[Page principale | Biblia]

 

Expunere cu privire la Epistola către Romani de J.N. Darby

ediţia a treia

 

            1.Introducere

 

            Pentru înţelegerea Epistolei către Romani, poate fi util să aruncăm o privire rapidă asupra celorlalte epistole ale lui Pavel care completează învăţătura sa despre diferitele părţi ale aceluiaşi subiect general – şi anume epistolele către Galateni, Romani, Efeseni şi Coloseni. O parte a celei de a doua epistolă către Corinteni ne dă aplicaţia practică. În Galateni avem primele elemente; în Efeseni, rezultatele cele mai glorioase ale aceluiaşi mare cerc al adevărului. Dar câteva remarci preliminare ne vor ajuta să înţelegem diferitele părţi conţinute în fiecare epistolă.

            Punctul important de înţeles, înainte de toate, este diferenţa dintre planurile lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului. Planurile lui Dumnezeu îşi găsesc împlinirea în al doilea om, care este Domnul, venit din cer. Orice făptură inteligentă este responsabilă, şi credinciosul este într-o măsură mai mare decât un simplu copil al lui Adam; dar vorbesc pentru moment de responsabilitatea noastră originală, ca făpturi ale lui Dumnezeu şi în consecinţă în raport cu primul Adam. Planul şi buna plăcere a lui Dumnezeu erau cu privire la oameni!

Înainte să fie lumea, glorios adevăr, gândurile lui Dumnezeu îi aveau în centrul lor pe oameni, în raport cu Fiul dragostei Lui! Planurile lui Dumnezeu au precedat responsabilitatea: pentru ca aceasta să existe, era nevoie de crearea unei făpturi responsabile; pentru că nu vorbim aici de îngeri, făpturi cu totul distincte, existând deja când puterea lui Dumnezeu a scos din neant creaţia actuală. Planurile lui Dumnezeu de care vorbesc Îl aveau în vedere pe al doilea om, ultimul Adam, Fiul dragostei Lui, în care înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu trebuiau să fie arătate şi manifestate; ele nu au fost revelate înainte ca Hristos să Îşi fi împlinit lucrarea, pe care, legându-se de Persoana Fiului, gloria lui Dumnezeu în aceste planuri trebuia să aibă temelia. Următoarele două pasaje stabilesc cu claritate ceea ce tocmai am afirmat:

„Pavel, rob al lui Dumnezeu, şi apostol..., în speranţa vieţii eterne pe care Dumnezeu, care nu poate să mintă, a promis-o mai înainte de timpurile veacurilor; dar a arătat la timpul lui Cuvântul Său în predicarea care mi-a fost încredinţată mie, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (Tit 1:2,3); şi: „Dumnezeu, El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit propriului Său plan şi harului care ne-a fost dat în Hristos Isus mai înainte de timpurile veacurilor, iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie; pentru aceasta am fost rânduit eu vestitor şi apostol şi învăţător al naţiunilor” (2 Timotei 1:9-11).

            Regăsim acelaşi adevăr, pe scurt în Epistola către Efeseni 1:4, în raport cu alte pasaje ale epistolei care îl dezvoltă pe larg. Îl mai găsim, dar nu sub forma declaraţiei dogmatice ca în epistole, în versetele bine cunoscute din capitolul 8 al Proverbelor: gândurile cu privire la om sunt prezentate acolo în raport cu înţelepciunea personificată care, în plinătatea sa, era în Hristos. Scopul acestui pasaj nu este să celebreze ceea ce orice suflet pios recunoaşte cu siguranţă, cunoaşterea înţelepciunii lui Dumnezeu în creaţie, cum se crede adesea; ci el stabileşte că înţeleciunea era în Dumnezeu înainte să înceapă „calea Lui”: „Domnul mă avea la începutul căii Sale înaintea lucrărilor Sale de demult.” Din vechimea pământului, Înţelepciunea era acolo, când nu exista creaţie.  Ce era în mintea Înţelepciunii, al cărei pământ creat nu trebuia să fie decât domeniu? Când Domnul a creat, când a rânduit lumea actual Înţelepciunea era alături de El, copilul Lui, „zilnic eram desfătarea Sa, veselindu-mă în partea locuită a pământului Său; şi desfătările mele erau în fiii oamenilor”. Omul ocupa gândurile Înţelepciunii; plăcerile Înţelepciunii erau cu el.

