurile şi instrucţiunile pe care le adresa corintenilor cu scopul de a‑i întări şi de a le îndrepta mersul nesigur!

Înţelepciunea şi puterea omului sunt puse deoparte; predicarea crucii este puterea lui Dumnezeu

Apostolul se ocupă mai întâi de nechibzuinţa corintenilor în încercarea de a‑i face pe slujitorii creştini, şi chiar pe Hristos Însuşi, capi de partide. Hristos nu era împărţit. Ei nu fuseseră botezaţi pentru numele lui Pavel. El botezase, într‑adevăr, pe câţiva dintre ei, însă misiunea lui era de a predica, nu de a boteza[87]. Era o misiune potrivit cu Fapte 26.17 şi 13.2‑4, nu cu Matei 28.19. Mai mult, revenind la starea corintenilor, toată această înţelepciune omenească nu era decât nebunie, pe care Dumnezeu o dădea de ruşine. Propovăduirea crucii reprezenta puterea lui Dumnezeu; iar El alesese lucrurile slabe, lucrurile de nimic, cele nebune după standardul lumii, pentru a anula înţelepciunea şi puterea acesteia, ca astfel evanghelia să fie în mod evident puterea lui Dumnezeu. Iudeii cereau semne, grecii căutau înţelepciune; însă Dumnezeu făcea să fie propovăduit Hristos răstignit, o pricină de poticnire pentru iudei şi nebunie pentru greci, însă pentru cei chemaţi, puterea lui Dumnezeu (versetele 23,24). Prin lucruri care nu sunt, El le dădea de ruşine pe cele ce sunt, fiindcă slăbiciunea Sa este mai tare decât puterea lumii, iar nebunia Lui este mai înţeleaptă decât înţelepciunea acestui veac. Carnea nu se va lăuda în prezenţa Lui. Dumnezeu are de‑a face cu conştiinţa, deşi face acest lucru în har, potrivit cu adevărata poziţie a omului responsabil, şi nu Se supune judecăţii şi raţionamentelor minţii omului, de altfel cu totul incompetente, şi care l‑ar pune pe acesta din urmă într‑o poziţie nepotrivită, ca şi cum L‑ar putea judeca pe Dumnezeu. Însă, în afară de aceasta, creştinul era mai mult chiar decât obiectul instruirii lui Dumnezeu; el era de la Dumnezeu în Hristos Isus; de la Dumnezeu avea viaţa, fiinţa, poziţia lui de creştin. Iar Hristos era pentru el, de la Dumnezeu, înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare – toate în contrast cu pretenţiile minţii omeneşti, cu dreptatea falsă a iudeului sub lege, cu mijloacele şi măsura de sfinţire pe care aceasta din urmă le oferea şi cu slăbiciunea omului, a cărei ultimă urmă Dumnezeu o va îndepărta prin izbăvirea pe care o va împlini prin puterea Lui în Hristos, atunci când Îşi va desăvârşi lucrarea Sa de har. Astfel că noi suntem de la Dumnezeu, iar Hristos este totul pentru noi din partea lui Dumnezeu, aşa încât cel ce se laudă să se laude în Domnul: scurtă, dar puternică mărturie a ceea ce este creştinismul în esenţa lui!

Capitolul 2

Puterea lui Dumnezeu constituie temelia solidă a credinţei

În acest duh venise pentru prima dată Pavel între ei; el nu voia să ştie altceva decât pe Hristos[88], şi pe El în umilinţa şi în înjosirea Lui, Obiect al dispreţului din partea oamenilor. Vorbirea lui nu atrăgea prin forma convingătoare de ordin carnal a unei elocvenţe artificiale, ci era expresia prezenţei şi acţiunii Duhului, precum şi a puterii care însoţea o asemenea prezenţă. Astfel, credinţa lor era întemeiată nu pe cuvintele atrăgătoare ale omului, pe care altul mai elocvent sau mai subtil le‑ar fi putut răsturna, ci pe puterea lui Dumnezeu – o temelie solidă pentru sufletele noastre slabe – binecuvântat să fie numele Lui pentru aceasta!

Înţelepciunea lui Dumnezeu şi felul în care ea este comunicată şi primită

Totuşi, de îndată ce sufletul era instruit şi întemeiat în învăţătura despre mântuirea în Hristos, apostolul vorbeşte despre o înţelepciune; nu despre înţelepciunea veacului acestuia, nici a mai‑marilor acestui veac care pier şi, odată cu ei, şi înţelepciunea lor, ci despre înţelepciunea lui Dumnezeu într‑o taină, un plan secret al lui Dumnezeu (revelat acum prin Duhul), rânduit în hotărârea Lui stabilită pentru slava noastră înainte de a fi lumea – un plan pe care, cu toată înţelepciunea lor, niciunul dintre mai‑marii acestei lumi nu îl cunoscuse. Dacă l‑ar fi cunoscut, nu L‑ar fi răstignit pe Acela în a Cărui Persoană acest plan trebuia să se împlinească în întregime.

Apostolul nu intră în subiectul tainei, pentru că era nevoit să‑i hrănească cu lapte, ca pe prunci, ci o menţionează doar ca s‑o pună în contrast cu înţelepciunea falsă a lumii; însă este important felul în care această înţelepciune era comunicată. Ceea ce niciodată nu se suise la inima omului[89], Dumnezeu revelase acum prin Duhul Său, căci Duhul cercetează toate lucrurile, chiar lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Doar duhul omului care este în el cunoaşte lucrurile pe care acesta nu le comunică. Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Acest Duh al lui Dumnezeu fusese primit atât de apostol, cât şi de alte canale ale revelaţiei, pentru ca ei să cunoască lucrurile care sunt oferite în dar de Dumnezeu (versetele 11,12). Aceasta este cunoaşterea lucrurilor turnată în canalele revelaţiei. Apoi acel canal (vas) al lui Dumnezeu trebuia să le comunice. El făcea aceasta nu prin cuvinte învăţate de la arta omenească, ci de la Duhul – de la Dumnezeu Însuşi – comunicând lucruri spirituale printr‑un mijloc spiritual[90]. Comunicarea se făcea prin Duhul, tot aşa cum era şi lucrul comunicat. Lipsea doar o verigă pentru ca această revelaţie să fie deţinută şi de alţii – primirea acestor comunicări. Acest lucru necesita de asemenea acţiunea Duhului. Omul natural nu le primeşte; iar ele sunt înţelese spiritual.

Un remediu eficace împotriva mândriei filozofice

Sursa, instrumentul de comunicare, primirea, toate erau de la Duhul. Astfel omul spiritual judecă (discerne) toate lucrurile, iar el nu este judecat de nimeni. Puterea Duhului în el face ca judecata lui să fie adevărată şi dreaptă, însă îi oferă în acelaşi timp motive şi o umblare care sunt de neînţeles pentru cineva care nu are Duhul. Deşi simplă, această învăţătură este de toată importanţa. Din nefericire, corintenii, fie atunci când apostolul se afla la Corint, fie la momentul scrierii acestei epistole, nu erau într‑o stare care să permită ca taina să le fie comunicată – o umilire dureroasă a mândriei lor filozofice, însă, prin urmare, un bun remediu împotriva ei.

Capitolul 3

Adunarea văzută ca fiind zidirea lui Dumnezeu; temelia ei sigură

Ei nu erau oameni naturali (nenăscuţi din nou); erau însă carnali, nu spirituali, aşa încât apostolul era nevoit să‑i hrănească cu lapte şi nu cu carne, potrivită doar pentru cei maturi. Lucrul cu care ei îşi hrăneau mândria era o dovadă în acest sens – anume divizarea lor în şcoli de doctrină. Pavel, fără îndoială, semănase; Apolo udase. Aceasta era bine, însă numai Dumnezeu putea face să crească. Mai mult, apostolul pusese temelia acestei clădiri a lui Dumnezeu, care era adunarea din Corint. Alţii lucraseră de atunci – duseseră mai departe lucrarea de zidire a sufletelor. Fiecare trebuia să ia seama. Nu exista decât o singură temelie şi ea era pusă. Însă pe ea unii ar fi putut să zidească fie lucruri preţioase, fie lucruri fără valoare, formând astfel sufletele prin unele sau prin celelalte – poate chiar introducând printre sfinţi suflete câştigate prin astfel de doctrine deşarte. Lucrarea avea să fie dată pe faţă, mai devreme sau mai târziu, într‑o anume zi. Dacă lucraseră pentru Dumnezeu cu materiale preţioase, lucrarea avea să rămână; dacă nu, avea să fie arsă. Efectul, rodul lucrării, avea să fie distrus; omul care lucrase era mântuit, fiindcă zidise pe temelie – avea credinţa adevărată în Hristos. Totuşi, la scaunul de judecată, impactul cauzat de înlăturarea a tot ceea ce el considerase veritabil[91] putea avea ca efect, în ce‑l privea pe omul respectiv, zdruncinarea conştienţei legăturii sale cu temelia, precum şi a încrederii în ea, conştienţă şi încredere pe care le avusese atunci când era aici, pe pământ: el avea să fie mântuit ca prin foc. Cel care a lucrat potrivit lui Dumnezeu va primi rodul muncii sale. Dacă cineva corupea templul lui Dumnezeu – adică introducea lucruri care distrugeau adevărurile fundamentale – avea el însuşi să fie distrus.

Lucrătorii şi lucrarea lor

Prin urmare, subiectul este pe de o parte activitatea de slujire, efectuată prin intermediul anumitor doctrine, fie bune, fie fără valoare, fie distrugătoare ale adevărului, iar pe de altă parte, roadele pe care această activitate le produce. Sunt deci trei cazuri: lucrarea bună, la fel şi lucrătorul; lucrarea zadarnică, însă lucrătorul mântuit; apoi lucrarea celui ce corupe templul lui Dumnezeu – caz în care lucrătorul este nimicit.

Adevărata înţelepciune

În final, apostolul spune că, dacă cineva dorea să fie înţelept în lumea aceasta, trebuia să devină nebun pentru a fi înţelept. Dumnezeu socotea înţelepciunea celor înţelepţi ca nebunie şi avea să‑i prindă în chiar vicleniile lor. Astfel sfinţii, afirmând că aparţin unuia sau altuia dintre aceşti învăţători, se situau sub standardul privilegiilor lor creştine. Toate lucrurile erau ale lor, de vreme ce erau copii ai lui Dumnezeu. „Toate sunt ale voastre“ – Pavel, Apolo, toate lucrurile – „şi voi, ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu“ (versetul 23).

Capitolul 4

Administratori în slujba Domnului

În ce‑i privea pe apostol şi pe lucrători, ei trebuiau consideraţi administratori ai Domnului. Lui deci Îi încredinţa Pavel judecarea purtării sale. Nu‑i păsa de judecata pe care omul şi‑ar fi putut‑o forma cu privire la el. Nu era conştient de nimic greşit, însă nu aceasta îl justifica. Cel ce‑l judeca (cerceta) era Domnul. Şi, la urma urmelor, cine dăduse unui slujitor sau altuia ceea ce foloseau în slujbă?

Suferinţele lui Pavel şi ale însoţitorilor lui

Pavel se gândise bine ca, tratând acest subiect, să folosească nu acele nume pe care ei le întrebuinţau în diviziunile lor carnale [numele unor lideri locali din adunarea din Corint], ci mai degrabă numele lui şi al lui Apolo, pentru ca nimeni să nu pretindă că voia să‑i înlăture pe alţii pentru a se impune el; cum stăteau însă în realitate lucrurile? Ei îl dispreţuiseră pe apostol. Da, spune el, noi suntem puşi în ruşine, dispreţuiţi, persecutaţi, chinuiţi; vouă vă merge bine, ca unor împăraţi – un reproş potrivit cu pretenţiile şi cu obiecţiile lor – un reproş care le pătrundea până în adâncul sufletului, dacă ar mai fi avut vreun pic de sensibilitate. Pavel şi însoţitorii lui ajunseseră precum gunoiul lumii de dragul lui Hristos, în timp ce corintenii se lăfăiau în lux şi în nepăsare. Aceasta era situaţia lui chiar şi acum, când le scria. „Şi chiar aş fi vrut“, spune el, „ca voi să împărăţiţi (adică ziua lui Hristos să fi venit deja), ca şi noi să împărăţim împreună cu voi“. Apostolul îşi simţea din plin suferinţele, deşi le îndura cu bucurie. Ei, apostolii, erau înfăţişaţi ca din partea lui Dumnezeu în ultimul mare spectacol al cărui amfiteatru era lumea; şi erau, ca martori ai Lui, supuşi furiei unei lumi brutale. Răbdarea şi blândeţea erau singurele lor arme.

Lucrarea Duhului Sfânt în adunare pentru a‑i uni pe toţi cei credincioşi prin legături de afecţiune

Totuşi el nu le spunea aceste lucruri ca să‑i facă de ruşine, ci îi atenţiona ca pe nişte copii preaiubiţi; căci erau copiii lui. Chiar dacă ar fi avut zece mii de pedagogi, el era cel care îi născuse prin evanghelie. Prin urmare, ei trebuiau să calce pe urmele lui. În toate acestea se vede o lucrare adâncă a afecţiunii unei inimi nobile, rănite cum nu se poate mai mult, însă a cărei rană dădea la iveală o afecţiune care se ridica deasupra durerii ei. Acesta este lucrul care distinge cu atâta claritate lucrarea Duhului în Noul Testament, după cum vedem în Hristos Însuşi. Duhul a coborât în sânul Adunării şi ia parte la încercările şi la greutăţile ei. El umple sufletul aceluia căruia îi pasă de Adunare[92], făcându‑l să simtă ceea ce se întâmplă – şi să simtă acest lucru potrivit cu Dumnezeu, însă cu o inimă omenească reală. Cine poate face pe cineva să simtă astfel pentru străini, decât Duhul lui Dumnezeu? Cine poate intra în aceste lucruri cu toată perfecţiunea înţelepciunii lui Dumnezeu, ca să poată acţiona asupra inimii, să elibereze conştiinţa, să modeleze înţelegerea şi să o elibereze, dacă nu Duhul lui Dumnezeu? Totuşi, legătura individuală a apostolului în lucrarea sa cu credincioşii din Corint avea să fie formată şi întărită. Aceasta era esenţa lucrării Duhului Sfânt în adunare: să realizeze această unitate. Vedem partea omenească: altfel nu s‑ar fi putut vorbi de Pavel şi de iubiţii lui fraţi. Vedem de asemenea partea divină: pe Duhul Sfânt, pe care cei din urmă Îl întristaseră, fără îndoială, şi care lucra în Pavel cu înţelepciune divină pentru a‑i călăuzi pe drumul drept cu toată afecţiunea de părinte al lor în Hristos. Timotei, fiul lui în credinţă, apropiat de inima lui Pavel, era însufleţit de aceleaşi simţăminte şi avea să participe la rezolvarea problemelor. Pavel îl trimisese; el însuşi avea să vină în curând acolo. Unii spuseseră: „Nu, nu va veni“, şi prinseseră ocazia să se mărească pe ei înşişi în absenţa lui; însă apostolul avea să vină şi să pună toate pretenţiile la încercare; căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvinte, ci în putere. Doreau ei ca el să vină cu nuiaua, sau cu dragoste? (versetele 17‑21).

Aici se termină această parte a epistolei. Admirabil exemplu de delicateţe şi de autoritate! – o autoritate cu totul sigură pe ea din partea lui Dumnezeu, pentru a putea acţiona cu o delicateţe perfectă faţă de cei care îi erau cu totul dragi, cu nădejdea că nu va fi forţată să se exercite în vreun alt fel. Cele mai puternice adevăruri sunt înfăţişate într‑o astfel de manieră de a acţiona.

Capitolul 5

Condamnarea fără rezerve a răului; scopul disciplinei

Apostolul începe să trateze detaliile legate de purtare şi de disciplină; şi, mai întâi de toate, necurăţia carnală care înaintase în mijlocul lor până la ultimul grad de împietrire a conştiinţei. Cei care căutau să aibă influenţă ca învăţători în mijlocul lor le îngăduiseră să meargă înainte cu o astfel de stare de lucruri. Apostolul o condamnă fără nicio rezervă. Urmează disciplina; căci Hristos fusese jertfit ca Miel Pascal, iar ei trebuia să ţină sărbătoarea fără aluat, păzindu‑se de aluatul cel vechi; aceasta, ca să poată fi în fapt ceea ce erau înaintea lui Dumnezeu – o plămădeală fără aluat. Cu privire la disciplină, lucrurile stăteau aşa: înainte ca ei să fi ştiut că era de datoria lor să‑l excludă pe cel nelegiuit, şi că Dumnezeu le dăduse puterea şi impusese asupra lor obligaţia să facă aşa, un simţământ moral cu privire la rău, cel puţin, ar fi trebuit să‑i determine să se smerească înaintea lui Dumnezeu şi să se roage ca El să‑l ia din mijlocul lor pe omul cu pricina. Din contră, ei se îngâmfaseră şi nu făcuseră acest lucru. Însă acum apostolul îi învaţă ceea ce trebuia făcut şi impune lucrul respectiv cu toată autoritatea lui apostolică. El era în mijlocul lor în duh, dacă nu în trup, şi, cu puterea Domnului Isus Hristos, fiind adunaţi laolaltă, hotărăşte să‑l dea pe un astfel de om pe mâna Satanei; însă ca frate, pentru nimicirea cărnii, pentru ca duhul lui să fie mântuit în ziua lui Hristos (versetele 3‑5).

Împotrivirea lui Satan folosită pentru binecuvântarea sfinţilor; datoria adunării în ce priveşte disciplina

Aici este înfăţişată toată puterea adunării în starea ei normală, unită şi condusă prin energia apostolică. Sunt înfăţişate de asemenea mădularele ei; apoi apostolul, vas şi canal al puterii Duhului; şi puterea Domnului Isus Însuşi, Capul Trupului. Lumea este scena puterii lui Satan; Adunarea, eliberată de puterea lui, este locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul. Dacă vrăjmaşul reuşise să tragă spre sine prin carne pe un mădular al lui Hristos, astfel încât acesta să‑L necinstească pe Domnul umblând după principiile cărnii aşa cum fac oamenii din lume, el este dat afară şi, prin puterea Duhului, aşa cum era ea exercitată în mijlocul lor de către apostol, este dat pe mâna vrăjmaşului, care, vrând‑nevrând, este totuşi unealta scopurilor lui Dumnezeu (ca în cazul lui Iov), astfel încât carnea creştinului (care, din pricină că el n‑a fost în stare s‑o socotească moartă, l‑a adus din punct de vedere moral sub puterea lui Satan) să fie în mod fizic distrusă şi frântă. Astfel el avea să fie eliberat de iluziile în care carnea îl ţinea captiv. Mintea lui avea să înveţe cum să facă deosebirea dintre bine şi rău şi să cunoască astfel ce înseamnă păcatul. Judecata lui Dumnezeu avea să fie realizată în sufletul lui şi n‑avea să fie executată asupra lui în acea zi când urma să fie definitivă, spre condamnarea celor care se vor afla sub ea. Aceasta era o mare binecuvântare, măcar că forma ei era cumplită. Minunat exemplu despre cârmuirea lui Dumnezeu, care Se foloseşte de vrăjmăşia adversarului faţă de sfinţi ca de un instrument pentru binecuvântarea lor spirituală! Avem un astfel de caz pe deplin arătat în istoria lui Iov. Numai că aici avem în plus dovada că, în starea ei normală, puterea apostolică[93] fiind acolo, adunarea exercita ea însăşi această judecată, având discernământ prin Duhul şi autoritatea lui Hristos pentru a face acest lucru. Mai mult, oricare ar fi capacitatea spirituală a adunării de a purta această sabie a Domnului (căci aceasta înseamnă putere), datoria ei pozitivă şi normală este afirmată la sfârşitul capitolului.

Adunarea văzută în mod colectiv ca o plămădeală fără aluat; consecinţa acestui lucru este să‑i judece pe cei dinăuntru

Adunarea era o plămădeală fără aluat, privită prin Duhul ca adunare, nu prin prisma indivizilor care o compun. În felul acesta trebuie să o privim, căci doar în Duhul este ea aşa. Adunarea este văzută de Dumnezeu ca fiind înaintea Lui în natura cea nouă în Hristos. Aşa ar trebui să fie ea în practică prin puterea Duhului, în ciuda existenţei cărnii, pe care trebuie să o socotească moartă şi să nu admită în mersul ei nimic care să fie contrar cu această stare. Adunarea trebuia să fie o „plămădeală nouă“, şi nu era aşa dacă răul era îngăduit; în consecinţă, trebuia să se curăţească de aluatul cel vechi, fiindcă ea este lipsită de aluat în gândurile lui Dumnezeu. Aceasta este poziţia ei înaintea Lui. Şi aceasta fiindcă Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi; de aceea trebuie să ţinem sărbătoarea cu azimile sincerităţii şi ale adevărului. Prin urmare, ei greşeau îngâmfându‑se în timp ce acest rău era în mijlocul lor, oricât de mari ar fi fost darurile lor. Puţin aluat dospeşte toată plămădeala (versetul 6). Răul nu era ataşat doar acelui om care se făcuse personal vinovat de el. Adunarea nu era curată până când răul nu era dat afară (2 Corinteni 7.11). Ei nu se puteau disocia în legăturile de fiecare zi de toţi aceia care, în lume, umblau în stricăciune, căci în cazul acesta ar fi trebuit să iasă din lume. Însă, dacă cineva îşi zicea frate şi umbla în această stricăciune, cu un astfel de om ei nu trebuiau nici măcar să mănânce. Dumnezeu îi judecă pe cei de afară. Adunarea trebuie să‑i judece pe cei dinăuntru şi să dea afară pe oricine ar fi „rău“.

Capitolul 6

Nedreptăţile făcute fraţilor şi felul în care trebuie rezolvate

Capitolul 6.1‑11 tratează subiectul nedreptăţirilor. Era ruşinos faptul că cei care urmau să judece lumea şi pe îngeri nu erau capabili să judece lucrurile neînsemnate ale lumii acesteia. Până şi cei mai neînsemnaţi din adunare puteau să facă aceasta. În loc să sufere nedreptatea, ei mai degrabă se nedreptăţeau unii pe alţii. Însă cei nelegiuiţi şi nedrepţi cu siguranţă că nu vor moşteni împărăţia (versetul 9). Ce combinaţie minunată de revelaţii uimitoare avem aici, de moralitate (care nu se schimbă chiar în contextul supremaţiei divine a harului) şi de rânduială şi de disciplină eclesiastică! Adunarea este unită cu Hristos. Atunci când El va judeca lumea şi va pronunţa osânda asupra îngerilor căzuţi, ea va fi asociată cu El şi va participa la judecata pe care o va face, căci ea are Duhul şi gândul Lui. Nimic nedrept nu va intra în acea împărăţie, căci cum va putea fi judecat răul de cineva care‑şi găseşte plăcerea în el? Creştinii nu trebuie să meargă la un tribunal al lumii acesteia pentru dreptate, ci să apeleze la arbitrajul fraţilor – o slujbă care, având de‑a face aşa de puţin cu spiritualitatea creştină, era potrivită chiar şi celor mai slabi dintre ei. Totuşi, lucrul potrivit era ca mai degrabă să fi suferit paguba. Oricum ar fi fost însă, cei nedrepţi n‑aveau să moştenească împărăţia.

Două pericole care ameninţau adunarea din Corint

Iudaismul, care‑şi găsea plăcerea într‑o sfinţenie carnală a regulilor exterioare, şi duhul lumii, manifestat prin potrivirea cu căile ei, reprezentau cele două pericole care ameninţau adunarea din Corint – pericole care, într‑adevăr, există pentru inima omenească în toate timpurile şi în toate locurile. În ce priveşte mâncărurile (versetele 12,13), regula este simplă: libertate perfectă, de vreme ce toate sunt îngăduite – libertate adevărată, nefiind robi niciunuia dintre aceste lucruri. Mâncărurile şi pântecele, privite ca fiind în legătură, vor pieri deopotrivă; trupul are un destin mai înalt – este pentru Domnul, şi Domnul pentru el. Dumnezeu L‑a înviat pe Hristos dintre cei morţi şi ne va învia şi pe noi prin puterea Sa. Acestui lucru îi aparţine trupul, şi nu mâncărurilor.

Trupul creştinului trebuie să fie pentru Hristos; două motive puternice care conduc la sfinţenie

Însă învăţătura că trupul este pentru Hristos decidea o altă problemă, ridicată de obiceiurile depravate ale corintenilor. Orice desfrânare este interzisă (versetul 15 şi următoarele). Pentru noi, care avem mintea modelată de obiceiurile creştine, acesta este un lucru de la sine înţeles; dar pentru păgâni era nou. Însă doctrina creştină, chiar când se ocupă de lucruri ca acestea, le prezintă în lumina celor mai înalte adevăruri. Trupurile noastre sunt mădulare ale lui Hristos. Un alt adevăr legat de această chestiune este de mare importanţă: dacă (prin unirea în ce priveşte trupul) un bărbat şi o femeie deveneau un singur trup, cel ce se unea cu Domnul era un singur duh cu El. Duhul a cărui plinătate este în Hristos este acelaşi Duh care locuieşte în mine şi care mă uneşte cu El. Trupurile noastre sunt templele Lui. Ce adevăr puternic dacă medităm la el!

Oricum, noi nu suntem ai noştri, ci am fost răscumpăraţi cu un preţ – sângele lui Hristos vărsat pentru noi. Prin urmare, trebuie să‑L slăvim pe Dumnezeu în trupurile noastre, care sunt ale Lui – un motiv puternic şi universal, care guvernează întreaga purtare fără nicio excepţie. Libertatea noastră adevărată este să aparţinem lui Dumnezeu. Tot ceea ce este pentru eul nostru este furat din drepturile Celui care ne‑a cumpărat ca să fim ai Lui. Tot ceea ce un rob era, sau câştiga, aparţinea stăpânului său; el nu era proprietarul lui însuşi. Aşa stăteau lucrurile şi cu creştinul. În afara acestei sfere, omul este sclavul nenorocit al păcatului şi al lui Satan – egoismul este regula lui de viaţă, iar sfârşitul său este despărţirea eternă de izvorul dragostei. Cumplit gând! Însă în Hristos suntem obiectele speciale şi recipienţii acestei dragoste. Avem aici două motive de mare forţă pentru sfinţenie: valoarea sângelui lui Hristos cu care am fost cumpăraţi şi faptul că suntem temple ale Duhului Sfânt.

Capitolul 7

Chestiuni legate de căsătoria creştină

Apostolul continuă prin a răspunde la o întrebare în legătură cu subiectul pe care‑l tratase: voia lui Dumnezeu cu privire la relaţia dintre bărbat şi femeie. Fac bine cei care rămân în afara acestei relaţii pentru a umbla cu Domnul potrivit Duhului, fără să cedeze cu nimic naturii lor. Dumnezeu instituise căsătoria – vai de cel care ar fi vorbit rău despre ea! Însă păcatul a intervenit şi tot ceea ce este de la natură, tot ceea ce ţine de creatură este compromis. Dumnezeu a introdus o putere cu totul deasupra şi în afara naturii – aceea a Duhului. A umbla potrivit cu acea putere este cel mai bun lucru; înseamnă să umbli în afara sferei în care păcatul acţionează. Aceste cazuri sunt însă rare; şi, pentru cei mai mulţi, efectul abţinerii de la ceea ce Dumnezeu a rânduit potrivit cu natura este căderea în păcatul desfrânării. În general deci, pentru acest motiv, orice bărbat trebuia să‑şi aibă soţia lui, iar unitatea odată formată, el nu mai avea autoritate asupra lui însuşi. În ce priveşte trupul, soţul aparţine soţiei, iar soţia, soţului. Dacă, prin consimţământ reciproc, ei se separau pentru un timp pentru a se dedica rugăciunii şi exerciţiilor spirituale de inimă, legătura trebuia imediat reluată, pentru ca nu cumva inima, nestăpânindu‑se pe ea însăşi, să dea ocazia lui Satan de a interveni şi a tulbura sufletul, distrugându‑i încrederea în Dumnezeu şi în dragostea Lui – ca nu cumva el să ispitească prin îndoieli chinuitoare (din cauza nestăpânirii, nu prin nestăpânire) o inimă care ţintea prea sus, însă eşua în a atinge acea ţintă.

Această îngăduinţă (versetele 5 şi 6) precum şi recomandarea către creştini de a se căsători nu erau o poruncă de la Domnul, dată prin inspiraţie, ci rodul experienţei apostolului – o experienţă din care nu lipsea prezenţa Duhului Sfânt[94]. El dorea mai degrabă ca toţi să fie precum era el; însă fiecare avea, în această privinţă, darul lui de la Dumnezeu. Pentru cei necăsătoriţi şi pentru văduve este bine, spune el, să rămână aşa cum era el; însă, dacă nu‑şi puteau subjuga natura, rămânând într‑o puritate liniştită, era mai bine să se căsătorească. Căsătoria era preferabilă unei dorinţe nesubjugate. Însă, în ce privea căsătoria, nu mai era loc pentru sfatul experienţei, porunca Domnului fiind clară (versetul 10 şi următoarele). Femeia nu trebuia să se despartă de bărbat, nici bărbatul de femeie; iar dacă ei se despărţeau, legătura nu era ruptă; trebuiau să rămână necăsătoriţi sau să se împace.

Instrucţiuni cu privire la partenerul necredincios

Exista însă un caz mai complicat, unde soţul era convertit, iar soţia neconvertită, sau invers. Potrivit cu legea, un om care se căsătorea cu o femeie dintre neamuri (care era în consecinţă profană şi necurată) se întina şi era nevoit să o alunge; iar copiii lor nu aveau niciun drept la privilegiile iudaice; erau respinşi ca necuraţi (a se vedea Ezra 10.3). Sub har însă era exact invers. Soţul convertit o sfinţea pe soţie şi viceversa, iar copiii lor erau socotiţi curaţi înaintea lui Dumnezeu; ei aveau parte la drepturile eclesiastice ale părintelui lor credincios. Acesta este sensul cuvântului „sfânt“, în legătură cu chestiunea rânduielii şi a relaţiei exterioare vizavi de Dumnezeu, chestiune adusă în discuţie din cauza obligaţiei, care exista sub lege, de a alunga soţia păgână şi pe copiii ei. Astfel credinciosul nu trebuia să‑şi alunge soţia necredincioasă, nici soţia să‑şi părăsească soţul necredincios. Dacă necredinciosul îl părăsea pe credincios definitiv, acesta din urmă (bărbat sau femeie) era liber – „să se despartă“. Fratele nu mai era legat să o considere pe cea care‑l părăsise ca soţie a lui, nici sora pe bărbatul care o părăsise ca pe soţul ei. Însă ei erau chemaţi la pace, nu să caute această despărţire, căci cum putea şti credinciosul că n‑ar fi fost posibil ca el să fie mijlocul pentru convertirea celui necredincios? Căci noi suntem sub har. Încolo, fiecare trebuia să umble aşa cum îi rânduise Dumnezeu (versetul 17).

Ocupaţia şi poziţia creştinului în această lume

În privinţa ocupaţiilor şi a poziţiilor în această lume, regula generală era ca fiecare să continue în starea în care fusese chemat; însă trebuia să fie „cu Dumnezeu“ – nefăcând nimic care să nu fie spre slava Lui. Dacă starea era în ea însăşi de o natură contrară voii Sale, era păcat; era clar că persoana respectivă nu putea rămâne în ea cu Dumnezeu. Însă regula generală era de a rămâne şi de a‑L glorifica pe Dumnezeu în acea poziţie (versetele 18‑24).

Părerea apostolului cu privire la cei necăsătoriţi

Apostolul a vorbit deci despre căsătorie, despre cei necăsătoriţi şi despre văduve; fusese întrebat, de asemenea, cu privire la cei care nu intraseră niciodată în relaţie cu o femeie (versetul 25 şi următoarele). În acest punct, el nu avea nicio poruncă de la Domnul. Îşi putea doar prezenta părerea ca unul care primise îndurare de la Domnul pentru a fi credincios. Era bine ca ei să rămână în acea stare, având în vedere ceea ce reprezentau lumea şi dificultăţile vieţii de creştin. Dacă cineva era legat de o soţie, nu trebuia să caute să fie dezlegat. Dacă era liber, ar fi fost bine să rămână aşa (versetul 27). Astfel, dacă se căsătoreau, făceau bine; dacă nu, făceau şi mai bine. Cel care nu cunoscuse o femeie nu păcătuia dacă se căsătorea, însă urma să aibă necazuri în carne în această viaţă (versetul 28). (Se va observa că aici nu se vorbeşte despre fiica unui creştin, ci despre starea personală a respectivului.) Dacă lua o hotărâre tare şi avea putere peste voinţa sa, aceasta era calea mai bună. La fel stăteau lucrurile cu o femeie; iar dacă apostolul spunea că, după părerea lui, aşa era mai bine, trebuia ţinut cont că el avea Duhul lui Dumnezeu. Experienţa lui – în cazul în care nu avea o poruncă – nu fusese câştigată fără Duhul, ci era aceea a unui om care putea spune (dacă avea cineva dreptul să o spună) că are Duhul lui Dumnezeu.

Slujind Domnului fără piedică

Oricum, timpul s‑a scurtat; cei căsătoriţi trebuia să fie ca şi cum n‑ar fi avut soţii; cei ce cumpărau, ca şi cum n‑ar fi stăpânit; cei care se foloseau de lumea aceasta, ca şi cum nu s‑ar fi folosit de ea. Apostolul îi dorea să fie fără griji şi fără vreun lucru care să‑i poată distrage, pentru ca astfel să‑I poată sluji Domnului. Dacă nici socotindu‑se morţi faţă de fire nu puteau realiza această stare de slujire, nu câştigau nimic necăsătorindu‑se, ci, mai degrabă, pierdeau. Dacă se căsătoreau, erau preocupaţi cu lucrurile de jos, pentru a plăcea soţiilor şi pentru a câştiga cele necesare creşterii copiilor. Se bucurau însă de o pace a minţii, în care firea nu‑şi cerea drepturile cu o voinţă pe care eşuaseră în a o reduce la tăcere, iar sfinţenia în umblare şi în inimă era menţinută. Dacă, de cealaltă parte, voinţa firii era subjugată şi adusă la tăcere, ei Îi slujeau Domnului fără piedică, trăiau potrivit Duhului şi nu potrivit naturii, chiar în privinţa acelor lucruri pe care Dumnezeu le rânduise ca fiind bune în ce priveşte firea.

Îndrumări cu privire la robi; excepţii de la regula generală de a rămâne în starea în care cineva a fost găsit

În ce‑l privea pe rob, el se putea mângâia cu faptul că era eliberatul Domnului; însă (având în vedere dificultatea de a împăca voinţa unui păgân, sau chiar a unui stăpân nespiritual, cu voia lui Dumnezeu), dacă se putea elibera, putea folosi ocazia.

O energie care este deasupra stării naturale

Două lucruri ne atrag atenţia aici. Primul, sfinţenia care străbate toate aceste instrucţiuni cu privire la ceea ce atinge atât de intim dorinţele cărnii. Lucrurile instituite de Dumnezeu, formate pentru om atunci când acesta era inocent, sunt menţinute în toată integritatea şi autoritatea lor, formând acum o redută împotriva păcatului, la care omul este incitat de către carnea sa. Duhul introduce o energie nouă deasupra naturii, care în niciun caz nu şubrezeşte autoritatea lucrului instituit de Dumnezeu. Dacă cineva poate trăi deasupra naturii, pentru a sluji Domnului în libertate, este un dar de la Dumnezeu – un har de care este bine ca el să profite. Al doilea principiu foarte important care decurge din acest capitol este următorul: apostolul face deosebirea clară între ceea ce avea prin inspiraţie şi experienţa lui spirituală personală – aceea pe care Duhul i‑o oferea în legătură cu exerciţiile vieţii lui individuale – precum şi înţelepciunea sa spirituală, oricât de înaltă ar fi fost ea. Cu privire la unele chestiuni, el nu avea nicio poruncă de la Domnul. A oferit concluziile la care ajunsese cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, într‑o viaţă de o credincioşie remarcabilă, ajutat, cum am spus, de Duhul pe care rar i se întâmpla să‑L întristeze. Însă acestea nu constituiau porunci ale Domnului. În alte puncte, ceea ce apostolul nu oferea în această manieră trebuia privit ca poruncă a Domnului (comparaţi cu capitolul 14.37). Cu alte cuvinte, el afirmă inspiraţia scrierilor sale – ele trebuiau privite ca emanând de la Domnul Însuşi – deosebind această inspiraţie de propria lui competenţă spirituală; un principiu de cea mai mare importanţă.

Capitolul 8

Carnea jertfită idolilor; valoarea adevăratei cunoştinţe creştine

După aceasta, apostolul răspunde la întrebarea cu privire la carnea jertfită idolilor, care oferă ocazia câtorva cuvinte asupra valorii cunoştinţei. Simplu, ca şi cunoştinţă, ea nu valorează nimic. Dacă privim la ea ca la cunoştinţa pe care noi o posedăm, nu face altceva decât să ne îngâmfe; este ceva în mine, este cunoştinţa mea. Adevărata cunoştinţă creştină descoperă ceva în Dumnezeu. Prin intermediul a ceea ce este revelat, Dumnezeu, cunoscut mai bine, devine din ce în ce mai mare pentru suflet. Lucrul cunoscut este în El, nu o cunoştinţă aflată în mine prin care eu mă fac pe mine însumi mai mare. Cel care‑L iubeşte pe Dumnezeu este cunoscut de El. În ce priveşte chestiunea în sine, dragostea era cea care decidea. De vreme ce se ridicase o astfel de întrebare, era evident că nu toate conştiinţele erau deplin luminate prin înţelegerea spirituală. Fără îndoială că un idol nu era nimic; nu există decât un singur Dumnezeu, Tatăl, şi un singur Domn, Isus Hristos. Dacă însă cel ce era tare stătea la masă într‑un templu de idoli, altul care nu avea o lumină deplină ar fi fost încurajat să facă la fel, iar conştiinţa lui ar fi fost astfel necredincioasă şi întinată. În acest mod aş conduce către păcat pe fratele meu şi, atât cât depinde de mine, l‑aş ruina pe cel pentru care a murit Hristos. Păcătuiesc împotriva lui Hristos făcând aşa. Astfel, dacă o mâncare îl face pe fratele meu să se împiedice, mă voi abţine cu totul de la ea mai degrabă decât să fie o cursă pentru el. Aici apostolul tratează chestiunea ca ivită între fraţi, din punctul de vedere al conştiinţei fiecăruia dintre ei, menţinând cu toată puterea adevărul că un idol nu era nimic altceva decât o bucată de lemn sau de piatră. Era important ca chestiunea să fie dezbătută şi stabilită pe acest temei. Prorocii făcuseră la fel în vechime când vorbiseră împotriva idolilor. Însă aceasta nu era tot ceea ce se putea spune. Mai era de explicat lucrarea lui Satan şi a duhurilor rele, şi el face acest lucru în continuare.

Poziţia supremă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru în contrast cu multitudinea de zei păgâni

Putem remarca în trecere expresia „Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, şi un singur Domn, Isus Hristos“. Apostolul nu tratează aici chestiunea abstractă a divinităţii Domnului, ci legătura oamenilor cu ceea ce se află deasupra lor în anumite relaţii. Păgânii aveau mulţi dumnezei şi mulţi domni, fiinţe intermediare. Nu era aşa cu creştinii. Pentru ei este Tatăl care rămâne în absolutul divinităţii şi Hristos care, devenit Om, a luat locul, şi a intrat în relaţia, de Domn faţă de noi. Aici se discută despre poziţie şi nu despre natură. Avem acelaşi lucru în capitolul 12.2‑6, unde contrastul este cu multitudinea de duhuri pe care păgânii le cunoşteau şi cu numărul de dumnezei şi de domni. Totuşi, nu toţi erau, în fapt, eliberaţi de influenţa dumnezeilor falşi asupra imaginaţiei lor. Aceştia încă mai reprezentau ceva pentru ei. Ei aveau conştienţa idolului, iar dacă mâncau ceea ce îi fusese oferit, nu era pentru ei în mod simplu ceea ce Dumnezeu le oferise de mâncare. Ideea existenţei unei fiinţe reale şi puternice avea încă un loc în inima lor şi astfel conştiinţa le era întinată. Cei care aveau libertatea să mănânce nu erau prin aceasta mai buni în ochii lui Dumnezeu, iar prin faptul că mâncau puneau o piatră de poticnire în calea fratelui lor şi, atât cât privea fapta celor ce aveau lumină deplină, îl ruinau, întinându‑i conştiinţa şi înstrăinându‑l de Dumnezeu prin necredincioşie. Aşa ceva însemna a păcătui împotriva lui Hristos, care murise pentru acel suflet scump. Dacă Dumnezeu intervenea pentru a‑l proteja de rezultatul acestei necredincioşii, aceasta în niciun caz nu micşora păcatul celui care îl condusese pe cel slab să acţioneze împotriva propriei conştiinţe. În esenţă, ceea ce ne separă de Dumnezeu ne ruinează în sfera privitoare la responsabilitatea noastră. Cel care are dragostea lui Hristos în inima lui ar prefera să nu mănânce niciodată carne, decât să facă ceea ce l‑ar conduce pe un frate să fie necredincios şi să ducă astfel la ruină un suflet pe care Hristos l‑a răscumpărat.