            De aceea, când Cuvântul devine carne, îngerii, această creaţie anterioară, celebrează acest lucru spunând: „Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte si pe pământ pace, în oameni bună plăcere!” (Luca 2:14); nu numai „bună plăcere”, ci aceleaşi cuvinte pe care le citim în Matei 3:17: „În care Îmi găsesc plăcerea”. Preţioase laude fără gelozie, din partea acestor fiinţe sfinte; ele se bucurau în gândurile lui Dumnezeu – chiar şi când alţii erau obiectul lor, pentru că gloria lui Dumnezeu era bucuria lor, şi Hristos înlătura orice alt gând – şi aceasta după desăvârşirea naturii lor. Planul lui Dumnezeu era deci cuprins în Omul al doilea, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul devenit trup, Fiul dragostei lui Dumnezeu, şi în cei pe care buna Lui plăcere îi asocia lui Hristos. Pentru a împlini acest plan Hristos a devenit om, fiindcă, prin moartea Sa El era pentru glorie şi pentru dragostea lui Dumnezeu.

            Planul lui Dumnezeu nu s-a împlinit imediat: el vine în  al doilea Om, după ce problema responsabilităţii a fost pe deplin rezolvată şi a dat rezultat, iar Dumnezeu i-a tratat pe oameni ca pierduti. S-a isprăvit cu problema responsabilităţii omului ca atare, ca simplă făptură sau mai degrabă omul a fost plasat sub responsabilitate, mai întâi în starea de inocenţă. Acolo, a eşuat, fiind pus la încercare, Dumnezeu  cerându-i doar ascultare, atunci când nu avea pofte excesive; dar Adam sau mai degrabă Eva, neavând încredere în Dumnezeu şi ascultându-l pe Satan, au fost despărţiţi de Dumnezeu, şi pofta excesivă şi călcarea de lege au intrat şi au caracterizat de atunci omul şi căile lui, omul  care are teamă de Dumnezeu, şi pe care Dumnezeu l-a dat afară. Cunoştinţa acestei responsabilităţi s-a pierdut apoi, ca să spunem aşa, în nedreptatea ajunsă la culme, şi potopul cu judecata au fost trimise pe pământ. – Atunci Dumnezeu Şi-a schimbat din nou căile Sale prin dispensaţii pozitive faţă de omul alungat din prezenţa Lui, pentru a-l binecuvânta sau a-l pune la încercare. Dar înainte de a-l pune la încercare, Dumnezeu Şi-a arătat harul: S-a ocupat de om în har: o promisiune fără plată şi necondiţionată i-a fost dată lui Avraam, izvor nou de speranţă şi de promisiune în har.

            Nu este lipsit de interes să remarcăm diferenţa dintre căile lui Dumnezeu înainte şi după potop. Când Adam a fost judecat, Dumnezeu nu i-a făcut nici o promisiune. Primul om pierduse totul, în afară de judecata pe care o meritase şi nici o promisiune nu putea fi făcută cărnii păcătoase. Dar Dumnezeu a anunţat distrugerea completă a puterii lui Satan. Judecând şarpele, a declarat că „Sămânţa femeii”, nu Adam, care evident nu era sămânţa femeii, va zdrobi capul şarpelui. Promisiunile erau în Hristos. – Apoi, deşi Dumnezeu S-a ocupat în har de câţiva oameni, ca Abel, Enoh, Noe, nici un sistem nou sau pricipiu nu a fost stabilit. Omul a rămas responsabil ca om; şi pământul, fără frâu şi plin de extorcări şi de violenţă, s-a stricat în aşa măsură, încât judecata a venit şi lumea a pierit atunci. Nu a existat un nou conducător sau un nou izvor de promisiune. După potop, oamenii s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu, pentru a-şi face un nume şi a nu fi împrăştiaţi, şi Dumnezeu le-a încurcat limba; s-au format naţiunile, şi Satan a introdus idolatria. Cunoştinţa că există un Dumnezeu, fundament abstract necesar oricărei religii, a fost tot ce a rămas; Dumnezeu Însuşi a fost lăsat de o parte şi oamenii au pus demonii în locul Lui şi au învestit cu numele Lui poftele excesive zeificate (*). Atunci Dumnezeu a chemat în afara acestei lumi pe care o făcuse, şi în afara oricărei relaţii cu lumea, un om căruia i S-a revelat şi din care a făcut conducătorul unei familii, aparţinându-I, fie natural, fie spiritual. Acestui om ales şi chemat acestui nou conducător al unei seminţii, Dumnezeu i-a dat promisiuni care i se adresau direct – fără îndoială nu omului ca atare, ci omului ales şi chemat. Promisiunea a fost deci introdusă (**) şi dată mai întâi lui Avraam, tatăl celor credincioşi; după puţin timp, a fost confirmată Seminţiei printr-o imagine prefigurând moartea şi învierea lui Hristos. Era acolo mai mult decât judecata prin care Sămânţa femeii trebuia să zdrobească capul şarpelui; era o binecuvântare directă şi personală din partea lui Dumnezeu pentru cei care erau obiectul ei, şi această binecuvântare era sămânţa lui Avraam. Promisiunea şi sămânţa erau desăvârşit în revelaţiile lui Dumnezeu.

 

(*) Mi se pare că au existat patru surse de idolatrie: sentimentul de neşters al existenţei lui Dumnezeu; strămoşii zeificaţi; stelele, şi principiul generării. Ele se întrepătrund, ultima dând loc unei corupţii incredibile prin consacrarea chiar a pasiunilor degradante. Zeii, după cum se ştie, erau fie pasiuni zeificate, ca Venus, Marte, şi alţii, fie forţe ale naturii. În spatele lor era întotdeauna Dumnezeul necunoscut. Conştiinţa nu avea loc în tot acest sistem; binefacerea naturală poate că intra acolo mai mult sau mai puţin ca în India, şi chiar dacă în cazul Amenti din Egipt, se amesteca o aparenţă de conştiinţă (pentru că de la cădere toţi oamenii au o conştiinţă), se pierduse din vedere orice relaţie viitoare cu Dumnezeu; se credea în metempsihoza sufletelor, în perspectiva de a deveni nişte dumnezei asemenea oamenilor. Deşi ideea abstractă a existenţei lui Dumnezeu a fost întotdeauna acolo, comuniunea cu Dumnezeu era un lucru necunoscut.

(**) O promisiune că pământul nu va mai fi distrus i-a fost dată lui Noe; dar aceasta nu era izvorul nici unei binecuvântări personale promise.

 

Apoi a venit o altă foarte importantă dispensaţie a lui Dumnezeu faţă de descendenţa lui Avraam după carne: legea a fost dată; problema dreptăţii a fost ridicată, şi omului i s-a cerut dreptate după ordinea desăvârşită care era expresia ei faţă de fiii lui Adam, binecuvântarea şi viaţa depinzând de ascultare, ascultare cerută la fel de drept după cum ordinea era desăvârşită. Aici responsabilitatea omului a fost pusă clar în evidenţă: ea a fost confirmată prin autoritatea expresă a lui Dumnezeu care i-a dat măsura desăvârşită. Cunoaştem care a fost rezultatul ei: viţelul de aur a fost ridicat chiar înainte ca tablele legii să fie aduse în tabără. Responsabilităţii naturale i-au fost adăugate o autoritate revelată şi o ordine revelată;  dreptatea a fost definită şi cerută omului după obligaţiile lui evaluate chiar de Dumnezeu. Încălcarea de lege a avut loc, precum înainte la Adam.