Capitolul 9

Slujirea şi libertatea lui Pavel, slujitor al tuturor din pricina evangheliei

Apostolul era expus acuzaţiilor învăţătorilor falşi, care afirmau că el îşi făcea slujba de evanghelizare şi lucrările pentru anumite interese şi că lua din ceea ce aveau creştinii, folosindu‑se de devotamentul lor. Prin urmare el vorbeşte despre slujba lui şi declară pe faţă că este un apostol, un martor ocular al slavei lui Hristos, fiindcă Îl văzuse pe Domnul. Oricum, chiar dacă nu era apostol pentru alţii, era fără îndoială pentru ei, corintenii, căci el fusese instrumentul pentru convertirea lor. Voia Domnului era ca cei care predică evanghelia să trăiască din evanghelie. El avea dreptul să ia cu el o soră ca soţie, aşa cum făceau Petru şi fraţii Domnului. Totuşi, nu se folosise de acest drept. Fiind obligat prin chemarea Domnului să predice evanghelia, era vai de el dacă n‑o făcea (versetul 16). Slava lui era să facă acest lucru gratuit, pentru ca astfel să nu ofere nicio ocazie celor ce‑l pândeau. Căci, fiind liber faţă de toţi, el se făcuse robul tuturor, ca să câştige pe cât mai mulţi. Observaţi că acest lucru se întâmpla în cadrul slujbei lui; nu era o potrivire cu această lume, pentru ca să scape astfel de prigoana crucii. El propovăduia această cruce cu toată limpezimea (capitolul 2.2). Înţelesul pasajului este că Pavel, propovăduind crucea, se adapta la capacitatea religioasă şi la modurile de gândire ale unora sau altora, cu scopul de a crea acces adevărului în minţile lor; şi el făcea la fel şi cu corintenii. Era la mijloc puterea dragostei care se tăgăduieşte pe sine în toate lucrurile, pentru a sluji tuturor, şi nu egoismul care se menajează sub pretextul că‑i câştigă pe alţii. El proceda aşa în orice privinţă de dragul evangheliei, dorind, aşa cum spunea, să fie părtaş la ea, căci el o personifică aici ca fiind lucrarea dragostei lui Dumnezeu în lume (versetul 23).

Alergarea apostolului, care era mai întâi creştin şi apoi predicator

Aşa trebuia să alerge ei; şi, ca să alerge aşa, era necesar să se lepede de ei înşişi. Aşa proceda apostolul. El nu alerga cu paşi nesiguri, ca unul care nu vede adevăratul sfârşit sau care nu‑l urmăreşte cu seriozitate ca pe un lucru cunoscut. Ştia bine ce urmărea şi făcea acest lucru în mod real şi evident, potrivit cu natura lucrului respectiv. Oricine putea să vadă aceasta din umblarea lui. El nu mima, precum un om care loveşte în vânt – un curaj ieftin. Căutând ceea ce era sfânt şi glorios, Pavel cunoştea dificultăţile pe care le întâmpina în conflictul personal cu răul care căuta să‑i împiedice biruinţa. Ca un luptător viguros, el îşi ţinea în stăpânire trupul, care i‑ar fi putut pune piedici. Exista realitate în umblarea lui către cer şi nu îngăduia nimic care se opunea scopului său. A propovădui altora nu însemna totul. Putea să facă aceasta şi ar fi putut fi, în ce‑l privea, trudă în zadar; putea pierde totul – să fie lepădat el însuşi în cele din urmă, dacă nu era creştin. El era creştin mai întâi de toate, apoi predicator, şi un bun predicator tocmai fiindcă era mai întâi creştin. Astfel (căci începutul capitolului 10 este în legătură cu sfârşitul capitolului 9), şi alţii puteau face mărturisire creştină, puteau lua parte la sacramente, să predice aşa cum predica şi Pavel, şi la urma urmelor să nu fie recunoscuţi de Dumnezeu. Acest avertisment este o mărturie despre starea în care, în parte cel puţin, Adunarea lui Dumnezeu se afla deja; un avertisment întotdeauna folositor, însă care presupune că cei care poartă numele de creştini şi care au parte la ritualurile bisericii (sacramente), nu mai inspiră acea încredere care i‑ar fi recomandat fără dubii ca fiind adevărate oi ale lui Hristos. Pasajul face deosebire între a participa la ritualurile creştine şi a poseda mântuirea; o deosebire întotdeauna adevărată, dar care nu este necesar a fi făcută atunci când viaţa creştină străluceşte în aceia care au parte de privilegiile exterioare ale Adunării.

Capitolul 10

Căile lui Dumnezeu cu Israel, prezentate pentru învăţătura noastră

Apostolul arată apoi corintenilor căile lui Dumnezeu cu Israel în pustie, ca o îndrumare cu privire la căile Lui cu noi, declarând că lucrurile care li s‑au întâmplat lor sunt imagini care servesc ca modele pentru noi; un principiu important, care trebuie înţeles clar pentru a se putea profita de el. Nu Israel este imaginea, ci ceea ce i s‑a întâmplat lui Israel – căile lui Dumnezeu cu Israel. Lucrurile în sine s‑au întâmplat lui Israel; ele au fost scrise pentru învăţătura noastră, a celor care ne aflăm la sfârşitul dispensaţiilor lui Dumnezeu. Ceea ce va urma va fi judecata lui Dumnezeu, când aceste exemple nu vor mai sluji vieţii de credinţă.

Responsabilitatea creştinului şi credincioşia lui Dumnezeu

În continuare sunt stabilite două principii care de asemenea au o mare importanţă practică. „Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă“ (versetul 12). Aceasta este responsabilitatea noastră. De cealaltă parte avem credincioşia lui Dumnezeu. El nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci pregăteşte o cale de scăpare, ca să nu ne poticnim.

Idolatria, asocierea şi comuniunea; Masa Domnului şi masa demonilor

Apostolul prescrie, în ce priveşte idolatria, acea teamă sfântă care evită prilejul de a face rău, evită ocazia de cădere (versetul 14). Există asociere şi părtăşie, prin intermediul mesei la care luăm parte, cu ceea ce este pe ea; iar noi, creştinii, fiind mulţi, suntem o singură pâine şi un singur trup[95], fiindcă luăm toţi din aceeaşi pâine la Cina Domnului (versetele 16,17). Aceia din Israel care mâncau din jertfe erau în părtăşie cu altarul – erau identificaţi cu el. Tot aşa, cei care mâncau din carnea jertfită unui idol erau identificaţi cu idolul căruia îi era jertfită. Însemna aceasta că un idol era ceva? Nu. Însă aşa cum este scris în Deuteronom 32: „Lucrurile pe care le jertfesc neamurile le jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu“. Prin urmare, putea un creştin să ia parte la masa demonilor? Masa era masa demonilor, paharul era paharul demonilor – un principiu important pentru Adunarea lui Dumnezeu. Va provoca cineva pe Domnul punându‑L la acelaşi nivel cu demonii? Se face din nou aluzie la Deuteronom 32.21. Apostolul repetă principiul său deja stabilit (versetul 23 şi următoarele), anume că avea libertate în orice privinţă, însă afirmă că pe de o parte nu vroia să se lase stăpânit de nimic, iar de cealaltă că, fiind liber, îşi va folosi libertatea pentru binele spiritual al tuturor. Pentru a urma această regulă, iată îndrumările lui: tot ceea ce se vindea în piaţă se putea mânca, fără să se pună problema conştiinţei. Dacă cineva spunea: „Lucrul acesta a fost jertfit idolilor“, era o dovadă că el avea conştienţa idolului; creştinii trebuia să nu mănânce, din pricina conştiinţei aceluia. Căci, în ce‑l privea pe cel liber, libertatea lui nu putea fi judecată de conştiinţa altuia; căci, din punct de vedere doctrinar, şi oriunde exista cunoştinţă, apostolul recunoaşte ca un adevăr faptul că un idol nu era nimic. Creatura era în mod simplu creatura lui Dumnezeu. Trebuie să mă feresc de comuniunea cu ceea ce este fals, în special în lucrurile legate de părtăşia cu Dumnezeu Însuşi. Mai degrabă mă voi lipsi de libertatea pe care adevărul mi‑a dat‑o, decât să rănesc conştiinţa slabă a altora.

Făcând toate lucrurile spre gloria lui Dumnezeu

Mai mult, în toate lucrurile, chiar când mâncăm sau bem, trebuie să căutăm slava lui Dumnezeu şi să facem toate spre slava Lui, fără ca, folosindu‑ne de libertatea noastră, să dăm vreun prilej de poticnire iudeilor, neamurilor sau Bisericii lui Dumnezeu, ci să urmăm exemplul apostolului care, lepădându‑se de sine, căuta să placă tuturor, pentru zidirea lor.

Capitolul 11

Acţiunea şi prezenţa Duhului Sfânt

După ce a oferit aceste reguli ca răspuns la chestiuni de detaliu, apostolul se îndreaptă către cele privitoare la prezenţa şi acţiunea Duhului Sfânt, lucru care de asemenea introduce subiectul purtării corecte în adunări.

Observaţi aici felul în care apostolul îşi întemeiază răspunsurile cu privire la detalii despre cele mai înalte şi mai fundamentale principii. Aceasta este maniera în care acţionează creştinismul (comparaţi cu Tit 2.10‑14). Pavel Îl prezintă pe Dumnezeu şi dragostea Lui, punându‑l pe om în legătură cu Dumnezeu Însuşi. În cele ce urmează avem de asemenea un exemplu izbitor al acestui lucru. Punctul de plecare către aceste adevăruri binecuvântate şi înalte este constituit de câteva îndemnuri cu privire la conduita femeilor.

Ordinea în creaţie

Femeile nu trebuia să se roage fără să aibă capul acoperit. Pentru a limpezi această chestiune, cu referire în mod simplu la ceea ce era decent şi de bună‑cuviinţă, apostolul înfăţişează relaţia, şi totodată rânduiala din această relaţie, dintre beneficiarii slavei lui Dumnezeu şi El Însuşi[96], şi aduce în scenă pe îngeri, cărora creştinii, fiind ca o privelişte înaintea lor, trebuie să le arate acea rânduială potrivită cu gândul lui Dumnezeu. Capul femeii este bărbatul; cel al bărbatului este Hristos; cel al lui Hristos este Dumnezeu. Aceasta este ordinea autorităţii, ajungând până la Cel ce este suprem. Iar apoi, în privinţa relaţiilor lor unul cu altul, adaugă el, nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. Iar privitor la relaţiile lor cu alte făpturi – făpturi care înţeleg şi sunt conştiente de rânduiala din căile lui Dumnezeu – femeile trebuia să fie acoperite din pricina îngerilor, care privesc la căile lui Dumnezeu din dispensaţia răscumpărării şi la efectul pe care această intervenţie minunată a Lui în har trebuie să‑l producă. În alt loc din Scriptură (vezi nota de subsol) se adaugă, cu referire la ceea ce a avut loc în Eden, că nu bărbatul a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, a păcătuit prima. Să mai adăugăm – din pasajul de care ne ocupăm acum – că, în ce priveşte actul creaţiei, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat (versetul 8). Totuşi, în Domnul, bărbatul nu este fără femeie, nici femeia fără bărbat; ci toate lucrurile sunt de la Dumnezeu (versetele 11,12). Toate acestea sunt spuse pentru a reglementa o chestiune de modestie cu privire la femei, atunci când se rugau, fiind înaintea ochilor altora[97]. Rezultatul, în ceea ce priveşte detaliile, este că bărbatul trebuia să aibă capul neacoperit, fiindcă el reprezenta autoritatea, iar în această privinţă a fost învestit (în ce priveşte poziţia lui) cu slava lui Dumnezeu, căruia Îi este imagine. Femeia trebuia să aibă capul acoperit, ca un semn că era supusă bărbatului (acoperirea ei fiind un semn al puterii căreia i se supusese). Totuşi bărbatul nu era fără femeie, nici femeia fără bărbat. În cele din urmă, apostolul apelează la ordinea din creaţie, potrivit căreia părul femeii (slava şi podoaba ei) arăta, în contrast cu părul bărbatului, că ea nu era făcută să se prezinte pe sine cu îndrăzneala bărbatului înaintea tuturor. Dat ca învelitoare, părul ei arăta că modestia, supunerea – un cap care se ascundea pe sine, ca să zicem aşa, în acea supunere şi modestie – reprezentau adevărata ei poziţie, slava ei distinctă. Mai mult, dacă cineva ar fi fost de altă părere, trebuia să ştie că nici apostolul şi nici adunările nu îngăduiau alte reglementări în această privinţă (versetul 16).

Ordinea divină în creaţie, expresia gândului lui Dumnezeu; oamenii sunt o privelişte pentru îngeri

Observaţi de asemenea aici că, oricât de adânc ar fi căzut omul, ordinea divină din creaţie niciodată nu‑şi pierde valoarea de a fi expresie a gândului lui Dumnezeu. Astfel, se spune şi în Epistola lui Iacov că omul este creat după chipul lui Dumnezeu. În ce priveşte condiţia lui morală, el are nevoie (acum, că are cunoştinţa binelui şi a răului) să fie născut din nou, creat în dreptate şi în sfinţenie a adevărului, ca să fie imaginea lui Dumnezeu, aşa cum este El revelat prin Hristos; însă poziţia lui în lume, ca şi cap şi centru al tuturor lucrurilor – poziţie pe care niciun înger n‑a avut‑o – este gândul lui Dumnezeu Însuşi, la fel ca poziţia femeii, părtaşă la slava sa, însă supusă lui; un gând care va fi împlinit în chip glorios în Hristos şi care este confirmat de poziţia femeii în Adunare; gând însă care este adevărat în sine, constituind ordinea stabilită de Dumnezeu, deci întotdeauna corect în esenţă. Căci rânduiala lui Dumnezeu creează ordine şi, fără îndoială, înţelepciunea şi perfecţiunea Lui sunt arătate în ea.

Cititorul va remarca de asemenea faptul că această ordine în creaţie, ca şi cea care este stabilită în planurile lui Dumnezeu cu privire la femeie, la bărbat, la Hristos şi la Dumnezeu Însuşi, precum şi faptul că oamenii – cel puţin creştinii care beneficiază de răscumpărare – sunt o privelişte pentru îngeri (comparaţi cu capitolul 4.9), toate acestea reprezintă subiecte pe care nu le pot prezenta aici decât în linii mari, dar care sunt de cel mai înalt interes[98].

Duhul de diviziune din adunarea din Corint

Apostolul se ocupă apoi de subiectul strângerilor lor laolaltă (versetul 17 şi următoarele). În versetul 2 îi lăudase; însă în privinţa strângerilor nu mai putea face aceasta. Strângerile lor laolaltă manifestau un spirit de diviziune. Această diviziune privea deosebirea dintre săraci şi bogaţi, însă, după cât se pare, privea şi alte deosebiri. Aceste partide erau necesare pentru a‑i scoate la iveală pe cei cu adevărat aprobaţi de Dumnezeu. Erau diviziuni care aveau caracterul de secte; cu alte cuvinte, opiniile particulare îi împărţeau pe creştinii aceleiaşi adunări, ai adunării lui Dumnezeu, în şcoli; ei erau ostili unii altora, deşi luau împreună Cina Domnului – dacă într‑adevăr se putea spune că o luau împreună. Geloziile care se iscaseră între bogaţi şi săraci tindeau să adâncească diviziunea sectară. Am făcut observaţia că se putea spune cu greu că frângeau pâinea împreună; căci fiecare avea grijă să‑şi mănânce propria cină înainte ca alţii să poată face acest lucru; prin urmare, unii erau flămânzi, iar alţii sătui. Aceasta nu însemna nicidecum a mânca Cina Domnului.

Natura şi importanţa Cinei Domnului; revelaţia specială făcută lui Pavel cu privire la acest subiect

Apostolul, călăuzit de Duhul Sfânt, prinde prilejul să le declare natura şi importanţa acestei orânduiri. Putem remarca aici că Domnul îl învăţase despre aceasta printr‑o revelaţie specială – dovadă a interesului cu care trebuie privită[99], ea fiind parte a gândului Domnului cu privire la întreaga umblare creştină, şi căreia El îi acordă importanţă în vederea stării noastre morale şi a stării afecţiunilor noastre spirituale, atât individual, cât şi ca adunare. În bucuria libertăţii creştine, în mijlocul efectelor puternice ale prezenţei Duhului Sfânt – al darurilor prin care El Se manifesta în adunare – moartea Domnului şi trupul Lui jertfit erau readuse în memorie şi, ca să zicem aşa, făcute prezente pentru credinţă ca fiind susţinerea şi temelia oricărui lucru. Acest act al dragostei, această faptă simplă şi solemnă, slabă şi fără valoare în aparenţă, păstrează toată valoarea morţii Domnului. Trupul Domnului a fost dat pentru noi! – lucru despre care Duhul Sfânt Însuşi avea să dea mărturie şi care trebuia să‑şi menţină în inima creştinului toată importanţa lui şi, de asemenea, să fie temelia şi centrul edificiului Adunării. Oricât de mare era puterea ce strălucea în Adunare, privirile inimii erau întoarse către jertfa Domnului. Trupul Domnului Însuşi fusese oferit[100], şi dorinţa Lui a fost să ne amintim de El. Acest echilibru moral este foarte important pentru sfinţi. Puterea şi exercitarea darurilor nu acţionează în mod necesar asupra conştiinţei şi inimii celor cărora le sunt încredinţate, nici ale celor care se bucură de efectul lor. Şi, deşi Dumnezeu este prezent (iar când suntem într‑o stare bună, aceasta se simte), totuşi cel care vorbeşte şi acţionează asupra celorlalţi este un om; el este proeminent. În cazul Cinei Domnului, inima este întoarsă către un punct în care este cu totul dependentă, în care omul nu este nimic, în care Hristos şi dragostea Lui reprezintă totul, în care inima este exersată, iar conştiinţa îşi aminteşte că a avut nevoie de curăţire şi că a fost curăţită prin lucrarea lui Hristos – că depindem în mod absolut de acest har. Afecţiunile de asemenea sunt exersate pe deplin. Este important să ne aducem aminte de acest lucru. Consecinţele uitării însemnătăţii acestei orânduiri confirmă importanţa ei şi dorinţa expresă a Domnului ca ei să ia seama la ea. Apostolul urmează să vorbească despre puterea Duhului Sfânt manifestată în darurile Sale şi despre reglementările necesare pentru menţinerea ordinii şi pentru asigurarea zidirii atunci când aceste daruri erau manifestate în adunare; însă, înainte de a face aceasta, el aşază Cina Domnului ca centru moral, ca obiect al afecţiunilor adunării. Să notăm câteva dintre gândurile Duhului în legătură cu această orânduire.

Afecţiunile legate de lucrarea lui Hristos; aducerea aminte de ceea ce El a fost pe cruce

În primul rând, Duhul Sfânt leagă afecţiunile de Cina Domnului în cea mai puternică manieră. În chiar noaptea în care a fost vândut a instituit El această aducere‑aminte a suferinţelor şi a dragostei Lui. Aşa cum mielul pascal aducea în memorie izbăvirea pe care jertfa adusă în Egipt o asigurase pentru Israel, la fel Cina Domnului amintea de jertfa lui Hristos. El este în slavă, Duhul este dat; însă ei trebuia să‑şi aducă aminte de El. Trupul Lui jertfit era obiectul dinaintea inimii lor în acest memorial. Remarcaţi acest cuvânt: „Amintiţi‑vă“. Nu de un Hristos aşa cum există El acum, nu realizarea a ceea ce este El; aceasta nu reprezintă o aducere‑aminte – trupul Lui este proslăvit acum. Aducerea‑aminte este cu privire la ceea ce El a fost pe cruce; la un trup străpuns şi un sânge curs, nu la un trup glorificat. Totuşi, aducerea‑aminte este făcută de cei care sunt acum uniţi cu El în slava în care El a intrat. Ca înviaţi şi asociaţi cu El în slavă, ei privesc înapoi către această lucrare binecuvântată a dragostei şi la dragostea Lui manifestată în ea, care le‑a oferit un loc acolo unde este El. De asemenea, ei beau din pahar în amintirea Lui. Într‑un cuvânt, Hristos este privit ca mort, însă acum nu mai există un astfel de Hristos.

Aducerea‑aminte de Hristos Domnul; vestirea morţii Lui până la venirea Sa

Ne aducem aminte de Hristos Însuşi. Este vorba de ceea ce ne ataşează de El, nu numai de valoarea jertfei Lui, ci de El Însuşi; este pomenirea Lui. Apoi apostolul ne arată – dacă este vorba de un Hristos mort – cine este Cel care a murit. Este imposibil de găsit alte două cuvinte care puse la un loc să aibă o semnificaţie atât de importantă: moartea Domnului. Cât de multe lucruri sunt cuprinse în faptul că Cel numit Domnul a murit! Ce dragoste! Ce planuri! Ce eficacitate! Ce rezultate! Domnul Însuşi S‑a dat pe Sine pentru noi. Noi celebrăm moartea Lui. În acelaşi timp, ea reprezintă sfârşitul relaţiilor lui Dumnezeu cu lumea pe temeiul responsabilităţii omului, cu excepţia judecăţii. Această moarte a rupt orice legătură – a dovedit imposibilitatea existenţei vreunei legături între Dumnezeu şi om ca şi copil al primului Adam. Noi vestim această moarte până când Domnul respins va reveni, pentru a stabili noi legături de asociere prin faptul că ne va lua la El Însuşi ca să avem parte de ele. Acest lucru îl proclamăm prin actul frângerii pâinii, ori de câte ori facem lucrul acesta. Afară de aceasta, ea este în sine o declaraţie că sângele pe care este întemeiat noul legământ a curs deja; el a fost stabilit în temeiul acestui sânge. Nu vreau să merg mai departe de ceea ce prezintă pasajul; scopul Duhului Sfânt aici este de a aşeza înaintea noastră nu eficacitatea morţii lui Hristos, ci ceea ce leagă inima de El în aducerea‑aminte de moartea Lui, precum şi însemnătatea orânduirii în sine. Ne aducem aminte de un Hristos mort, trădat. Trupul oferit era, simbolic, înaintea ochilor lor la această Cină. Sângele vărsat al Mântuitorului solicita afecţiunile inimii lor pentru El. Ei se făceau vinovaţi de dispreţ faţă de aceste lucruri preţioase, dacă luau parte la Cină în chip nevrednic (versetul 27 şi următoarele). Domnul Însuşi ne‑a canalizat gândurile către această orânduire, în cea mai afectuoasă manieră, chiar în momentul trădării Sale.

Disciplina exercitată în mod solemn în legătură cu Cina Domnului

Dacă însă Hristos atrăgea astfel inima pentru a‑i fixa atenţia acolo, disciplina era de asemenea în mod solemn exercitată în legătură cu această orânduire. Dacă ei dispreţuiau trupul şi sângele Domnului prin faptul că luau parte la ele cu uşurătate, era aplicată disciplinarea. Mulţi deveniseră bolnavi şi neputincioşi, iar alţii adormiseră, adică muriseră. Nu este vorba de a fi vrednic de a participa, ci de consecinţele participării într‑un chip nevrednic. Orice creştin, afară doar dacă vreun păcat îl excludea, era vrednic de a participa pentru că era creştin. Însă se putea întâmpla ca un creştin să vină fără să se judece pe sine sau fără să aprecieze aşa cum se cuvine ceea ce Cina îi aducea înainte, acele lucruri pe care Hristos le pusese în legătură cu ea. Respectivul nu deosebea trupul Domnului şi nu deosebea, nu judeca, răul din el însuşi. Dumnezeu nu ne poate lăsa într‑o astfel de stare de nepăsare. Dacă credinciosul se judecă pe el însuşi, Domnul nu‑l va judeca; dacă nu ne judecăm pe noi înşine, ne judecă Domnul; însă când creştinul este judecat, el este disciplinat de Domnul ca să nu fie condamnat împreună cu lumea (versetele 31,32). Aceasta este cârmuirea lui Dumnezeu în mâinile Domnului care‑Şi judecă propria casă: un adevăr important şi prea adeseori uitat. Fără îndoială că rezultatul tuturor acestor lucruri este potrivit cu planul lui Dumnezeu, care Îşi înfăţişează în el toată înţelepciunea Sa, răbdarea şi dreptatea căilor Sale; însă această cârmuire este reală. El are ca scop binele final al poporului Său, însă vrea sfinţenie, o inimă a cărei stare să corespundă cu ceea ce El a revelat (iar El S‑a revelat pe Sine), şi o umblare care să fie expresia acestei revelaţii. Starea normală a unui creştin este comuniunea, potrivit cu puterea a ceea ce a fost revelat. Dacă se eşuează în aceasta, comuniunea este pierdută şi împreună cu ea puterea de a‑L glorifica pe Dumnezeu, putere care nu se găseşte nicăieri în altă parte. Dar dacă cineva se judecă pe sine, există restabilire; inima fiind curăţită de rău prin judecarea lui, comuniunea este restabilită. Dacă nu ne judecăm, Dumnezeu este nevoit să intervină, să ne corecteze şi să ne curăţească prin disciplină – disciplină care poate merge chiar până la moarte (a se vedea Iov 33 şi 36; 1 Ioan 5.16; Iacov 5.14,15).

Judecarea stării noastre, nu doar a faptelor

Mai sunt una sau două remarci de făcut. În expresia „a se judeca cineva“, nu este acelaşi cuvânt cu cel folosit în expresia „a fi judecat“ de Domnul, ci este identic cu cel folosit în versetul 29, „a deosebi trupul Domnului“. Astfel, ceea ce noi avem de făcut este nu doar să judecăm un rău comis, ci să discernem starea noastră, aşa cum se arată ea în lumină – aşa cum Dumnezeu Însuşi este în lumină – umblând în această lumină. Acest lucru previne căderea noastră în păcat cu fapta sau cu gândul. Dar, dacă am căzut, nu este de ajuns să judecăm fapta; pe noi înşine trebuie să ne judecăm, starea inimii, tendinţa, neglijenţa, care au pricinuit căderea în păcat – într‑un cuvânt, să judecăm tot ceea ce nu reprezintă comuniune cu Dumnezeu sau ceea ce o împiedică. Astfel a procedat Domnul cu Petru. Nu i‑a făcut niciun reproş pentru greşeala lui, ci a judecat rădăcina acesteia.

Adunarea trebuie să aibă puterea de a discerne aceste lucruri. Dumnezeu acţionează în felul acesta, aşa cum am văzut în Iov; însă sfinţii au gândul lui Hristos prin Duhul lui Hristos şi trebuie să‑şi discearnă propria stare.

Poziţia creştinului faţă de Hristos în ceea ce priveşte Cina Domnului; moartea Lui înseamnă abolirea definitivă a păcatului

Temelia şi centrul întregii chestiuni le reprezintă poziţia pe care o avem faţă de Hristos la Cina Domnului, ca centru vizibil de comuniune şi de exprimare a morţii Lui, în care păcatul, orice păcat, este judecat. Acum noi suntem în legătură cu această judecată sfântă asupra păcatului, ea fiind partea noastră. Nu putem amesteca moartea lui Hristos cu păcatul. Ea reprezintă, în ce priveşte natura şi eficacitatea ei (al căror rezultat deplin se va manifesta la sfârşit), înlăturarea totală a păcatului. Este abolirea divină a păcatului. El a murit pentru păcat, şi aceasta din dragoste pentru noi. Este sfinţenia absolută a lui Dumnezeu făcută simţită şi exprimată pentru noi în ceea ce a avut loc cu privire la păcat. Este devotament absolut faţă de Dumnezeu pentru slava Lui în această privinţă. Să introduci în ea păcatul sau nepăsarea înseamnă să profanezi moartea lui Hristos, a Celui care mai degrabă a murit decât să lase ca păcatul să continue înaintea lui Dumnezeu. Nu putem fi condamnaţi odată cu lumea, fiindcă El a murit şi a înlăturat păcatul pentru noi; însă a introduce păcatul în ceea ce reprezintă chiar această moarte în care El a suferit pentru păcat este un lucru care nu poate fi tolerat. Dumnezeu revendică ceea ce este datorat sfinţeniei şi dragostei unui Hristos care Şi‑a dat viaţa pentru a înlătura păcatul. Nu poţi să spui: «Nu mă voi duce la Cină»; adică, cu alte cuvinte, voi accepta păcatul şi voi renunţa la proclamarea valorii acelei morţi. Ne cercetăm pe noi înşine şi luăm Cina; restabilim drepturile morţii Sale în conştiinţa noastră – căci totul este iertat şi ispăşit în ce priveşte vina – şi mergem la Cină ca să recunoaştem aceste drepturi ca pe dovada harului infinit.

Condamnarea lumii; de ce nu mai este nicio condamnare pentru credincios

Lumea este condamnată. Păcatul din creştin este judecat, el (păcatul) nu scapă nici de ochiul, nici de judecata lui Dumnezeu. Niciodată El nu‑l îngăduie; îl curăţă pe credincios de păcat prin disciplinare, totuşi pe credincios nu‑l condamnă, căci Hristos i‑a purtat păcatele şi a fost făcut păcat pentru el. Prin urmare, moartea lui Hristos formează centrul de comuniune în adunare, piatra de încercare a conştiinţei, şi este, în ce priveşte adunarea, focalizată în Cina Domnului.

Capitolul 12

Trăsăturile distincte ale lucrării Duhului; puterea vrăjmaşului şi mijloacele sale de imitare şi de înşelare

Cealaltă faţetă a adevărului, cu referire la Adunarea lui Dumnezeu în general şi la adunări locale în particular, este constituită de prezenţa şi de darurile Duhului Sfânt. Acestea, ca şi Cina Domnului, sunt în legătură cu unitatea[101], individul fiind responsabil în fiecare dintre ele. Deci apostolul, în capitolul 12, se ocupă de subiectul manifestărilor duhovniceşti. Primul lucru de făcut era să se stabilească semnele distincte ale Duhului lui Dumnezeu. Existau duhuri rele care căutau să se strecoare printre creştini şi să vorbească şi să acţioneze pretinzând că sunt Duhul lui Dumnezeu, producând astfel o confuzie generală. Creştinilor din ziua de azi le vine greu să creadă în astfel de eforturi ale vrăjmaşului. Manifestările spirituale, fără îndoială, sunt mai puţin izbitoare acum decât în timpul în care scria apostolul; însă vrăjmaşul îşi adaptează mijloacele de înşelare la împrejurările în care omul şi lucrarea lui Dumnezeu se găsesc. Aşa cum Petru spune într‑un caz similar: „În popor s‑au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi“. Vrăjmaşul nu încetează să acţioneze. Oprirea căsătoriei şi interzicerea unor alimente erau învăţături ale demonilor. În zilele din urmă, puterea lui se va manifesta şi mai mult. Dumnezeu îl poate ţine în frâu prin energia Duhului Său şi prin puterea adevărului; dar, dacă nu este ţinut în frâu, el acţionează înşelând pe oameni, şi aceasta prin lucruri de aşa natură, încât cineva (care nu este el însuşi înşelat) ar socoti că este imposibil ca un om cu judecată să le poată crede. Însă este surprinzător ce poate un om să creadă atunci când este lăsat la latitudinea lui, fără să fie păzit de Dumnezeu, şi atunci când puterea vrăjmaşului este la lucru. Noi vorbim de judecată normală, de raţiune (care sunt foarte preţioase), însă istoria ne dezvăluie că doar Dumnezeu este Cel care ni le dă sau ni le păstrează.

Aici Duhul lui Dumnezeu Se manifesta prin efectele puterii Sale, care străluceau în mijlocul adunării, atrăgând chiar şi atenţia lumii. Vrăjmaşul le imita. Deoarece cea mai mare parte a creştinilor din Corint fuseseră sărmani păgâni, lipsiţi de discernământ şi conduşi în mod stupid prin înşelăciunile vrăjmaşului, ei erau cu atât mai mult în pericol de a fi din nou înşelaţi prin aceste mijloace. Când un om nu este umplut cu Duhul lui Dumnezeu, care oferă forţă adevărului în inima lui şi claritate viziunii lui morale, puterea seducătoare a vrăjmaşului îi orbeşte imaginaţia. Începe să iubească extraordinarul şi să creadă tot mai puţin adevărul. Îi lipseşte discernământul sfânt şi nu are stabilitatea unui suflet care posedă cunoştinţa lui Dumnezeu (pe Dumnezeu Însuşi, putem spune) ca pe comoara lui – a unui suflet care cunoaşte că are totul în El, aşa încât nu are nevoie de niciun alt lucru extraordinar. Dacă un om nu este astfel întemeiat prin cunoaşterea lui Dumnezeu, puterea vrăjmaşului îl impresionează, îl preocupă; nu se poate scutura de ea, nu şi‑o poate explica. Este victima influenţei pe care această putere o exercită asupra minţii sale; carnea este mulţumită de ea, căci, într‑o formă sau alta, rezultatul este întotdeauna libertate pentru carne.

Conduşi orbeşte vreme îndelungată de către puterea duhurilor rele, cei convertiţi dintre neamuri nu erau capabili să le deosebească şi să le judece. Lucru destul de ciudat, această putere demonică exercita o aşa influenţă asupra lor încât ei uitau până şi importanţa Numelui lui Isus, sau cel puţin uitau că Numele Lui nu era recunoscut de către ea. Vrăjmaşul se transformă într‑un înger de lumină, însă niciodată nu recunoaşte cu adevărat că Isus Hristos este Domn. El poate să vorbească despre Pavel şi Sila şi să mărturisească despre ei, însă Hristos nu este recunoscut; iar în cele din urmă, căderea şi ruina este partea celor înşelaţi de puterea lui. Un duh necurat nu va spune: „Isus este Domnul“, iar Duhul lui Dumnezeu nu poate spune: „Isus să fie anatema!“. Este însă important de remarcat că, atunci când apostolul afirmă că nimeni nu poate spune „Domnul Isus“ decât prin Duhul lui Dumnezeu, este vorba de duhuri, nu de convertire şi nici de necesitatea ca harul să lucreze în inimă pentru mărturisirea adevărată a Numelui lui Isus – un lucru foarte adevărat, aşa cum ştim, însă care nu constituie subiectul aici[102].

Duhul Sfânt ‑ legătura dintre Hristos şi Adunare, precum şi dintre creştini şi Hristos, pentru menţinerea comuniunii

Ajungem acum la instrucţiuni concrete. Nimic mai important, mai distinct, mai minunat, decât prezenţa Duhului Sfânt aici jos în mijlocul creştinilor, care pentru noi este roada lucrării perfecte a lui Hristos, însă în sine este manifestarea prezenţei lui Dumnezeu printre oameni pe pământ. Providenţa lui Dumnezeu îşi manifestă puterea în lucrările creaţiei; cârmuirea Lui conduce toate lucrurile; însă Duhul Sfânt reprezintă prezenţa Lui în această lume, mărturia pe care El o dă despre Sine Însuşi, despre caracterul Lui[103]. Dumnezeu este printre oameni pentru a Se înfăţişa pe Sine, nu încă în slavă, ci în putere şi în mărturia a ceea ce este El. După ce Hristos a împlinit răscumpărarea şi a prezentat eficacitatea lucrării Sale înaintea lui Dumnezeu, Suveran şi Judecător, Adunarea, fiind răscumpărată şi curăţită prin sângele Lui şi, de asemenea, unită cu El ca Trup al Lui, a devenit vasul acestei puteri care lucrează în mădularele Sale. Astfel, ea trebuie să arate această putere în sfinţenie – este responsabilă să facă acest lucru. Însă în felul acesta, în ce priveşte exercitarea ei, omul devine de fapt în mod individual vasul acestei energii spirituale. Ea este o comoară încredinţată lui. Duhul este, în primul rând, legătura dintre Adunare şi Hristos, ca şi dintre creştin şi Hristos. Prin Duhul, comuniunea este realizată şi menţinută, acest lucru fiind funcţia primară a Duhului; iar omul trebuie să fie în comuniune pentru a realiza caracterul voii lui Dumnezeu şi a o discerne, iar aceasta potrivit cu mărturia dată de către Duhul Sfânt venit pe pământ.

Adunarea este responsabilă să menţină comuniunea cu Dumnezeu; altfel, puterea, bucuria şi inteligenţa spirituală sunt pierdute

Dar dacă Adunarea nu menţine această comuniune, îşi pierde puterea ca martor responsabil al lui Dumnezeu pe pământ, precum şi bucuria şi înţelegerea spirituală. Dumnezeu este întotdeauna suveran să acţioneze aşa cum crede de cuviinţă, iar Hristos nu poate eşua în credincioşia Lui faţă de Trupul Său; însă mărturia încredinţată Adunării nu mai este prezentată în aşa fel încât să facă simţit faptul că Dumnezeu este prezent pe pământ. Se poate ca Adunarea să nu fie conştientă de această înstrăinare, fiindcă posedă pentru un timp multe din ceea ce Dumnezeu i‑a dat, lucruri care sunt cu mult mai presus de tot ceea ce ţine de natură. Pierzându‑şi însă puterea, ea îşi pierde şi discernământul a ceea ce ea trebuie să fie. Dumnezeu însă nu Se înşală niciodată în ce priveşte starea Adunării. „Ai părăsit dragostea dintâi. Dacă nu te pocăieşti“, spune El, „şi nu faci faptele dintâi, îţi voi lua sfeşnicul“, o afirmaţie solemnă pentru Adunare, în ce priveşte responsabilitatea ei, când reflectăm asupra harului care i‑a fost arătat, asupra roadelor care au fost – şi asupra celor care ar fi trebuit să fie – manifestate, precum şi asupra puterii date ei pentru a le produce.

Scopurile şi căile lui Dumnezeu

Scopurile lui Dumnezeu pentru Adunare îşi au împlinirea în cer. Ele vor fi împlinite fără ca vreun lucru, chiar şi cel mai mic, să eşueze. Hristos va face tot ceea ce este necesar pentru ca mădularele ei să fie aduse acolo potrivit cu planurile Lui. Mădularele sunt răscumpărate prin sângele Său, ca să fie ale Lui.

Căile lui Dumnezeu sunt împlinite şi desfăşurate pe pământ pentru învăţătura noastră, deopotrivă în Adunare şi în indivizi.

Prezenţa distinctă a Duhului, cunoscută şi realizată prin locuirea Lui aici, jos

Prezenţa Duhului lui Dumnezeu pe pământ nu este manifestată doar prin darurile Sale. Au existat profeţii şi minuni, oameni impulsionaţi de Duhul Sfânt, chiar şi înainte de Cincizecime. Ceea ce este atribuit credinţei în Evrei 11 este adesea atribuit Duhului în Vechiul Testament. Însă Duhul a fost făgăduit într‑un fel special în Vechiul Testament. La vremea aceea, El nu a reprezentat niciodată prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului, aşa cum Dumnezeu locuieşte în Adunare. Slava este aceea care a venit ca să umple cortul sau templul, în timp ce Duhul Lui a acţionat ulterior în suveranitate în afara sferei rânduielii casei Sale şi a putut fi cu ei atunci când slava plecase (vedeţi Hagai 2 şi 5; comparaţi cu Luca 1 şi 2). Însă Duhul Sfânt trimis din cer pentru a locui în ucenici şi în Adunare pe pământ era manifestarea prezenţei lui Dumnezeu în casa Sa, a lui Dumnezeu care Se afla acolo prin Duhul. Iar această prezenţă a Duhului este atât de distinctă şi atât de limpede punctată ca un lucru cunoscut şi realizat de către primii creştini, prezenţă care singură se impunea şi nu avea nevoie să fie demonstrată[104], încât este arătată în cuvânt ca fiind Duhul Sfânt Însuşi. În Ioan 7 este spus: „Duhul Sfânt nu era încă“. În Fapte 19, cei doisprezece bărbaţi spun lui Pavel: „Nici nu am auzit că este Duhul Sfânt“. Nu era chestiunea dacă exista un Duh Sfânt (orice evreu ortodox credea acest lucru), ci dacă această prezenţă a Duhului Sfânt Însuşi, noul Mângâietor şi Călăuzitor al ucenicilor, despre care Ioan Botezătorul vorbise, era pe pământ în acel timp. Odată venit jos, El constituia prezenţa lui Dumnezeu în templul Său spiritual pe pământ. Locul în care erau strânşi ucenicii a fost clătinat pentru a se arăta că Dumnezeu era acolo. Anania şi Safira au căzut morţi înaintea apostolilor, pentru că L‑au minţit pe Dumnezeu. Filip este răpit de puterea Lui din prezenţa omului care Îl cunoscuse pe Isus prin intermediul lui.

Manifestările prezenţei Duhului Sfânt; un singur Duh, dar diferite daruri

Acesta era caracterul prezenţei Duhului Sfânt. În capitolul nostru, apostolul vorbeşte de manifestările prezenţei Lui în darurile care erau exercitate prin intermediul mădularelor Trupului, fie pentru zidirea Adunării, fie în mărturia faţă de cei de afară. Înainte de a intra în acest subiect, el a oferit corintenilor – pe care, altfel, vrăjmaşul i‑ar fi înşelat complet – ceea ce putea să‑i facă în stare să deosebească manifestarea Duhului Sfânt de acţiunile unui duh rău. Apoi el vorbeşte despre daruri.

În ce priveşte darurile, ele nu erau generate de felurite duhuri (ca în cazul demonilor, unde exista o diversitate de duhuri), ci erau date de unul şi acelaşi Duh. Fiindcă Duhul Sfânt reprezintă energia practică a relaţiei credinciosului cu Dumnezeu, apostolul foloseşte acest prilej pentru a sublinia diferitele relaţii în care credincioşii, conduşi de către Duhul Sfânt, se află în raport cu Dumnezeu şi cu Hristos (versetele 4‑6). Duhul Sfânt, unul şi acelaşi Duh, acţionează în ei prin felurite manifestări. Însă, în exercitarea acestor diferite daruri, ei erau administratori şi exista un singur Domn, anume Hristos. Prin urmare, în ei nu era o putere proprie şi independentă; oricare ar fi fost energia Duhului în ei, ei nu încetau să fie slujitori şi administratori ai lui Hristos şi în acest caracter trebuia să acţioneze, recunoscând în slujba lor domnia lui Hristos. Totuşi, măcar că era vorba de puterea manifestată printr‑un om şi că omul era cel care acţiona, aşa încât el era un slujitor (şi că exista şi un Om care era Cap şi era cel slujit, deşi era Fiul lui Dumnezeu şi Domnul tuturor), Dumnezeu era Cel care lucra, unul şi acelaşi Dumnezeu care lucra totul în toţi. Nu Trinitatea, propriu‑zis, este prezentată aici, ci un singur Duh care acţionează în creştini, un Domn Isus şi un Dumnezeu care lucrează prin daruri.

Darurile ca manifestări ale energiei Duhului Sfânt, încredinţate omului aflat sub domnia lui Hristos; împărţirea darurilor potrivit cu voia Duhului

Darurile sunt manifestări ale energiei Duhului încredinţate oamenilor, sub autoritatea lui Hristos care este Cap şi Domn; oamenii trebuia să le folosească în slujba pentru Domnul. Hristos avea în vedere ceea ce era de folos pentru poporul Lui, pentru cei care erau ai Săi; iar manifestarea Duhului era dată pentru folosul sufletelor, al Adunării în general. Apostolul enumeră câteva dintre aceste daruri; însă ne aminteşte din nou că este acelaşi Duh care lucrează în fiecare caz, împărţind fiecăruia după propria Lui voie. Trebuie să fim cu luare‑aminte la acest pasaj. Apostolul spusese că Dumnezeu lucra toate acestea şi vorbise despre daruri ca fiind manifestările Duhului. S‑ar fi putut presupune că Duhul era un fel de influenţă vagă şi că puteai atribui totul lui Dumnezeu, fără să recunoşti că Duhul este o Persoană. Însă aceste lucrări, care au fost atribuite lui Dumnezeu în versetul 6, sunt aici atribuite Duhului; şi este adăugat că El, Duhul, împarte fiecăruia aşa cum vrea El. Prin urmare, nu este un Duh inferior Tatălui şi Fiului, ci este Dumnezeu Însuşi. Unde lucrează El, este Dumnezeu care lucrează; însă aceste lucrări de putere manifestate prin om sunt daruri distribuite potrivit cu voia Duhului, El fiind astfel prezentat ca acţionând personal în această împărţire şi în conformitate cu propria Lui voie.

Înţelepciunea, cunoaşterea, credinţa şi deosebirea duhurilor

Câteva dintre daruri necesită o scurtă observaţie. Înţelepciunea este aplicarea luminii divine la ceea ce este corect sau greşit, precum şi la toate împrejurările prin care trecem – o expresie cu întindere largă, deoarece are aplicaţie la tot ceea ce necesită formarea unei opinii. Duhul Sfânt îi înzestrează pe unii într‑un fel deosebit cu această înţelepciune, o înţelepciune potrivită cu Dumnezeu – o percepere a adevăratei naturi a lucrurilor şi a relaţiei lor unele cu altele, precum şi a umblării în raport cu această natură şi relaţie, percepere care, venind de la Dumnezeu, ne călăuzeşte prin dificultăţile drumului şi ne face în stare să evităm ceea ce ne‑ar situa într‑o poziţie falsă faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Cunoştinţa este înţelegerea gândului lui Dumnezeu aşa cum ne este el revelat. Credinţa nu este aici simpla credinţă în evanghelie; aceasta din urmă nu este un dar distinct pe care un credincios să‑l aibă, iar altul nu. Lucrul acesta este evident. Este credinţa energică dată de Dumnezeu, care biruie dificultăţile, care se ridică deasupra pericolelor, care le înfruntă fără să fie speriată de ele. Deosebirea duhurilor nu este cea care discerne starea sufletului unui om – nu are nimic de‑a face cu aşa ceva. Ea înseamnă a şti cum să deosebeşti, prin energia puternică a Duhului lui Dumnezeu, acţiunile duhurilor rele – şi a le da pe faţă dacă este necesar – în contrast cu acţiunea Duhului lui Dumnezeu.

Duhul ca centru şi putere vie a unităţii Trupului

Celelalte daruri nu necesită comentarii speciale. Trebuie să ne întoarcem acum la unitatea Duhului, cu care este conectat lucrul pe care apostolul îl spune după ce a vorbit despre daruri. Duhul era unul, spusese el, şi lucra în chip felurit în mădulare după voia Lui. Importanţa faptului că El este o persoană, precum şi semnificaţia enormă a divinităţii Lui (dacă stăm să ne gândim că El este Cel care lucrează în şi prin om) sunt cu totul evidente atunci când observăm că El este centrul şi puterea vie a unităţii întregului Trup, aşa încât credincioşii, în cadrul exercitării darurilor lor, sunt doar mădulare ale unuia şi aceluiaşi Trup format în chip divin prin puterea şi prezenţa Duhului. Apostolul dezvoltă pe larg acest punct, în legătură cu singularitatea Trupului, cu dependenţa reciprocă a mădularelor şi cu relaţia fiecăruia dintre ele cu Trupul ca întreg.

Unitatea Trupului; izvorul şi expresia ei

Instrucţiunile practice sunt uşor de înţeles, însă există câteva puncte importante în aceste principii generale. Unitatea Trupului este produsă prin botezul Duhului Sfânt, iar legătura dintre mădulare depinde de acest botez. Printr‑un singur Duh noi toţi am fost botezaţi ca să fim un singur Trup. Cina Domnului este expresia acestei unităţi; Duhul este Cel care o produce şi totodată este puterea ei. Caracterul distinctiv al iudeului şi al celui dintre neamuri – ca şi toate celelalte deosebiri – era înlăturat prin puterea unui singur Duh comun tuturor, care‑i unea pe toţi într‑un singur Trup, ca răscumpăraţi. Apostolul, în acest verset (13), vorbeşte despre botezul Duhului Sfânt; însă cuvântul „botez“ îl conduce cu gândul la „Cină“, cea de‑a doua orânduire a Domnului, şi vorbeşte despre a bea dintr‑un singur duh, făcând aluzie, nu mă îndoiesc, la Cina Domnului. El nu vorbeşte despre Duhul Sfânt; „un singur duh“ reprezenta starea credincioşilor, cuvântul fiind folosit în contrast cu „un singur Trup“, asociaţi într‑o singură inimă şi într‑un singur gând de către Duhul – avându‑şi partea împreună în Hristos.

Creştinii uniţi într‑un singur Trup prin botezul Duhului Sfânt

Nu credinţa reprezintă unitatea, nici chiar viaţa (deşi cei uniţi într‑un singur Trup le deţin pe amândouă), ci Duhul Sfânt. Prin urmare, botezul Duhului Sfânt este ceea ce îi contopeşte pe creştini într‑un singur Trup, ei fiind făcuţi părtaşi la unul şi acelaşi Duh şi fiind însufleţiţi de El în mod individual. Astfel există mai multe mădulare, însă un singur Trup, un Trup compus din aceste mădulare, care sunt dependente unele de altele şi care au nevoie unele de altele. Acele daruri foarte strălucitoare erau, comparativ, de cea mai mică valoare, aşa cum un om îşi îmbracă şi îşi împodobeşte părţile trupului cele mai puţin onorabile şi le lasă neacoperite pe cele frumoase.

Mădulare ale unui singur Trup; interesul lor comun

Un alt punct pe care apostolul îl semnalează este interesul comun care există între cei care sunt mădulare ale aceluiaşi Trup. Dacă unul suferă, toate suferă, de vreme ce este doar un singur Trup, animat de un singur Duh. Dacă unul este onorat, toate se bucură. Acest lucru depinde, de asemenea, de acelaşi Duh unic care le uneşte şi care le animă. Mai mult, acest Trup este Trupul lui Hristos. „Voi sunteţi“, spune apostolul, „Trup al lui Hristos şi mădulare fiecare în parte“ (versetul 27).

Creştinii dintr‑o localitate reprezentând Adunarea ca întreg

Observaţi de asemenea că, deşi adunarea din Corint era doar o parte a Trupului lui Hristos, apostolul vorbeşte de întregul Trup; căci adunarea de acolo era, în conformitate cu principiul strângerii ei, Trupul lui Hristos adunat la Corint. Este adevărat că la începutul epistolei el vorbeşte despre toţi cei care cheamă Numele Domnului Isus; însă, concret, el se adresează adunării din Corint. Iar expresia generală arată că, în umblarea Adunării, şi în interesele ei în general, o adunare locală nu poate fi separată de întregul Trup al creştinilor pe pământ; iar limbajul folosit aici arată că, în ce priveşte poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, creştinii dintr‑o localitate erau consideraţi ca reprezentând întreaga Adunare; nu ca independenţi faţă de rest, ci, din contră, ca inseparabil uniţi cu ceilalţi, trăind şi acţionând cu privire la acea localitate ca mădulare ale Trupului lui Hristos, priviţi ca atare în această stare, deoarece fiecare creştin forma o parte a acestui Trup, iar ei formau de asemenea o parte din el. Din versetele care urmează vedem că apostolul, în timp ce‑i privea pe creştinii de acolo ca pe Trupul lui Hristos, ale cărui mădulare erau, are în gând întreaga Adunare, ca Adunare a lui Dumnezeu. În Noul Testament nu există altă calitate de mădular, decât cea de mădular al lui Hristos, pe lângă faptul că suntem mădulare unii altora, formând întregul Trup; însă niciodată nu suntem priviţi ca mădulare ale unei adunări. Cuvântul vorbeşte de mădulare ale unui trup, folosind trupul omenesc ca o imagine, niciodată însă de membri ai unei biserici, în sensul modern al cuvântului. Noi suntem mădulare ale lui Hristos şi facem parte, în consecinţă, din Trupul Lui; aşa erau corintenii, în ce priveşte manifestarea lui la Corint.

Trupul lui Hristos, privit ca aflându‑se pe pământ

De remarcat că Trupul lui Hristos, Adunarea, este privit aici ca aflat în întregime pe pământ. Dumnezeu a aşezat în Adunare apostoli, proroci etc.; minuni, daruri de vindecare, limbi. Este foarte clar că acest lucru se întâmplă pe pământ, aşa cum erau corintenii la vremea respectivă, şi că este vorba de Adunare ca întreg. Darurile de vindecare şi limbile nu erau în cer, iar apostolii nu erau ai unei anume adunări. Într‑un cuvânt, este prezentat Duhul Sfânt, coborât din cer, care formase unitatea Trupului pe pământ şi care acţiona în el prin darurile speciale cu care erau înzestrate mădularele.

Diferenţe între daruri; caracterul şi scopul lor; permanenţa unora dintre ele

Apostolul enumeră apoi aceste daruri nu pentru a oferi o listă oficială şi completă a lor, ci pentru a marca ordinea şi importanţa celor pe care le menţionează. Limbile, de care corintenii erau atât de mândri, sunt ultimul dar din listă. Prin urmare, unele daruri erau mai alese decât altele; ele trebuiau preţuite potrivit cu măsura în care slujeau la zidirea adunării. Cele care serveau acestui scop trebuiau căutate în mod special.

Este interesant de remarcat aici diferenţa dintre acest capitol şi Efeseni 4. Aici este vorba în mod simplu de putere, iar bărbaţilor li se spune în anumite cazuri să tacă, chiar şi atunci când puterea se afla acolo; este vorba de Duhul Sfânt, care lucra ca putere. În Efeseni 4 este vorba de grija manifestată de Hristos în calitatea Lui de Cap al Trupului. Nu sunt menţionate acolo darurile care semnifică puterea manifestată faţă de alţii, ci doar cele care formează temelia Adunării sau care îi zidesc pe sfinţi, ori Adunarea ca întreg; apoi apare făgăduinţa continuării acelei stări de lucruri până când toţi vom ajunge la o anumită statură. Căci Hristos nu poate înceta să poarte de grijă Trupului Său; însă darurile‑semne pot dispărea, ceea ce s‑a şi întâmplat. La rândul lor, apostolii şi prorocii au reprezentat temelia şi, în acest sens, ei nu au continuat să existe ca daruri, după ce temelia a fost aşezată.

Capitolul 13

Dragostea, un lucru mai bun decât darurile

Totuşi exista ceva mai bun decât toate darurile. Acestea erau manifestările puterii lui Dumnezeu şi ale tainelor înţelepciunii Sale; însă dragostea era manifestarea naturii Lui Însuşi.

Ei ar fi putut să vorbească în toate limbile; ar fi putut profeţi, ar fi putut avea cunoştinţa tainelor şi credinţa care mută munţii; ar fi putut să‑şi dea toată averea pentru hrana săracilor şi trupurile pentru a fi torturate. Dar, dacă nu aveau dragoste, toate acestea nu însemnau nimic. Dragostea înseamnă conformitate cu natura lui Dumnezeu, expresia vie a ceea ce este El, manifestarea faptului că am fost făcuţi părtaşi firii Sale; înseamnă a acţiona şi a simţi ca El. Această dragoste este manifestată faţă de alţii; însă nu ei sunt motivul activităţii ei, deşi sunt obiectul ei. Ea îşi are izvorul în sine însăşi; puterea ei nu depinde de cei cu care se preocupă, astfel că ea poate acţiona acolo unde de regulă împrejurările ar produce iritare sau gelozie în inima omului. Ea acţionează potrivit cu propria ei natură în orice împrejurări; şi, judecate în conformitate cu această natură, împrejurările nu acţionează asupra omului care este plin de dragoste, decât atât cât să ofere ocazii pentru activitatea ei şi să‑i dea forma pe care împrejurările respective o cer. Dragostea îşi are motivaţia în ea însăşi. În noi, singura ei sursă este dată de faptul că avem parte de natura divină. Doar comuniunea cu Dumnezeu Însuşi este cea care o susţine în toate dificultăţile pe care le are de învins în drumul ei. Această dragoste este opusul egoismului, pe care‑l îndepărtează, căutând binele altora, aşa cum (în ce priveşte principiul ei) Dumnezeu ne‑a căutat în harul Lui (a se vedea Efeseni 4.32; 5.1,2). Ce putere pentru a evita răul şi pentru a da uitării totul, cu scopul de a face binele!

Trăsăturile dragostei divine; timpul şi locul exercitării ei

Este vrednic de notat faptul că, în acest capitol, trăsăturile dragostei divine sunt aproape în întregime de un caracter pasiv.

Cele dintâi opt calităţi enumerate de către Duhul sunt expresia renunţării la sine despre care am vorbit. Cele trei care urmează arată acea bucurie de a face binele, care eliberează inima de graba de a presupune răul, grabă care este atât de naturală pentru inima omului, din pricina adâncimii răului din ea şi a răului pe care‑l întâlneşte în lume. Ultimele patru arată energia ei pozitivă, care – fiind sursa oricărui gând bun – prin izvorul puternic al naturii ei divine presupune binele acolo unde nu‑l vede şi suferă răul atunci când îl vede, acoperindu‑l prin îndelungă‑răbdare; nu expunându‑l public, ci îngropându‑l în propria ei profunzime, o profunzime de nepătruns, căci dragostea niciodată nu se schimbă. Nu poţi găsi nimic altceva decât dragoste acolo unde ea este reală; căci împrejurările sunt doar o ocazie pentru ea de a acţiona şi a se desfăşura. Dragostea este întotdeauna ea însăşi şi tot ceea ce ea exercită şi înfăţişează este doar dragoste. Ea umple gândurile; orice aspect negativ este, pentru sufletul care locuieşte în dragoste, doar un mijloc de impulsionare către exercitarea ei. Acesta este caracterul divin. Fără îndoială că timpul judecăţii va veni; însă relaţiile noastre cu Dumnezeu sunt în har. Dragostea este natura Lui. Acum este timpul exercitării ei. Noi Îl reprezentăm pe El pe pământ în mărturia noastră.

Caracterul neschimbător şi veşnic al dragostei divine

În ceea ce se spune despre dragoste în acest capitol găsim reprodusă natura divină, cu excepţia a ceea ce constituie negarea egoismului cărnii din noi. Natura divină nu se schimbă şi nu încetează niciodată; prin urmare, dragostea rămâne veşnic. Comunicările de la Dumnezeu; mijloacele prin care ele sunt făcute; cunoştinţa, ca dobândită aici jos, potrivit căreia înţelegem adevărul doar în parte, deşi întregul adevăr ne este revelat (însă noi îl înţelegem în detaliu, aşa încât niciodată nu‑l putem cuprinde pe tot deodată, caracterul cunoştinţei noastre fiind acela de a privi la diferite adevăruri pe rând); toate acestea sunt numite a fi „în parte“ şi sunt trecătoare. Dragostea însă nu va trece. Un copil învaţă; se bucură de lucruri care‑l amuză; când devine om mare, are nevoie de lucruri potrivite cu inteligenţa lui matură. Astfel stăteau lucrurile cu limbile şi cu zidirea adunării. Urma să vină totuşi timpul când ei aveau să cunoască aşa cum erau cunoscuţi, nu prin comunicări ale adevărurilor către un intelect care înţelegea adevărul pe bucăţi („în parte“), ci aveau să‑l înţeleagă ca întreg, în unitatea lui.

Dragostea există acum şi va rămâne pentru totdeauna; mai există, de asemenea, credinţa şi nădejdea. Acestea însă vor trece şi, mai mult, chiar acum, aici, jos, ceea ce este din natura lui Dumnezeu este cu mult superior acestor două virtuţi legate de capacitatea naturii umane, chiar iluminată de către Dumnezeu şi având ca obiect slava Lui revelată.

Capitolul 14

Zidirea adunării; profeţia şi vorbirea în limbi

Prin urmare, credincioşii trebuia să urmărească şi să caute dragostea, dorind în acelaşi timp daruri, în special pe cel al profeţiei, fiindcă astfel puteau să zidească adunarea, şi acest lucru trebuia ţintit; zidirea adunării era ceea ce dragostea dorea şi căuta, era ceea ce inteligenţa spirituală cerea; acestea sunt cele două caracteristici ale unui om în Hristos, ale unuia pentru care Hristos este totul.

Două versete în acest capitol necesită puţină atenţie – versetele 3 şi 6. Versetul 3 reprezintă efectul, sau mai degrabă caracterul, a ceea ce un profet spune, nu o definiţie a profeţiei. El zideşte, încurajează şi mângâie prin ceea ce vorbeşte. Totuşi, aceste cuvinte arată caracterul a ceea ce el spune. Profeţia nu reprezintă în niciun caz simpla revelare a evenimentelor viitoare, deşi profeţii ca atare le‑au revelat. Un profet este unul care se află într‑o aşa comuniune cu Dumnezeu, încât este capabil să‑I transmită gândurile către ceilalţi. Un învăţător dă învăţătură potrivit cu ceea ce este deja scris, explicând astfel importanţa Cuvântului lui Dumnezeu. Însă, comunicând gândul lui Dumnezeu sufletelor aflate sub har, profetul le încurajează şi le zideşte. Cu privire la versetul 6, este clar că folosirea vorbirii în limbi (prin exercitarea căreia corintenilor, ca unor copii, le plăcea să se evidenţieze în adunare) nu zidea pe nimeni, fiindcă cel ce vorbea astfel nu era înţeles. Poate că nici el însuşi nu înţelegea ce spune şi era astfel instrumentul neinteligent al Duhului, în timp ce beneficia de impresia puternică a faptului că Dumnezeu vorbea prin intermediul lui, aşa încât simţea prin Duhul că duhul lui comunica cu Dumnezeu, deşi mintea îi rămânea neroditoare. În orice caz, nimeni nu putea vorbi pentru zidirea adunării dacă nu comunica gândul lui Dumnezeu.

Descoperire şi cunoştinţă; profeţie şi învăţătură

Apostolul deosebeşte această comunicare ca fiind de două feluri: revelaţie şi cunoştinţă. Cea din urmă presupune o revelaţie deja dată, de care cineva se folosea prin Duhul Sfânt pentru binele turmei. Apoi el enumeră darurile care constituiau mijloacele de zidire în aceste două feluri. Ultimii doi termeni (versetul 6) nu sunt echivalentul primilor doi; însă cele două lucruri arătate aici ca zidind adunarea erau împlinite prin intermediul acestor două daruri. Poate exista „profeţie“ fără ca ea să fie în mod absolut o nouă revelaţie, măcar că în ea avem mai mult decât cunoştinţă. Ea poate conţine o aplicare a gândurilor lui Dumnezeu către conştiinţă – o adresare din partea Lui făcută sufletului – lucru care ar însemna mai mult decât cunoştinţă, dar care poate să nu fie o nouă revelaţie. Dumnezeu acţionează prin ea fără să reveleze un nou adevăr sau un nou fapt. „Cunoştinţa“, sau „învăţătura“, prezintă adevăruri, sau explică Cuvântul, lucru foarte folositor pentru adunare; însă în ea nu este acţiunea directă a Duhului în ce priveşte aplicarea şi astfel ea nu reprezintă manifestarea directă a prezenţei lui Dumnezeu faţă de oameni în conştiinţa şi în inima lor. Când cineva dă învăţătură, cel care este spiritual profită de ea; când cineva profeţeşte, chiar şi cel care nu este spiritual simte efectul acestui lucru, fiind atins şi judecat; şi tot aşa se întâmplă şi cu conştiinţa creştinului. Revelaţia (descoperirea) şi cunoştinţa sunt lucruri distincte, dar împreună cuprind toate formele prin care este zidită adunarea. Profeţia şi învăţătura sunt în legătură intimă cu revelaţia şi cunoştinţa; însă profeţia îmbracă şi alte aspecte, astfel că ultimii doi termeni nu se suprapun exact cu primii doi.

Necesitatea ca cineva să se facă înţeles atunci când vorbeşte în limbi; darurile folosite doar ca instrumente spre zidire

Apostolul insistă mult asupra necesităţii ca cineva să se facă înţeles, fie că vorbeşte, cântă sau se roagă. El doreşte – iar remarca este de toată importanţa pentru judecarea pretenţiei oamenilor în privinţa manifestărilor spirituale – ca mintea să fie activă. El nu tăgăduieşte că puteau vorbi în limbi fără ca mintea să fie implicată vreun pic – un lucru de evidentă putere şi utilitate atunci când erau de faţă persoane care nu înţelegeau altă limbă. Însă, în general, era un lucru inferior atunci când Duhul nu acţiona asupra, şi prin urmare nici prin intermediul, minţii celui care vorbea. Comuniunea dintre suflete asupra unui subiect comun, prin unitatea Duhului, nu exista atunci când cel care vorbea nu înţelegea ceea ce spune. Persoana care vorbea nu se bucura, ca din partea lui Dumnezeu, de ceea ce comunica altora. Dacă nici ceilalţi nu înţelegeau, nu era decât o joacă de copii să rosteşti cuvinte fără înţeles pentru cei ce le ascultau. Însă apostolul dorea să înţeleagă ceea ce spunea, măcar că putea vorbi în multe limbi; aşa că nu putea fi vorba de gelozie din partea lui. El vorbea, prin darul Duhului Sfânt, în mai multe limbi decât ei toţi. Însă sufletul lui iubea lucrurile lui Dumnezeu – îşi găsea plăcerea să primească adevărul în mod inteligent de la El – dorea cu înflăcărare să aibă o legătură inteligibilă cu ceilalţi; şi ar fi dorit mai degrabă să rostească cinci cuvinte pe înţeles, decât zece mii într‑o limbă necunoscută.

Ce putere minunată, ce manifestare a prezenţei lui Dumnezeu – un lucru vrednic de toată atenţia – şi, în acelaşi timp, ce superioritate faţă de orice vanitate carnală, faţă de strălucirea reflectată asupra individului prin intermediul darurilor! Ce putere morală a Duhului lui Dumnezeu, acolo unde dragostea nu vedea în aceste manifestări ale puterii prin daruri nimic altceva decât instrumente folosite pentru binele adunării şi al sufletelor! El îi îndeamnă pe cei credincioşi la manifestarea forţei practice a acestei dragoste, ca fiind superioară darurilor. Era dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu care îndruma exercitarea puterii Sale către binele celor pe care îi iubea. Ce poziţie pentru om! De câtă simplitate beneficiază, prin harul lui Dumnezeu, acela care se uită pe sine în smerenie şi în dragoste, şi câtă putere se află în această smerire! Apostolul îşi întăreşte argumentele prin efectul care ar fi fost produs asupra străinilor ce ar fi intrat în adunare sau asupra creştinilor neluminaţi, dacă aceştia ar fi auzit vorbiri în limbi pe care nimeni nu le înţelegea: ei i‑ar fi crezut nebuni. Profeţia, care le atingea conştiinţele, i‑ar fi făcut să simtă că Dumnezeu era acolo – că era prezent în adunarea lui Dumnezeu.

Reglementarea exercitării darurilor

Darurile existau din belşug la Corint. După ce a reglementat chestiunile morale, apostolul pune în rânduială exercitarea acestor daruri. Fiecare venea cu câte o manifestare a puterii Duhului Sfânt, la care, în mod evident, ei se gândeau mai mult decât la a urma exemplul lui Hristos. Totuşi, apostolul recunoaşte în această manifestare puterea Duhului lui Dumnezeu şi oferă reguli pentru exercitarea ei. În ce priveşte vorbirea în limbi, trebuia să vorbească doi sau cel mult trei, cu condiţia ca acolo să fie unul care să interpreteze, aşa încât adunarea să primească zidire. De asemenea, ei trebuia să vorbească pe rând, fiindcă se pare că obişnuiau să vorbească mai mulţi deodată. În ce‑i priveşte pe profeţi, puteau vorbi doi sau trei, iar ceilalţi din adunare trebuia să judece dacă cele spuse veneau cu adevărat de la Dumnezeu. Căci, dacă li se dădea de către El, toţi puteau profeţi; însă pe rând, pentru ca toţi să capete învăţătură – o dependenţă întotdeauna bună chiar şi pentru cei mai dăruiţi profeţi – şi ca toţi să fie mângâiaţi. Duhurile profeţilor (adică impulsurile puterii manifestate în exercitarea darurilor) erau supuse călăuzirii înţelegerii morale pe care Duhul o oferea profeţilor. Ei erau, din partea lui Dumnezeu, stăpâni pe ei înşişi în procesul folosirii acestor daruri, în exercitarea acestei puteri extraordinare care lucra în ei. Nu era o furie divină, aşa cum păgânii numeau inspiraţia lor diabolică, care‑i stăpânea cu totul; căci Dumnezeu nu putea fi autorul confuziei în adunare, ci al păcii. Într‑un cuvânt, vedem că această putere era încredinţată omului în responsabilitatea lui morală; un principiu important, care rămâne neschimbat în căile lui Dumnezeu. Dumnezeu l‑a mântuit pe om prin har, atunci când acesta eşuase în responsabilitatea sa; însă tot ceea ce El a încredinţat omului, oricare ar fi energia divină a darului respectiv, acesta este răspunzător să‑l folosească pentru slava lui Dumnezeu şi, în consecinţă, pentru binele altora şi în special al adunării.

Îndrumări cu privire la faptul că femeile trebuie să tacă în adunare

Femeile trebuie să tacă în adunare; nu le este permis să vorbească. Trebuie să stea în tăcere şi să nu‑i conducă pe alţii. Chiar şi legea vorbea astfel. Ar fi o ruşine să fie auzite vorbind în public. Dacă au întrebări de pus, îşi pot întreba bărbaţii acasă.

Recunoaşterea faptului că ceea ce apostolul Pavel a scris era de la Dumnezeu

În ciuda tuturor darurilor lor, Cuvântul nu pornise de la corinteni, nici nu ajunsese doar până la ei; ei trebuia să se supună rânduielii universale a Duhului în adunare. Dacă pretindeau că sunt călăuziţi de Duhul, trebuia să recunoască (şi aceasta ar fi dovedit că sunt într‑adevăr călăuziţi de El) că lucrurile pe care apostolul le scria erau porunci ale Domnului; o afirmaţie foarte importantă, care arăta, de asemenea, poziţia serioasă şi responsabilă a acestui minunat slujitor al lui Dumnezeu.

Ce combinaţie de blândeţe, de răbdare şi de autoritate! Apostolul dorea ca cei credincioşi să ajungă la adevăr şi la rânduială călăuziţi de propriile lor afecţiuni; el nu se temea, dacă era necesar pentru binele lor, să se folosească de o autoritate supremă, care era vorbirea direct din partea lui Dumnezeu – o autoritate pe care Dumnezeu era gata s‑o susţină dacă apostolul era forţat s‑o folosească. Dacă cineva nu înţelegea că el scria prin Duhul cu autoritatea lui Dumnezeu, aceasta era cu adevărat ignoranţă; astfel de oameni trebuiau abandonaţi neştiinţei lor. Oamenii spirituali şi simpli sunt eliberaţi de astfel de pretenţii. Cei ce erau cu adevărat umpluţi de Duhul aveau să recunoască faptul că ceea ce apostolul scria venea în mod direct de la Dumnezeu şi reprezenta expresia înţelepciunii Lui, a ceea ce I se potrivea Lui; căci adesea poate exista recunoaşterea înţelepciunii divine sau chiar omeneşti acolo unde, prin resurse proprii, nu a existat abilitatea de a‑i afla singur calea, nici puterea de a o prezenta cu autoritate, chiar dacă este pricepută în parte. Între timp, omul cu pretenţii, neavând în ochii celorlalţi decât un loc al ignoranţei manifestate şi judecate, avea să găsească acest loc ca fiind de folos şi exact lucrul de care avea nevoie.

Afirmaţia apostolului cu privire la inspiraţia epistolelor

Vom remarca aici importanţa acestei afirmaţii a apostolului cu privire la inspiraţia epistolelor. Lucrurile pe care el le învăţa, chiar şi în ceea ce privea detaliile rânduielii în adunare, erau aşa de real date de Dumnezeu, veneau atât de direct de la El, încât ele constituiau poruncile Domnului. În ce priveşte doctrina, avem, la sfârşitul Epistolei către Romani, aceeaşi declaraţie, anume că, prin intermediul scrierilor profetice, evanghelia era răspândită printre neamuri.

Apostolul îşi reia instrucţiunile spunând că ei trebuia să dorească să profeţească, fără să împiedice vorbirea în limbi şi că totul trebuia făcut în chip cuviincios şi cu rânduială.

Capitolul 15

Tăgăduirea învierii morţilor

Existau însă şi alte lucruri rele care găsiseră mijloace să se infiltreze în mijlocul darurilor strălucitoare care erau exercitate în sânul adunării din Corint. Învierea morţilor era tăgăduită. Satan este foarte şiret în lucrările lui. Aparent era vorba doar de trup; totuşi, întreaga evanghelie era în pericol, căci, dacă morţii nu înviau, nici Hristos nu înviase. Şi dacă Hristos nu a înviat, păcatele celor credincioşi nu erau înlăturate, iar evanghelia nu era adevărată. Prin urmare, apostolul păstrează această chestiune pentru sfârşitul epistolei şi se ocupă de ea pe larg.

Mântuirea depinde în mod direct de înviere; mărturia completă cu privire la adevărul învierii

În primul rând, el le reaminteşte de ceea ce propovăduise printre ei ca evanghelie, anume că Hristos a murit pentru păcatele noastre conform Scripturilor şi că a înviat conform aceloraşi Scripturi. Acesta era deci mijlocul prin care ei erau mântuiţi, dacă stăruiau în el, afară doar dacă crezuseră în zadar. Iată cel puţin o bază foarte solidă pentru argumentul său: mântuirea lor (afară doar dacă tot ceea ce ei crezuseră era doar o istorisire închipuită şi nefolositoare) depindea de actul învierii şi era legată de el. Dar, dacă morţii nu înviau, nici Hristos n‑a înviat, căci El murise. Apostolul începe deci prin a confirma acest act prin cele mai complete şi mai pozitive mărturii, incluzând‑o pe a lui însuşi, de vreme ce şi el Îl văzuse pe Domnul. Cinci sute de persoane Îl văzuseră deodată, dintre care cea mai mare parte erau încă în viaţă pentru a mărturisi despre aceasta.

Hristos a înviat; fără acest adevăr, propovăduirea şi credinţa creştină ar fi zadarnice

Observaţi, în trecere, că apostolul nu poate vorbi despre niciun subiect fără ca un efect moral să fie produs în inima sa, fiindcă el tratează orice subiect în strânsă legătură cu Dumnezeu. Astfel, în versetele 8‑10, el reaminteşte starea de lucruri cu privire la el şi la ceilalţi apostoli, precum şi ceea ce harul lucrase; apoi, cu inima despovărată, se întoarce la subiect. Mărturia fiecărui martor divin era aceeaşi. Totul declara că Hristos înviase; orice lucru depindea de aceasta. Acesta reprezenta punctul de început al apostolului. Dacă, spune el, ceea ce se propovăduieşte printre voi este că Hristos a fost înviat dintre cei morţi, cum se întâmplă că unii dintre voi spun că nu există o înviere a morţilor? Dacă nu există înviere, nici Hristos n‑a înviat; dacă El nu a înviat, atunci propovăduirea martorilor Săi este zadarnică, şi la fel şi credinţa creştinilor. Şi nu numai atât, ci aceşti martori sunt chiar dovediţi a fi mincinoşi, căci ei declaraseră, cu privire la Dumnezeu, că El Îl înviase pe Hristos dintre cei morţi. Însă Dumnezeu nu‑L înviase, dacă morţii nu învie. Şi în cazul acesta credinţa lor era zadarnică; ei erau încă în păcatele lor; iar cei ce adormiseră deja în Hristos pieriseră. Dacă doar pentru viaţa aceasta cel credincios îşi pune nădejdea în Hristos, este cel mai nenorocit dintre toţi oamenii, căci în această lume nu are parte de altceva decât de suferinţă. Însă lucrurile nu stau aşa, deoarece Hristos a înviat.

Hristos înviat dintre cei morţi

Ceea ce avem aici însă nu reprezintă doar învăţătura generală că morţii înviază. Hristos, înviind, S‑a ridicat dintre cei morţi. Este vorba deci de favoarea şi de puterea lui Dumnezeu care au intervenit[105] pentru a‑L aduce înapoi dintre cei morţi pe Cel care, în harul Său, a coborât în moarte pentru a împlini şi a manifesta eliberarea omului, în Hristos, de puterea lui Satan şi a morţii; şi pentru a pune o pecete publică pe lucrarea de răscumpărare şi a expune deschis biruinţa, în persoana Omului, peste toată puterea vrăjmaşului. Astfel Hristos a înviat dintre toţi ceilalţi morţi (căci moartea nu‑L putea ţine) şi a stabilit principiul slăvit al acestei eliberări divine şi complete, iar El a devenit întâiul rod al celor adormiţi, care, având viaţa Sa, aşteaptă exercitarea puterii Sale, care îi va învia în virtutea Duhului care locuieşte în ei.

Caracterul distinct al învierii şi locul special al lui Hristos; Hristos şi poporul Său sunt identificaţi în mod inseparabil

Acest lucru în mod evident oferă învierii un caracter cu totul aparte. Nu numai că morţii învie, dar Dumnezeu, prin puterea Sa, aduce la viaţă dintre cei morţi pe anumiţi oameni, în virtutea favorii pe care o arată faţă de ei şi în legătură cu viaţa şi Duhul care sunt în ei. Hristos ocupă un loc cu totul deosebit. Viaţa era în El şi El este viaţa noastră. El a câştigat această biruinţă de care noi beneficiem. El este de drept cel dintâi rod. Acest loc se cuvine slavei Sale. Dacă El n‑ar fi câştigat biruinţa, noi am fi rămas pentru totdeauna în temniţă. El Însuşi avea putere să‑Şi ia viaţa înapoi, însă marele principiu rămâne acelaşi; nu numai că este o înviere a morţilor, ci cei care au viaţă potrivit cu Dumnezeu sunt înviaţi ca obiecte ale favorii Lui, prin exercitarea acelei puteri a Lui care doreşte să‑i aibă pentru Sine şi cu Sine: Hristos, rodul dintâi; cei ce sunt ai lui Hristos sunt înviaţi la venirea Lui. Noi suntem asociaţi cu Hristos în înviere. Înviem ca şi El, nu numai din moarte, ci dintre cei morţi. Remarcaţi aici, de asemenea, cum Hristos şi cei ai Lui sunt inseparabil identificaţi. Dacă ei nu învie, nici El nu a înviat. El a fost la fel de real mort aşa cum noi am putea fi; a luat în har locul nostru în moarte, a fost om aşa cum noi suntem oameni (cu excepţia păcatului) într‑un mod atât de real încât, dacă se neagă acest rezultat pentru noi, se neagă faptul în sine şi cu privire la El; iar scopul şi temelia credinţei însăşi se năruiesc. Această identificare a lui Hristos cu oamenii, aşa încât să ofere posibilitatea de a trage o concluzie cu privire la El din ceea ce este privitor la noi, este plină de putere şi de binecuvântare. Dacă morţii nu învie, El nu a înviat; Hristos a fost mort la fel de real cum noi am putea fi.

Cel care a devenit Om a biruit moartea şi pe cel care are puterea morţii

Era nevoie ca acest lucru să fie făcut prin om. Fără îndoială că puterea lui Dumnezeu îi poate chema pe oameni înapoi din mormânt. El va face aşa, acţionând în Persoana Fiului Său, Căruia Îi este încredinţată toată judecata. Însă aceea nu va fi o biruinţă câştigată în natura omenească asupra morţii care ţinea pe oameni captivi. Aceasta din urmă este ceea ce Hristos a făcut prin moartea şi învierea Sa. El a acceptat de bunăvoie să fie dat morţii pentru noi, astfel încât (ca Om) să câştige pentru noi biruinţa asupra morţii şi asupra celui care avea puterea morţii. Prin om a venit moartea; prin Om şi învierea. Glorioasă biruinţă! Un triumf total! Am fost scoşi din starea unde păcatul şi consecinţele lui ne afectau pe deplin. Răul nu poate intra în locul unde am fost aduşi. Am trecut graniţa pentru totdeauna. Păcatul, puterea vrăjmaşului, rămâne în afara acestei noi creaţii, care este rodul puterii lui Dumnezeu după ce răul intervenise, creaţie pe care responsabilitatea omului n‑o poate afecta. Dumnezeu este Acela care o susţine în directă legătură cu El Însuşi; ea depinde de El.