Dar atunci, responsabilitatea omului, pentru a nu spune nimic de căile răbdătoare ale lui Dumnezeu faţă de el prin profeţi, a fost pusă la o încercare diferită şi cu totul nouă. Dumnezeu a coborât în har în această lume păcătoasă, şi i-a rugat fierbinte pe oameni să se împace cu El; şi Sămânţa lui David promisă a venit la sămânţa lui Avraam după carne. Dar când a venit, nu a găsit nici un om; când a chemat, nu a fost nimeni care să răspundă. Nu numai că păcatul a devenit nelegiuire fără frâu, şi legea a avut ca efect încălcarea de lege; dar harul a fost respins, şi chiar promisiunea şi Cel care trebuia să vină, au fost dispreţuiţi. Încercarea responsabilităţii omului a luat sfârşit de atunci; copacul era rău; curăţarea şi îngrăşământul nu l-au făcut să aducă roade pentru Dumnezeu. Smochinul de lângă drum nu avea decât frunze şi a fost judecat pentru totdeauna. Fiul unic şi preaiubit, când a venit să caute roade, a fost aruncat afară şi omorât. Dacă regele şi-a invitat comesenii, şi-a văzut invitaţia dispreţuită. Nu numai Dumnezeu l-a alungat pe om din paradis; ci omul, în ceea ce îl privea, în vrăjmăşia lui împotriva lui Dumnezeu, venit în har într-o lume pierdută. Păcatul era deplin, omul era pierdut.

Dar acum, era rândul lui Dumnezeu să acţioneze, dacă îndrăznesc să mă exprim astfel. Oamenii L-au făcut pe Hristos să piară prin mâini nedrepte, dar prin „planul hotărât şi prin ştiinţa de dinainte a lui Dumnezeu” a fost El dat morţii. Adevărul era că acum, la sfârşitul veacurilor (expresie uşor de înţeles de altfel), Hristos se arătase o dată pentru desfiinţarea păcatului chiar prin jerfta Lui.

În această jertfă Domnul, după toate nevoile omului şi după gloria lui Dumnezeu, a satisfăcut consecinţele responsabilităţii omului, fiind făcut păcat, şi purtând păcatele în trupul Lui pe lemn. Jertfa era fără cusur; răscumpărarea îndeplinită (nu încă în putere, ci în dreptate după valoarea lucrării lui Hristos), Hristos în această lucrare nu numai satisfăcând ceea ce cerea responsabilitatea omului, ci glorificându-L desăvârşit pe Dumnezeu în tot ceea ce este El. Dragoste, judecată dreaptă împotriva păcatului, măreţie, adevăr, totul se uneşte aici, şi ascultarea absolută cu devotamentul fără rezervă faţă de Dumnezeu, omul fiind introdus în dreptate în gloria lui Dumnezeu, şi ca fiu, pus moştenitor al tuturor lucrurilor (vedeţi Ioan 13:31,32; 17:1,4,5). Astfel, în crucea lui Hristos, a fost pusă o temelie solidă după dreptatea lui Dumnezeu, pentru împlinirea planurilor divine, pentru glorificarea celor răscumpăraţi în al doilea Om, ultimul Adam, Domnul cerului. Desfiinţarea păcatelor celor care aveau parte cu El era făcută (cei care Îl respinseseră erau de două ori vinovaţi) şi revelarea dreptăţii lui Dumnezeu avea o temelie pusă şi stabilită, Hristos fiind la dreapta lui Dumnezeu ca om, în virtutea acestei dreptăţi; mai mult, planurile lui Dumnezeu puteau fi pe deplin manifestate spre gloria lui Dumnezeu prin noi, adică toate planurile Lui pentru gloria celui de al doilea Om, a ultimului Adam, a Fiului Său preaiubit, şi a noastră cu El.

Aceste două mari subiecte, responsabilitatea omului şi planurile lui Dumnezeu sunt astfel puse înaintea noastră. Pentru a completa aceste adevăruri, ar trebui să adaug că Hristos înviat devine viaţa noastră, şi că Duhul Sfânt ne este dat pentru a ne putea bucura de eficacitatea primei veniri a lui Hristos în iertare şi în dreptate, pentru ca dragostea lui Dumnezeu să fie răspândită în inimile noastre, şi ca să avem zălogul moştenirii care ne aşteaptă în glorie, ştiind că suntem fiii lui Dumnezeu, împreună moştenitori ai lui Hristos.