Adam şi Hristos: capi a două familii distincte

Sunt două principii importante stabilite aici: prin om, moarte; prin Om, învierea morţilor. Adam şi Hristos sunt priviţi ca şi capi a două familii. În Adam toţi mor; în Hristos toţi vor fi făcuţi vii. Avem aici însă o detaliere cu totul importantă în legătură cu poziţia lui Hristos în planurile lui Dumnezeu. O parte a acestui adevăr este reprezentată de dependenţa familiei, ca s‑o numim aşa, faţă de capul ei. Adam a adus moartea în rândul descendenţilor lui – a acelora care sunt în relaţie cu el. Acesta este principiul care caracterizează istoria primului Adam. Hristos, în care este viaţa, aduce această viaţă în mijlocul celor care sunt ai Lui – le‑o comunică. Acest principiu Îl caracterizează pe ultimul Adam şi pe cei care sunt ai Lui, în El. Însă viaţa este viaţă în puterea învierii, înviere fără de care viaţa n‑ar fi putut să le fie comunicată în acest caracter. Bobul de grâu ar fi fost perfect în sine însuşi, însă ar fi rămas singur. Dar El a murit pentru păcatele lor şi acum le dăruieşte viaţa, toate păcatele lor fiind iertate.

Ordinea lui Dumnezeu în înviere; cele trei etape ale ei

Există însă în înviere o ordine potrivită cu înţelepciunea lui Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale: Hristos, cel dintâi rod; apoi cei care sunt ai lui Hristos, la venirea Lui. Cei care sunt în Hristos sunt aduşi la viaţă potrivit cu puterea vieţii care este în Hristos; aceasta este învierea vieţii. Însă ea nu constituie întreaga întindere a învierii dobândite de Hristos, care a câştigat biruinţa asupra morţii potrivit cu Duhul sfinţeniei. Tatăl I‑a dat putere peste orice făptură, ca El să dea viaţă veşnică tuturor celor pe care Tatăl I i‑a dat Lui. Aceştia sunt cei despre care apostolul vorbeşte în mod particular, deoarece subiectul lui este învierea creştinilor; iar apostolului, de fapt Duhului Însuşi, îi place să vorbească despre subiectul puterii vieţii veşnice în Hristos. Totuşi, el nu poate omite în întregime cealaltă parte a adevărului. Învierea morţilor, ne spune el, a venit prin om. Însă el nu vorbeşte aici de comunicarea vieţii în Hristos. În legătură cu această parte din urmă (mai apropiată de subiectul său), el nu atinge subiectul învierii celor nelegiuiţi; însă, după venirea lui Hristos, el introduce sfârşitul, atunci când Acesta Îi va preda împărăţia Tatălui. Odată cu împărăţia este introdusă puterea lui Hristos, exercitată peste toate lucrurile – un gând în întregime diferit de comunicarea vieţii către cei ai Lui.

Prin urmare, există trei paşi în aceste evenimente: primul, învierea lui Hristos; apoi, învierea celor care sunt ai Lui, la venirea Sa; după aceea, sfârşitul, când El va ceda împărăţia în mâinile Tatălui. Primul şi al doilea pas reprezintă împlinirea în înviere a puterii vieţii, în Hristos şi în cei ai Lui. Când va veni, Îşi va lua împărăţia; Îşi va lua puterea Sa cea mare şi va acţiona ca Împărat. De la venirea Lui şi până la sfârşit avem desfăşurarea puterii Sale, pentru a‑Şi supune toate lucrurile, timp în care toate puterile şi toate autorităţile vor fi desfiinţate. Căci El trebuie să împărăţească până când toţi vrăjmaşii Lui sunt puşi sub picioarele Sale; ultimul vrăjmaş supus va fi moartea. Aici deci, doar ca efect al puterii Sale, şi nu în legătură cu comunicarea vieţii, găsim învierea celor care nu sunt ai Lui; căci învierea lor este de fapt distrugerea morţii. Despre ei nu se vorbeşte explicit aici; trebuie doar menţionat că moartea, aşa cum vedem, nu mai are stăpânire asupra lor. Hristos are dreptul şi puterea, în virtutea învierii Sale şi a proslăvirii Sale de către Tatăl, să distrugă stăpânirea morţii asupra lor şi să‑i învie. Aceasta va fi învierea judecăţii. Efectul ei este prezentat în altă parte.

Fiul Însuşi Se va supune ca Om, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate

După ce‑Şi va pune toţi vrăjmaşii sub picioare şi va înapoia împărăţia Tatălui Său (căci ea nu este niciodată luată de la El, nici dată altuia, aşa cum se întâmplă cu împărăţiile omeneşti), atunci Fiul Însuşi Se va supune Celui care I‑a pus toate lucrurile sub picioare, astfel ca Dumnezeu să fie totul în toate. Cititorul trebuie să observe că aici este vorba de planurile lui Dumnezeu cu privire la cârmuirea tuturor lucrurilor, nu de natura Lui; şi, mai mult decât atât, aceste lucruri sunt spuse despre Fiul ca Om. Aceasta nu este o explicaţie arbitrară; pasajul este din Psalmul 8, al cărui subiect îl constituie înălţarea Omului în poziţia de cap al tuturor lucrurilor, Dumnezeu punându‑I toate lucrurile sub picioare. Nimic, spune apostolul, nu face excepţie de la aceasta (Evrei 2.8), în afară, aşa cum adaugă el aici, de Cel care I‑a pus toate lucrurile sub picioare. Atunci când Omul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Şi‑a supus toate lucrurile, El dă înapoi lui Dumnezeu puterea universală care I‑a fost încredinţată, iar împărăţia mediatoare, pe care a avut‑o ca Om, încetează. El este din nou supus, aşa cum a fost pe pământ. Nu încetează să fie una cu Tatăl, la fel cum a fost şi în timp ce a trăit în umilinţă pe pământ, deşi a putut spune în acele momente: „Înainte să fi fost Avraam, Eu sunt“. Însă cârmuirea mediatoare a Omului va dispărea – ea va fi absorbită în supremaţia lui Dumnezeu, faţă de care nu mai există nicio împotrivire la momentul respectiv. Hristos Îşi va lua locul veşnic, ca Om, Capul întregii familii răscumpărate, fiind în acelaşi timp Dumnezeu binecuvântat în veci, una cu Tatăl. În Psalmul 2, Îl vedem pe Fiul lui Dumnezeu, ca născut în lume, Împărat în Sion, lepădat atunci când S‑a prezentat pe pământ; în Psalmul 8 avem rezultatul lepădării Sale, înălţat ca Fiu al Omului peste tot ceea ce mâna lui Dumnezeu a făcut. Apoi Îl găsim aici cedând această autoritate primită şi reluându‑Şi poziţia normală de umanitate, anume aceea de supunere faţă de Cel care I‑a pus toate lucrurile sub picioare; însă, de‑a lungul tuturor acestor lucruri, El niciodată nu‑Şi schimbă natura divină, nici pe cea umană – afară doar de schimbarea stării umile în cea glorioasă. Însă Dumnezeu va fi atunci totul în toţi, iar cârmuirea specială a omului manifestată în Persoana lui Isus – o cârmuire cu care Adunarea este asociată (a se vedea Efeseni 1.20‑23, care reprezintă un citat din acelaşi psalm) – este contopită în supremaţia imuabilă a lui Dumnezeu, relaţia finală şi normală a Lui cu creatura Sa. Vom vedea că Mielul este omis în ceea ce se spune în Apocalipsa 21.1‑8, care vorbeşte despre aceeaşi perioadă.

Învierea prin Omul Hristos Isus; descoperirea făcută lui Pavel cu privire la căile lui Dumnezeu în înviere

Astfel găsim în acest pasaj învierea prin Om – moartea fiind intrată deja tot prin om; găsim de asemenea relaţia sfinţilor cu Isus, sursa şi puterea vieţii, consecinţa fiind învierea Sa, şi a lor la venirea Lui; vedem şi puterea peste toate lucrurile încredinţată lui Hristos, Omul înviat; apoi împărăţia înapoiată lui Dumnezeu şi Tatăl, cortul lui Dumnezeu cu oamenii, şi omul Hristos, ultimul Adam, pentru veşnicie Om, supus Celui suprem – acesta din urmă fiind un adevăr de o infinită valoare pentru noi (învierea celor nelegiuiţi, deşi presupusă în învierea adusă prin Hristos, neconstituind totuşi subiectul direct al capitolului). Cititorul trebuie să remarce acum că acest pasaj reprezintă o revelaţie, în care Duhul lui Dumnezeu, după ce a focalizat gândurile apostolului asupra lui Isus şi a învierii, brusc întrerupe linia argumentului acestuia, vestind – cu acel impuls pe care gândul lui Hristos întotdeauna l‑a dat minţii şi inimii apostolului – toate căile lui Dumnezeu în Hristos cu privire la înviere, cu referire la legătura cu El în această înviere a acelora care sunt ai Lui, şi la cârmuirea şi stăpânirea care‑I aparţin ca fiind înviat, precum şi la natura eternă a relaţiei Sale, ca Om, cu Dumnezeu. După ce a comunicat aceste gânduri ale lui Dumnezeu, care i‑au fost revelate, el îşi reia firul argumentului în versetul 29. Această parte se încheie cu versetul 34, după care tratează întrebarea pe care ei o vedeau ca o dificultate: în ce fel vor fi înviaţi morţii?

Botezul pentru cei morţi

Luând ca o paranteză versetele 20‑28 (care conţin o revelaţie atât de importantă într‑un pasaj ce este complet în sine însuşi), versetele 29‑34 devin mult mai uşor de înţeles, iar câteva expresii, care au dat mult de furcă comentatorilor, capătă o semnificaţie pertinentă. Apostolul spusese, în versetul 16, „dacă morţii nu înviază“, iar apoi afirmase că, dacă aşa stăteau lucrurile, cei care adormiseră în Isus pieriseră, iar cei care trăiau încă erau în cazul acesta cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii. În versetul 29 el se întoarce la acest punct şi vorbeşte despre cei care sunt botezaţi pentru cei morţi, în legătură cu afirmaţia că, dacă n‑ar exista înviere, cei ce adormiseră în Hristos ar fi pierit, „dacă“, spune el, repetând cu mai mare putere expresia din versetul 16, „morţii nu înviază“; şi apoi arată cât de complet implicat este el însuşi în cel de‑al doilea caz despre care vorbise: „suntem mai nenorociţi decât toţi oamenii“, căci el era permanent în pericolul de a pieri, fiind în orice moment în primejdie, ca într‑o luptă cu fiare sălbatice, dat morţii în fiecare zi. Prin urmare, a fi botezat pentru cei morţi înseamnă să devii creştin cu privirea fixată asupra acelora care au adormit în Hristos, în mod deosebit asupra acelora omorâţi pentru El, luându‑ţi partea cu cei morţi, ba mai mult, cu Hristos mort; este chiar semnificaţia botezului (Romani 6). Ce nebunie ar fi o astfel de atitudine, dacă morţii nu înviază! Subiectul este privit în acelaşi fel ca în 1 Tesaloniceni 4 (unde, spre deosebire de 1 Corinteni 15, se face referire atât la creştinii care au adormit în Domnul, cât şi la cei aflaţi în viaţă). Cuvântul tradus cu „pentru (cei morţi)“ este folosit în această epistolă cu semnificaţia de „în vederea“, „cu referire la“.

Învierea demonstrează că moartea nu atinge sufletul, deşi ea desface legătura intimă dintre el şi trup

Am văzut că versetele 20‑28 formează o paranteză. Prin urmare, versetul 29 este în legătură cu versetul 18. Versetele 30‑32 sunt în legătură cu versetul 19. Explicaţia istorică a acestor versete din urmă se găseşte în cea de‑a doua epistolă (a se vedea 2 Corinteni 1.8,9; 4.8‑12). Nu cred că versetul 32 trebuie luat literal. Cuvântul tradus cu „m‑am luptat cu fiarele“ este de obicei folosit într‑un sens figurat, anume a fi în conflict cu vrăjmaşi aprigi şi neîmpăcaţi. Ca urmare a violenţei efesenilor, el aproape că‑şi pierduse viaţa şi chiar pierduse nădejdea de a o mai salva; Dumnezeu însă îl izbăvise. Dar la ce bun toate aceste suferinţe, dacă morţii nu înviază? Şi observaţi aici că, deşi învierea dovedeşte că moartea nu atinge sufletul (comparaţi cu Luca 20.38), totuşi apostolul nu se gândeşte la nemurire[106] separat de înviere. Dumnezeu are de‑a face cu omul în totalitatea lui, iar omul este compus din trup şi suflet. Omul va da socoteală la judecată de lucrurile făcute în trup şi va face aceasta atunci când va fi înviat dintre cei morţi. Unitatea intimă dintre aceste două părţi ale fiinţei umane, vădit distincte, formează izvorul vieţii, sediul responsabilităţii, mijlocul cârmuirii lui Dumnezeu cu privire la creaturile Sale şi sfera în care lucrările Sale sunt desfăşurate. Moartea dizolvă această unitate; şi, deşi sufletul supravieţuieşte, fiind fericit sau în chinuri, existenţa omului complet este întreruptă, judecata lui Dumnezeu nu este încă aplicată, iar credinciosul nu este încă îmbrăcat cu slavă. Astfel, a tăgădui învierea însemna a nega adevărata relaţie a lui Dumnezeu cu omul şi a face ca moartea să reprezinte sfârşitul omului, distrugându‑l pe acesta din urmă aşa cum îl vede Dumnezeu şi făcându‑l să piară întocmai ca un animal. Comparaţi argumentul Domnului în acel pasaj din Luca 20 din care deja am citat un verset.

Motivul pentru care este tăgăduită învierea

Din nefericire, tăgăduirea învierii era legată de dorinţa de a da frâu liber simţurilor. Satan a introdus‑o în inimile creştinilor din Corint prin legătura lor cu oameni cu care Duhul lui Hristos nu putea să aibă nicio comuniune, fiindcă ei tăgăduiau adevărul fundamental despre înviere.

Corintenii aveau nevoie să le fie exersate conştiinţele, să fie treziţi, ca astfel dreptatea să‑şi aibă locul cuvenit acolo. Existau printre ei persoane cărora le lipsea cunoaşterea lui Dumnezeu, lipsă care în mod obişnuit constituie adevărata sursă a ereziilor. Ei eşuau în cunoaşterea lui Dumnezeu. Era spre ruşinea lor. Dumnezeu doreşte să luăm seama la acest lucru, care reprezintă un aspect important, chiar şi în chestiuni de doctrină.

Învierea va fi una fizică

Însă duhul iscoditor al omului nu găseşte o explicaţie satisfăcătoare în ce priveşte modul fizic al învierii. Apostolul nu‑i oferă satisfacţie, ci mustră nebunia stupidă a celor care aveau în fiecare zi ocazia să vadă lucruri asemănătoare în creaţia care‑i înconjura. Rod al puterii lui Dumnezeu, trupul înviat avea să fie, potrivit cu buna plăcere a Celui care‑l dădea din nou ca lăcaş glorios al sufletului, un trup de cinste care, fiind trecut prin moarte, avea să preia acea stare slăvită pe care Dumnezeu o pregătise pentru el – un trup potrivit pentru făptura care‑l poseda, însă potrivit cu voia supremă a Celui care îmbrăca făptura cu el. Există diferite feluri de trupuri; şi, aşa cum planta de grâu nu este bobul care a fost semănat, deşi este o plantă de aceeaşi natură şi nu alta, tot aşa avea să fie cu omul înviat. Există, de asemenea, diferenţe între slăvile corpurilor cereşti şi pământeşti; stelele însele se diferenţiază în strălucire. Nu cred că acest pasaj se referă la măsurile de slavă în ceruri, ci la faptul că Dumnezeu distribuie slava aşa cum Îi place. Slava cerească şi cea pământească sunt puse limpede în contrast, căci va exista o slavă pământească.

Caracterul învierii

Observaţi că nu numai actul învierii este prezentat în acest pasaj, ci şi caracterul ei. În ce‑i priveşte pe sfinţi, va fi o înviere pentru slava cerească. Partea lor va fi un trup neputrezitor (incoruptibil), slăvit, un vas al puterii, spiritual. Acest trup, semănat ca bobul de grâu în putrezire, se va îmbrăca cu slavă şi cu neputrezire[107]. Nu se vorbeşte aici decât despre sfinţi – „aşa sunt şi cei cereşti“ – şi se vorbeşte despre ei în legătură cu Hristos, ultimul Adam. Apostolul spusese că trupul dintâi era „natural“. Viaţa din el era cea a unui suflet viu; avea parte de acel fel de viaţă pe care celelalte animale îl posedau – oricare ar fi fost superioritatea lui în ce priveşte relaţia sa cu Dumnezeu, prin faptul că Dumnezeu Însuşi îi suflase în nări duhul de viaţă, astfel încât omul era într‑un fel special în relaţie cu El (vlăstar al Lui, cum a spus apostolul la Atena). „Adam, fiul lui Dumnezeu“, aşa consemnează Duhul Sfânt în Luca – făcut după chipul lui Dumnezeu (Iacov 3.9). Purtarea lui trebuia să corespundă cu acest lucru, iar Dumnezeu i Se revelase pentru a‑l aşeza din punct de vedere moral în poziţia care se potrivea cu suflarea de viaţă pe care o primise. El devenise un suflet viu – liber faţă de moarte prin puterea lui Dumnezeu care‑l susţinea sau, după cădere, muritor prin sentinţa Aceluia care‑l întocmise. Nu exista în el puterea dătătoare de viaţă. Cel dintâi Adam a fost în mod simplu un om – „omul Adam dintâi“.

Ultimul Adam este un duh dătător de viaţă

Cuvântul lui Dumnezeu nu se exprimă astfel cu privire la Hristos, atunci când vorbeşte despre El în acest pasaj ca fiind cel din urmă Adam. El nu putea fi ultimul Adam fără să fie Om; însă nu se spune: „ultimul Om a fost un duh dătător de viaţă“, ci: „ultimul Adam“; iar când se vorbeşte despre El ca cel de‑al doilea Om, este adăugat că era „din cer“. Hristos n‑a avut doar viaţă ca suflet viu; El a avut puterea vieţii, care putea da viaţă altora. Deşi a fost Om pe pământ, El a avut viaţa în Sine Însuşi; prin urmare, a adus la viaţă pe cine a vrut. Totuşi, Cuvântul vorbeşte despre El aici ca despre ultimul Adam, cel de‑al doilea Om, Hristosul. Nu numai că Dumnezeu aduce la viaţă pe cine vrea, însă ultimul Adam, Hristos, Capul, în mod spiritual, al noii rase, are şi El această putere în Sine Însuşi; şi, prin urmare, este spus – căci întotdeauna este vorba de Isus pe pământ – „El a dat Fiului să aibă viaţa în Sine Însuşi“ (Ioan 5.26). Despre noi se spune: „Dumnezeu ne‑a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său: cine are pe Fiul are viaţa, şi cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa“ (1 Ioan 5.11,12). Oricum, nu ceea ce este spiritual a fost întâi, ci ceea ce este natural (versetul 46), adică ceea ce are viaţa naturală a sufletului. Ceea ce este spiritual, care îşi are viaţa din puterea Duhului, vine pe urmă. Primul om este de pe pământ – îşi are originea, aşa cum este el, din pământ (Dumnezeu suflându‑i în nări un duh sau o suflare de viaţă). De aceea, el este făcut din ţărână, aşa cum Dumnezeu Însuşi a spus: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“. Ultimul Adam, deşi a fost om la fel de adevărat ca şi primul, este din cer.

Uniţi cu Hristos, Capul unei rase spirituale, şi purtând chipul Lui

Aparţinând primului Adam, noi moştenim starea lui, suntem aşa cum este el; participând la viaţa ultimului Adam, avem parte în slava pe care El o posedă ca Om, suntem aşa cum este El, existăm potrivit felului Său de existenţă, viaţa Lui fiind şi a noastră. Consecinţa aici este că, aşa cum am purtat chipul celui pământesc, la fel vom purta chipul Celui ceresc. Observaţi că primul Adam şi ultimul, sau al doilea Om, sunt priviţi ca fiind în acea stare în care au intrat atunci când încercările lor specifice, sub responsabilitate, se sfârşiseră; iar cei ce sunt în legătură cu unul sau cu celălalt moştenesc starea şi consecinţele lucrării unuia sau altuia, în urma testării de care am vorbit. Adam cel căzut este tatăl unei rase născute după chipul său – o rasă căzută şi vinovată, păcătoasă şi supusă morţii. Atunci când a devenit tatăl rasei umane, el căzuse, comisese păcatul şi îşi pierduse poziţia înaintea lui Dumnezeu şi era departe de El. Dacă bobul de grâu nu cade la pământ şi nu moare, nu aduce nicio roadă; dacă moare, aduce roadă multă. Hristos Îl slăvise pe Dumnezeu, făcuse ispăşire pentru păcat şi fusese înviat în dreptate; biruise moartea şi nimicise puterea lui Satan, înainte de a deveni, ca Duh dătător de viaţă, Capul unei rase spirituale[108], căreia – unită cu Sine – îi comunică toate privilegiile care aparţin poziţiei înaintea lui Dumnezeu pe care El a dobândit‑o, potrivit cu puterea vieţii prin care El i‑a adus la viaţă. Vom purta chipul unui Hristos înviat şi slăvit, aşa cum acum purtăm chipul unui Adam căzut.

O revelaţie specială cu privire la faptul că toţi sfinţii se vor bucura de neputrezire

Carnea şi sângele, nu numai păcatul, nu pot intra în împărăţia cerurilor. Putrezirea (corupţia – căci aşa suntem noi, corupţi) nu poate moşteni neputrezirea. Acest lucru îl conduce pe apostol către o revelaţie pozitivă cu privire la ceea ce va avea loc, anume că toţi sfinţii se vor bucura de neputrezire. Moartea este biruită. Nu este necesar ca ea să vină peste toţi, cu atât mai puţin ca toţi să guste putrezirea; însă nu este posibil pentru carne şi sânge să moştenească împărăţia slavei. Dar nu toţi vom adormi; sunt unii care vor fi schimbaţi fără să moară. Morţii vor fi înviaţi în neputrezire, iar noi (căci, răscumpărarea fiind împlinită şi Hristos gata să judece viii şi morţii, apostolul întotdeauna priveşte la răpire ca la un eveniment foarte apropiat, gata să aibă loc în orice moment) vom fi schimbaţi – o schimbare echivalentă cu învierea; căci ceea ce este putrezitor, dacă nu este deja în ţărână şi putrezit, va fi îmbrăcat în neputrezire; ceea ce este muritor, în nemurire. Vedem că aceasta are aplicaţie la trup; omul este muritor în trupul său, chiar şi atunci când are viaţă veşnică şi va trăi prin şi cu Hristos. Puterea lui Dumnezeu îi va face pe sfinţi, fie ei vii sau morţi, potriviţi cu moştenirea slavei.

Moartea biruită în mod complet, în favoarea credincioşilor

Remarcaţi cu mare atenţie ceea ce tocmai a fost spus. Moartea este în întregime biruită – anulată în ce priveşte puterea ei – pentru creştin. El posedă o viaţă (Hristos înviat) care‑l aşază deasupra morţii; poate că nu fizic, însă moral. Ea şi‑a pierdut toată puterea asupra sufletului lui, ca rod al păcatului şi al judecăţii. Este atât de complet biruită, încât sunt unii care nu vor muri deloc. Toţi creştinii Îl au pe Hristos ca viaţă a lor. Dacă El este absent şi dacă nu Se întoarce – aşa cum va fi cazul atâta vreme cât El stă pe scaunul de domnie al Tatălui Său, iar viaţa noastră este ascunsă cu El în Dumnezeu – noi gustăm moartea din punct de vedere fizic în conformitate cu sentinţa lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, sufletul este separat de trupul muritor. Când El Se va întoarce şi Îşi va exercita puterea, după ce Se va fi ridicat de pe tronul Tatălui Său pentru a lua la Sine pe ai Lui înainte de a exercita judecata, moartea nu va mai avea nicio putere asupra lor: ei nu vor trece prin ea. Faptul că ceilalţi sunt înviaţi dintre cei morţi este o dovadă a puterii în întregime divină, mai slăvită chiar decât aceea care a creat omul din ţărână. Faptul că cei în viaţă sunt schimbaţi dovedeşte perfecţiunea răscumpărării dobândite şi o putere a vieţii în Hristos care n‑a lăsat nicio urmă, nicio rămăşiţă a judecăţii lui Dumnezeu cu privire la ei, nici a puterii vrăjmaşului, nici a sclaviei omului faţă de consecinţele păcatului său. În locul acesteia avem o exercitare a puterii divine, care se manifestă în eliberarea absolută, completă şi eternă a sărmanei făpturi vinovate care înainte se afla sub ea – o eliberare care îşi are manifestarea perfectă în slava lui Hristos, căci El S‑a supus în har stării omului aflat în moarte din cauza păcatului; aşa încât, pentru credinţă, această eliberare este întotdeauna sigură şi împlinită în Persoana Sa. Însă învierea morţilor şi schimbarea celor vii vor reprezenta împlinirea ei în fapt pentru toţi cei care sunt ai Lui, la venirea Sa. Ce eliberare slăvită este cea lucrată prin învierea lui Hristos, care (păcatul fiind în întregime şters, dreptatea divină fiind glorificată şi adeverită, iar puterea lui Satan, distrusă) ne strămută, în virtutea unei răscumpărări veşnice şi prin puterea unei vieţi care a înlăturat moartea, într‑o sferă cu totul nouă, unde răul nu poate intra, nici vreuna din consecinţele lui, şi unde favoarea lui Dumnezeu în slavă străluceşte asupra noastră perfect şi pentru totdeauna! Este ceea ce Hristos a câştigat pentru noi potrivit cu dragostea veşnică a lui Dumnezeu Tatăl nostru, care ni L‑a dat ca Mântuitor.

Schimbarea este împlinită în mod instantaneu prin puterea lui Dumnezeu

Instantaneu vom intra în această scenă, plănuită de Tatăl, pregătită de Isus. Puterea lui Dumnezeu va împlini această schimbare într‑o clipită: morţii vor învia, iar noi vom fi schimbaţi. Ultima trâmbiţă, după părerea mea, nu este decât o aluzie de ordin militar, atunci când întreaga armată aşteaptă ultimul semnal pentru a porni împreună.

Caracterul morţii este schimbat în mod complet prin ceea ce a realizat Cel care a biruit‑o; teama de moarte este înlocuită de mulţumiri

În citatul din Isaia 25.8 avem o remarcabilă aplicaţie a Scripturii. Aici este prezentat doar faptul că moartea este înghiţită de biruinţă, pentru care scop pasajul este citat, însă comparaţia cu Isaia ne arată că acest lucru se va întâmpla nu la sfârşitul lumii, ci în perioada când, prin stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu în Sion, vălul, sub care păgânii au stat în ignoranţă şi în întuneric, va fi luat de pe faţa lor. Tot pământul va fi luminat; nu spun că într‑un moment, ci în acea perioadă. Însă această certitudine a distrugerii morţii ne oferă o încredere prezentă, deşi moartea încă există. Ea şi‑a pierdut ţepuşul, iar mormântul şi‑a pierdut biruinţa. Totul este schimbat de către harul care, la sfârşit, va aduce acest triumf. Între timp însă, prin revelarea către noi a favorii lui Dumnezeu, care ne acordă harul Său, şi a împlinirii răscumpărării care‑i constituie baza, acest har a schimbat complet caracterul morţii. Moartea, pentru credinciosul care trebuie să treacă prin ea, reprezintă doar părăsirea a ceea ce este muritor; ea nu mai poartă teroarea judecăţii lui Dumnezeu, nici pe cea a puterii lui Satan. Hristos S‑a coborât în ea, a purtat‑o şi îndepărtat‑o complet şi pentru totdeauna. Şi nu numai atât, ci El i‑a îndepărtat şi sursa. Păcatul era cel care ascuţea şi învenina ţepuşul ei. Legea era cea care – prezentând conştiinţei dreptatea exactă şi judecata lui Dumnezeu, care cerea împlinirea legii, şi pronunţând blestemul asupra celor care falimentau în ea – dădea păcatului puterea asupra conştiinţei şi făcea ca moartea să fie de două ori mai cumplită. Însă Hristos a fost făcut păcat şi a purtat blestemul legii, fiind făcut blestem pentru cei ai Lui care erau sub lege; şi astfel, glorificându‑L desăvârşit pe Dumnezeu cu privire la păcat şi la lege în cele mai absolute cerinţe ale ei, El ne‑a eliberat complet de păcat şi de lege şi, în acelaşi timp, de puterea morţii, din care a ieşit biruitor. Tot ceea ce moartea poate să ne facă este să ne scoată din scena în care ea îşi exercită puterea şi să ne aducă în scena în care ea nu are nicio putere. Dumnezeu, Autorul acestor planuri de har, în care se află puterea ce le împlineşte, ne‑a dat această eliberare prin Isus Hristos, Domnul nostru. În loc să ne temem de moarte, noi Îi aducem mulţumire Celui care ne‑a dat biruinţa prin Isus. Măreţul rezultat este să fim cu Isus şi ca Isus şi să‑L vedem aşa cum este. Până atunci lucrăm în sfera unde moartea îşi exercită puterea – unde Satan o foloseşte, dacă Dumnezeu îi îngăduie, ca să ne oprească din drum. Ne ostenim în lucrare cu toată încrederea, deşi sunt dificultăţi, ştiind care va fi rezultatul infailibil. Drumul poate fi ameninţat de către vrăjmaş, dar sfârşitul va fi rodul planurilor şi al puterii Dumnezeului nostru, putere exercitată în folosul nostru potrivit cu ceea ce am văzut în Isus, care este Capul şi manifestarea de care cei ai Lui se vor bucura.

Puterea lui Hristos peste toate lucrurile; asocierea celor ai Lui cu El Însuşi

Ca rezumat a ceea ce am spus, vedem aceste două lucruri în Hristos: primul, puterea peste toate lucrurile, inclusiv peste moarte; El îi învie chiar şi pe cei nelegiuiţi. Al doilea, asocierea celor ai Lui cu El Însuşi. În legătură cu acest din urmă lucru, apostolul ne îndreaptă ochii către învierea lui Hristos Însuşi. El nu numai că‑i învie pe alţii, ci El Însuşi a fost înviat dintre cei morţi. El este cel dintâi rod al celor care dorm. Însă, înainte de învierea Sa, El a murit pentru păcatele noastre. În ceea ce ne priveşte, tot ceea ce ne separa de Dumnezeu, precum puterea lui Satan, păcatul, moartea, mânia lui Dumnezeu, toate dispar, în virtutea lucrării lui Hristos; iar El este făcut pentru noi acea dreptate care reprezintă dreptul nostru la slava cerească. Nimic nu mai rămâne din ceea ce a aparţinut primei Sale stări omeneşti, cu excepţia favorii veşnice a lui Dumnezeu care L‑a adus acolo. Astfel că există o înviere dintre cei morţi prin puterea lui Dumnezeu în virtutea acelei favori, deoarece El a fost plăcerea lui Dumnezeu, iar în înălţarea Sa, dreptatea Lui este împlinită.

Temelia învierii

Pentru noi este o înviere întemeiată pe răscumpărare şi de care ne bucurăm chiar de pe acum în puterea unei vieţi care aduce în inimile noastre efectul şi puterea atât ale învierii, cât şi ale răscumpărării, luminaţi fiind de Duhul Sfânt care ne‑a fost dat. La venirea lui Hristos va avea loc împlinirea acestei învieri în fapt pentru trupurile noastre.

Îndemnuri pentru trăirea practică

În ce priveşte practica, adunarea din Corint era într‑o stare foarte sărăcăcioasă; şi, fiind adormiţi în ce priveşte dreptatea, vrăjmaşul căuta să‑i rătăcească şi în ce priveşte credinţa. Totuşi, ca întreg, ei păstrau încă temelia; iar cu privire la puterea spirituală exterioară, străluceau din plin.

Capitolul 16

Planurile apostolului Pavel; colecta pentru săracii din Ierusalim

Apostolul, în epistola sa, tratase dezordinea care domnea între aceşti credincioşi, iar duhul lui fusese într‑o anumită măsură uşurat prin îndeplinirea acestei datorii faţă de ei; pentru că, de fapt, ei erau creştini şi formau o adunare a lui Dumnezeu. În ultimul capitol, el le vorbeşte în sensul acesta, deşi nu se putuse hotărî să meargă la Corint, căci intenţionase să‑i viziteze în drumul său către Macedonia şi din nou la întoarcere. El nu spune aici de ce nu‑i vizitase în drum spre Macedonia şi vorbeşte cu incertitudine referitor la şederea lui la Corint, când avea să ajungă acolo la întoarcerea din Macedonia; dacă Domnul îngăduia, avea să rămână ceva timp cu ei. Cea de‑a doua epistolă va explica aceasta. Starea actuală a inimii lor nu‑i permitea să‑i viziteze. Însă îi tratează cu delicateţe, ca pe nişte copii preaiubiţi, dându‑le îndrumări potrivite cu împrejurările momentului. Trebuia să facă o colectă pentru sfinţii săraci din Ierusalim, aşa cum fusese aranjat cu apostolii atunci când Pavel a părăsit Ierusalimul ca apostol recunoscut al neamurilor. Acest lucru nu trebuia făcut în grabă, când venea el, ci prin punerea deoparte, săptămână de săptămână, potrivit cu prosperitatea fiecăruia. El avea să trimită oameni aleşi de corinteni sau să‑i ia cu el în cazul în care mergea el însuşi la Ierusalim. Se gândea să rămână în Efes până la Cincizecime, unde i se deschisese o uşă largă şi unde erau mulţi împotrivitori; dacă aceste două lucruri merg împreună, este un motiv de a rămâne. Uşa deschisă este o stimulare din partea lui Dumnezeu, iar activitatea adversarilor face necesară rămânerea. O uşă închisă este diferită de împotrivire. Oamenii nu ascultă dacă uşa este închisă; Dumnezeu nu lucrează ca să le atragă atenţia. Dacă Dumnezeu lucrează, eforturile vrăjmaşului sunt doar un motiv pentru a nu abandona lucrarea. Se pare (capitolul 15.32) că Pavel suferise deja mult la Efes, însă îşi continua lucrarea acolo. Nu‑şi putea revărsa inima înaintea corintenilor cu privire la acest subiect, văzând starea în care ei se aflau. O face în a doua epistolă, după ce prima produsese efectul pe care‑l dorea. A fost o tulburare după aceea în Efes, produsă de către meşteşugari, în urma căreia Pavel a părăsit cetatea (Fapte 19). Versetele 21 şi 22 ale acestui capitol din Fapte ne arată perioada în care el a scris această epistolă. Viaţa îi fusese pusă în pericol şi înainte de revolta argintarilor (2 Corinteni 1), însă rămăsese la Efes. Tulburarea a închis uşa şi l‑a făcut să plece.

Apolo împărtăşind simţămintele lui Pavel şi fiind una cu el

În Fapte 19.22 vedem că Pavel îl trimisese pe Timotei în Macedonia. În epistola noastră el presupune că acesta ar ajunge şi la Corint. Dacă venea, corintenii trebuia să‑l primească aşa cum l‑ar fi primit pe Pavel (versetele 10,11). Îl rugase pe Apolo să se ducă la ei; acesta deja fusese o binecuvântare pentru corinteni, iar Pavel se gândea că ar putea fi din nou. Nu se temea că Apolo i‑ar putea lua locul în inima corintenilor (versetul 12). Însă acesta din urmă împărtăşea aceleaşi simţăminte cu ale apostolului; nu dorea să recunoască sau să dea impresia, prin prezenţa lui, că aprobă ceea ce‑l împiedicase pe Pavel să meargă acolo, cu atât mai mult cu cât erau unii în adunare la Corint care doreau să‑i folosească numele ca stindard al unei partide. Liber în mişcările sale, el voia să acţioneze potrivit cu opinia pe care era liber din partea Domnului să şi‑o formeze.

Dorinţa arzătoare a lui Pavel pentru binecuvântarea corintenilor

După ce a vorbit despre Apolo, gândurile apostolului se întorc către copiii săi în credinţă, atât de dragi lui, oricare ar fi fost greşelile lor. Versetele 13 şi 14 reprezintă efuziunea unei inimi care a uitat aceste greşeli, în dorinţa fierbinte a unei iubiri care se gândea numai la binecuvântarea lor potrivit Duhului Sfânt. Trei corinteni, Ştefana, Fortunat şi Ahaic, îi aduseseră ajutoare; nu pare că acestea ar fi fost din partea adunării, nici că reprezentau vreo mărturie a dragostei ei care înviorase inima apostolului. El dorea însă ca cei din Corint să se bucure de acest lucru. Nu se îndoia că era iubit de ei destul ca să fie înviorat de aceasta. Dragostea lor nu se gândise la lucrul respectiv mai dinainte; însă el îşi exprimă convingerea că ei îşi găseau plăcerea în gândul că inima lui era înviorată. Este mişcător să vezi aici cum dragostea apostolului sugerează ceea ce harul dorea să producă în inima corintenilor, comunicându‑le ceea ce probabil ei nu ar fi putut altfel să ştie: dragostea lucrătoare a trei fraţi din adunare; şi îi face astfel părtaşi bucuriei lui, chiar dacă ei nu fuseseră părtaşi la ceea ce produsese această bucurie. Flacăra iubirii se dăruieşte ridicându‑se deasupra răcelii şi pătrunzând adâncurile vieţii veşnice în inimă; şi, odată dăruită, sufletul, mai înainte neaprins, arde acum cu aceeaşi flacără.

Patru canale ale slujirii

Găsim în acest capitol patru canale, ca să zicem aşa, ale slujirii. Primul, apostolul, trimis direct de la Domnul şi prin Duhul Sfânt. Al doilea, persoanele asociate cu apostolul în lucrarea lui, care acţionau la dorinţa Sa, una din ele (cazul lui Timotei) fiind indicată prin profeţie. Al treilea, un lucrător în întregime dependent, în parte instruit de alţii (Fapte 18.26), însă acţionând unde vedea potrivit, în conformitate cu Domnul şi cu darul pe care‑l primise. Al patrulea, unul care se dedicase slujirii sfinţilor, împreună cu alţii care‑l ajutaseră pe apostol şi care lucraseră. Pavel îi îndeamnă pe cei credincioşi să se supună unor astfel de oameni şi tuturor celor care ajutau în lucrare şi se osteneau. Dorea, de asemenea, ca ei să‑i recunoască pe aceia care‑i învioraseră inima prin slujirea lor devotată. Găsim astfel principiul simplu şi important potrivit căruia sunt dezvoltate în inimă cele mai alese afecţiuni, anume recunoaşterea fiecărui credincios potrivit cu manifestarea harului şi a puterii Duhului Sfânt în el. Creştinul se supune celor care se dedică slujirii sfinţilor; îi recunoaşte pe aceia care manifestă har într‑un fel special. Cei despre care se vorbeşte aici nu sunt persoane oficial numite şi consacrate. Conştiinţa şi afecţiunea spirituală ale creştinilor sunt acelea care‑i recunosc potrivit cu lucrarea lor – un principiu valabil în toate timpurile, care nu permite ca acest respect să fie pretins, dar care cere ca el să fie arătat.

Bătrânii care slujesc sunt recunoscuţi fără vreo învestitură oficială

Putem remarca aici că această epistolă, deşi intră în toate detaliile conduitei interioare a unei adunări, nu vorbeşte de bătrâni sau de slujitori oficial stabiliţi. Este sigur că în general existau astfel de persoane; însă Dumnezeu a pregătit în cuvântul Său resurse pentru umblarea unei adunări în toate timpurile şi, aşa cum vedem, principii care ne obligă să‑i recunoaştem pe aceia care slujesc în ea prin devotament personal, fără să fie oficial învestiţi. Necredincioşia generală, sau absenţa unor astfel de slujitori rânduiţi, nu‑i va împiedica pe aceia care doresc să asculte de Cuvânt, să urmeze acest Cuvânt în orice lucru care este necesar pentru rânduiala creştină. Mai mult, vedem că, oricare ar fi dezordinea, apostolul îi recunoaşte pe membrii adunării ca fiind cu toţii creştini adevăraţi; el doreşte ca ei să se recunoască unii pe alţii prin sărutul dragostei, expresia universală a afecţiunii frăţeşti. Lucrurile stau atât de sigur aşa, încât el pronunţă un solemn anatema peste oricine nu‑L iubea pe Domnul Isus. Puteau exista astfel de persoane, însă el nu doreşte în niciun fel să le recunoască. Dacă era vreunul, să fie anatema. Se înţelege oare din aceasta că Pavel îngăduia amestecul în adunare a celor credincioşi cu cei necredincioşi? El nu îngăduia aşa ceva şi îi îmbrăţişează pe toţi în legăturile dragostei creştine (versetul 24).

Ultimul punct este foarte important. Starea adunării din Corint putea face loc unei incertitudini cu privire la creştinismul unora dintre cei care o compuneau sau al persoanelor în legătură cu ei care nu locuiau la Corint. El îi mustră; însă, de fapt, în cazuri de păcate dintre cele mai întristătoare, unde disciplina lui Dumnezeu era exercitată sau unde era necesară cea a omului, cei vinovaţi sunt priviţi totuşi ca fiind creştini (a se vedea capitolul 10 pentru avertisment; capitolul 11.32, pentru disciplina Domnului; pentru cea a omului, capitolul 5.5; pentru principiu, 2 Corinteni 2.8). Afară de aceasta, el îi denunţă cu un anatema pe aceia care nu‑L iubesc pe Domnul Isus. Disciplina este exercitată faţă de omul nelegiuit care este numit frate. Cel care se numeşte pe sine creştin şi totuşi nu‑L iubeşte cu adevărat pe Domnul – căci poate exista cineva de felul acesta – este subiectul celei mai teribile anateme.

Hristos, singurul izvor al dragostei apostolului

Este nespus de preţios să vezi că, după ce corectează cu credincioşie (dar şi cu durere în inimă) orice abuz, duhul apostolului se întoarce prin har către bucuriile oferite de dragostea existentă în relaţiile lui cu corintenii. Cumplitul verset 22 nu era menit să fie inconsecvent cu dragostea care insuflase celelalte versete. Era acelaşi duh, căci Hristos era singurul izvor al dragostei lui.

Mai putem nota (versetul 21) că apostolul, aşa cum alte pasaje dau mărturie, a folosit pe altul care să scrie pentru el. Epistola către Galateni constituie o excepţie. El îşi verifica epistolele trimise adunărilor scriind salutarea de la sfârşit cu propria mână, arătând astfel importanţa pe care o dădea exactităţii conţinutului şi confirmând principiul unei inspiraţii exacte. Inima i se revarsă (versetul 24) şi este o mângâiere pentru el faptul că poate să‑i recunoască pe toţi în dragoste.

2 Corinteni

A doua epistolă către Corinteni

A

postolul scrie această a doua epistolă către corinteni sub influenţa mângâierilor lui Hristos, mângâieri pe care le‑a primit în cele mai grele încercări prin care trecuse în Asia şi care au fost reînnoite prin veştile bune pe care le adusese Tit de la Corint, înainte ca Pavel să scrie epistola. De această dată, apostolul este bucuros pentru corinteni şi le împărtăşeşte aceleaşi mângâieri, lor, celor care, prin har, ajunseseră acum să fie o sursă de mângâiere pentru el.

Prima epistolă a lui Pavel trezise conştiinţa corintenilor, le readusese în inimă temerea de Dumnezeu şi îi făcuse să umble în dreptate. Apostolul a fost încântat să primească aceste veşti bune, având în vedere că starea în care fuseseră înainte corintenii îl întristase mult şi, într‑o oarecare măsură, inima lui nu mai putuse fi umplută de sentimentele produse prin mângâierea lui Isus, în încercările din Efes. Cât de diverse şi de complexe sunt exerciţiile de inimă ale celui care Îi slujeşte lui Hristos şi care veghează asupra inimilor altora! Restabilirea spirituală a corintenilor a înlăturat neliniştile lui Pavel şi i‑a reînnoit bucuria acestor mângâieri, bucurie pe care purtarea lor nepotrivită o întrerupsese. El revine la subiectul suferinţelor prin care trecuse la Efes şi prezintă în mod remarcabil puterea de viaţă pe care o avea în Hristos.

Capitolul 1

Apostolul se adresează tuturor sfinţilor din Ahaia, nu numai celor din Corint, care era capitala acelei provincii, şi, condus de Duhul Sfânt, le scrie potrivit cu sentimentele pe care Duhul le produsese în el şi vorbeşte imediat despre mângâierile care îi umpleau inima, recunoscând în acestea mâna lui Dumnezeu care le turna în inima lui atât de încercată.

Lucrarea Duhului în inima omenească

Nu este nimic mai impresionant decât lucrarea Duhului Sfânt în inima apostolului, amestecul de recunoştinţă şi de închinare faţă de Dumnezeu şi bucuria în mângâierile lui Hristos, precum şi afecţiunea pentru cei care sunt subiectele bucuriei lui. Acestea sunt de o frumuseţe pe care duhul omului nu o poate imita. Simplitatea şi adevărul ei nu fac decât să preamărească această lucrare divină în inima unui om.

„Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, Cel care ne mângâie în orice necaz al nostru, pentru ca noi să‑i putem mângâia pe cei care se află în orice necaz, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Pentru că, după cum prisosesc suferinţele lui Hristos faţă de noi, tot aşa, prin Hristos, prisoseşte şi mângâierea noastră. Dar, fie că suntem în necaz, aceasta este pentru mângâierea şi mântuirea voastră“ (1.3‑6). Binecuvântându‑L pe Dumnezeu pentru mângâierile pe care le primise, mulţumit chiar în suferinţă, pentru că părtăşia lui la suferinţe încuraja credinţa corintenilor care sufereau, arătându‑le calea rânduită de Dumnezeu pentru sfinţii Săi (Psalmul 16.3), el toarnă în inimile lor din mângâierile pe care le primise de la Dumnezeu. Primul lui gând – ceea ce se petrece întotdeauna într‑un suflet care realizează că este dependent de Dumnezeu şi care doreşte să fie în prezenţa lui Dumnezeu (vezi Geneza 24.27) – este să‑L binecuvânteze pe Dumnezeu şi să‑L recunoască drept sursa oricărei mângâieri. Hristosul, pe care Îl găsise în suferinţe şi în mângâieri, i‑a îndreptat inima şi spre preaiubiţii care sunt mădulare ale trupului Său.

Stricăciunea omului şi răbdarea lui Dumnezeu; harul nădăjduieşte că răul va fi corectat

Trebuie remarcate în acelaşi timp stricăciunea inimii omului şi răbdarea lui Dumnezeu. În mijlocul suferinţelor pentru Hristos, corintenii puteau să‑şi ia partea la ruşinea păcatului care dezonora Numele lui Hristos, acel păcat necunoscut nici măcar la cei dintre naţiuni. În ciuda acestui păcat, Dumnezeu nu voia să‑i lipsească de mărturia pe care acele suferinţe o dădeau cu privire la veridicitatea creştinismului lor, suferinţe care îl asigură pe apostol de faptul că şi corintenii se bucurau de mângâierile lui Hristos, care însoţesc suferinţele pentru Numele Mântuitorului. Este frumos să vedem cum harul ia ceea ce este bun şi trage concluzia că răul va fi cu siguranţă corectat şi nu discreditează binele din cauza prezenţei răului. Pavel era aproape de Hristos, unica sursă de putere.

Puterea vieţii în Hristos

După aceste cuvinte încurajatoare, apostolul prezintă, în forma experienţei practice, învăţătura cu privire la puterea de viaţă în Hristos[109], care îşi arată tăria în moartea faţă de tot ceea ce este temporal, faţă de tot ceea ce ne leagă de vechea creaţie, chiar faţă de viaţa muritoare însăşi. Apoi, el atinge aproape toate subiectele cu care s‑a ocupat în prima epistolă, dar revine la ele cu o inimă uşurată, chiar dacă o face cu aceeaşi fermitate care doreşte binele credincioşilor de la Corint şi gloria lui Dumnezeu, indiferent cât l‑ar fi costat aceasta.

Efectul lucrării Duhului Sfânt atunci când conştiinţa este atinsă

De remarcat aici legătura admirabilă care există între: 1. împrejurările personale în care se află lucrătorii lui Dumnezeu, 2. lucrarea pe care ei sunt chemaţi să o facă, 3. condiţiile în care se desfăşoară acea lucrare. Prima epistolă îşi produsese efectul salvator, pe care apostolul îl dorise, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Conştiinţa corintenilor fusese trezită şi ei au fost însufleţiţi împotriva răului de un zel proporţional cu adâncimea căderii lor. Acesta este întotdeauna efectul lucrării Duhului Sfânt atunci când atinge cu adevărat conştiinţa unui creştin care a căzut. Astfel, inima apostolului s‑a putut deschide cu bucurie faţă de ascultarea lor completă şi sinceră. Între timp, apostolul însuşi trecuse prin încercări grozave, până într‑atât încât ajunsese să piardă speranţa de a scăpa cu viaţă, dar, prin har, a realizat puterea vieţii în Hristos, care a învins moartea, şi acum putea turna din plin în inimile corintenilor mângâierile acelei vieţi. Există un Dumnezeu care conduce totul în lucrarea pe care o desfăşoară sfinţii, atât durerile prin care trec ei, cât şi toate celelalte lucruri.

Mulţumirea pentru mângâierile lui Dumnezeu în suferinţă

Remarcaţi, de asemenea, că Pavel nu mai are nevoie, ca în prima epistolă, să le amintească corintenilor de chemarea şi de privilegiile lor ca oameni sfinţiţi în Hristos. El izbucneşte în mulţumiri către Dumnezeul oricărei mângâieri. Sfinţenia este scoasă în relief atunci când ea lipseşte din viaţa practică a sfinţilor; dar dacă umblă în sfinţenie, atunci ei se bucură de Dumnezeu şi vorbesc despre Dumnezeu. Modul în care în viaţa apostolului se leagă diferitele părţi ale lucrării lui Dumnezeu se vede şi din expresiile care ţâşnesc din inima lui plină de recunoştinţă. Dumnezeu îl mângâie în suferinţe, iar mângâierea este de aşa fel, încât poate să‑i mângâie şi pe alţii în orice suferinţe, pentru că Dumnezeu Însuşi este mângâierea, turnând în inimile noastre dragostea Lui şi comuniunea cu El, de care ne bucurăm în Hristos.

Dacă apostolul se află în necazuri, aceasta este pentru ca să‑i poată mângâia pe alţii, arătându‑le că aceia care sunt onoraţi de Dumnezeu trec prin suferinţe asemănătoare şi făcându‑le cunoscut că ei sunt părtaşi aceleiaşi cauze binecuvântate şi că se află în aceeaşi relaţie cu Dumnezeu (prin acest mijloc, inima fiind atinsă şi adusă înapoi la aceste afecţiuni). Dacă el este mângâiat, aceasta este pentru ca să‑i mângâie pe alţii prin mângâierile de care se bucură el trecând prin suferinţe. Suferinţele corintenilor sunt o mărturie pentru el că şi ei aveau parte de aceleaşi mângâieri atât de profunde, pe care apostolul le cunoştea şi care sunt o garanţie a favorii lui Dumnezeu, chiar dacă ei aveau multe slăbiciuni sub aspect moral. Ce minunată legătură a harului! Şi cât este de adevărat că, chiar în măsura noastră mică, suferinţele lucrătorilor lui Dumnezeu pe de o parte reînsufleţesc dragostea faţă de ei, iar pe de altă parte îl asigură pe lucrător de sinceritatea celor faţă de care manifestă afecţiunea creştină, prezentându‑i pe aceştia înaintea lui într‑o lumină nouă, în dragostea lui Hristos. Necazul apostolului l‑a făcut să le scrie corintenilor cu acea durere potrivită pentru starea în care se aflau ei. Ce credinţă extraordinară este aceea care se ocupă de starea tristă a altora şi se angajează în aceasta cu toată energia, uitând de sine, chiar în împrejurări ca acelea în care se găsea apostolul! Puterea sa era în Hristos.

Pavel explică motivul amânării vizitei sale, care era o dovadă a dragostei lui faţă de corinteni

Inima lui Pavel se apleacă spre corinteni. Vedem că afecţiunile lui se manifestă fără piedică – un lucru de mare preţ. Apostolul conta pe faptul că ei vor fi interesaţi să audă despre suferinţele lui şi era sigur că ei aveau să se bucure de ceea ce i‑a dat Dumnezeu, aşa cum şi el se bucura de ei ca rod al lucrării sale, fiind sigur că aveau să îl recunoască drept ceea ce era. El era mulţumit să depindă de rugăciunile lor în ce privea darurile care se manifestau în el însuşi, căci astfel succesul său în evanghelie devenea interesul lor personal. El putea cu adevărat să le ceară să se roage pentru el, pentru că se purtase faţă de ei cu toată sinceritatea, fără interese amestecate, în special atunci când fusese printre ei. Aceasta l‑a făcut să le explice corintenilor motivele mişcărilor lui, despre care nu vorbise mai înainte, raportând aceste mişcări la propriile sale planuri şi motivaţii, în supunere totuşi faţă de Domnul. Sub autoritatea lui Hristos, Pavel avea întotdeauna control asupra mişcărilor sale şi le‑a putut vorbi cu toată libertatea despre motivele care‑l făcuseră să ia anumite hotărâri, motive pe care corintenii nu le putuseră înţelege mai înainte, din pricina stării lor. Pavel dorea să‑i mulţumească şi să le explice lucrurile astfel încât să demonstreze dragostea lui faţă de ei şi, în acelaşi timp, să le arate libertatea lui deplină în Hristos. El nu dorea să se arate răspunzător faţă de ei pentru ceea ce făcea, ci era slujitorul lor în dragoste şi era liber să le slujească astfel, pentru că el depindea numai de Hristos şi Îi slujea lui Hristos şi le putea satisface conştiinţa, dacă ea era curată. Conştiinţa lui însă era curată şi nu le scria altceva decât ceea ce ştiau şi recunoşteau şi ei, lucruri pe care el spera ca ei să le recunoască până la capăt, pentru ca şi ei să se poată lăuda cu el, aşa cum el se lăuda cu ei.

Motivul pentru care Pavel nu‑i vizitase

Să fi luat el oare cu uşurătate hotărârile, pentru că, aşa cum le spunea corintenilor, avusese intenţia să‑i viziteze mai înainte, în drum spre Macedonia (unde se afla atunci când scria această epistolă), apoi la întoarcerea lui de acolo? Nicidecum! El nu lua hotărâri în carne, cu uşurătate, pentru a le abandona mai târziu, ci întârziase din dragoste pentru ei şi nu venise la Corint tocmai pentru a‑i cruţa. El nu putea suporta gândul să meargă acolo cu o nuia pentru a‑i certa pe cei pe care îi iubea. Remarcaţi în ce fel îşi menţine apostolul autoritatea, chiar arătând afecţiune şi tandreţe. Amintindu‑le credincioşilor de la Corint de această autoritate, el o face cu dragoste. Ei aveau nevoie de exercitarea acestei autorităţi. Probabil că nu erau asemenea cretanilor, care trebuiau mustraţi aspru, dar la ei era o delăsare sub aspectul moralităţii, şi aceasta cerea delicateţe şi îngrijiri atente, astfel încât să nu fie stârnită împotrivire în inimile lor, dar cerea şi autoritate, pentru ca nu cumva, fiind lăsaţi prea liberi, să cadă şi să umble pe tot felul de căi rele. Pavel revine însă imediat la certitudinea care este în Hristos, baza siguranţei sale. Nu trebuia întinsă prea mult acea coardă a sufletului lor pe care el o atinsese încă de la început. Apostolul şi‑a făcut cunoscută autoritatea, mai precis felul cum ar fi putut ea să se exercite, dar nu a făcut uz de ea. Trebuia să existe o temelie creştină pentru ca duhul corintenilor să fie adus în acea stare în care ei să se judece pe sine, şi aceasta cu o judecată sănătoasă. Sub influenţa falşilor învăţători şi a obiceiului lor de a urma şcoli de filosofie, ei erau dispuşi să se despartă de apostol şi, în duh, să se despartă şi de Hristos. Pavel i‑a readus la temelia învăţăturii sigure, comune tuturor celor care au lucrat la început în mijlocul lor. El nu dorea să‑i lase lui Satan niciun prilej de a‑i despărţi de el (vezi capitolul 2.11).

Stabilirea marilor principii ale bucuriei şi siguranţei creştine

Apostolul prezintă aici marile principii ale bucuriei şi siguranţei creştine. Nu este vorba despre sângele lui Hristos, singura sursă de pace pentru conştiinţa pusă înaintea judecăţii lui Dumnezeu, ci despre felul în care, prin puterea lui Dumnezeu, noi suntem în prezenţa Lui în poziţia în care ne introduce această putere potrivit planurilor harului Său. Siguranţa era, în mod simplu, în Isus, potrivit cu tot ceea ce fusese spus. Nu era acolo un „da“, urmat apoi de un „nu“, ci numai un „da“, care rămâne mereu „da“ – principiu extrem de important, pentru a cărui stabilire este însă necesară puterea, fermitatea, chiar perfecţiunea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru că nu ar fi potrivit demnităţii Lui ca El să întărească ceea ce nu este înţelept şi perfect.

Am remarcat că se punea întrebarea dacă apostolul s‑a răzgândit din uşurătate. El spune că nu, dar lasă deoparte lucrurile cu privire la el, pentru a vorbi despre ceea ce îl preocupa, anume Hristos, pentru că, într‑adevăr, pentru el „a trăi este Hristos“. Rămânea însă o dificultate cu privire la promisiunile neschimbate ale lui Dumnezeu: aceea că noi nu suntem în stare să profităm de ceea ce este neschimbat, şi aceasta din cauza slăbiciunii şi a instabilităţii noastre. Apostolul arată că rezolvarea acestei dificultăţi este prin puterea lucrării lui Dumnezeu în har.

Imuabilitatea promisiunilor lui Dumnezeu; împlinirea lor doar în Hristos

Aici sunt două aspecte: pe de o parte, toate promisiunile sunt asigurate în Hristos, iar pe de altă parte, savurarea de către noi a efectului acestor promisiuni. Aşa cum am văzut, nu este vorba numai să promitem ceva, ci să nu ne schimbăm intenţiile şi să nu ne călcăm cuvântul. Fuseseră făcute promisiuni. Dumnezeu îi dăduse promisiuni lui Avraam fără a‑i pune condiţii, iar la Sinai îi dăduse promisiuni lui Israel cu condiţia ascultării; în Hristos însă nu sunt promisiuni, ci este amin‑ul pentru toate promisiunile date de Dumnezeu, adică autenticitatea şi împlinirea lor. Toate promisiunile pe care le‑a făcut Dumnezeu au da‑ul şi amin‑ul în Hristos. Dumnezeu a stabilit (a depozitat) împlinirea tuturor promisiunilor Sale în Persoana lui Hristos: viaţa, gloria, dreptatea, iertarea şi darul Duhului, toate sunt în El. Numai în El totul este adevărat, este „da şi amin“. Afară din El, nu putem să ne bucurăm de nicio promisiune. Şi aceasta nu este totul: noi, cei credincioşi, suntem obiecte ale acestor planuri ale lui Dumnezeu, care sunt pentru gloria lui Dumnezeu, prin noi.

Dar, în primul rând, gloria lui Dumnezeu este a Aceluia care Se glorifică întotdeauna prin căile harului Său suveran faţă de noi, pentru că prin aceste căi arată El ceea ce este. În consecinţă, „da‑ul“ şi „amin‑ul“ promisiunilor lui Dumnezeu, împlinirea promisiunilor Lui, spre gloria Sa prin noi, toate acestea sunt în Hristos.

Promisiunile pot fi savurate doar în Hristos

Atunci, cum putem fi noi părtaşi la acestea, dacă toate Îi aparţin lui Hristos şi se găsesc în El? Aici Duhul Sfânt ne prezintă cea de‑a doua parte a căilor harului. Noi suntem în Hristos, şi suntem aşa nu potrivit instabilităţii voinţei omului şi slăbiciunii ce‑l caracterizează în toate lucrările sale trecătoare şi schimbătoare. Acela care ne întăreşte în Hristos este Dumnezeu Însuşi. Împlinirea tuturor promisiunilor este în El. Sub lege, în condiţiile în care împlinirea promisiunilor depindea de stabilitatea omului, promisiunile nu şi‑au atins niciodată scopul, ci ceea ce era promis îi scăpa întotdeauna omului, pentru că omul, prin dreptate, trebuia să fie într‑o stare potrivită pentru a ajunge să se bucure de efectele promisiunii, iar el nu era aşa. De aceea, împlinirea promisiunilor rămânea mereu suspendată, iar efectul pozitiv s‑ar fi văzut numai condiţionat: „dacă…“. Dar acest „dacă“ nu se împlinea, astfel că da‑ul şi amin‑ul nu veneau. Însă tot ceea ce a promis Dumnezeu este în Hristos. Cel de‑al doilea aspect este că această glorie este „prin noi“ şi priveşte de asemenea măsura în care noi ne putem bucura de aceasta. Dumnezeu ne‑a aşezat în Hristos, în care sunt împlinite toate promisiunile, astfel încât avem cu siguranţă în El tot ceea ce a fost promis, dar noi nu ne bucurăm de acestea ca şi cum le‑am avea în mâinile noastre.

Ungerea, pecetluirea şi arvuna Duhului pentru savurarea a tot ceea ce este în Hristos

Mai mult, Dumnezeu Însuşi ne‑a uns. Prin Isus, noi am primit Duhul Sfânt şi Dumnezeu S‑a îngrijit ca noi, prin Duhul Sfânt, să înţelegem ceea ce ni s‑a dat fără plată în Hristos. Dar, potrivit planurilor lui Dumnezeu, Duhul ne este dat şi pentru alte lucruri, nu numai pentru a înţelege darurile Sale în Hristos. Cel care a primit Duhul este pecetluit: Dumnezeu Şi‑a pus pecetea asupra lui, aşa cum Şi‑a pus pecetea asupra lui Isus, atunci când L‑a uns, după ce a fost botezat de Ioan. Duhul devine în inima noastră o arvună pentru ceea ce vom avea mai târziu pe deplin în Hristos. Noi înţelegem deci lucrurile care ne‑au fost date în glorie şi suntem însemnaţi cu pecetea lui Dumnezeu pentru a ne bucura de ele, avem arvuna în inimile noastre şi afecţiunile noastre sunt animate de către aceste lucruri. Fiind în Hristos, noi avem Duhul Sfânt care ne este dat ca o pecete atunci când credem, pentru a ne face să ne bucurăm chiar de pe pământ de ceea ce este în Hristos.

Capitolul 2

Păcătosul vinovat şi efectul disciplinei asupra lui; scopul lui Satan

După ce le‑a mai amintit încă o dată de grija şi de afecţiunea lui pentru ei, apostolul îşi exprimă convingerea că ceea ce îl îndurerase pe el îi îndurerase şi pe corinteni, lucru pe care îl arătaseră prin modul în care îl trataseră pe cel care păcătuise. Pavel îi îndeamnă să‑l primească din nou şi să‑l încurajeze pe bietul vinovat, care era în pericol să fie copleşit de disciplinarea exercitată faţă de el de către cei mai mulţi dintre corinteni, apostolul adăugând că, dacă ei îl iertau, atunci şi el îl ierta. El nu voia ca Satan să aibă vreun folos din această disciplinare prin producerea unui dezacord între Pavel şi corinteni, pentru că apostolul cunoştea bine planurile vrăjmaşului şi cum ar fi dorit el să profite de această împrejurare.

Conduşi de Dumnezeu în felul Său; mireasma evangheliei

Aceasta îi dă lui Pavel ocazia să arate cum îi avea întotdeauna pe inimă pe sfinţii din Corint. Venit la Troa pentru evanghelie şi având o uşă larg deschisă, el nu a putut totuşi să rămână acolo, pentru că nu‑l găsise pe Tit; a părăsit deci Troa şi şi‑a continuat drumul spre Macedonia. Ne amintim că, în loc să treacă pe coastele vestice ale arhipelagului pentru a vizita Macedonia, trecând astfel pe la Corint, pentru a reveni mai târziu pe acelaşi drum, apostolul îl trimisese la Corint pe Tit cu prima epistolă, el însuşi trecând prin Asia Mică, pe acel drum care trecea pe coastele de răsărit ale arhipelagului şi pe la Troa, unde trebuia să se întâlnească cu Tit. Dar, fiindcă nu l‑a găsit la Troa şi fiind neliniştit cu privire la situaţia corintenilor, el nu a putut fi mulţumit că exista o lucrare utilă de făcut la Troa, ci a plecat să‑l întâlnească pe Tit şi s‑a oprit în Macedonia, unde l‑a întâlnit în cele din urmă, după cum vom vedea mai târziu. Dar gândul că a părăsit Troa l‑a afectat pe Pavel, pentru că era un lucru serios, chiar dureros pentru inima lui, că pierduse o ocazie de a‑L vesti pe Hristos, şi aceasta cu atât mai mult cu cât erau oameni dispuşi să‑L primească sau cel puţin să asculte pe cineva vorbind despre El. Faptul că a părăsit Troa era deci o dovadă a afecţiunii lui Pavel faţă de corinteni, iar apostolul le aminteşte de această împrejurare prezentând‑o ca pe o dovadă puternică a afecţiunii sale. El se mângâia pentru faptul că pierduse acea ocazie de evanghelizare cu gândul că Dumnezeu îl purta ca într‑un car triumfal (nu, cum traduc unii, „l‑a făcut să triumfe“). Evanghelia pe care o aducea apostolul, mărturia lui Hristos, era ca un parfum din substanţele aromate care se ardeau la procesiunile triumfale, care erau semn al morţii pentru unii dintre prizonieri şi semn al vieţii pentru alţii. Acest parfum al veştii bune despre Hristos era în stare pură în mâinile lui. Apostolul nu era ca unul dintre aceia care pun apă în vinul pe care îl vând altora, ci lucra cu integritate creştină înaintea lui Dumnezeu.

Capitolul 3

Scrisoarea de recomandare a slujbei apostolului Pavel

Aceste cuvinte îi oferă apostolului prilejul de a face o prezentare a evangheliei în contrast cu legea pe care falşii învăţători o amestecau cu evanghelia. Pavel introduce această expunere prin cea mai emoţionantă chemare adresată inimii corintenilor întorşi la Dumnezeu prin lucrarea lui. Avea el să le vorbească despre lucrarea lui pentru a se recomanda pe sine însuşi din nou? Sau avea el nevoie, ca alţii, de scrisori de recomandare pentru ei sau din partea lor? Ei înşişi erau scrisoarea lui de recomandare, dovada izbitoare a puterii lucrării lui, dovadă pe care o purta mereu în inima lui, fiind gata s‑o arate în orice ocazie. Bucuros cu privire la ascultarea corintenilor, el putea să spună acest lucru acum. Şi de ce erau ei o scrisoare în favoarea lui? Pentru că, prin credinţa lor, ei erau expresia vie a învăţăturii lui. Ei erau scrisoarea de recomandare de la Hristos, scrisoare care, prin lucrarea apostolului, fusese scrisă pe tablele de carne ale inimilor, prin puterea Duhului Sfânt, după cum înainte legea fusese scrisă pe table de piatră cu însuşi degetul lui Dumnezeu.

Slujba noului legământ al vieţii şi slujba morţii şi a condamnării

Pavel era plin de încredere cu privire la slujba lui, capacitatea lui pentru acea slujbă izvorând din legământul cel nou cu Dumnezeu, iar slujirea nu era a literei (nici chiar a literei acestui nou legământ), ci a Duhului, adevărata forţă pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu, aşa cum Duhul le dădea. Litera, ca regulă impusă omului, ajunge să ucidă, dar Duhul dă viaţă, El fiind puterea lui Dumnezeu în har, fiind Acela care transmite inimii omului planul lui Dumnezeu şi îl face pe om părtaş la acesta, ca să se bucure de el. Prin natura ei, această slujbă era mult diferită de cea a legii. Legea scrisă pe tablele de piatră a fost introdusă cu glorie, deşi legea, ca mijloc prin care era întreţinută o relaţie a omului cu Dumnezeu, era ceva care trebuia să treacă. Legea scrisă pe tablele de piatră constituia o „slujbă a morţii“, pentru că cineva putea să aibă viaţa numai respectând‑o cu stricteţe. O lege trebuie respectată, dar, pentru că omul era deja păcătos prin firea lui şi avea pofte pe care legea le condamna, acea lege nu putea decât să‑i aducă moartea – deci era o slujbă a morţii. Ea era, de asemenea, o „slujbă a condamnării“, pentru că autoritatea lui Dumnezeu intervenea pentru ca, prin lege, să sancţioneze orice suflet ce încălca legea. Astfel, ea era o slujbă a morţii şi a condamnării, pentru că omul era păcătos.

Harul amestecat cu legea nu face decât să agraveze vina; gloria rânduielilor legii

Trebuie să remarcăm că, dacă amestecăm legea cu harul, aceasta nu schimbă cu nimic caracterul legii, ci doar agravează pedepsele, făcându‑l şi mai vinovat pe cel care încalcă legea, cu atât mai mult cu cât o încalcă în pofida bunătăţii şi a harului, de vreme ce legea este mereu lege, iar omul este chemat să‑şi îndeplinească responsabilităţile pe care le are prin lege. „Pe cel care a păcătuit împotriva Mea“, zice Yahve lui Moise, „îl voi şterge din cartea Mea“ (Exod 32.33). Imaginea folosită de apostol arată că el vorbea despre cea de‑a doua coborâre a lui Moise de pe muntele Sinai după ce auzise proclamat numele Domnului, „bogat în îndurare“ (vezi Exod 34). Prima dată când a coborât Moise de pe Sinai, chipul nu‑i strălucea, iar el a spart tablele înainte de a intra în tabără (Exod 32). A doua oară, Dumnezeu făcuse să treacă înaintea lui Moise toată bunătatea Lui, iar faţa lui Moise a ajuns să reflecte gloria pe care o văzuse, chiar dacă doar în parte. Dar nici chiar acea reflexie nu putea fi suportată de Israel, pentru că nu este posibil să suporţi gloria care judecă toate secretele inimii. Deşi harul se manifestase prin faptul că poporul a fost cruţat ca răspuns la mijlocirea lui Moise, legea rămânea în vigoare cu toate cerinţele ei, iar fiecare trebuia să suporte consecinţele propriei neascultări. Astfel, prin caracterul ei, legea l‑a împiedicat pe Israel să înţeleagă gloria care răzbătea chiar din rânduielile ei, ca imagine simbolică a ceea ce este mai bun şi care dăinuie, iar tot sistemul rânduit prin intermediul lui Moise era ca acoperit cu un văl înaintea ochilor fiilor lui Israel, care au căzut doborâţi de litera legii, a aceleiaşi legi care era o mărturie despre lucrurile care urmau să vină mai târziu. Şi aceasta se întâmpla potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu, pentru că, în acest fel, legea introdusă pentru a acţiona asupra conştiinţei omului avea să‑şi facă deplin efectul.

A face o lege din Hristos Însuşi; a impune obligaţia de a‑L iubi

Sunt mulţi creştini care fac chiar din Hristos o lege şi care, când se gândesc la iubirea Mântuitorului, consideră că aceasta este un motiv prin care sunt obligaţi să‑L iubească, luând aceasta ca pe o poruncă ce sporeşte cu mult obligaţiile lor, obligaţii pe care se simt datori să le împlinească, astfel încât rămân tot sub lege şi, în consecinţă, sub condamnare.

Slujirea apostolului revelează dreptatea lui Dumnezeu, nu o cere

Slujba pe care o avea apostolul era cu totul alta: era o slujbă a dreptăţii şi a Duhului, nu o slujbă prin care omului să i se ceară să fie drept pentru a sta înaintea lui Dumnezeu, ci o slujbă prin care era descoperită dreptatea. Hristos este această dreptate, El fiind făcut de Dumnezeu îndreptăţire pentru noi, iar noi suntem dreptatea lui Dumnezeu în El. Evanghelia proclamă dreptatea din partea lui Dumnezeu, în loc să‑i ceară omului să fie drept, aşa cum face legea. Duhul Sfânt este pecetea acestei dreptăţi: El a putut coborî asupra lui Hristos ca Om, pentru că El era perfect şi aprobat în totul de Dumnezeu, fiind Cel Drept. Acelaşi Duh poate coborî şi asupra noastră, pentru că suntem făcuţi dreptate a lui Dumnezeu în Hristos. Astfel, slujba apostolului era slujba Duhului, el lucrând prin puterea Duhului. Duhul era dat celui care primea prin credinţă ceea ce i se vestea şi, odată cu Duhul, acela primea şi înţelegerea planurilor lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele descoperite în Persoana unui Hristos glorificat, în care este descoperită dreptatea lui Dumnezeu, dreptate care subzistă pentru eternitate înaintea Lui.

Gloria lui Hristos, ascunsă în literă şi descoperită prin Duhul Sfânt

Apostolul, în acest pasaj, reuneşte în aceeaşi noţiune complexă gândul lui Dumnezeu exprimat în Cuvântul înţeles prin Duhul, gloria lui Hristos, care fusese ascunsă în perioada literei legii, precum şi Duhul Sfânt care îi dă putere acestei glorii şi o descoperă, Duh care, locuind în cel credincios, îl face capabil să se bucure de acest lucru. De aceea, acolo unde este Duhul, este libertate: omul nu mai este sub jugul legii, sub teama de moarte şi de condamnare. Credinciosul este în Hristos înaintea lui Dumnezeu, aflându‑se în pace înaintea Lui, potrivit iubirii desăvârşite şi a favorii care preţuieşte mai mult decât viaţa şi care străluceşte asupra lui aşa cum străluceşte asupra lui Hristos, neacoperită de văl. Acest lucru este potrivit cu harul care domneşte în dreptate.

În versetul 17, expresia „Domnul este duhul“ face aluzie la versetul 6, versetele 7‑16 constituind o paranteză. Hristos glorificat este adevăratul gând al Duhului, gând pe care Dumnezeu îl ţinuse ascuns sub imagini simbolice; şi iată consecinţa practică: Îl privim pe Domnul cu faţa descoperită. Gloria feţei lui Moise judeca păcatele şi intenţiile inimii, producând teamă şi ameninţând cu condamnarea la moarte pe cel neascultător şi pe păcătos. Cine ar putea sta deci în prezenţa lui Dumnezeu? Dar gloria feţei lui Isus, a unui Om din cer, este dovada că toate păcatele celor care privesc această glorie sunt desfiinţate, pentru că Acela care este în această glorie a purtat asupra Sa toate păcatele înainte de a fi înălţat acolo sus şi a trebuit să le înlăture pe toate pentru a intra în glorie. Noi contemplăm această glorie prin Duhul care ne‑a fost dat datorită faptului că Hristos a intrat acolo. Hristos nu spune ca Moise: „Mă voi sui la Domnul: poate voi face ispăşire pentru păcatul vostru“ (Exod 32.30), ci El a făcut ispăşirea şi apoi S‑a suit în glorie. De aceea noi contemplăm această glorie plini de bucurie şi fiecare strălucire a ei pe care o vedem este dovada că păcatele noastre nu mai există înaintea ochilor lui Dumnezeu. Hristos a fost făcut păcat pentru noi, iar acum El este în glorie. Prin urmare, contemplând gloria plini de afecţiune, cu inteligenţă şi găsindu‑ne plăcerea în ea, suntem schimbaţi în acelaşi chip, din glorie în glorie, prin puterea Duhului care ne face capabili să înţelegem aceste lucruri şi să ne putem bucura de ele. În aceasta constă progresul creştin şi în acest fel devine Adunarea epistola lui Hristos.

Vălul dat deoparte în Hristos, dar rămânând pe inimile iudeilor până când Israel se va întoarce la Domnul

Aluzia făcută cu privire la iudei spre sfârşitul parantezei în care apostolul compară cele două sisteme este una dintre cele mai emoţionante. El spune că vălul a fost ridicat în Hristos, că acum nimic nu mai este ascuns sub văl şi că noi vedem esenţa glorioasă a ceea ce era ascuns sub imagini simbolice. Vălul acoperă inima iudeilor atunci când ei citesc Vechiul Testament. De fiecare dată când Moise intra în cort pentru a vorbi cu Dumnezeu sau pentru a‑L asculta, el îşi dădea jos vălul, iar apostolul spune că vălul va fi îndepărtat atunci când Israel se va întoarce la Domnul.

Mai este un lucru de remarcat: „ceea ce dăinuie“ este subiectul evangheliei, nu slujba prin care este vestită evanghelia, acest subiect fiind gloria personală a lui Isus Hristos, esenţa a ceea ce era simbolizat prin rânduielile iudaice, rânduieli care nu vor dăinui.

Capitolul 4

Biruinţa lui Hristos asupra morţii ne face să biruim teama de ea şi teama de suferinţă

Apostolul revine la slujba lui şi la suferinţele legate de aceasta, arătând că învăţătura despre Hristos, Învingătorul morţii, când este cu adevărat primită în inimă, ne face să învingem orice teamă de moarte şi de toate suferinţele legate de vasul de lut în care este purtată această comoară.

Pavel vesteşte Persoana glorioasă a lui Hristos

După ce a primit slujba dreptăţii şi a Duhului, la baza căreia stă Hristos glorificat şi contemplat în gloria Lui cu faţa descoperită, apostolul nu numai că arată o mare îndrăzneală în limbajul folosit, ci şi o mare perseverenţă, credinţa lui necapitulând în faţa dificultăţilor. Mai mult chiar, cu un curaj pe care, prin har, i‑l dădea această învăţătură, el nu ascunde nimic din gloria revelată şi nu o micşorează în niciun fel. El nu corupe învăţătura, ci o prezintă curată şi strălucitoare, întocmai cum a primit‑o. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu; aşa cum îl primise el, la fel îl primiseră ei de la el: Cuvântul nealterat al lui Dumnezeu. Pavel era prin aceasta aprobat şi se recomanda astfel conştiinţei oricărui om înaintea lui Dumnezeu. Nu toţi puteau spune aceasta. Gloria Domnului Isus reieşea din predicarea apostolului cu toată claritatea şi în toată splendoarea ei. Dacă această veste bună pe care o predica el rămânea ascunsă, acest lucru nu se întâmpla ca în vremea lui Moise, aceasta nu doar pentru că acum gloria Domnului era deplin descoperită în Hristos, ci şi pentru că ea era manifestată, fără văl, în predicarea pură a apostolului. În aceasta constă legătura dintre gloria împlinită în Persoana lui Hristos, ca rezultat al lucrării răscumpărătoare, şi slujba care, prin puterea Duhului Sfânt care acţionează prin instrumentele alese de Domnul, vesteşte întregii lumi această glorie. Această slujbă îi făcea pe oameni responsabili pentru primirea adevărului, responsabili de a se supune acestui Hristos glorios din cer care, în har, a împlinit cerinţele dreptăţii pentru cel păcătos şi îi invita să vină cu toată libertatea pentru a se bucura de iubirea şi de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Singurul mijloc de a ne apropia de Dumnezeu; lumina gloriei lui Hristos care străluceşte în inimă

Nu există altă cale pentru a ne apropia de Dumnezeu, iar cel care caută altă cale înseamnă că o declară pe aceasta insuficientă, afirmând că ceea ce este Hristos şi ceea ce a făcut El este imperfect şi pretinzând că poate face ceva mai bun decât a făcut Hristos. Acest lucru este imposibil, pentru că ceea ce vestea apostolul este manifestarea gloriei lui Dumnezeu în persoana Fiului, în relaţie cu iubirea perfectă şi cu împlinirea desăvârşită a cerinţelor justiţiei divine, astfel încât lumina curată este partea celor care intră pe calea vestită de apostol. Nu poate exista ceva mai bun decât atât, doar dacă ar exista ceva mai bun decât Dumnezeu, manifestat în toată plinătatea harului şi a perfecţiunii Sale. Deci, dacă această descoperire rămâne ascunsă, ea este ascunsă numai pentru cei care sunt pe calea pierzării, pe care dumnezeul acestei lumi i‑a orbit, pentru ca lumina acestei veşti bune despre gloria lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească în inimile lor.