Orice ar fi, iertarea păcatelor şi, pe de o parte, eliberarea de tot ce aparţinea primului Adam, pe de alta planurile lui Dumnezeu, sunt de acum înainte arătate prin cruce, şi diferenţa dintre aceste două lucruri este pusă cu claritate în evidenţă. Pe de o parte, lucrarea crucii răspunde păcatului şi responsabilităţii noastre; pe de alta, temelia în dreptate a împlinirii tuturor planurilor lui Dumnezeu este pusă, astfel încât acestea pot fi descoperite. Am văzut omul responsabil în starea sa naturală, înainte şi după cădere, şi sfârşitul lui în potop. Am văzut apoi, pe pământul reînnoit din acest punct de vedere cum oamenii au încercat să şi-l însuşească şi Dumnezeu i-a împărţit în naţiuni, Dumnezeu chemând un om să fie o seminţie şi un popor pentru El, dându-i promisiunile şi întărindu-le pentru sămânţa lui; apoi omul, acest popor chemat, pus sub lege; şi în sfârşit Hristos moştenitorul promisiunii, apărând, şi Dumnezeu împăcând lumea în El.

Omul fusese deci pus din plin la încercare în starea lui naturală, prin toate mijloacele potrivite pentru a-l face să aducă roade potrivite cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi rezultatul a fost păcatul fără frâu, sau duşmănia împotriva lui Dumnezeu. Atunci chiar Dumnezeu, prin lucrarea Lui în har, a înfăptuit răscumpărarea; şi fiind glorificat desăvârşit în Hristos, om între oameni, L-a aşezat ca om, în dreptate, în gloria divină, ca Percursorul nostru, iar noi vom fi făcuţi asemenea Lui. Astfel, iertarea, dreptatea, sfârşitul omului vechi şi a tot ce este legat de El, au fost asigurate, iar planurile lui Dumnezeu au fost arătate, cu privire la locul pe care i-l vor da omului în glorie, în Fiul Său şi cu Fiul Său, Domnul Isus Hristos; Duhul fiind dat celor care sunt iertaţi deoarece cunosc pe deplin această răscumpărare şi stau conştient în locul lor de fii şi posedă arvuna gloriei.

Epistola către Galateni ne prezintă primele elemente ale acestor lucruri. Ea face să reiasă următoarele puncte: promisiunea, contrastul între legea care aducea blestem şi nicio îndreptăţire omului; răscumpărarea de sub acest blestem, Hristos fiind făcut blestem pentru noi; apoi, Hristos – Sămânţa promisă – născut din femeie (care a fost odinioară sursa păcatului), şi născut sub lege, pentru a-i răscumpăra pe cei care erau sub lege, satisfăcând astfel cele două mari forme de responsabilitate şi de judecată care au fost consecinţa ei înainte şi după potop; Însuşi Fiul, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să se întindă şi asupra celor dintre neamuri, toţi fiind adoptaţi ca fii. Astfel Hristos a fost Cel care a împlinit promisiunea în contrast cu legea „care a condus” până a venit Hristos; apoi, fiind fii prin credinţa în El, ne este dat Duhul, care ne aşează în conştiinţa acestei relaţii. Nu mai suntem sclavi, ci fii; şi Duhul este în contrast cu legea. Carnea, natura noastră cea rea, pofteşte împotriva Duhului, dar dacă suntem conduşi de Duhul, nu suntem sub lege, şi nu poate fi lege împotriva roadei Duhului. Starea de păcat natural este aici constatată, nu prin deplina revelaţie a poziţiei noastre în căile lui Dumnezeu; găsim promisiunea, legea, Cel care este promis, răscumpărarea înfăptuită prin El şi ca rod al acestei răscumpărări, Duhul Sfânt al promisiunii este dat, dar epistola lasă de o parte planurile lui Dumnezeu. Epistola către Galateni este deci elementară, deşi foarte importantă la rândul său.