În locul „evangheliei gloriei lui Hristos“, unii traduc „evanghelia glorioasă“, dar nu acesta este sensul. Am văzut că Hristos este în glorie şi că gloria lui Dumnezeu poate fi văzută pe faţa Lui. Apostolul face aici aluzie la această glorie ca fiind ceea ce caracterizează evanghelia pe care o predica. Aceasta este dovada că păcatul pe care l‑a purtat Hristos a fost total desfiinţat, dovada victoriei asupra morţii şi a introducerii omului în prezenţa lui Dumnezeu, în glorie, potrivit planurilor eterne ale dragostei lui Dumnezeu. Aceasta este, în acelaşi timp, deplina desfăşurare, prin har, a gloriei lui Dumnezeu în Om, pe care ne‑o arată Duhul pentru ca noi să fim transformaţi în chipul Lui. Aceasta este slujba glorioasă a dreptăţii şi a Duhului, care îi deschide omului cale liberă la Dumnezeu, o cale pe care omul poate intra cu toată libertatea chiar în Locul Preasfânt.

Strălucirea evangheliei slavei lui Hristos prin lucrarea puterii lui Dumnezeu în inimă; comoara în vase de lut

Hristos fiind vestit astfel, consecinţa era fie acceptarea cu bucurie a veştii bune şi supunerea inimii faţă de evanghelie, fie orbirea produsă de Satan. Pavel nu se predica pe sine însuşi (aşa cum făceau alţii), ci Îl predica pe Isus Hristos Domnul; nu se prezenta pe sine celor cărora li se adresa decât ca slujitor al lor, de dragul lui Isus. Iată aici un alt principiu important: strălucirea evangheliei gloriei lui Hristos este lucrarea puterii aceluiaşi Dumnezeu care, printr‑un singur cuvânt, a făcut dintr‑o dată să strălucească lumina în mijlocul întunericului. Dumnezeu a luminat inima apostolului pentru a face să strălucească cunoştinţa gloriei Sale pe faţa lui Isus Hristos. Evanghelia străluceşte printr‑o lucrare divină asemănătoare celei prin care, la început, printr‑un singur cuvânt, lumina a strălucit în mijlocul întunericului. Inima apostolului era vasul, sfeşnicul în care fusese pusă această lumină aprinsă pentru a străluci în mijlocul acestei lumi, înaintea ochilor oamenilor. Ceea ce strălucea era descoperirea gloriei în Persoana lui Hristos care, prin puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, lucra în inima apostolului pentru ca această glorie să lumineze în lume prin evanghelie. Puterea lui Dumnezeu lucra pentru a o face să strălucească, aşa cum s‑a întâmplat prin cuvântul: „«Să fie lumină!» Şi a fost lumină“ (Geneza 1.3). Dar comoara acestei descoperiri a gloriei este pusă în vase de lut, şi aceasta tocmai pentru ca puterea care lucrează în această descoperire să fie numai cea a lui Dumnezeu şi nu a unor instrumente. În toate instrumentele, slăbiciunea care le era caracteristică se arăta în încercările (care aveau şi acest scop) prin care Dumnezeu făcea să treacă mărturia. Cu toate acestea, puterea lui Dumnezeu se manifesta într‑un mod cu atât mai evident, cu cât vasul se arăta mai slab în dificultăţile de pe cale. Mărturia era dată, lucrarea se făcea, iar rezultatul se producea chiar atunci când omul era zdrobit şi nu mai avea resurse în prezenţa opoziţiei faţă de adevăr.

Vasul de lut şi Dumnezeu; acceptarea prin credinţă a morţii şi manifestarea vieţii lui Isus

Omul era afectat de necazuri, adică era afectat vasul, dar nu se simţea strâmtorat, pentru că Dumnezeu era cu el. Omul, adică vasul, nu avea mijloace pentru a ieşi din necaz, dar nu era lipsit de resurse, căci Dumnezeu era cu el. Persecutat, aceasta era partea vasului, dar nu părăsit, căci Dumnezeu era cu el. Aruncat la pământ, acesta era vasul, dar nu nimicit, pentru că Dumnezeu îl păzea. Pavel purta mereu în trupul său omorârea lui Isus (el era făcut asemenea lui Isus prin aceea că omul, cu firea lui, era redus la zero), pentru ca viaţa lui Isus, pe care moartea nu a atins‑o şi care a triumfat asupra morţii, să se manifeste în trupul său muritor. Cu cât omul natural era mai anihilat, cu atât era mai clar că acolo se desfăşura o putere care nu era a omului. Acesta este principiul care îşi găsea realizarea morală în inimă prin credinţă. Ca slujitor al Domnului, Pavel realiza în inima lui moartea a tot ceea ce era viaţă omenească, pentru ca puterea să fie numai de la Dumnezeu, prin Isus cel înviat. Dumnezeu îl făcea să realizeze acestea prin împrejurările prin care trebuia să treacă, pentru că, trăind în lume, era întotdeauna dat morţii datorită lui Isus, pentru ca viaţa lui Isus să se arate în trupul lui muritor. Astfel, în apostol, moartea lucra numai asupra a ceea ce era omenesc, firesc, făcând ca viaţa naturală să dispară, pentru ca viaţa lui Hristos să se desfăşoare în el din partea lui Dumnezeu şi prin puterea lui Dumnezeu, iar aceasta lucra şi în corinteni prin intermediul apostolului. Ce slujire! Ce încercare completă a inimii omului şi ce chemare glorioasă pentru om este aceea de a fi asimilat lui Hristos, de a fi un vas al puterii care să poarte viaţa Lui curată şi, printr‑o abnegaţie care se leapădă de sine şi de propria viaţă, să fie din punct de vedere moral asemănător lui Isus! Ce poziţie în har şi ce asemănare cu Hristos! În acest fel, viaţa lui Hristos trece prin inima unui om şi o schimbă (aceasta este însăşi esenţa creştinismului), iar acest lucru are loc nu prin puterea omului, ci prin puterea lui Dumnezeu care se manifestă în slăbiciunea omului.

Mărturia dată pentru Hristos şi suferinţa împreună cu El

Pentru acest motiv, apostolul poate folosi cuvintele Duhului lui Hristos din Psalmul 116.10: „Am crezut, de aceea am vorbit“ (2 Corinteni 4.13), ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă: «Cu orice preţ, în pofida pericolelor şi împotrivirii, am vorbit pentru Dumnezeu şi am dat mărturie; am încredere în Dumnezeu şi pot să dau mărturie pentru El şi pentru adevărul Său, oricare ar fi consecinţele, chiar dacă ar trebui să mor făcând aceasta». Adică: «Am procedat aşa cum Hristos Însuşi a procedat, pentru că ştiu că Acela care L‑a înviat pe Isus va face la fel şi pentru mine şi mă va înfăţişa înaintea Lui împreună cu voi în aceeaşi glorie în care Hristos Se află în cer. Şi, pentru mărturia pe care am dat‑o despre această glorie, am suferit moartea ca şi El». Aici trebuie să facem o deosebire clară între suferinţele lui Hristos pentru dreptate şi pentru lucrarea dragostei Sale, pe de o parte, şi suferinţele Lui pentru păcat, pe de altă parte. În ceea ce priveşte prima categorie de suferinţe, avem privilegiul de a fi părtaşi cu El, dar, în ce priveşte cea de‑a doua categorie de suferinţe, El este singur.

Suferinţe uşoare de o clipă şi greutatea eternă de glorie

Apostolul spune: „Cel care L‑a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi cu Isus şi ne va înfăţişa împreună cu voi“ (versetul 14), pentru că, mai adaugă el, gândul lui Hristos pentru ai Săi este: „toate sunt pentru voi, pentru ca harul, prisosind prin cei mai mulţi, să facă să prisosească mulţumirea, spre gloria lui Dumnezeu“ (versetul 15). De aceea apostolul nu se lăsa descurajat, ci, dimpotrivă, dacă omul din afară se trecea, omul dinăuntru se înnoia din zi în zi, pentru că necazul uşor, de o clipă (pe care îl socotea în acest fel având în vedere gloria, necazul fiind pentru el doar un lucru trecător), lucra pentru el o greutate eternă de glorie care nu poate fi exprimată de limbajul omenesc şi care depăşeşte orice închipuire a omului. Această înnoire avea loc în mod constant, de aceea el nu era câtuşi de puţin descurajat, indiferent de ce se întâmpla, căci el nu privea la cele văzute, care sunt temporare, ci la cele nevăzute, care sunt eterne. Astfel, puterea vieţii divine, cu toate consecinţele ei, se desfăşura în sufletul apostolului: el cunoştea rezultatul tuturor necazurilor şi încercărilor prin care trecea în această lume.

Capitolul 5

Trupul creştinului; siguranţa unei case veşnice a lui Dumnezeu în ceruri, ca o nădejde reală şi practică în timp ce suspinăm în acest cort

Nu numai că există lucruri invizibile, care sunt glorioase, ci creştinul chiar are parte de aceste lucruri. „Noi ştim“, spune apostolul în numele tuturor creştinilor, că, dacă această casă pământească – trecătoare, cum este ea – este distrusă (şi nu lipsea mult ca aceea a lui Pavel însuşi să fie distrusă), avem o clădire de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă, în ceruri. Ce siguranţă minunată! El ştia aceasta. Creştinii de asemenea cunosc aceasta, ca parte a credinţei lor. Noi ştim[110] – iată o certitudine că această glorie îi aparţinea! El ştia aceasta prin puterea Duhului Sfânt care îi aducea în inimă o speranţă practică şi reală, ca realitate a credinţei. El privea această glorie ca pe ceva care îi aparţinea şi cu care trebuia să fie îmbrăcat şi de aceea gemea în cortul lui, nu ca majoritatea oamenilor care gem pentru că nu‑şi pot împlini dorinţele cărnii, căci inima nu este satisfăcută nici chiar dacă dorinţele cărnii sunt împlinite; nici nu gemea pentru că nu era sigur dacă era acceptat sau pentru că nu ştia dacă avea să aibă parte de glorie, ci gemea pentru că trupul îl stânjenea, împiedicând viaţa divină şi nepermiţându‑i să se bucure deplin de această glorie pe care viaţa cea nouă o vedea şi o dorea, glorie pe care Pavel o privea şi o admira ca fiind a lui. Firea omenească, pământească, era o povară pentru Pavel. El nu suferea pentru că nu îşi putea împlini dorinţele firii, ci suferea pentru că era în continuare legat de această fire muritoare şi pentru că vedea deja că există ceva mai bun.

Dorinţa apostolului de a fi „îmbrăcat peste“, ceea ce este muritor dispărând dinaintea puterii de viaţă în Isus

Totuşi el nu dorea să fie dezbrăcat, pentru că vedea în Hristosul glorificat o putere de viaţă care este capabilă să absoarbă şi să anuleze orice urmă a firii muritoare; iar faptul că Hristos era acolo sus, în glorie, era rezultatul acestei puteri şi, în acelaşi timp, manifestarea lucrurilor cereşti care aparţin alor Săi. Astfel, apostolul nu dorea să fie dezbrăcat, ci să fie îmbrăcat, iar ceea ce era muritor în el să fie înghiţit de viaţă, pentru ca acel caracter muritor al firii omeneşti să dispară în faţa puterii de viaţă pe care el o vedea în Isus şi care era viaţa lui. Această putere este de aşa natură, încât nu este necesar ca omul să moară. Aceasta nu era o nădejde care să aibă ca temelie doar simpla dorinţă trezită la vederea gloriei, ci el ne spune că Dumnezeu chiar pentru acest lucru îi crease pe creştini. Dumnezeu Însuşi i‑a format pentru această glorie în care Hristos, ultimul Adam, este la dreapta lui Dumnezeu. Ce siguranţă minunată! Ce bucurie este această încredere în harul şi în puterea lui Dumnezeu! Ce bucurie de nedescris să poţi să‑I atribui totul lui Dumnezeu Însuşi şi să fii astfel asigurat de iubirea Lui, să‑L poţi slăvi ca pe Dumnezeul dragostei, Binefăcătorul nostru, odihnindu‑ne pe lucrarea Lui desăvârşită. Nu este vorba doar de a ne odihni pe o lucrare făcută pentru noi, ci, mai mult, este vorba de conştienţa că Dumnezeu ne‑a făcut tocmai pentru aceasta: „Noi suntem lucrarea Lui“.

Gloria care ne stă înainte; arvuna Duhului; puterea lui Hristos de a transforma trupurile noastre la venirea Sa

Mai este necesar un lucru pentru a ne bucura de această speranţă, de vreme ce nu suntem încă în glorie. Dumnezeu ne‑a dat acest lucru: arvuna Duhului. Astfel ne este pusă înainte gloria, iar noi suntem formaţi pentru glorie chiar de Dumnezeu Însuşi şi avem arvuna Duhului până când vom fi în glorie şi ştim că Hristos a învins atât de complet moartea, încât, dacă vine timpul, noi vom fi transformaţi pentru glorie fără a mai trece prin moarte, iar ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă. Aceasta este ceea ce avem, prin har, în ultimul Adam, prin puterea de viaţă în care a înviat Hristos.

Efectul prezent al deţinerii vieţii în Hristos în ce priveşte moartea şi judecata

Apoi, apostolul vorbeşte despre efectul vieţii în ceea ce priveşte omul dintâi – cel firesc şi căzut – şi în ceea ce priveşte moartea şi judecata; căci aici mărturia este completă.

Care este deci efectul vieţii lui Hristos aplicate la moarte şi la judecată, roadele păcatului, cele două lucruri de care se teme omul firesc? Dacă trupurile noastre nu sunt încă transformate şi dacă ceea ce este muritor încă nu a fost înghiţit de viaţă, suntem totuşi plini de încredere, pentru că, fiind făcuţi pentru glorie şi pentru că Hristos (care a arătat puterea victorioasă ce I‑a deschis calea către cer) este viaţa noastră, dacă părăsim acest cort şi nu mai suntem în trup înainte de a fi îmbrăcaţi în glorie, această viaţă pe care o avem în Hristos rămâne intactă, pentru că, în Isus, ea a triumfat deja asupra puterii morţii. Astfel, dacă murim, noi vom fi cu Domnul, pentru că umblăm prin credinţă şi nu prin vederea lucrurilor minunate care sunt speranţa noastră. Prin urmare, preferăm să nu mai fim în trup, ci să fim cu Domnul şi de aceea căutăm să Îi fim plăcuţi, fie că vom fi găsiţi afară din trup, fie prezenţi în trup, în momentul când Isus va veni pentru a ne lua la El ca să fim părtaşi la gloria Lui.

Şi aceasta ne conduce la cel de‑al doilea aspect – judecata; pentru că toţi trebuie să fim manifestaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească potrivit cu ceea ce a făcut în trup, fie bine, fie rău (vezi versetele 9,10). Acesta este un gând scump, care ne aduce bucurie, chiar dacă este ceva solemn, pentru că, dacă am înţeles într‑adevăr harul, dacă poziţia noastră este în har, dacă ştim ce este Dumnezeu, că este numai iubire şi lumină pentru noi, atunci dorim să fim cu totul în lumină. Este o eliberare minunată să fim în lumină. Este o povară, o adevărată piedică să ai vreun lucru ascuns; şi, deşi noi am avut mult păcat în noi, pe care nimeni nu‑l cunoaşte (poate chiar am comis păcate, care n‑ar folosi nimănui să le ştie), este o adevărată mângâiere – dacă cunoaştem dragostea perfectă a lui Dumnezeu – că totul trebuie să fie descoperit într‑o lumină perfectă, de vreme ce Dumnezeu Însuşi Se află acolo în acea lumină. Aşa stau lucrurile prin credinţă şi pentru credinţă, oriunde există o pace solidă: suntem înaintea lui Dumnezeu aşa cum este El şi aşa cum suntem noi; în noi nu este decât păcat, cu excepţia a ceea ce a lucrat El, atunci când ne‑a adus la viaţă; şi Dumnezeu este numai iubire în această lumină în care suntem aşezaţi, pentru că El este lumină şi Se descoperă pe Sine Însuşi. Dacă nu cunoaştem harul, ne temem de lumină şi nici nu poate fi altfel, dar, atunci când cunoaştem harul, când ştim că păcatul a fost desfiinţat în ceea ce priveşte gloria lui Dumnezeu şi că ceea ce L‑a dezonorat nu mai este înaintea ochilor Lui, atunci ne place să fim în lumină. Aceasta este o bucurie pentru noi, ceva de care inima are nevoie, fără de care nu poate fi satisfăcută, acolo unde există o viaţă nouă. Natura omului nou iubeşte lumina şi curăţia în toată perfecţiunea ei, lumină care nu admite întunericul şi care îndepărtează tot ceea ce nu este din ea. A fi în lumină şi a fi astfel manifestat este unul şi acelaşi lucru, pentru că lumina este cea care descoperă totul.

Prin credinţă, noi suntem în lumină atunci când conştiinţa noastră este în prezenţa lui Dumnezeu şi vom fi potrivit cu perfecţiunea acestei lumini atunci când ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Aşa cum am spus, acesta este un eveniment solemn, pentru că totul va fi judecat potrivit luminii, dar inima doreşte aceasta, pentru că – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! – noi suntem lumină în Domnul.

La scaunul de judecată al lui Hristos ne vom privi retrospectiv întreaga viaţă

Şi nu numai atât, ci, atunci când creştinul este astfel manifestat, el este deja glorificat şi în totul asemănător cu Hristos, nemaiavând nicio rămăşiţă din vechea fire în care a păcătuit. El poate privi în urmă tot parcursul drumului pe care Dumnezeu l‑a condus în har, l‑a ajutat, l‑a susţinut şi l‑a păzit de cădere, El, Cel care nu‑Şi depărtează privirile de la cel drept. Atunci el va cunoaşte aşa cum a fost cunoscut. Ce istorie a harului şi îndurării! Acum, dacă privesc în urmă, păcatele mele nu mai apasă asupra conştiinţei; chiar dacă am oroare de ele, ştiu că Dumnezeu le‑a aruncat înapoia Lui. Eu sunt dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, dar ce dragoste, ce răbdare, ce bunătate şi ce har sunt incluse aici! Şi cu cât mai mult va fi totul perfect atunci când vom fi acolo! Atunci când vom da socoteală pentru noi înşine înaintea lui Dumnezeu, acest lucru nu va fi decât spre bucuria noastră, în armonie cu lumina şi cu iubirea, fără ca în noi să mai fie vreo urmă de rău. Noi vom fi ca Hristos. Dacă cineva se teme să vadă toate lucrurile puse înaintea lui Dumnezeu, atunci cred că nu a fost eliberat în ceea ce priveşte dreptatea şi nu a ajuns să înţeleagă că el este dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, deci un astfel de suflet nu este deplin în lumină din punct de vedere al conştiinţei. Nu va trebui ca noi să fim judecaţi pentru vreun lucru, de vreme ce Hristos a înlăturat toate păcatele noastre.

Răsplata: pierdere sau câştig

În pasajul pe care îl studiem mai este însă o idee, anume cea a răsplătirii. Apostolul nu vorbeşte despre o judecată a persoanelor, pentru că este vorba despre sfinţi, iar Hristos a fost Înlocuitorul lor şi a fost judecat în locul lor. „Nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus“ şi ei nu sunt judecaţi, ci fiecare se înfăţişează înaintea scaunului de judecată al lui Hristos ca să primească răsplata pentru ceea ce a făcut în trup. În realitate, noi nu merităm nicio răsplată pentru binele pe care l‑am făcut: harul a produs faptele noastre bune. Totuşi vom primi o răsplată prin har, adică prin acel lucru care a produs în noi binele; ceea ce harul a lucrat prin noi ne va fi socotit ca fiind al nostru. Dacă creştinul a neglijat harul şi mărturia lăuntrică pe care o dă Duhul, atunci el nu a produs roadele care se cuveneau şi va suferi consecinţele. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu l‑ar fi abandonat în starea respectivă şi nici că Duhul Sfânt nu ar fi lucrat în el cu privire la starea în care se găsea, acţionând în conştiinţa lui şi judecând carnea ce îl împiedica să aducă roadele normale ale prezenţei Duhului Sfânt în omul cel nou. Duhul Sfânt face tot ceea ce este necesar pentru starea inimii omului în care locuieşte şi planul perfect al lui Dumnezeu cu privire la acea persoană se împlineşte. Răbdarea, înţelepciunea şi căile în guvernare ale lui Dumnezeu, ca şi purtarea Lui de grijă pentru fiecare credincios în mod individual, se manifestă în iubire şi în condescendenţă. Fiecare îşi va avea locul pe care i l‑a pregătit Tatăl. Dar, dacă rodul normal al prezenţei şi al lucrării Duhului Sfânt nu va fi produs într‑un suflet care are (sau ar trebui să aibă, potrivit cu avantajele de care s‑a bucurat) o anumită măsură de lumină, atunci va fi arătat ceea ce a împiedicat acel rod. Atunci vom judeca potrivit judecăţii lui Dumnezeu tot ce a fost bun sau rău, cu un sentiment solemn pentru ceea ce este Dumnezeu şi cu adorare pentru ceea ce a fost El pentru noi. Lumina perfectă va fi atunci apreciată, iar căile lui Dumnezeu vor fi cunoscute şi înţelese în toată perfecţiunea lor prin punerea în lumina lui Dumnezeu a întregului curs al vieţii noastre şi a lucrărilor lui Dumnezeu faţă de noi. Atunci vom înţelege că iubirea desăvârşită şi suverană a lui Dumnezeu, care depăşeşte orice am putea gândi, a dominat viaţa noastră cu un har negrăit.

Măreţia lui Dumnezeu pusă în evidenţă de scaunul de judecată al lui Hristos; perfecţiunea şi delicateţea lucrărilor Sale vor fi cunoscute şi înţelese

Astfel, prin această judecată, va fi susţinută măreţia lui Dumnezeu, ca şi perfecţiunea şi tandreţea căilor Sale, acestea urmând să rămână înscrise pentru eternitate în sufletele noastre. Atunci vom putea înţelege în toată perfecţiunea ei lumina fără nori şi fără întuneric. A înţelege aceasta înseamnă a fi în lumină şi a te bucura de ea. Şi lumina este Dumnezeu Însuşi. Ce lucru minunat să fim manifestaţi astfel! Ce iubire este aceea care, în înţelepciunea ei desăvârşită şi pe căi minunate, domină tot răul şi poate aduce fiinţe ca noi să se bucure de această lumină fără nor! Ce iubire arată Acela care a putut să facă să ne bucurăm de această lumină, pe noi, fiinţe care am cunoscut binele şi răul, acest prerogativ care aparţine doar acelora despre care Dumnezeu a putut spune: „ca unul din Noi“, pe noi, care am ajuns sub jugul răului şi ne‑am îndepărtat de Dumnezeu, din cauza conştiinţei rele! Aveam în această conştiinţă o mărturie suficientă cu privire la judecata lui Dumnezeu, astfel încât să ne facă să fugim de El, dar nimic care să ne determine să‑L căutăm pe Acela care singur putea găsi un remediu pentru starea noastră. Ce iubire şi ce înţelepciune sfântă s‑au găsit în Dumnezeu pentru a aduce asemenea fiinţe la sursa binelui şi a fericirii, unde puterea binelui respinge categoric şi complet răul!

Cât despre cei nedrepţi, în ziua judecăţii ei vor trebui să răspundă personal pentru păcatele lor, fiind în totul responsabili pentru acestea.

Harul lui Dumnezeu şi cârmuirea Lui îl determină pe cel credincios să placă Domnului

Cu toată fericirea de a fi în lumina perfectă, fericire deplină şi cu un caracter divin, acest subiect este prezentat aici din punctul de vedere al conştiinţei. Dumnezeu Îşi menţine măreţia prin judecata prezentată aici: „Domnul S‑a făcut cunoscut, a făcut judecată“ (Psalmul 9.16). În acest psalm este vorba de guvernarea lumii, iar aici, în capitolul nostru, de judecata eternă, finală şi personală. Consider că este de un mare folos pentru sufletele noastre să avem chiar de pe acum în vedere judecata lui Dumnezeu şi, prin aceasta, conştiinţa să ne fie animată de sentimentul imuabil al măreţiei lui Dumnezeu. Dacă nu am fi sub har, acest gând al judecăţii ar fi insuportabil, însă păstrarea sentimentului măreţiei lui Dumnezeu ca Judecător nu contravine harului, ci, dimpotrivă, numai sub har acest sentiment poate fi autentic. Căci cine ar putea suporta, chiar şi pentru un moment, gândul că va primi răsplata pentru cele făcute în trup? Doar cineva complet orb!

Dar autoritatea sfântă a lui Dumnezeu, care se manifestă în judecată, face parte din relaţiile noastre cu El, iar păstrarea acestui sentiment despre care vorbim este asociată cu savurarea deplină a harului, acestea făcând parte din afecţiunile noastre spirituale. Aceasta este temerea de Domnul şi, în acest sens, „fericit este omul care se teme întotdeauna“ (Proverbe 28.14). Dacă gândul la judecată face să scadă sentimentul că Dumnezeu ne iubeşte pentru eternitate, atunci părăsim singurul teren pe care putem fi în relaţie cu El, aceasta în afară de cazul în care am putea spune că pierzarea este o relaţie. Dar, în atmosfera dulce şi plăcută a harului, conştiinţa îi păstrează acestuia drepturile şi autoritatea faţă de pornirile păcătoase ale cărnii, oricât de subtile ar fi manifestările ei, iar conştiinţa face aceasta prin sentimentul judecăţii lui Dumnezeu, în virtutea unei sfinţenii care nu poate fi separată de caracterul lui Dumnezeu fără a nega însăşi existenţa Lui; dacă Dumnezeu există, El este sfânt. Conştienţa că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos angajează inima celui credincios să caute să‑I placă Domnului în toate privinţele. Şi cât de solemn este pentru un păcătos să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu! Iar dragostea din inima credinciosului, stârnită de chiar acest fapt solemn, îl împinge să caute să‑i convingă pe oameni să fie mântuiţi, în timp ce el îşi păstrează propria conştiinţă în lumină. Cel care umblă în prezent în lumină, cel a cărui conştiinţă reflectă această lumină, nu se va teme de ea în ziua în care gloria ei va fi manifestată. Urmează ca noi să fim manifestaţi la scaunul de judecată al lui Hristos, însă, umblând în lumină cu sentimentul temerii de Dumnezeu, realizând cum judecă El răul, noi suntem deja manifestaţi înaintea lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, nimic nu stă în calea iubirii Lui. În consecinţă, umblarea celui care este manifestat înaintea lui Dumnezeu este recunoscută cu timpul în conştiinţele altora; un astfel de om este manifestat ca umblând în lumină.

Umblând în lumină şi căutând salvarea acelora asupra cărora planează judecata

Aici vedem cele două mari principii practice ale slujirii: 1. Umblarea în lumină, cu sentimentul judecăţii solemne a lui Dumnezeu asupra fiecăruia; 2. conştiinţa fiind astfel curată în lumină, acest sentiment cu privire la judecată (care nu poate nelinişti sufletul şi nici nu poate eclipsa iubirea lui Dumnezeu) face ca inima să caute, din dragoste, sufletele care sunt în pericol să ajungă la judecată. Acest fel de purtare este determinat de faptul că Hristos, Mântuitorul, a murit pe cruce şi astfel iubirea lui Hristos ne constrânge, pentru că, dacă vedem că Unul a murit pentru toţi, aceasta înseamnă că toţi muriseră. Aceasta era starea oricărui suflet, iar apostolul căuta acele suflete pentru ca ele să trăiască pentru Dumnezeu, prin Hristos.

Dar aceasta merge mult mai departe. În primul rând, în ce priveşte soarta omului căzut – moartea – ea este acum un câştig pentru cel credincios. Dacă este absent din trup, credinciosul este cu Domnul. În ceea ce priveşte judecata, el îi recunoaşte solemnitatea, dar aceasta nu îl face să tremure: el este în Hristos, va fi ca Hristos şi va trebui să se înfăţişeze înaintea lui Hristos, Cel care i‑a înlăturat toate păcatele pentru care trebuia să fie judecat. El este manifestat în totul înaintea lui Dumnezeu şi aceasta are un efect sfinţitor. Dar aceasta stimulează şi iubirea noastră faţă de alţii. Nu numai teama de judecata ce va veni asupra oamenilor îl constrânge pe cel credincios, ci şi iubirea lui Hristos, care s‑a arătat prin moartea Lui. Acest lucru dovedeşte nu numai că oamenii au comis păcate care aduc judecata, ci şi faptul că toţi erau morţi. Duhul lui Dumnezeu tratează sursa şi rădăcina stării lor şi nu se limitează numai la roadele unei firi rele – toţi erau morţi. Aceeaşi învăţătură importantă o avem şi în Ioan 5.24: „Cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M‑a trimis are viaţa eternă şi nu vine la judecată [aici este vorba de judecata asupra păcatului], ci a trecut din moarte la viaţă“ – el a ajuns să iasă din starea de om pierdut şi este într‑o altă stare, în Hristos. Acesta este un aspect foarte important al adevărului, iar deosebirea între cele două stări, care este prezentată pe larg în Romani, se găseşte în mai multe pasaje.

Privirea la păcatele şi căderile de dinainte şi de după convertire produce atât umilinţă cât şi adorare faţă de Dumnezeu

Lucrarea de manifestare înaintea lui Dumnezeu în lumină este deja de pe acum reală, în măsura în care noi realizăm lumina. Chiar de pe acum, având pace cu Dumnezeu, eu pot să privesc în urmă la tot ce eram înainte de întoarcerea la El. Aceasta mă smereşte şi mă face să ador harul lui Dumnezeu şi tot ce a făcut El pentru mine, dar nu mai am frică şi ştiu că păcatul nu‑mi mai este imputat. Nu trezeşte aceasta un profund sentiment pentru tot ce este Dumnezeu în sfinţenie, har şi iubire, în răbdarea fără limite faţă de mine, în felul cum mă păzeşte, mă sprijină şi mă restabileşte? Aşa va fi în mod desăvârşit atunci când ne vom înfăţişa înaintea Lui şi vom cunoaşte aşa cum am fost cunoscuţi.

Ne bucurăm de comuniune atunci când judecăm totul aşa cum judecă Dumnezeu

Pentru ca acest aspect să fie redat şi mai clar – fiindcă este extrem de important – aş mai adăuga câteva observaţii. Ceea ce avem în acest pasaj este descoperirea perfectă înaintea tronului de judecată a tot ceea ce este şi a fost cineva, fără ca el să fie socotit vinovat. Fără îndoială, atunci când cel rău va primi lucrurile făcute în trup, el va fi condamnat. Dar aici nu se spune că este „judecat“, pentru că atunci toţi ar trebui să fie condamnaţi, ci această manifestare are rolul de a prezenta totul din punct de vedere moral înaintea inimii omului, care este atunci capabil să judece el însuşi, pe când, dacă omul ar fi judecat, atunci el nu ar putea judeca. Suntem eliberaţi de orice frică, suntem în lumină perfectă – pentru că, deşi conştientizăm păcatul, ştim totuşi că acesta nu ne este imputat, având sentimentul iubirii perfecte, chiar dacă aceasta este într‑un mod care ne smereşte – şi, în acelaşi timp, avem sentimentul autorităţii şi guvernării divine pe deplin demonstrate în suflet. Totul este judecat de sufletele noastre în acelaşi mod în care judecă Dumnezeu Însuşi şi astfel ne bucurăm de comuniune cu El. Acest lucru este nespus de scump.

Credinciosul va fi deja glorificat înainte de a se prezenta la scaunul de judecată al lui Hristos

Trebuie să ne amintim faptul că, atunci când ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, vom fi deja glorificaţi. În iubirea Lui, Hristos va veni El Însuşi să ne ia şi să schimbe trupul umilirii noastre cu un trup glorios ca al Său. Noi vom fi glorificaţi şi vom fi asemenea lui Hristos înainte să aibă loc această judecată. Şi trebuie să remarcăm ce efect are aceasta asupra lui Pavel. Îi produce oare teamă gândul că va fi manifestat în totul? Nicidecum. El realizează cât de solemn este momentul şi cunoaşte frica de Domnul. El Îl are pe Domnul înaintea ochilor. Şi care este consecinţa? El doreşte să‑i convingă pe alţii că ei au nevoie de această temere. Există, dacă putem spune aşa, două aspecte ale caracterului lui Dumnezeu: dreptatea Lui, care judecă totul, şi iubirea Lui perfectă. Ambele aspecte sunt reunite pentru noi în Hristos şi sunt ale noastre în El. Dacă realizăm cu adevărat ceea ce este Dumnezeu, ambele îşi vor avea locul lor. Credinciosul în Hristos este dreptatea pe care Dumnezeu, pe tronul Lui, trebuie s‑o aibă înaintea Sa, potrivit cu caracterul Său, pentru ca noi să fim cu El şi să ne bucurăm de El. Iar la scaunul de judecată, unde trebuie să ne înfăţişăm, Hristos este dreptatea noastră. El judecă potrivit cu dreptatea, pentru că El este drept, iar noi suntem această dreptate, dreptatea lui Dumnezeu în El. Acest lucru nu pune nicidecum la îndoială destinul sufletului, ci ne va face să adorăm un asemenea har şi, în acelaşi timp, va înflăcăra şi mai mult sentimentul de har pe care îl avem, înţelegând totodată şi consecinţele groaznice pentru cei care nu au parte de acest har şi care trebuie să vină la judecată. De aceea, această a doua parte a firii divine – iubirea – va lucra în noi pentru alţii şi, cunoscând frica de Domnul, vom căuta să îi convingem pe oameni. Astfel, Pavel, având conştiinţa acestui moment solemn, avea dreptatea pe care o vedea la Judecătorul Însuşi, pentru că judecata era făcută chiar cu dreptatea Lui. Şi atunci el căuta în modul cel mai serios ca şi alţii să fie salvaţi prin lucrarea care îl adusese şi pe el la Dumnezeu, şi spre această lucrare ne îndreaptă el gândul acum (versetele 13,14). Dar această anticipare a judecăţii şi a faptului că noi vom fi manifestaţi în totul are în prezent asupra celor sfinţi un efect potrivit cu natura judecăţii. Cel credincios realizează aceasta prin credinţă; el este manifestat şi nu se teme de acest lucru. Toate căile lui Dumnezeu manifestate faţă de el în trecut îi vor fi puse înainte atunci când va fi în glorie, dar el este chiar acum descoperit înaintea lui Dumnezeu şi conştiinţa lui este în prezent exersată în lumină. Astfel, gândul la scaunul de judecată are o putere sfinţitoare.

Trei principii aparent contradictorii sunt puse împreună pentru a oferi caracterul complet al slujirii creştine

Remarcaţi ce motive şi principii importante găsim aici: principii aparent contradictorii, dar care, pentru un suflet ce umblă în lumină, în loc să se contrazică şi să se anuleze unul pe celălalt, se reunesc pentru a da caracterul deplin al slujirii creştine şi al slujitorului creştin.

În primul rând este gloria, însoţită de o asemenea putere de viaţă, încât cel care o realizează nu doreşte moartea, pentru că vede puterea de viaţă în Hristos, putere ce poate absorbi tot ceea ce este muritor în el; şi o vede cu certitudinea deţinerii ei în prezent. Creştinul este atât de conştient că are această viaţă, pentru că Dumnezeu l‑a făcut pentru aceasta şi pentru că i‑a dat arvuna Duhului Sfânt, încât moartea, dacă vine, nu este altceva pentru el decât o fericită absenţă din trup pentru a fi în prezenţa Domnului.

Gândul că va fi înălţat la Hristos îl face pe credincios să aibă dorinţa de a‑I fi plăcut şi Îl prezintă pe Hristos – ceea ce constituie cel de‑al doilea motiv sau principiu al slujirii – ca Judecător, ca Cel care va răsplăti fiecăruia după ceea ce a făcut. Aici, gândul solemn la teama pe care trebuie s‑o avem de o asemenea judecată pune stăpânire pe inima apostolului. Ce diferenţă între acest gând şi „clădirea de la Dumnezeu“, pe care apostolul o aştepta ca pe o certitudine! Acest gând nu îi producea panică deloc, ci, cu sentimentul solemn al realităţii acestei judecăţi, el căuta să îi convingă pe alţii.

Aici este introdus al treilea principiu, anume iubirea lui Hristos faţă de cei pe care Pavel căuta să îi convingă, iubire care se arată în moartea Lui, acest lucru fiind mărturia că toţi eram deja morţi şi pierduţi.

Astfel, în acest pasaj găsim gloria şi certitudinea că ne vom bucura de ea, dar şi moartea, care este un mijloc prin care credinciosul poate ajunge să fie prezent la Domnul; apoi este scaunul de judecată al lui Hristos, unde trebuie să se înfăţişeze fiecare; şi, în final, iubirea lui Hristos manifestată prin moartea Lui, când toţi eram morţi.

Cum să împaci şi să coordonezi în inimă aceste principii? Apostolul era arătat înaintea lui Dumnezeu şi, de aceea, gândul că va trebui să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos nu avea asupra lui alt efect decât acela de a‑l sfinţi şi de a‑i produce sentimentul solemnităţii acelui eveniment, pentru că el personal nu avea să fie judecat. Dar acesta era pentru el un motiv serios pentru a le predica altora, potrivit cu iubirea lui Hristos, arătată prin moartea Lui. Ideea că va trebui să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată nu şubrezea cu nimic siguranţa pe care o avea cu privire la gloria viitoare[111]. Sufletul lui, aflat deplin în lumina lui Dumnezeu, reflecta ceea ce era în acea lumină, anume gloria lui Hristos ca Om înălţat la cer. Iar lucrarea iubirii lui Hristos era întărită în el prin chiar gândul la scaunul de judecată, la care toţi oamenii trebuie să se prezinte.

O conştiinţă curată

Ce minunată combinaţie de motive găsim în acest pasaj pentru a forma o slujbă care era caracterizată de prezentarea tuturor aspectelor în care Se descoperă Dumnezeu şi prin care El lucrează asupra inimii şi conştiinţei omului! Pentru că toate aceste lucruri îşi capătă forţa împreună doar într‑o conştiinţă curată! În cazul în care conştiinţa nu ar fi curată, atunci scaunul de judecată ar umbri gloria, cel puţin în ce priveşte partea mea la ea, şi ar slăbi sentimentul dragostei lui Hristos în sufletul meu. Într‑un astfel de caz, omul ar fi preocupat cu el însuşi, şi aşa ar trebui să fie, căci este necesar să se judece pe sine. Dar, atunci când conştiinţa omului este curată înaintea lui Dumnezeu, el vede scaunul de judecată ca neavând nimic împotriva lui ca persoană şi aceasta, în consecinţă, are un efect moral deplin, fiind un motiv în plus pentru o umblare în integritate şi dând o energie solemnă chemării pe care iubirea lui Isus îl împinge pe slujitor să o adreseze oamenilor.

Rezultatul morţii şi învierii lui Hristos; creaţia cea nouă

În ceea ce priveşte măsura în care relaţiile noastre cu Dumnezeu au efect în slujba pe care trebuie să o facem faţă de alţii, apostolul mai adaugă un aspect care caracteriza umblarea lui, aspect care era, de asemenea, un rezultat al morţii şi al învierii lui Hristos: el trăia într‑o sferă cu totul nouă, într‑o nouă creaţie, şi lăsase în urmă, ca într‑o altă lume, tot ceea ce ţinea de existenţa naturală, în carne, pe pământ. Adevărul că Hristos murise pentru toţi demonstrează că toţi erau morţi şi că El a murit pentru ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Acela care a murit pentru ei şi care a înviat (versetele 14,15). Ei sunt în relaţie cu această sferă în care Hristos a intrat după ce a înviat, iar moartea este sentinţa peste vechea stare de lucruri. Dacă ei trăiesc, atunci trăiesc într‑o sferă nouă, într‑o nouă creaţie, al cărei Cap este Hristos. În ceea ce priveşte relaţia cu lumea, Hristos este mort. Lumea ar fi trebuit să‑L cunoască în calitate de Mesia în viaţa Lui de pe pământ şi în legătură cu promisiunile făcute oamenilor care trăiau în carne pe pământ, dar apostolul nu‑L mai cunoaşte în acest fel. Hristos, în ceea ce priveşte caracterul Lui de Mesia, a murit, iar acum, fiind înviat, El are un caracter nou şi ceresc.

În consecinţă, dacă cineva este în Hristos, el aparţine noii creaţii şi nu mai aparţine deloc celei vechi; lucrurile vechi au trecut. Toate lucrurile sunt făcute noi (versetele 16,17). Sistemul căruia îi aparţinem nu este rodul firii omeneşti şi al păcatului, cum este tot ceea ce se găseşte pe pământ în carne. În această nouă creaţie, văzută deja ca un sistem care, din punct de vedere moral, există înaintea lui Dumnezeu, toate lucrurile sunt de la Dumnezeu. Tot ce face parte din creaţia nouă este de la Dumnezeu, de la Cel care ne‑a împăcat cu Sine prin Isus Hristos. Noi trăim într‑o nouă ordine de lucruri, într‑o creaţie nouă, care este în întregime de la Dumnezeu şi ne bucurăm de aceasta pentru că suntem făpturi noi în Hristos. Şi tot ceea ce este în această lume nouă este de la El şi corespunde firii celei noi. De asemenea, Dumnezeu îi încredinţase apostolului o slujbă a împăcării, potrivit cu ordinea de lucruri în care Pavel însuşi fusese introdus. Fiind împăcat şi având cunoştinţă despre acest lucru, prin descoperirea pe care i‑o făcuse Dumnezeu, Pavel vestea împăcarea de al cărei efect se bucura el însuşi.

Dumnezeu era în Hristos; Hristos făcut păcat de către Dumnezeu, pentru ca noi să devenim dreptatea Lui

Toate acestea decurgeau dintr‑un adevăr de o imensitate profundă, acela că Dumnezeu era în Hristos. Dar, pentru ca şi alţii să fie părtaşi cu El şi pentru ca apostolul să fie slujitor al împăcării, a trebuit ca Hristos să fie făcut păcat pentru noi. Unul dintre aceste două adevăruri prezintă caracterul sub care Dumnezeu S‑a apropiat de noi, iar celălalt, eficacitatea lucrării făcute pentru credincios.

Primul adevăr prezentat aici cu privire la slujba apostolului, care constituie subiectul acestor capitole, este că Dumnezeu era în Hristos atunci când El era pe pământ. Şi aceasta nu era pentru judecată, ci Dumnezeu, din iubire, coborâse în lumea care se depărtase de El. Acesta era Hristos; Dumnezeu era în El. De acest adevăr important şi esenţial se leagă trei lucruri. Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neimputându‑le păcatele şi încredinţându‑i apostolului cuvântul împăcării. Ca rezultat al acestei a treia consecinţe a întrupării lui Hristos, apostolul era un ambasador al lui Hristos, ca şi cum Dumnezeu îndemna prin intermediul lui, Pavel rugându‑i pe oameni, în Numele lui Hristos, să se împace cu Dumnezeu. Acest caracter de ambasador al apostolului presupune absenţa lui Hristos, ambasadorul fiind acela care vorbeşte în Numele Lui. Mesajul se întemeiază pe alt adevăr foarte important, anume că, pe Acela care nu a cunoscut păcat, Dumnezeu L‑a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El (versetele 21). Acesta era adevăratul mijloc de a ne împăca pe deplin cu Dumnezeu, potrivit cu perfecţiunea Lui descoperită complet. Dumnezeu ne‑a iubit în starea în care eram şi L‑a dat pe Fiul Său, care era fără pată şi în care nu era nici urmă de înclinaţie spre păcat sau principiu păcătos, şi L‑a făcut (pentru că Fiul S‑a oferit să împlinească voia lui Dumnezeu) păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim în El – Cel care, în acea stare, L‑a glorificat în mod perfect – expresia dreptăţii divine înaintea puterilor cereşti pentru toată eternitatea, pentru ca să facă din noi plăcerea Lui în ceea ce priveşte dreptatea, ca „să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El“. Omul nu este drept înaintea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu i‑a făcut pe sfinţi să fie, în Isus, dreptatea Lui. În noi, această dreptate divină este pe deplin dovedită, bineînţeles că întâi în Hristos, care este aşezat la dreapta Lui, apoi în noi, care suntem în El. Ce adevăr minunat, care produce laudă în fiinţa noastră atunci când Îl privim pe Isus, un adevăr înaintea căruia inima tace şi se pleacă în adorare, umplută de uimire faţă de aceste minuni ale harului[112].

Capitolul 6

Pavel confirmat ca martor al lui Dumnezeu; puterea lui Dumnezeu într‑un vas al slăbiciunii

Pavel spusese că Dumnezeu îndemna prin el, iar în acest capitol vedem afecţiunea apostolului, care, prin Duhul, urmărea această lucrare divină, rugându‑i pe corinteni ca să nu facă zadarnic acest har care le fusese adus, pentru că „acum este timpul potrivit, … acum este ziua mântuirii“[113]. După ce le‑a vorbit de marile principii şi de originea slujbei sale, apostolul le aminteşte corintenilor de modul în care şi‑a împlinit această slujbă în împrejurările deosebite prin care trecuse. Aspectul cel mai important al slujbei lui este acela că el era slujitorul lui Dumnezeu, reprezentându‑L pe Dumnezeu prin acea slujbă. Pentru aceasta erau necesare două lucruri: în primul rând ca Pavel să fie fără vină în toate lucrurile, apoi ca el să susţină acest caracter al slujbei pentru Dumnezeu şi ca să‑şi exercite slujba în condiţiile în care era întâmpinat cu împotrivire, în toate împrejurările prin care trebuia să treacă din cauza vrăjmăşiei omului şi a vicleniilor lui Satan. Peste tot şi în toate privinţele, prin purtarea lui, apostolul îndepărta orice ocazie reală ca să fie învinuit de ceva, pentru ca nimeni să nu poată acuza în vreun fel slujba lui. El se dovedea în toate ca fiind un slujitor al lui Dumnezeu, reprezentându‑L cu demnitate pe Acela în Numele Căruia le vorbea oamenilor; şi făcea aceasta fiind persecutat de păcătoşi, având o răbdare care arăta o puternică energie interioară şi un sentiment adânc de obligaţie faţă de Dumnezeu şi de dependenţă de El, lucruri pe care numai realizarea prezenţei lui Dumnezeu şi a datoriei faţă de El le poate susţine. Conştienţa poziţiei lui se păstra la apostol în toate împrejurările prin care trecea, făcându‑l chiar să le domine. El se arăta slujitor al lui Dumnezeu în toate lucrurile care îl puneau la încercare în această privinţă: în curăţie, în bunătate şi în dragoste; ca vas al puterii; hulit sau aprobat de oameni; necunoscut de lume sau cunoscut şi ocupând o poziţie importantă; în exterior călcat în picioare de oameni şi pedepsit, dar având bucurie şi biruinţă lăuntrică; fiind sărac, dar îmbogăţindu‑i pe alţii; neavând nimic şi stăpânind toate. Aici se încheie descrierea pe care ne‑o face apostolul cu privire la sursele şi la caracterul slujbei care triumfa asupra împrejurărilor şi în care se desfăşura puterea lui Dumnezeu într‑un vas al slăbiciunii, a cărui parte, în cel mai fericit caz, era moartea.

Corintenii sunt îndemnaţi să‑şi menţină locul dat de Dumnezeu în noua creaţie

Restabilirea corintenilor într‑o stare morală potrivită cu evanghelia, asociată cu împrejurările prin care trecea apostolul, i‑a permis acestuia să‑şi deschidă inima înaintea lor. Preocupat până aici de Hristos cel glorificat, care, după ce a făcut răscumpărarea, l‑a trimis ca mesager al unui har căruia răscumpărarea i‑a dat curs liber, după ce a vorbit cu inima deschisă despre toate cele cu privire la slujba lui, Pavel revine cu afecţiune la preaiubiţii lui corinteni pentru a le arăta că faţă de ei îşi deschidea el astfel inima: „Gura noastră este deschisă către voi, corintenilor, inima noastră este largă. Voi nu sunteţi strâmtoraţi în noi, ci sunteţi strâmtoraţi înăuntrul vostru“ (versetele 11,12). În schimbul afecţiunii care se revărsa din inima lui Pavel către ei, el nu cerea nimic altceva decât lărgirea inimilor lor.

El le vorbea ca propriilor lui copii, folosindu‑se însă de această relaţie tandră de părinte pentru a‑i îndemna pe corinteni să rămână în acea poziţie în care i‑a aşezat Dumnezeu. „Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi“ (versetul 14). După ce le‑a captat afecţiunea, bucurându‑se profund înaintea lui Dumnezeu de harul care‑i făcuse să aibă sentimente potrivite, inima apostolului este liberă să se lase purtată, ca şi cum el şi‑ar fi ieşit din minţi, de bucuria dată de Hristos cel glorificat; dar, cu o minte sobră atunci când era vorba de scumpii lui copii ai credinţei[114], el caută să‑i desprindă de tot ceea ce ţinea de carne sau care implica o relaţie prin care să fie recunoscută carnea ca având autoritate în viaţa creştinului. El caută să‑i despartă de tot ceea ce neagă poziţia omului care îşi are viaţa şi interesele în creaţia cea nouă, în care Hristos cel glorificat este Capul. Un înger Îi poate sluji lui Dumnezeu în această lume chiar şi în cele mai neînsemnate lucruri, numai ca acea slujire să fie după voia lui Dumnezeu. Dar dacă, prin asocierea cu interesele lumii, ca făcând parte din ea, prin alianţa cu cei care sunt conduşi de motivele care îi influenţează pe oamenii acestei lumi, el ar ajunge să aibă aceeaşi purtare ca lumea, să lucreze împreună cu ea, conform principiilor caracteristice ei, ar însemna ca îngerul, făptură cerească, să‑şi piardă poziţia şi caracterul ceresc. Creştinul care este părtaş gloriei lui Hristos, care are altă lume, altă viaţă şi alte asocieri, acelea în care Hristos a intrat, nu trebuie şi nici nu poate, în calitate de creştin, să se înjuge împreună cu cei care sunt animaţi numai de motivele lumii acesteia pentru a trage la carul vieţii pe un drum comun cu ei.

Separarea de cei lumeşti pentru a intra într‑o relaţie de fii şi fiice cu Dumnezeu

Ce comuniune poate să existe între Hristos şi Belial, între lumină şi întuneric, între credinţă şi necredinţă? Şi ce înţelegere poate fi între templul lui Dumnezeu şi idoli? Creştinii sunt templul Dumnezeului cel viu, care locuieşte şi umblă în mijlocul lor. El este Dumnezeu pentru ei, iar ei sunt poporul Lui. În consecinţă, ei trebuie să rupă orice asociere cu cei lumeşti şi să se despartă de ei. În calitate de creştini, ei trebuie să fie separaţi, pentru că ei sunt templul lui Dumnezeu şi Dumnezeu locuieşte în mijlocul lor, umblă prin mijlocul lor şi este Dumnezeul lor. Ei trebuie deci să iasă din mijlocul lumii şi să rămână separaţi de lume, iar Dumnezeu îi va recunoaşte şi va fi cu ei în relaţia de Tată cu fiii Lui iubiţi.

Iată deci relaţia deosebită în care suntem cu Dumnezeu! Celelalte relaţii, în care mai înainte Dumnezeu S‑a descoperit omului, sunt numite aici: lui Avraam, Dumnezeu i S‑a descoperit ca fiind Cel Atotputernic; lui Israel, ca Yahve sau Domnul; iar aici, Domnul cel Atotputernic declară că va fi „Tată“ pentru ai Săi, pentru fiii şi fiicele Lui. Noi ieşim din mijlocul celor lumeşti, pentru că exact despre aceasta este vorba (nu că am ieşi din lume în sens fizic, ci ieşim din mijlocul celor lumeşti în timp ce suntem în lume), pentru a fi cu Dumnezeul Atotputernic în relaţia de fii şi fiice. Această relaţie nu poate fi trăită practic fără a ieşi din mijlocul lumii. Dumnezeu nu doreşte ca oameni lumeşti să fie în relaţie cu El ca fii şi fiice; aceia nu au intrat în această poziţie faţă de El şi Dumnezeu nu doreşte să‑i recunoască în poziţia de fii şi fiice pe aceia care continuă să se identifice cu lumea, pentru că lumea L‑a respins pe Fiul Său, iar prietenia cu lumea este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, ceea ce face ca acela care este prieten cu lumea să fie vrăjmaş al lui Dumnezeu. A fi lumesc înseamnă să tăgăduieşti starea de copil al lui Dumnezeu în sens practic. În consecinţă, Dumnezeu le spune: „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi … şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice“ (versetul 17). Trebuie să remarcaţi că nu este vorba de a ieşi din lume, ci, aflându‑ne în lume, trebuie să ieşim din mijlocul celor lumeşti, pentru a intra în relaţia de fii şi fiice, pentru ca Dumnezeu să ne recunoască în această relaţie[115].

Capitolul 7

Consecinţele legitime ale promisiunilor lui Dumnezeu; sfinţenia în umblare şi curăţia în gândire

Apostolul nu se limitează însă numai la aspectul despărţirii de lume pentru a fi în poziţia de fii şi fiice, ci el prezintă şi consecinţele legitime ale acestor promisiuni. Fiind fii şi fiice ai Domnului, Dumnezeului celui Atotputernic, se cuvine să fim caracterizaţi de sfinţenie. Nu numai că trebuie să ne separăm de lume, ci, fiind în relaţie cu Dumnezeu, trebuie să ne curăţim de orice întinare a cărnii şi a duhului, să avem o sfinţenie în umblarea noastră exterioară şi, ceea ce este şi mai important în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, să avem gânduri curate. Pentru că, chiar dacă oamenii nu văd aceste gânduri, lucrarea Duhului Sfânt în inimă este împiedicată şi nu se produce lărgirea inimii în comuniunea cu Dumnezeu. Într‑un astfel de caz, cel mult simţim prezenţa lui Dumnezeu şi realizăm relaţia noastră cu El; cunoaştem harul, dar nu creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu, în acea cunoaştere pe care o dobândim treptat doar în comuniune.

Descoperirea inimii apostolului

Apostolul revine acum la relaţiile lui cu corintenii, relaţii constituite prin cuvântul slujirii lui. După ce a prezentat pe larg ce este slujba lui, el caută să împiedice ruperea legăturilor formate între el şi corinteni prin această slujire în puterea Duhului Sfânt.

„Primiţi‑ne: n‑am nedreptăţit pe nimeni“ (versetul 2), spune el. El nu doreşte să rănească sentimentele celor care tocmai fuseseră restabiliţi şi care reveniseră la vechile lor afecţiuni faţă de el şi, astfel, la adevărata lor relaţie cu Dumnezeu. „Nu vorbesc spre condamnare, pentru că am spus deja că sunteţi în inimile noastre spre a muri şi a trăi împreună. Mare este îndrăzneala mea faţă de voi, mare lauda mea cu voi; sunt umplut de mângâiere, sunt copleşit de bucurie, cu tot necazul nostru“ (versetele 3,4). Apostolul nu prezintă acum principiile slujirii, ci descoperă inima slujitorului, tot ce simţise el cu privire la starea corintenilor. Ne amintim că, după ce a plecat din Troa, pentru că nu îl întâlnise pe Tit, care ar fi trebuit să‑i aducă răspunsul la prima lui epistolă adresată corintenilor, el a mers în Macedonia, fără a trece pe la Corint. Dar nici acolo n‑a avut odihnă în trupul lui, ci a fost tulburat în toate felurile: în afară lupte, înăuntru temeri. Atunci Dumnezeu, Cel care îi mângâie pe cei care sunt în necaz, l‑a mângâiat prin venirea lui Tit, pe care îl aşteptase cu atâta nelinişte, şi nu numai prin venirea lui, ci şi prin veştile bune pe care el le‑a adus de la Corint. Bucuria aceasta a risipit atunci tot necazul apostolului, pentru că îi avea pe corinteni în inima lui, fie pentru a muri, fie pentru a trăi împreună cu ei. El a văzut roadele morale ale lucrării Duhului în credincioşii de la Corint: dorinţa lor, lacrimile lor, afecţiunea lor pentru el, şi inima sa a revenit la ei cu dragoste pentru a le vindeca rănile pe care le produsese în inimile lor epistola precedentă, chiar dacă acele răni fuseseră necesare.

Nu este nimic mai mişcător decât conflictul din inima lui Pavel între nevoia pe care o simţise de a le scrie corintenilor cu severitate şi cu un fel de autoritate rece – aceasta din cauza stării lor de mai înainte – şi afecţiunea lui pentru ei, care, odată ce s‑a produs efectul scrierii anterioare, aproape că îi dicta să‑şi ceară scuze pentru durerea pe care le‑o cauzase. „Şi dacă v‑am întristat prin epistolă, nu‑mi pare rău, chiar dacă mi‑a părut rău“ (versetul 8), pentru că el a văzut că scrisoarea îi întristase, deşi numai pentru un timp. Dar acum se bucura nu pentru că ei fuseseră întristaţi, ci pentru că acea întristare îi condusese la pocăinţă. Câtă purtare de grijă! Şi ce inimă care căuta binele sfinţilor! Dacă corintenii erau plini de zel pentru el, apostolul le dăduse în mod sigur motivul să fie aşa. Pavel nu a avut odihnă până nu a primit veşti despre ei; nici uşa deschisă pentru evanghelie, nici necazul nu i‑au putut risipi neliniştea. Poate că regretase că le‑a scris corintenilor, de teama ca nu cumva ei să se fi îndepărtat de inima lui; şi chiar acum, când scria a doua epistolă, suferea la gândul că îi întristase, dar se bucura nu pentru că îi întristase, ci pentru că întristarea lor după voia lui Dumnezeu lucrase în ei pocăinţă.

Cele două epistole ale lui Pavel; diferenţa dintre Pavel ca persoană şi Pavel ca scriitor inspirat

El le‑a scris o epistolă cu energia Duhului Sfânt. Lăsat la latitudinea afecţiunilor inimii sale, îl vedem pe apostol, în această privinţă, situându‑se sub nivelul energiei de inspiraţie divină, care îi dictase cea dintâi epistolă, epistolă pe care cei spirituali trebuia să o recunoască drept poruncă a Domnului. Inima lui tremura la gândul consecinţelor epistolei, atunci când nu primise nicio veste de la ei.

Este extrem de interesant să observăm diferenţa dintre individualitatea apostolului şi inspiraţia divină. În prima epistolă adresată corintenilor am remarcat diferenţa dintre ceea ce spune Pavel ca rezultat al experienţei lui şi poruncile pe care Domnul le transmitea prin el. Aici însă vedem deosebiri chiar la nivelul experienţei. Pavel a uitat pentru un moment caracterul epistolei lui şi, plin de afecţiune, arată teama de a nu‑i fi pierdut pe corinteni tocmai prin efortul pe care îl făcuse pentru a‑i recâştiga. Chiar forma expresiei folosite de apostol arată că a avut acest sentiment numai pentru un moment, dar însuşi faptul că a avut un asemenea sentiment arată clar că există o deosebire între Pavel ca persoană şi Pavel ca scriitor inspirat.

Nobleţea de inimă a lui Pavel atunci când vorbeşte despre afecţiunile sale puternice

Acum apostolul este satisfăcut. Expresia interesului său profund pentru corinteni face parte din slujba lui, fiind o îndrumare importantă pentru noi, care ne arată cum trebuie să se angajeze inima în exercitarea slujbei. Vedem ce flexibilitate are această mare energie a dragostei pentru a câştiga şi a face să se plece inimile celorlalţi, prin expresia potrivită a ceea ce se petrece în inima noastră. Dacă inima este plină de afecţiune, această exprimare nu poate lipsi atunci când există condiţiile ca ea să fie justă şi normală, pentru că o afecţiune profundă are plăcere să se facă cunoscută obiectului ei, pe cât posibil potrivit cu realitatea afecţiunii respective. Există o întristare care nu face altceva decât să macine inima, dar întristarea după voia lui Dumnezeu aşază inima pe calea pocăinţei[116].

Roadele întristării după voia lui Dumnezeu

Pavel prezintă deci roadele acestei întristări după voia lui Dumnezeu, arătând ce zel produce ea împotriva păcatului şi cum face ca inima, din dorinţa de sfinţenie, să respingă orice asociere cu păcatul. Odată ce ei erau separaţi de păcat sub aspect moral, apostolul îi separă de asemenea pe cei care nu erau vinovaţi de cei care erau vinovaţi, nedorind ca unii să fie confundaţi cu ceilalţi. Din punct de vedere moral, ei au fost confundaţi atunci când umblau cu toată libertatea împreună cu cei care trăiau în păcat, dar, înlăturând păcatul, ei nu mai erau asociaţi cu răul, iar apostolul arată că tocmai pentru binele lor şi pentru că se ocupa de ei cu tot devotamentul le scrisese prima epistolă, pentru a le dovedi modul în care, plin de dragoste, era preocupat de ei şi pentru a pune la încercare dragostea lor pentru el înaintea lui Dumnezeu. Oricât de triste ar fi fost aspectele din umblarea corintenilor, Pavel îl asigurase pe Tit, pe care l‑a încurajat să meargă la Corint, că acolo avea să găsească inimi care să răspundă acestei chemări a afecţiunii apostolice. El nu a fost dezamăgit în încrederea lui şi, la fel cum vestise adevărul în mijlocul lor, ceea ce îi spusese lui Tit despre ei se dovedise adevărat, chiar afecţiunea lui Tit fiind trezită la vederea acelor roade ale harului în corinteni.

Capitolele 8 şi 9

Îndemnul de a‑i ajuta pe cei săraci din Israel; strângerea de ajutoare

În capitolul 8, apostolul, aflat în drum spre Iudeea, îi îndeamnă pe corinteni să pregătească ajutoare pentru săracii din Israel, trimiţându‑l pe Tit la Corint, pentru ca toate să fie gata ca roade aduse de bunăvoie. În călătoria lui, el vorbise despre această bunăvoinţă care exista la creştinii din Corint în aşa fel încât şi alţii fuseseră stimulaţi să dea, iar acum, contând pe bunăvoinţa corintenilor şi ştiind că ei începuseră lucrarea cu un an înainte, dorea să elimine orice risc ca faptele să dezmintă ceea ce spusese despre ei. Totuşi, el nu dorea să‑i împovăreze peste măsură pe corinteni, pentru ca cei din Iudeea să fie cât mai uşuraţi, ci dorea ca aceia care erau bogaţi să vină în întâmpinarea nevoilor fraţilor săraci, pentru ca nimeni să nu fie în nevoie. Dacă există bunăvoinţă, atunci fiecare este primit potrivit cu ceea ce a putut face. Dumnezeu are plăcere să dăm cu bucurie, iar fiecare va secera potrivit cu ceea ce a semănat. Apoi apostolul le‑a spus că Tit, ca rezultat fericit al vizitei sale la Corint şi al faptului că se ataşase de corinteni, era dispus să meargă din nou la ei pentru a culege acel rod al binecuvântării lor. Împreună cu el urmau să meargă şi mesagerii altor adunări, însărcinaţi cu colectele făcute de ele în acelaşi scop. Era vorba de un frate cunoscut de toate adunările şi de un altul care arătase multă râvnă şi care era încurajat de încrederea pe care Pavel o avea în corinteni. Apostolul nu dorea să se ocupe el de banii strânşi fără a avea tovarăşi care să fie cu el în aceeaşi lucrare, eliminând astfel orice posibilitate ca să i se reproşeze ceva cu privire la acest gen de lucrări şi având grijă ca totul să fie cinstit înaintea oamenilor ca şi înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, el nu spunea acestea ca o poruncă, ci avea în vedere zelul arătat de alte adunări şi dorea să fie demonstrată sinceritatea dragostei corintenilor.

Trebuie să ne amintim că tocmai această colectă a constituit ocazia arestării lui Pavel în Ierusalim, a evenimentelor prin care s‑a pus capăt lucrării lui, fiind oprit din drumul spre Spania şi, probabil, şi spre alte locuri. Pe de altă parte, aceste evenimente i‑au dat posibilitatea să scrie epistolele către Efeseni, Filipeni, Coloseni şi Filimon şi, probabil, pe cea către Evrei. Cât de puţin ştim ce sens au împrejurările prin care trecem şi căile pe care ne angajăm! Şi ferice de noi că suntem conduşi de Cel care cunoaşte sfârşitul chiar de la început şi care face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor care Îl iubesc!

Efectele fericite şi diverse ale dragostei practice

După ce îi îndeamnă ca fiecare să dea potrivit cu posibilităţile lui, apostolul le spune corintenilor despre bogăţiile bunătăţii lui Dumnezeu, care le putea da din belşug toate lucrurile, astfel încât ei să sporească în lucrări bune, fiind îmbogăţiţi în ceea ce priveşte dărnicia, pentru ca să producă în alţii mulţumiri către Dumnezeu, prin intermediul slujbei apostolului. Pentru că, adaugă el, efectul milosteniei practice exercitate în Numele lui Hristos nu numai că va răspunde nevoilor sfinţilor, prin administrarea de către el a colectei făcute la Corint, ci va avea ca rod mulţumiri aduse lui Dumnezeu, de vreme ce aceia care se bucură de acele daruri Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru că binefăcătorii lor mărturisiseră Numele lui Hristos şi arătaseră această dărnicie faţă de ei şi faţă de toţi. Acest gând îi stimula să se roage cu afecţiune arzătoare, văzând harul lui Dumnezeu manifestat în cei care răspunseseră la nevoile lor. Astfel, legăturile dragostei eterne erau întărite din ambele părţi, iar Dumnezeu era glorificat. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, spunea apostolul, pentru darul Lui de nespus! Pentru că, oricare ar fi roadele harului, avem dovada şi puterea acestui har în ceea ce ne‑a dăruit Dumnezeu. Cu aceasta se încheie subiectul propriu‑zis al epistolei.

Capitolul 10

Legătura lui Pavel cu corintenii; autoritatea apostolatului său; principiul potrivit căruia lucra el

Apostolul revine la preocuparea lui, adică la relaţiile lui cu corintenii şi la autenticitatea apostolatului său, care era pusă în discuţie de cei care căutau să‑i seducă pe corinteni şi să arunce dispreţul asupra lui Pavel. Cei care îl atacau spuneau că el era slab atunci când era prezent, iar cuvântul lui era de dispreţuit, arătând mare îndrăzneală doar atunci când era absent; epistolele lui, spuneau ei, erau solemne şi cu putere, dar prezenţa lui personală era slabă. „Vă îndemn dar, prin blândeţea şi bunătatea lui Hristos“, spunea apostolul, arătând prin aceasta adevăratul caracter al blândeţii şi al smereniei lui atunci când era în mijlocul lor, „să nu mă forţaţi să arăt îndrăzneală în mijlocul vostru, cum înţeleg să fac faţă de unii care gândesc că eu umblu în carne“ (versetele 1‑3). Războiul pe care îl purta împotriva răului era dus cu armele spirituale cu care dobora orice se împotrivea cunoaşterii lui Dumnezeu. Iată principiul conform căruia lucra el: întâi căuta să‑i aducă la ascultare pe toţi cei care auzeau Cuvântul lui Dumnezeu, apoi arăta severitate faţă de orice neascultare, atunci când cei care ascultau erau puşi în rânduială, iar ascultarea lor era deplină. Ce principiu scump! Puterea şi îndrumarea Duhului lucrează din plin şi cu toată răbdarea pentru a aduce o ordine şi o umblare demne de Dumnezeu, mergând până la capăt în ceea ce priveşte mustrarea harului, până când toţi cei care doresc să asculte de bunăvoie de Dumnezeu vor fi aduşi într‑o stare potrivită; de asemenea, Duhul lucrează astfel pentru a confirma autoritatea divină pentru judecată şi disciplină, cu greutatea pe care o avea lucrarea apostolică prin conştiinţa şi acţiunea comună a acelora care fuseseră aduşi înapoi la ascultare.

Remarcaţi că Pavel se foloseşte de autoritatea lui personală ca apostol, dar o foloseşte cu răbdare (pentru că el avea această autoritate pentru zidire şi nu pentru dărâmare), cu scopul de a‑i aduce înapoi la ascultare şi la îndreptare pe toţi cei care doreau să asculte şi, păstrând astfel unitatea creştină în sfinţenie, îmbracă autoritatea apostolică cu puterea conştiinţei universale a adunării conduse de Duhul Sfânt, atât timp cât exista o conştiinţă care lucra.

Apoi el declară că, atunci când va fi prezent, va fi întocmai cum s‑a arătat în epistolele lui şi pune purtarea sa în contrast cu a acelora care trăgeau foloase din lucrările lui, seducând şi ridicând împotriva lui pe unii care deveniseră deja creştini. Apostolul mergea acolo unde Hristos nu era cunoscut încă, pentru a aduce sufletele la cunoştinţa unui Mântuitor despre care nu ştiau nimic. El mai spera că, atunci când avea să‑i viziteze pe corinteni, lucrarea lui avea să se extindă în mijlocul lor prin creşterea credinţei lor, pentru ca el să meargă mai departe şi să evanghelizeze locuri care erau încă în întuneric. În rest, spune el, „cine se laudă să se laude în Domnul“ (versetul 17).

Capitolul 11

Falşii învăţători puşi în contrast cu devotamentul manifestat în viaţa apostolului

În acest capitol, apostolul, gelos cu o gelozie sfântă pentru iubiţii săi corinteni, merge mai departe cu argumentele lui cu privire la falşii învăţători. El le cere credincioşilor de la Corint să‑l suporte un pic să vorbească despre sine însuşi cum ar vorbi un nebun. El îi logodise cu Hristos ca pe o fecioară curată şi se temea ca duhurile lor să nu fie corupte şi ei să fie întorşi de la simplitate în ceea ce‑L priveşte pe Hristos. Ce bine îi suportau ei pe acei învăţători falşi, care le aduceau un alt Isus, sau un alt duh, sau o altă evanghelie! Dar, cu siguranţă, apostolul nu era cu nimic inferior altora în ceea ce priveşte învăţătura lui, chiar dacă era să fie comparat cu cei mai „aleşi“ apostoli. Îi nedreptăţise el cumva pe corinteni, neprimind nimic din mâinile lor (aşa cum noii învăţători se lăudau că făceau) şi primind bani de la alte adunări, ca să nu le fie lor povară? Nimeni nu‑i putea lua această laudă în ţinuturile Ahaiei. Sau refuzase să primească ceva din mâinile lor pentru că nu îi iubea? Nu, ci Pavel lucrase aşa tocmai pentru ca falşii învăţători să nu se prevaleze faţă de corinteni de faptul că ar lucra gratuit în mijlocul lor, în timp ce apostolul ar fi primit bani de la ei. El a dorit să le ia falşilor apostoli posibilitatea de a ridica această pretenţie. După cum Satan se transformă în înger de lumină, aşa şi instrumentele lui se prefac în slujitori ai dreptăţii. Pavel le cere încă o dată să‑l suporte să vorbească aşa cum ar vorbi un nebun. Dacă acei slujitori ai lui Satan căutau să fie acreditaţi ca iudei, care aveau vechea religie de la Dumnezeu, cea consacrată prin vechime şi tradiţii, şi el putea face la fel, fiind evreu din evrei, având toate titlurile de glorie cu care se lăudau ei. Iar dacă pomenea despre slujirea creştină, vorbind tot ca un nebun (versetul 23), prin comparaţie se vedea clar unde era adevăratul devotament.

Aici Dumnezeu a îngăduit ca această invadare a lucrării apostolului de nişte învăţători iudaizanţi, care se pretindeau creştini, să fie o ocazie prin care să ajungem să cunoaştem lucrările neobosite ale apostolului, în împrejurări despre care nu avem nicio relatare în altă parte. În cartea Faptele Apostolilor, Dumnezeu ne‑a prezentat istoria întemeierii Adunării şi principiile care stau la baza ei, ca şi fazele prin care a trecut ea la ieşirea din iudaism. Apostolul va avea răsplata lui în Împărăţia gloriei, chiar dacă n‑ar fi vorbit oamenilor despre lucrările lui, dar, cu toate acestea, este de folos pentru credinţa noastră să cunoaştem ceva despre devotamentul creştin manifestat în viaţa lui. Nebunia corintenilor a fost un mijloc pentru a ni se descoperi puţin din acest devotament.

Necazuri şi pericole în afară, temeri necontenite înăuntru, un curaj care nu ceda în faţa niciunui pericol, o iubire mereu fierbinte pentru sărmanii păcătoşi şi pentru Adunare – aceste câteva rânduri ne schiţează un tablou al unui devotament atât de total, încât poate mişca şi cea mai rece inimă, făcându‑ne să simţim cât de egoişti suntem noi şi să ne plecăm genunchii înaintea Celui care era sursa vie a devotamentului binecuvântatului apostol, a Cărui glorie a inspirat acel devotament.

Totuşi, obligat să vorbească despre sine, apostolul nu doreşte să se laude decât cu slăbiciunile lui, aceasta fiind ceva în afara sferei lucrării lui obişnuite. Viaţa lui din trecut i se derulează înaintea ochilor şi o expune corintenilor, căci fusese forţat de ei să se gândească la lucrurile pe care le lăsase în urmă; şi, după ce a încheiat istorisirea declarând că nu se glorifica decât în slăbiciunile lui, îşi aminteşte de o împrejurare pe care o uitase. Nimic mai natural şi mai simplu decât aceste comunicări!

Capitolul 12

Puterea suverană a lui Dumnezeu manifestată într‑o revelaţie minunată

Trebuia el să se glorifice? El nu vede niciun folos în aceasta. Le‑a spus despre ceva cu care un om, fiind în carne, nu se poate glorifica. Aceasta era puterea suverană a lui Dumnezeu, la care omul nu are nicio contribuţie. El vorbea despre un om în Hristos. Un asemenea om fusese răpit în al treilea cer, în paradis; Pavel nu ştia dacă fusese acolo în trup sau afară din trup. Trupul nu avusese nicio contribuţie la acel eveniment. Cu un asemenea om, Pavel putea să se glorifice. El renunţase la tot ceea ce‑l înălţase pe pământ. Ceea ce îl înălţa până la cer, ceea ce constituia partea lui acolo, ceea ce era el „în Hristos“, toate acestea reprezentau gloria lui, bucuria inimii lui, acele lucruri cu care era gata să se laude. Ce fericit acest slujitor a cărui parte în Hristos este atât de preţioasă încât, gândindu‑se la ea, era mulţumit să dea uitării tot ce îl putea înălţa ca om, aşa cum spune în altă parte cu privire la speranţa lui: „ca să‑L câştig pe Hristos“ (Filipeni 3.9)! În ceea ce‑l priveşte pe om, trupul lui nu avea nicio parte în experienţa trăită în al treilea cer, dar tocmai cu un asemenea om dorea Pavel să se glorifice. Acolo unde Dumnezeu şi gloria Lui sunt totul, despărţit de trup în ceea ce priveşte conştienţa existenţei în acel trup, el a auzit lucruri pe care oamenii în trup nu le pot înţelege şi despre care nu era potrivit să vorbească un om muritor, lucruri pe care existenţa omului în trup nu le poate pătrunde. Acele lucruri au produs cea mai profundă impresie asupra apostolului şi l‑au întărit pentru lucrare, dar ele nu puteau fi nici transmise celor care sunt legaţi de condiţia omului pe pământ, nici înţelese de ei.

Răpit în al treilea cer; lecţiile învăţate din această experienţă

Multe lecţii practice se leagă de acest har minunat de care a avut parte apostolul. Spun că este un har minunat, pentru că simţim ce trebuie să fi însemnat slujirea şi modul de a privi şi de a judeca lucrurile pentru cel care îşi avea resursele într‑o asemenea poziţie. Ce misiune extraordinară era aceea a apostolului! Dar el purta această comoară într‑un vas de lut şi nimic din toată această binecuvântare nu era de natură să îndrepte carnea. Odată revenit la conştienţa existenţei lui omeneşti pe pământ, carnea apostolului ar fi dorit să profite de favoarea pe care o avusese şi să se înalţe în propriii ochi, spunând: «Nimeni altul în afară de tine, Pavele, nu a fost în al treilea cer». A fi aproape de Dumnezeu în glorie, afară din trup, nu ne face să ne îngâmfăm. Totul este Hristos şi Hristos este totul; eul este uitat. Dar faptul că am fost acolo este cu totul altceva. În prezenţa lui Dumnezeu simţim că nu suntem nimic, dar, atunci când nu mai suntem acolo, carnea poate să se prevaleze de faptul că am fost acolo. Vai, ce este omul! Însă, în harul Său, Dumnezeu veghează şi Se îngrijeşte de cele necesare atunci când slujitorul Lui este în acest pericol. Dacă ar fi fost răpit până în al patrulea cer, ca să spunem aşa, aceasta nu ar fi făcut decât să crească pericolul: carnea nu poate fi îndreptată. Prezenţa lui Dumnezeu o reduce la tăcere, dar, când nu mai este în prezenţa Lui, carnea se va lăuda că a fost acolo. Pentru a umbla în siguranţă, carnea trebuie să fie ţinută în frâu, credinciosul fiind conştient de adevărata ei natură. Noi trebuie să ne socotim morţi, dar carnea are deseori nevoie să fie ţinută în frâu, pentru ca inima să nu se depărteze de Dumnezeu din cauza ei, ca să nu fie o piedică în umblarea noastră şi să nu ne strice mărturia. Pavel a primit un ţepuş în trup, ca să nu se înalţe din cauza multelor descoperiri pe care le primise. Din Epistola către Galateni ştim că acest ţepuş era ceva care îl făcea pe apostol de dispreţuit atunci când predica, contrabalansând astfel în mod evident acele descoperiri remarcabile.

Ţepuşul în carnea lui Pavel; Satan folosit ca instrument de către Dumnezeu

Dumnezeu a lăsat în seama lui Satan misiunea de a‑l face pe apostol să sufere astfel, aşa cum S‑a folosit de el şi pentru a‑l smeri pe Iov. Indiferent ce haruri ne sunt date, trebuie să trecem prin exerciţii obişnuite ale credinţei personale, singurele prin care inima umblă în siguranţă, atunci când carnea este ţinută în frâu şi anihilată în sens practic, astfel încât ea să nu mai fie, pentru conştiinţă, activă în noi, când dorim să fim în totul dedicaţi lui Dumnezeu, să ne gândim la El şi să gândim împreună cu El, potrivit cu măsura noastră.

Modul de a preveni căderea; calea umilinţei pentru a evita umilirea

În trei rânduri, aşa cum a cerut şi Domnul cu privire la paharul pe care a trebuit să‑l bea, apostolul a cerut să‑i fie înlăturat acel ţepuş. Dar viaţa divină este modelată în contextul dezbrăcării de omul cel vechi şi, în starea noastră de oameni imperfecţi, această lepădare se face în viaţa practică (căci, în realitatea ei, ea a avut deja loc, dacă este să privim la poziţia noastră în Hristos); ea este realizată practic prin acele lucruri care ne fac conştienţi de adevărul umilitor că această carne, pe care nouă ne place s‑o satisfacem, nu este potrivită să fie în prezenţa lui Dumnezeu şi nici în slujba la care am fost chemaţi. Ferice de noi dacă această dezbrăcare se face pe căi preventive şi nu prin umilinţa unei căderi, aşa cum a fost în cazul lui Petru! Iar diferenţa este clară. La Petru, încrederea în sine era asociată cu voinţa proprie, şi aceasta în pofida avertismentelor pe care i le dăduse Domnul. La Pavel, deşi era vorba tot de carne, ocazia pentru problemele lui au constituit‑o descoperirile pe care le‑a primit. Dacă învăţăm, în prezenţa Domnului, să recunoaştem tendinţele cărnii, atunci ieşim de acolo smeriţi şi scăpăm de umilire. Dar, în general, (şi noi toţi putem spune aceasta în anumite privinţe) trebuie să experimentăm descoperirile care ne înalţă la Dumnezeu, oricare ar fi măsura lor, şi trebuie să experimentăm ce este vasul de lut în care sunt ţinute aceste comori, iar aceasta prin durerea pe care ne‑o produce conştienţa cu privire la ce este acest vas – nu spun că trebuie neapărat să fie prin cădere.