Epistola către Romani discută de fapt principiul pe baza căruia omul poate avea de a face cu Dumnezeu, şi arată cum promisiunea făcută evreilor şi respingerea lor actuală, şi cum doctrina care „nu face diferenţă” între evreu şi cel dintre neamuri, se pun de acord cu promisiunea. Studiul pe care îl vom face, cu ajutorul Domnului, va pune în lumină aceste lucruri; aici doar remarc faptul că Epistola către Romani tratează şi responsabilitatea omului, nu planurile lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu are planurile Sale, şi siguranţa care decurge din ele pentru noi este menţionată în capitolul 8, astfel încât această epistolă ne furnizează o legătură între cele două subiecte.

Înainte de a merge mai departe, şi pentru a face să se înţeleagă mai bine care este diferenţa între epistolele de care tocmai ne-am ocupat şi cele despre care vom vorbi mai departe, aş vrea să îl fac pe cititor atent la două aspecte ale stării de păcat a omului. Putem considera omul ca urmând o cale de păcat, trăind în păcat şi pofte, dar îl putem considera şi în această poziţie ca mort faţă de Dumnezeu. În raport cu primul punct de vedere, trebuie ca moartea să intervină pentru a-l elibera pe om de păcat; în raport cu al doilea, omul este considerat ca fiind mort în păcatele lui. Epistola către Romani se ocupă mai ales de primul dintre aceste două aspecte şi remediul pe care l-a adus harul; Epistola către Efeseni îl vede pe om ca mort în păcatele lui. În Epistola către Romani, este vorba de îndreptăţirea şi de eliberarea omului păcătos, Dumnezeu făcându-l să iasă prin răscumpărare din condiţia mizerabilă în care se găseşte. În Epistola către Efeseni, este o creaţie nouă; şi în consecinţă, răcumpărarea fiind pe deplin recunoscută, planurile lui Dumnezeu sunt revelate în deplinătatea lor, şi omul este văzut ca fiind aşezat în locurile cereşti în Hristos. Epistola către Coloseni ne arată aceste două aspecte: omul dat morţii, şi mort în păcatele lui, înviat cu Hristos; credinciosul înviat cu Hristos, fiind mort cu El, dar cerul în speranţă şi în perspectivă, credinciosul nefiind văzut ca fiind aşezat acolo.

Epistola către Efeseni începe prin hotărârile lui Dumnezeu; ea ne pune mai întâi înaintea lui Dumnezeu, în poziţia lui Hristos, care a urcat la Tatăl Lui şi Tatăl nostru, la Dumnezeul Lui şi Dumnezeul nostru. Apoi, după ce a menţionat pe scurt răscumpărarea ca fiind ceea ce era necesar pentru a ne aduce acolo şi a ne face să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, ea ne vorbeşte de hotărârile lui Dumnezeu cu privire la Hristos Însuşi, Conducătorul peste toate lucrurile ca om. Aceasta introduce subiectul moştenirii şi al arvunei Duhului dat până la răscumpărarea posesiunii dobândite, când gloria va fi descoperită. Înălţarea prezentă a lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu şi lucrarea în noi a aceleiaşi puteri care L-a înviat din morţi şi L-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, introduc Adunarea unită cu El, Adunarea care este trupul Lui, El fiind conducător (sau cap) peste toate lucrurile şi al Adunării. Această lucrare a lui Hristos este prezentată pe larg în capitolul 2. Hristos este văzut mai întâi în moarte, unde ne aflam noi zăcând în păcatele noastre (acestea fiind îndepărtate pentru că le-a purtat Hristos, intrând în moarte pentru noi). Puterea lui Dumnezeu intervine, şi ne înviază cu Hristos, şi ne ridică în El la aceeaşi poziţie de glorie şi binecuvântare ca a Lui. Hotărârile lui Dumnezeu cu privire la fii şi moştenitori, şi Adunare, ca trup al lui Hristos unit cu El, sunt astfel pe deplin descoperite, şi consecinţele practice care decurg din ele sunt luate în considerare. Aceste hotărâri erau ascunse de secole şi de generaţii, şi nu puteau fi împlinite sau descoperite înainte ca împrejmuirea zidului despărţitor să fie distrusă. – Apoi vin darurile Duhului, din partea Omului care este în cer, pentru zidirea sfinţilor şi evanghelizarea lumii, formând trupul în unire cu Hristos. Apoi, începând cu versetul 17 din capitolul 4, este vorba de purtarea practică potrivită creştinului. Este interesant de văzut că, după cum suntem realmente şi efectiv aduşi la Dumnezeu prin Hristos, purtarea noastră în calitate de creştini îşi are punctul de plecare lângă Dumnezeu; de acolo ieşim copii ai Lui, pentru a exprima chiar caracterul lui Dumnezeu, caracter al cărui model desăvârşit în om este Hristos. În mod subiectiv, aceasta depinde de faptul de a fi dezbrăcat omul vechi şi a fi îmbrăcat omul nou, creat după Dumnezeu, etc., şi de prezenţa Duhului Sfânt care nu trebuie să fie întristat. Dumnezeu ca dragoste şi lumină, este în mod obiectiv unitatea de măsură pe care trebuie să o urmăm, în calitate de copii ai Săi preaiubiţi, Hristos Însuşi fiind expresia desăvârşită a ceea ce este El ca dragoste şi lumină. Este bine să remarcăm aici contrastul frapant cu legea, şi superioritatea faţă de lege: legea lua dragostea de sine ca măsură a dragostei pentru ceilalţi; aici măsura este renunţarea completă la sine în dragoste, aşa cum a arătat-o Hristos. – În sfârşit în capitolul 6, suntem soldaţii lui Dumnezeu în Canaan, adică în locurile cereşti, şi, umblând în dependenţă de Dumnezeu, avem nevoie de armura completă a lui Dumnezeu împotriva puterii spirituale a răutăţii. – Aceasta este o trecere în vedere rapidă a principiilor pe care ni le prezintă Epistola către Efeseni.