În experienţa practică, omul este nimic şi Hristos este totul

În guvernarea Lui, Dumnezeu ştie cum să combine, în aceleaşi împrejurări, suferinţele pentru Hristos cu disciplina în carne, ceea ce explică Evrei 12.1‑11. Apostolul predica, iar dacă era dispreţuit atunci, aceea era suferinţă pentru Domnul. Totuşi, ceea ce suferea el contribuia şi la disciplinarea cărnii şi îl împiedica pe apostol să se umple de mândrie pentru descoperirile de care se bucurase şi pentru puterea care rezulta din ele, putere cu care el prezenta adevărul. În prezenţa lui Dumnezeu, în al treilea cer, Pavel simţea clar că omul nu este nimic şi că Hristos este totul, dar trebuia să aibă şi aici, pe pământ, experienţa practică a aceluiaşi lucru. Trebuia să fie desfiinţată carnea în acele privinţe în care ea nu era desfiinţată, iar aceasta se realizează prin conştienţa faptului că în ea locuieşte răul. În consecinţă, carnea trebuie să fie desfiinţată în mod conştient în experienţa noastră personală. Pentru că ce era carnea lui Pavel – care nu făcea altceva decât să fie o piedică sub aspect moral, depărtându‑l de Dumnezeu – dacă nu un însoţitor care‑l încurca în lucrare? Suprimarea cărnii simţite şi judecate este un exerciţiu de folos pentru inimă.

Eul dispare dinaintea ochilor noştri atunci când ne bucurăm de lucrurile cereşti

De remarcat aici poziţia fericită a apostolului, ca răpit în al treilea cer. El putea să se glorifice cu un asemenea om, pentru că eul lui era complet uitat în lucrurile cu care era în relaţie. El nu se glorifica numai cu lucruri şi nici nu spune „mă glorific în mine“, pentru că eul era complet uitat în savurarea acestor lucruri pe care omul nu le putea exprima atunci când ajungea să fie din nou conştient de eul lui. El se glorifica cu un „asemenea om“, dar, în el însuşi, privit ca om în carne, nu se glorifica decât în slăbiciunile lui. Pe de altă parte, nu este oare umilitor când te gândeşti că acela care se bucurase de o descoperire atât de glorioasă a trebuit să aibă o experienţă aşa de dureroasă a ceea ce este carnea rea, egoistă şi demnă de dispreţuit?

Diferenţa dintre Hristos şi oricare alt om

Observaţi diferenţa care este între Hristos şi oricare alt om. Hristos a putut să fie pe munte, în glorie, împreună cu Moise, şi să fie recunoscut ca Fiu de Tatăl Însuşi; iar apoi să fie la poalele muntelui în prezenţa lui Satan şi a mulţimii şi, deşi cadrul era mult diferit, El a fost perfect în ambele situaţii. La apostoli vedem afecţiuni admirabile, în special în Pavel; vedem lucrări, cum a spus Isus, mai mari decât ale Lui Însuşi; vedem la Pavel exerciţii de inimă şi uimitoare înălţimi ale harului; într‑un cuvânt, vedem desfăşurându‑se în acest slujitor al lui Isus o putere minunată prin Duhul Sfânt, dar la el nu vedem această uniformitate care era în Hristos. Isus era Fiul Omului care este în cer. Cei ca Pavel sunt coarde pe care Dumnezeu le atinge şi prin care El produce o muzică minunată, dar Hristos este muzica însăşi.

Umilirea folosită de Hristos pentru a‑Şi arăta puterea

În fine, trebuie să remarcăm faptul că umilirea necesară pentru anihilarea cărnii răzvrătite este folosită de Hristos pentru a‑Şi desfăşura puterea într‑un vas slab. Astfel, umilinţa ne învaţă să fim dependenţi. Tot ce este în noi şi face parte din eul nostru este o piedică, iar neputinţa este cea care mă smereşte, mă coboară şi mă face să‑mi înţeleg slăbiciunea. Atunci puterea lui Hristos se desăvârşeşte în ea. Acesta este un principiu general. Omeneşte vorbind, crucea a fost slăbiciune, moartea fiind opusul puterii omului; şi totuşi, chiar în aceasta se descoperă puterea lui Hristos şi prin ea a împlinit El lucrarea glorioasă a mântuirii.

Puterea lui Hristos făcută desăvârşită şi manifestată în slăbiciunea omului

Când se spune aici despre slăbiciune, nu este vorba despre păcat în carne, ci despre ceea ce este opusul puterii omului. Hristos nu S‑a bizuit niciun moment pe puterea omenească; El trăia datorită Tatălui, care Îl trimisese (Ioan 6.57). Numai puterea Duhului Sfânt se desfăşura în El. Pavel avea nevoie să‑i fie redusă la neputinţă carnea, pentru ca în ea să nu fie acea acţiune a păcatului care îi este firească. Când carnea a fost redusă la adevărata sa incapacitate în ceea ce priveşte binele, şi aceasta într‑un mod evident, atunci Hristos poate să‑Şi desfăşoare puterea şi atunci această putere are adevăratul ei caracter, care este întotdeauna de „putere care se desăvârşeşte în slăbiciune“. Binecuvântatul apostol se putea glorifica cu un om în Hristos, bucurându‑se de această fericire şi de aceste lucruri minunate ce exclud eul, fiind mult deasupra a tot ceea ce suntem noi. Răpit în al treilea cer, Pavel nu fusese conştient de existenţa trupului său. Ajungând din nou să fie conştient de trupul său, el nu putea traduce ceea ce auzise într‑un limbaj care să aibă ca mijloc de comunicare trupul omenesc şi urechea omenească drept mijloc de înţelegere. Pavel se glorifica cu acest om în Hristos. Iar aici, pe pământ, nu se glorifica decât în Hristos Însuşi şi în această slăbiciune care dădea ocazia ca puterea lui Hristos să rămână în el, demonstrând că puterea manifestată în el era cea a lui Hristos, că Hristos făcea din el vasul în care se arăta puterea Lui. Şi aceasta se realiza prin experienţe dureroase. Întâi este omul în Hristos, apoi puterea lui Hristos rămânând în om. În ce priveşte primul caz, omul este nimic din punct de vedere al cărnii, iar în al doilea caz, carnea este judecată şi umilită, este în slăbiciune, pentru ca noi să învăţăm ce este ea şi pentru ca puterea lui Hristos să poată fi manifestată. Există în cer un impuls, o sursă inexprimabilă pentru această lucrare. Puterea este introdusă pe temeiul umilirii omului în ceea ce este el în această lume, atunci când omul este redus la zero – adică la adevărata lui valoare în lucrurile divine – şi Hristos Îşi desfăşoară în el această putere care nu se poate asocia cu cea a omului, nici nu poate depinde de ea în vreo formă. Dacă, aşa cum unii dintre corinteni spuneau cu privire la Pavel, instrumentul era slab, atunci puterea care lucrase prin el nu era a sa, ci a lui Hristos.

Puterea şi sursa practică a slujirii lui Pavel

Astfel, după cum la începutul epistolei am văzut adevăratele caracteristici ale slujirii faţă de obiectele care îi conferă acel caracter, aici vedem puterea practică a acestei slujiri, precum şi locul de unde izvorăşte această putere, în legătură cu vasul de lut în care era aşezată mărturia. Înţelegem cum această slujbă se poate exercita punând un om muritor în relaţie cu sursele nespus de măreţe care sunt la originea slujbei şi, în acelaşi timp, cu energia vie prezentă şi activă în Hristos, astfel încât omul este făcut capabil să exercite slujba şi să facă aceasta nu prin puterea lui carnală, lucru care ar fi imposibil în sine[117].

Dovezile cele mai izbitoare date de apostol cu privire la slujirea sa

Apostolul deci se glorifica în neputinţele şi în suferinţele lui. Fusese obligat să vorbească aşa cum vorbeşte un nebun, pentru că aceia care ar fi trebuit să vorbească despre superioritatea slujbei lui îl forţaseră să facă aşa. În mijlocul lor fuseseră date dovezile cele mai evidente ale slujbei apostolice şi, dacă era vreun lucru în care ei rămăseseră în urmă faţă de alte adunări cu privire la dovezile pe care le primiseră despre apostolatul lui, acela era că nu contribuiseră cu nimic la întreţinerea apostolului. El urma să vină din nou în mijlocul lor şi această dovadă urma să lipsească în continuare, pentru că Pavel era dispus să se cheltuiască pentru corinteni, aşa cum face un tată bun, chiar dacă, iubindu‑i mai mult, era iubit mai puţin. Unii ar fi putut spune că păstrase aparenţele, neluând el însuşi nimic, dar că‑l folosise pe Tit pentru a obţine ceva de la ei. Dar lucrurile nu stăteau aşa, iar corintenii ştiau bine că Tit umblase în mijlocul lor în acelaşi duh ca şi apostolul. Ce tristă stare, atunci când cineva – care se află deasupra unor astfel de motivaţii josnice şi de moduri rele de a judeca lucrurile – este obligat să se coboare la nivelul inimilor egoiste ale celor cu care are de‑a face, inimi care nu sunt cu nimic mai presus de motivaţiile ce animă şi guvernează această lume. Dar iubirea trebuie să sufere totul şi să se gândească la alţii, chiar dacă ei nu pot gândi ca ea şi nici ea ca ei.

Teama lui Pavel cu privire la ceea ce ar fi putut să găsească în mijlocul corintenilor

Îi accepta apostolul pe corinteni drept judecători ai purtării sale? Nu, ci el vorbea înaintea lui Dumnezeu în Hristos şi se temea ca nu cumva, la venirea lui, să‑i găsească pe mulţi dintre aceia care mărturiseau Numele lui Hristos umblând ca lumea nelegiuită din jur. El se temea să nu fie smerit de Dumnezeu cu privire la ei şi să trebuiască să‑i plângă pe mulţi care, după ce păcătuiseră, nu se pocăiseră de faptele lor.

Capitolul 13

Amânarea vizitei lui Pavel

Pavel venea la Corint a treia oară. Totul trebuia dovedit pe mărturia a doi sau trei martori, iar de data aceasta el nu avea să‑i cruţe (versetele 1,2). El le‑a spus: „Această a treia oară vin la voi … Am spus mai înainte, când eram prezent a doua oară, şi spun mai dinainte, fiind acum absent“; pentru că fusese la Corint o dată şi ar fi trebuit să treacă pe acolo mergând în Macedonia, dar nu a trecut, din cauza stării corintenilor. Dar această a treia oară el urma să vină; a doua oară el intenţionase să vină şi nu venise; iar acum, când era absent, le spune că urma să vină din nou şi să nu‑i cruţe.

Dilema în faţa căreia au fost puşi corintenii: dacă puneau la îndoială apostolatul lui Pavel, puneau la îndoială autenticitatea credinţei lor

Apoi apostolul încheie cu subiectul lucrării sale, prezentând un gând care îi făcea de ruşine pe cei care puneau sub semnul întrebării slujirea lui: dacă Hristos nu vorbise prin el, atunci Hristos nu era în ei, iar dacă Hristos era în ei, atunci El trebuie să fi vorbit prin Pavel, pentru că prin el se întorseseră ei la Dumnezeu. „Pe voi înşivă cercetaţi‑vă, dacă sunteţi în credinţă; pe voi înşivă încercaţi‑vă: nu recunoaşteţi cu privire la voi înşivă că Isus Hristos este în voi?“ (versetul 5). Corintenii nu gândeau nicidecum că ar fi dezaprobaţi, şi acest raţionament sau, mai curând, această sugestie trebuia să îi încurce şi să‑i facă să se ruşineze de opoziţia lor stupidă faţă de apostol şi de dispreţul necuvenit pe care i‑l arătau. Ce nebunie din partea lor să se lase seduşi de un gând care, fără îndoială, îi înălţa în propriii lor ochi, dar care, punând sub semnul întrebării apostolatul lui Pavel, răsturna în mod necesar propriul lor creştinism!

Dorinţa neprefăcută a apostolului pentru binecuvântarea corintenilor

Porţiunea din versetul 3 care începe cu cuvintele: „care nu este slab faţă de voi…“, împreună cu versetul 4 constituie o paranteză cu privire la caracterul slujbei lui Pavel, potrivit cu principiile prezentate în capitolul precedent, adică cu slăbiciunea şi cu tot ceea ce atrage dispreţ din partea omului, precum şi cu puterea de la Dumnezeu. Principiul este acesta: Hristos a fost crucificat în slăbiciune şi a fost înviat prin puterea divină. Dacă apostolul era în el însuşi slab, el era în Hristos şi trăia în Hristos prin aceeaşi putere a lui Dumnezeu care se manifesta faţă de corinteni. Oricare ar fi fost starea lor, el avea încrederea că ei cunoşteau că el nu era dezaprobat şi se ruga lui Dumnezeu ca ei să nu facă nimic rău, nu pentru ca el să nu fie dezaprobat din cauza aceasta, adică să fie socotit nedemn de slujba lui, pentru că aici este vorba de slujbă, ci pentru ca ei să facă binele, chiar dacă ar fi fost ca el să fie dezaprobat, căci nu putea face nimic împotriva adevărului, ci numai pentru adevăr. El nu stăpânea peste corinteni pentru interesul lui personal, ci era mulţumit să fie slab, astfel ca ei să fie tari, deoarece dorea desăvârşirea lor (versetul 9). Dar, aşa cum spusese, el le scria fiind absent, pentru ca, atunci când avea să fie prezent, să nu fie nevoit să lucreze cu severitate, potrivit cu autoritatea pe care i‑o dăduse Domnul spre zidire, şi nu spre dărâmare.

O încheiere mişcătoare şi plină de dragoste

El le‑a scris ceea ce inima lui, umplută de Duhul Sfânt şi îndrumată de El, îl îndemnase. Îşi descărcase inima şi acum, obosit de efort, dacă putem spune aşa, el încheie epistola cu câteva cuvinte scurte. „Bucuraţi‑vă, desăvârşiţi‑vă, fiţi încurajaţi, gândiţi la fel, fiţi în pace“ (versetele 11). Orice ar fi fost, aceasta dorea el pentru ei şi, de asemenea, ca Dumnezeul dragostei şi al păcii să fie cu ei. El rămâne la această dorinţă, îndemnându‑i să se salute unul pe altul cu afecţiune, salutându‑i el însuşi şi rugându‑se ca harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Duhului Sfânt să fie cu ei.

 

Epistola către Galateni

Subiectul epistolei: îndreptăţirea prin har; imposibilitatea unirii legii cu evanghelia

Epistola către Galateni ne înfăţişează marea sursă de întristare şi de lupte pentru apostolul Pavel în locurile unde a predicat evanghelia, sursă care era în acelaşi timp mijlocul principal folosit de vrăjmaş pentru a strica această evanghelie. În dragostea Lui, Dumnezeu a făcut ca evanghelia să răspundă nevoilor omului, dar vrăjmaşul a făcut ca ceea ce mai poartă încă acest nume să fie coborât la nivelul voinţei şi al orgoliului omului, precum şi al stricăciunii inimii lui naturale, făcând din creştinism o religie pe măsura inimii omului, în loc să fie expresia inimii lui Dumnezeu – a Dumnezeului întru‑totul sfânt – şi a descoperirii pe care ne‑a dat‑o, în iubirea Lui pentru noi, pentru a ne aduce în comuniune cu sfinţenia Lui. În acelaşi timp, în această epistolă vedem legătura dintre învăţătura iudaizantă[118] a celor care împiedicau lucrarea apostolului şi atacurile continue împotriva slujbei sale, pentru că această slujbă îşi avea sursa direct din puterea Duhului Sfânt şi din autoritatea directă a unui Hristos glorificat, arătând că omul este complet falimentar şi că iudaismul, care recurge la resursele omului, era întru‑totul abandonat de Dumnezeu. Combătând eforturile iudaizanţilor, apostolul restabileşte ca o necesitate principiile elementare ale îndreptăţirii prin har.

Referiri la această luptă cu spiritul iudaizant, prin care Satan căuta să distrugă adevăratul creştinism, în timp ce apostolul urmărea să susţină libertatea şi autoritatea slujbei sale, se regăsesc într‑o mulţime de pasaje din Epistolele către Corinteni, Filipeni, Coloseni şi Timotei şi, ca evenimente istorice, în cartea Faptele Apostolilor. În epistola pe care o studiem acum, aceste două subiecte sunt tratate direct şi în mod oficial. În consecinţă, evanghelia este redusă la cele mai simple elemente, iar harul, la cea mai simplă expresie a lui; iar în ce priveşte eroarea, problema este prezentată cât se poate de categoric, opoziţia ireconciliabilă dintre cele două sisteme – evanghelia şi iudaismul – fiind expusă foarte clar.

Dumnezeu a permis ca Adunarea să fie invadată de principiile iudaismului chiar din primele zile ale existenţei sale, pentru ca noi să avem un răspuns dat prin inspiraţie divină faţă de aceste principii care urmau să fie dezvoltate în sisteme organizate, sisteme care cer supunerea copiilor lui Dumnezeu, având pretenţia de a fi Biserica lui Dumnezeu şi singura slujbă recunoscută de Dumnezeu. În această epistolă putem vedea clar care este sursa directă a adevăratei slujiri potrivit evangheliei pe care Pavel o predica naţiunilor; vedem clar imposibilitatea de a uni legea cu evanghelia, de a pune împreună supunerea faţă de porunci şi deosebirea făcută între zile cu libertatea cerească şi sfântă la care am fost aduşi prin Hristosul înviat, altfel spus, imposibilitatea de a asocia religia cărnii cu cea a Duhului.

Capitolul 1

O evanghelie diferită, care nu este evanghelia lui Hristos

Chiar de la început, apostolul declară independenţa slujbei sale faţă de orice om, arătând adevărata sursă de unde primise slujba chiar fără intervenţia vreunui instrument intermediar. Şi, pentru a arăta că galatenii abandonau credinţa comună a sfinţilor, el a adăugat: „şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine“ (versetul 1). De asemenea, chiar de la începutul prezentării subiectului, apostolul declară că doctrina introdusă de iudaizanţi printre galateni era o evanghelie diferită (de fapt ceva care nu era evanghelie), altceva decât evanghelia lui Hristos.

Sursa şi autoritatea misiunii lui Pavel

Pavel începe deci prin a declara că nu era apostol din partea oamenilor, nici prin oameni. El nu venea din partea oamenilor, ca şi când oamenii l‑ar fi trimis, iar misiunea nu‑i fusese încredinţată de vreun om, ci prin Isus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl, care L‑a înviat din morţi. Prin Isus Hristos, pe când Pavel era pe drumul spre Damasc, şi prin Tatăl, aş spune, atunci când Duhul Sfânt a spus: „puneţi‑mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul“ (Fapte 13.2). Apostolul le‑a vorbit în felul acesta pentru a le demonstra că slujba lui avea ca origine sursa primordială a oricărei autorităţi legitime[119].

Izbăvirea din acest veac rău

Ca de obicei, el le transmite adunărilor pace din partea lui Dumnezeu privit ca Tată şi din partea Domnului Isus ca Domn, dar adaugă aici la Numele Domnului Isus şi ceea ce ţine de caracterul evangheliei pe care galatenii îl pierduseră din vedere, anume faptul că Hristos „S‑a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum“ (versetul 4). Omul firesc cu păcatele lui aparţine acestui veac rău, iar galatenii voiau să se întoarcă la acest veac rău sub pretextul unei dreptăţi în temeiul legii. Hristos S‑a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre pentru a ne scoate de acolo, pentru că lumea este judecată. Omul privit în carne aparţine acestei lumi, iar îndreptăţirea potrivit legii are de‑a face cu oamenii aflaţi în carne, pentru că cerinţele legii sunt valabile pentru omul în carne, iar carnea aparţine acestei lumi, deci îndreptăţirea pe care omul doreşte s‑o aibă în carne este orientată după principiile începătoare ale lumii. Îndreptăţirea prin lege, omul în carne şi lumea merg împreună. Hristos însă, văzând că suntem păcătoşi şi că nu avem nicio îndreptăţire, S‑a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, pentru a ne salva din această lume condamnată, în care oamenii caută să fie îndreptăţiţi prin carnea ce nu poate împlini niciodată cerinţele legii. Această eliberare este după voia lui Dumnezeu Tatăl. El doreşte să aibă un popor ceresc, răscumpărat potrivit cu iubirea care ne aşază în cer, alături de El, care să aibă o viaţă în care lucrează Duhul Sfânt pentru a ne face să ne bucurăm de această poziţie binecuvântată şi să umblăm în libertatea şi sfinţenia pe care Dumnezeu ne‑o dă în această nouă creaţie, al cărei Cap şi slavă este Isus Însuşi, Cel înviat şi glorificat.

Pervertirea adevăratei evanghelii; orice adăugare nu poate decât să o altereze

Apostolul trece direct la subiect, fără introducere, pentru că sufletul îi era plin şi starea galatenilor, care abandonaseră evanghelia în aspectele ei de bază, a făcut ca inima lui apăsată să izbucnească în indignare. Cum a fost posibil ca galatenii să‑L abandoneze aşa de repede pe Acela care îi chemase potrivit cu puterea harului în Hristos şi să îmbrăţişeze o evanghelie diferită? Prin chemarea lui Dumnezeu, ei aveau parte de libertatea glorioasă şi de mântuirea care îşi are împlinirea deplină în cer, iar prin răscumpărarea pe care Hristos o împlinise şi prin harul Lui, ei se bucurau de fericirea cerească, creştină. Şi, după acestea, ei se îndreptau spre o mărturie cu totul diferită, care nu era deloc o altă evanghelie, nu era o altă veste cu adevărat bună! Ea nu făcea altceva decât să tulbure sufletele, stricând adevărata evanghelie. Repetând pentru a accentua importanţa acestui aspect, apostolul a spus: „chiar dacă noi sau un înger din cer va vesti altă evanghelie decât evanghelia pe care v‑am vestit‑o eu, să fie anatema“ (versetul 8). Trebuie remarcat că apostolul nu doreşte să fie adăugat nimic la ceea ce predicase el.

Creştinii iudaizanţi nu Îl negau în mod deschis pe Hristos, ci doreau să adauge circumcizia la Hristos. Dar evanghelia pe care o predicase apostolul este evanghelia completă, la care nu se mai poate adăuga nimic fără a o altera, fără a spune astfel că nu este perfectă. Orice adaus la ea este de altă natură şi o strică, pentru că descoperirea în totul cerească, de la Dumnezeu, este ceea ce le predicase Pavel. Prin învăţăturile lui, apostolul completase cercul învăţăturii de la Dumnezeu, iar orice adăugire la acestea înseamnă o negare a perfecţiunii, o schimbare a caracterului, o corupere a acestei învăţături. Apostolul nu vorbeşte despre o învăţătură opusă evangheliei, ci de lucrurile care nu sunt cuprinse în evanghelia pe care o predicase el. De asemenea, el spune că nu poate exista o altă evanghelie, ci că ceea ce predicaseră ceilalţi era ceva diferit, şi că nu există veste bună în afară de ceea ce predicase el. Orice altă învăţătură nu era altceva decât o corupere a adevăratei veşti bune, corupere prin care sufletele erau tulburate. Astfel, din iubire pentru sufletele lor, apostolul îi anatemiza pe cei care îi deturnau pe galateni de la adevărul perfect pe care îl vestise el, de la evanghelia lui Dumnezeu Însuşi. Orice altceva era de la Satan. Dacă Pavel însuşi ar veni cu altceva decât cu evanghelia pe care o predicase până atunci, atunci să fie şi el anatema! Evanghelia curată şi completă fusese vestită deja şi, în Numele lui Dumnezeu, îşi revendica drepturile faţă de tot ceea ce pretinde să i se asocieze. Căuta Pavel să‑i satisfacă pe oameni prin evanghelia lui? Sau căuta el să placă oamenilor? Nici una, nici alta, pentru că, dacă ar fi făcut ceva din acestea, ar fi încetat să fie slujitorul lui Hristos.

Evanghelia lui Pavel nu era în conformitate cu omul, nici primită de la om

Apostolul prezintă istoricul slujbei sale şi abordează problema contribuţiei omului la această slujbă. Evanghelia lui nu era potrivit omului, pentru că nu o primise ca învăţătură de la un om, ci ceea ce avea el venea direct prin descoperirea pe care i‑o făcuse Isus Hristos. Şi când Dumnezeu, care‑l pusese deoparte din pântecele mamei sale şi îl chemase în har, a vrut să‑L descopere pe Fiul Său în el, atunci descoperirea a avut toată puterea, şi apostolul nu s‑a sfătuit cu nimeni. El nu a intrat în legătură cu ceilalţi apostoli, ci imediat a acţionat independent de ei, fiind învăţat direct de Dumnezeu. Abia după trei ani a mers la Ierusalim şi a făcut cunoştinţă cu Petru şi l‑a văzut şi pe Iacov. Adunările din Iudeea nu‑l cunoşteau la faţă, dar Îl glorificau pe Dumnezeu pentru harul pe care Pavel îl primise. Mai mult, Pavel nu a stat decât cincisprezece zile la Ierusalim, după care a mers în Siria şi în Cilicia.

Capitolul 2

După paisprezece ani, Pavel s‑a suit împreună cu Barnaba la Ierusalim (relatarea din Fapte 15) şi l‑a luat şi pe Tit cu el. Dar Tit, deşi era dintre naţiuni, nu a fost circumcis, iar aceasta era o dovadă evidentă a libertăţii pe care apostolul o susţinea şi în public. Era o îndrăzneală din partea lui faptul că îl luase pe Tit cu el, tranşând astfel problema care era între el şi creştinii iudaizanţi. El s‑a suit la Ierusalim din cauza fraţilor falşi care doreau să spioneze libertatea de care apostolul se bucura prin Duhul şi în care el căuta să îi introducă pe cei credincioşi; şi s‑a suit acolo în urma unei descoperiri (versetele 2‑4).

Călăuzirea lui Dumnezeu; dovezile slujbei speciale şi independente a lui Pavel

Putem remarca aici modul în care comunicările de la Dumnezeu pot să ne călăuzească lăuntric în purtarea noastră, chiar dacă în exterior cedăm în faţa unor motive pe care alţii ni le prezintă. În Fapte 15 găsim istoria văzută, pe când aici vedem ce l‑a călăuzit pe apostol înăuntrul lui. Dumnezeu – pentru ca problema să‑şi găsească soluţia la Ierusalim, ca prin aceasta să fie închisă orice gură şi să fie păstrată unitatea – nu a permis ca apostolul să se impună la Antiohia, sau să decidă acolo cum trebuia să umble adunarea care se formase în acel oraş. El nu a permis nici ca Pavel să se izoleze în propriile sale convingeri, ci l‑a făcut să se suie la Ierusalim şi să le comunice apostolilor mai de seamă ce anume învăţa el, pentru ca să fie o mărturie comună asupra acestui aspect important şi ca şi ei să‑l recunoască pe Pavel ca având învăţătura de la Dumnezeu, primită independent de ei, şi să recunoască şi lucrarea lui Pavel ca a unui om trimis de Dumnezeu, care lucra din partea lui Dumnezeu, cum făceau şi ei. Chiar dacă Dumnezeu a dorit ca Pavel să le împărtăşească ceea ce îi învăţa el pe alţii, totuşi ceilalţi apostoli nu i‑au adăugat nimic. Efectul lucrurilor spuse de Pavel a fost că ei au recunoscut harul lui Dumnezeu care îi era dat lui şi slujba pe care i‑o dăduse Dumnezeu faţă de naţiuni şi i‑au dat, lui şi lui Barnaba, mâna dreaptă de părtăşie.

Dacă el s‑ar fi suit la Ierusalim mai devreme, oricât de mare ar fi fost cunoştinţa lui, n‑ar fi putut aduce dovezi despre slujba lui deosebită şi independentă. Dar Pavel lucrase mulţi ani aducând rod fără să fi primit vreo misiune din partea altor apostoli, iar aceştia din urmă au trebuit să recunoască atât apostolatul lui, cât şi cunoştinţele pe care i le dăduse Dumnezeu ca fiind un dar nemijlocit de la Dumnezeu. Existau dovezi şi Dumnezeu recunoscuse acest apostolat pe care El îl dăduse, iar cei doisprezece nu puteau decât să‑l recunoască şi ei, la rândul lor, recunoscându‑L de fapt pe Dumnezeu ca sursa tuturor acelor daruri excelente. Pavel era apostol din partea lui Dumnezeu fără intervenţia lor. Ei puteau să recunoască lucrarea lui şi, în acea lucrare, Îl puteau recunoaşte pe Dumnezeul care le dăduse şi lor slujbele pe care le desfăşurau.

Fermitatea, ardoarea şi clarviziunea lui Pavel

Mai mult, Pavel lucrase întotdeauna independent de ei în misiunea lui. Când Petru venise la Antiohia, el i‑a stat împotrivă în mod deschis, pentru că Petru era de condamnat atunci. El nu era faţă de Pavel ca un superior, în faţa căruia subordonaţii trebuie să păstreze o tăcere respectuoasă. Chiar dacă Dumnezeu lucrase cu putere prin Petru, Pavel, tovarăşul lui în ceea ce priveşte apostolatul, fiind credincios Aceluia care îl chemase, nu putea lăsa să fie falsificată evanghelia pe care Domnul Însuşi i‑o încredinţase. Chiar fiind plin de râvnă, sărmanul Petru era mereu prea preocupat de părerea celorlalţi. Iar părerea care are mai mare trecere în ochii lumii este întotdeauna cea care are mai multă influenţă asupra inimii omului, iar această părere este întotdeauna cea care dă oarece glorie omului carnal. Pavel, care primise învăţătura din cer şi era plin de puterea Duhului Sfânt, care, descoperindu‑i gloria cerească, îl făcuse să simtă că tot ce înălţa carnea ştirbea acea glorie şi falsifica evanghelia pe care o vestea el, Pavel, cel care trăia şi umbla sub aspect moral în creaţia cea nouă, al cărei centru este Hristos glorificat, era nu numai plin de râvnă, ci şi ferm, pentru că înţelegea bine lucrurile care nu puteau fi văzute, pentru că el trăia conştient de cele spirituale şi cereşti în Hristos. Pentru Pavel, a‑L câştiga pe Hristos cel glorificat era totul, aşa că el a putut vedea clar umblarea în carne a apostolului circumciziei şi nu a avut reţineri din teama de om, ci, fiind preocupat de Hristos, care era totul pentru el, şi de adevărul Lui, nu l‑a cruţat pe cel care submina acel adevăr, cu toate că avea o poziţie proeminentă în Adunare.

Prefăcătoria lui Petru; cauzele şi efectele ei

Purtarea lui Petru era prefăcătorie. Cât timp fusese singur, acolo unde domina influenţa adevărului ceresc, el mâncase cu cei dintre naţiuni, câştigând astfel reputaţia de a umbla cu aceeaşi libertate ca şi ceilalţi. Dar, când au venit unii de la Iacov, adică de la Ierusalim, unde locuia şi Petru (din acel loc în care religia carnală şi obiceiurile ei se mai exercitau încă cu putere, sub îngăduinţa îndelungii răbdări a lui Dumnezeu), el nu a îndrăznit să recurgă la o libertate atât de blamată de acei creştini care erau încă iudei prin sentimentele lor; şi, prin urmare, s‑a retras. Cât de slab este omul! Şi noi suntem cu atât mai slabi cu cât avem mai mare importanţă înaintea oamenilor. Când nu suntem nimic, atunci putem totul, în ceea ce priveşte părerea oamenilor. În acelaşi timp, noi avem o tristă influenţă asupra altora, în măsura în care ei ne influenţează, şi exercităm această influenţă în măsura în care cedăm dorinţei inimii noastre de a avea o reputaţie înaintea lor. Atunci toată stima de care ne bucurăm, chiar dacă este pe drept, devine un mijloc prin care vin lucruri rele[120].

Pavel mustră cu credincioşie şi pe faţă

Petru, care se temea de cei veniţi de la Ierusalim, i‑a antrenat pe toţi iudeii şi chiar şi pe Barnaba în prefăcătoria lui (versetele 11‑13). Pavel, plin de energie şi credincios prin har, le‑a stat singur împotrivă şi l‑a mustrat pe Petru înaintea tuturor. De ce să‑i forţeze pe cei dintre naţiuni să trăiască în felul iudeilor ca să se bucure de o comuniune deplină cu iudeii, când el, fiind iudeu din naştere, s‑a simţit liber să trăiască aşa cum trăiau naţiunile? Ei înşişi, iudei din fire şi nu sărmani păcătoşi dintre naţiuni, abandonaseră legea ca mijloc de a căpăta favoarea lui Dumnezeu şi îşi găsiseră adăpost în Hristos. Dar, dacă ei căutau să rezidească edificiul obligaţiilor legale pentru a câştiga îndreptăţirea, de ce îl dărâmaseră mai înainte? Dacă ei rezideau ceea ce dărâmaseră, prin aceasta se arătau călcători de lege, pentru că dărâmaseră acele rânduieli. Şi nu numai atât, dar, renunţând la lege pentru a veni la Hristos, înlocuind legea ca mijloc de îndreptăţire, renunţând de fapt la îndreptăţirea prin lege, dacă erau dovediţi că ar fi păcătuit făcând toate acestea, atunci Hristos devenea un slujitor al păcatului, iar învăţătura Lui îi făcea călcători de lege! Deci rezidind edificiul legii, ei arătau că nu se cuvenise să‑l dărâme. Ori tocmai Hristos îi determinase să‑l dărâme.

Scopul sacramentelor (botezul şi Cina); folosirea lor în mod corect sau greşit

Ce consecinţe avea slăbiciunea, care, pentru a face plăcere oamenilor, revenea la lucrurile care mulţumeau carnea! Şi cât de puţin s‑a gândit Petru la aceste consecinţe! Şi cât de puţin realizează creştinii gravitatea principiilor legaliste! A te baza pe rânduieli înseamnă a te baza pe carne. În cer nu există rânduieli. Atunci când Hristos este totul, nu se poate pune baza pe rânduieli. Hristos, fără‑ndoială, a instituit rânduieli (sacramentele), pe de o parte pentru ca ai Săi să se deosebească de lume, din care ei nu fac parte, fiind morţi faţă de lume împreună cu El, şi, pe de altă parte, pentru a‑i aduna pe unicul temei pe care pot fi uniţi – cel al crucii şi al unei răscumpărări împlinite – pentru a‑i uni în trupul Său. Dar dacă, în loc să ne folosim de aceste rânduieli după voia Lui şi să aducem mulţumiri, noi ne bazăm pe ele, atunci abandonăm plinătatea şi suficienţa lui Hristos, pentru a face loc cărnii să se ocupe de acele porunci, iar ele devin vălul care‑L ascunde de ochii noştri pe Mântuitorul perfect, despre a Cărui moarte faţă de această lume şi faţă de omul trăind în carne ne vorbesc atât de clar aceste sacramente. Cine se bazează pe sacramentele creştine schimbă ordinea normală a lucrurilor şi neagă adevărul preţios şi solemn care ne este prezentat: acela că nu există îndreptăţire prin carne, pentru că Hristos a murit şi a înviat.

Condamnat la moarte sub lege; mort împreună cu Hristos şi mort faţă de lege

Pavel simţea profund aceasta şi el fusese chemat prin Duhul Sfânt să pună aceste lucruri înaintea conştiinţei oamenilor. Câte necazuri şi lupte i‑a adus această misiune! Carnea omului doreşte să aibă oarece merite şi nu suportă să fie tratată ca fiind rea şi incapabilă să facă binele; nu suportă să fie exclusă şi condamnată la nimicire şi aceasta nu prin eforturile ei de a se desfiinţa pe sine, eforturi care i‑ar da importanţa pe care o doreşte, ci printr‑o lucrare care lasă descoperită incapacitatea ei totală şi pronunţă asupra ei judecata absolută a morţii, astfel încât ea ajunge să fie convinsă că nu este nimic altceva decât păcat, fiind redusă la tăcere. Carnea trebuie să fie moartă, nu să devină mai bună. Noi avem dreptul şi puterea să socotim carnea moartă pentru că Hristos a murit şi noi trăim viaţa Sa de înviere: El Însuşi a devenit viaţa noastră. Trăind în El, eu tratez carnea ca moartă şi nu mai sunt cu nimic dator ei. Dumnezeu a condamnat păcatul în carne prin aceea că Fiul a venit în asemănarea cărnii păcatului şi pentru păcat. Acest principiu important, că suntem morţi împreună cu Hristos, este scos în evidenţă de apostol la sfârşitul acestui capitol, după ce el a recunoscut mai întâi puterea legii de a aduce moartea în conştiinţă. Pavel descoperise că a fi sub lege înseamnă a fi condamnat la moarte. El încercase în duh forţa acestui principiu şi sufletul lui realizase toată puterea morţii. El era mort, dar, dacă era mort, era mort faţă de lege. Legea nu are putere dincolo de hotarul vieţii şi, odată ce omul este mort, legea nu mai are putere asupra lui. Pavel recunoscuse acest adevăr, atribuise principiului legii toată puterea lui şi se recunoscuse ca fiind mort prin lege, deci mort şi faţă de lege. Dar cum? Oare suportând consecinţele eterne ale călcării legii? Căci, dacă legea ucidea, ea şi condamna (vezi 2 Corinteni 3.9). Nicidecum, ci aici este vorba de cu totul altceva. Pavel nu nega autoritatea legii, ci recunoştea puterea ei în sufletul lui, dar era o putere spre moarte, pentru ca el să trăiască pentru Dumnezeu.

Judecata legii l‑a atins pe păcătosul Saul în Persoana lui Hristos, care a murit

Dar cum putea el să aibă această viaţă, dacă legea nu făcea altceva decât să‑l omoare? Aceasta explică el în continuare. El însuşi, sub responsabilitatea lui personală şi expus consecinţelor finale ale călcării legii, n‑ar fi putut să găsească viaţa; ci viaţa era un dar de la Hristos, Cel care a fost răstignit, care a suferit blestemul legii lui Dumnezeu şi al morţii şi totuşi trăia în puterea şi în sfinţenia acelei vieţi pe care nimic nu I‑o putea lua, viaţă prin care El nu a putut fi ţinut de moarte, deşi, prin har, El a gustat moartea. Apostolul, părtaş acestui har pe care îl recunoştea în acord cu adevărul că fusese un biet păcătos supus morţii, Îl binecuvânta pe Dumnezeul care‑i dădea harul de a avea viaţa şi de a fi acceptat în Hristos. El fusese asociat cu Hristos în moarte, potrivit planurilor lui Dumnezeu, şi realizase acest fapt atunci când crezuse, iar Hristos, care murise şi înviase, devenise viaţa lui. El fusese răstignit împreună cu Hristos, astfel încât sentinţa legii fusese executată pentru Pavel, dar cel care fusese atins de moartea sub lege era Hristos. Legea îl lovise pe Saul cel păcătos în Persoana Celui care Se dăduse pe Sine Însuşi pentru el, Saul având această moarte în conştiinţa lui, omul cel vechi fiind mort (vezi Romani 7.9,10). Astfel, legea nu mai avea niciun drept asupra lui Pavel, pentru că viaţa care era dominată de lege îşi găsise sfârşitul pe cruce. Hristos purtase şi păcatele lui Saul, dar apostolul tratează aici alt subiect, anume acela al dominaţiei legii asupra lui în timpul vieţii pe pământ. Pavel trăia; şi totuşi nu trăia el, ci Hristos trăia în el acea viaţă în care fusese înviat din morţi. Astfel, el nu mai era dominat de lege (deşi autoritatea legii rămânea neatinsă) şi aceasta deoarece legea domină doar acea viaţă faţă de care Pavel se socotea acum mort în Hristos, Cel care murise în acest scop. Pavel trăia această viaţă puternică şi sfântă în perfecţiunea şi cu energia cu care Hristos a fost înviat din morţi, după ce a suferit blestemul legii. Pavel trăia pentru Dumnezeu şi socotea moartă viaţa stricată a cărnii, iar caracterul vieţii lui, tot felul lui de a fi, decurgea din sursa vieţii sale.

Hristos, Sursa şi Obiectul vieţii noastre

Dar făptura are nevoie de un Obiect al vieţii (de un punct central care să‑i capteze afecţiunile şi întreaga atenţie), lucru valabil şi pentru sufletul lui Pavel; el trăia prin credinţa în Isus Hristos. Iar Hristos, Cel care era sursa vieţii lui, era viaţa însăşi şi totodată Obiectul acestei vieţi. Aceasta este caracteristica vieţii lui Hristos în noi: numai El este Obiectul vieţii. Persoana Lui susţine şi hrăneşte viaţa, iar noi avem mereu, ca o realitate în duhul nostru, faptul că Fiul lui Dumnezeu, murind din iubire pentru noi, ne‑a dat această viaţă şi astfel suntem eliberaţi de păcat prin eficacitatea acestei morţi. Noi trăim prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care ne‑a iubit şi S‑a dat pe Sine pentru noi. Şi, în această privinţă, viaţa personală şi credinţa individuală ne leagă de Hristos şi face ca El să fie scump în ochii noştri, Obiectul credinţei intime a sufletului