În Epistola către Coloseni, sfinţii nu sunt văzuţi aşezaţi în locurile cereşti, ci o speranţă le este rezervată în cer. Epistola merge mai departe decât cea către romani, în ceea ce priveşte faptul că suntem înviaţi acolo cu Hristos, problemă de care Epistola către Romani nu se ocupă (*); dar ea nu ne aşează, ca Epistola către Efeseni, în locurile cereşti în Hristos. Suntem chemaţi să îndrăgim locurile care sunt sus, acolo unde este aşezat Hristos. Cu toate acestea, punctele de vedere ale Epistolelor către Romani şi către Efeseni sunt, în principiile lor de bază, stabilite cu claritate. Suntem îngropaţi împreună cu Hristos în botez pentru moarte; acesta este subiectul capitolului 6 din Epistola către Romani; credinciosul fiind considerat ca trăind în păcatele sale înainte, după cum citim în capitolul 3, versetul 7, în Coloseni. Pe de altă parte (2:13), el este considerat ca înviat împreună cu Hristos, lucru despre care Epistola către Romani nu vorbeşte, dar care face parte din adevăr, aşa cum ne este dat în Epistola către Efeseni; învăţătura, cu toate acestea, nu merge la fel de departe în Coloseni ca în Efeseni unde suntem aşezaţi în locurile cereşti în Hristos. Astfel în Coloseni găsim: „Dacă aţi murit împreună cu Hristos” (2:20) şi (3:1): „Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos”; apoi vine îndemnul de a căuta lucrurile de sus, acolo unde este aşezat Hristos. Un alt adevăr se leagă de acesta, şi arată desăvârşirea Scripturilor şi grija minuţioasă a lui Dumnezeu pentru a-i învăţa desăvârşit pe sfinţii Săi. În Epistola către Coloseni – cu o singură excepţie, cu privire la practică – Duhul nu este numit; învăţătura este că, dezbrăcând omul vechi, şi îmbrăcând omul nou, avem viaţa ca fiind înviaţi împreună cu Hristos. Epistola către Efeseni, dimpotrivă dezvoltă tot ce priveşte înfierea ca fiu şi trupul lui Hristos. Prin Duhul Sfânt avem duhul de înfiere şi suntem botezaţi pentru a fi un singur trup; prezenţa Duhului Sfânt este deci stabilită din plin în această epistolă. În Epistola către Coloseni, trupul este recunoscut în mod practic (3:15), dar Capul, Hristos este mai degrabă subiectul: plinătatea Dumnezeirii locuieşte în Hristos. În Epistola către Efeseni, trupul este plinătatea lui Hristos; el completează Capul care umple totul în toţi.

 

(*) Suntem văzuţi în Hristos în capitolul 8 versetul 1 şi se face aluzie la Adunare în capitolul 12; dar faptul este doar admis, nu este explicat.

 

În Epistola a doua către Corinteni (4:10 şi următoarele), găsim puterea practică a învăţăturii Epistolei către Romani, în acţiunea ei zilnică. Moartea a tot ce era din Adam în Pavel are loc în viaţa de fiecare zi, pentru ca doar viaţa lui Isus să se arate în legăturile lui cu ceilalţi, Dumnezeu venindu-i astfel în ajutor făcîndu-l să treacă prin împrejurări care, pentru orice viaţă naturală erau moarte (comparaţi 2 Corinteni 1:8,9). În capitolul 5:14, alte persoane sunt analizate în lumina învăţăturii Epistolei către Efeseni: „Toţi deci au murit”, altfel Hristos nu ar fi avut nevoie să moară pentru ei. El a coborât până în moarte pentru că ei erau acolo (*). Apostolul are înaintea ochilor mai ales gloria lui Hristos înălţat la cer: gloria lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos.

 

(*) A interpreta „toţi deci au murit” ca o consecinţă a lui „dacă Unul a murit pentru toţi” este o pură eroare, nu am nici cea mai mică îndoială, după cum versetul 15 o dovedeşte fără urmă de îndoială.

 

Am încrederea că acest rezumat, în ciuda conciziei lui, ne va face capabili să înţelegem mai bine învăţătura Epistolei către Romani, care nu intră în desfăşurarea hotărârilor lui Dumnezeu, dar pune din plin temelia pentru  împlinirea lor,  îndepărtând  păcatele şi  eliberându-ne de omul vechi. Responsabilitatea omului este tratată acolo temeinic; dreptatea lui Dumnezeu este explicată şi stabilită; harul este arătat ca sursă şi principiu al căilor lui Dumnezeu faţă de noi. Cazul particular al promisiunilor făcute evreilor, care părea să nu fie în acord cu învăţătura care dă tuturor oamenilor fără deosebire acelaşi loc înaintea lui Dumnezeu, este considerat o anexă specială cuprinzând capitolele 9-11.

Poate fi util pentru studiul nostru să arătăm aici marile diviziuni ale Epistolei către Romani. Primele 17 versete alcătuiesc o introducere; ultimul dintre aceste versete ne dă subiectul întregii epistole. Apoi, de la versetul 18 până la sfârşitul versetului 11 din capitolul 5, avem o singură mare diviziune care tratează păcatele şi harul lui Dumnezeu cu privire la aceste păcate; porţiunea care se întinde de la versetul 8 din capitolul 1 până la versetul 20 din capitolul 3, demonstrează că toţi sunt sub păcat.

Apostolul revine apoi la versetul 17 din capitolul 1, şi arată cum dreptatea lui Dumnezeu este acum descoperită, jertfa fiind făcută prin sângele lui Hristos. Capitolul 4 vorbeşte despre învierea lui Hristos ca punând pecetea pe lucrarea Sa, în acelaşi scop. Dar până acolo imputaţia dreptăţii nu merge dincolo de iertarea păcatelor. Primele unsprezece versete din capitolul 5 ne dau rezultatul fericit şi efectul harului în poziţia noastră prezentă sub acest har.

            În versetul 12 aceluiaşi capitol începe un nou subiect, omul vechi, carnea, păcatul în carne, ceea ce suntem noi în calitate de copii ai lui Adam (nu ce am făcut, deşi aceasta este rodul şi dovada a ceea ce suntem), ceea ce introduce moartea noastră împreună cu Hristos şi viaţa în El, nu în Adam. Aceasta este eliberarea, nu iertarea. Această a doua binecuvântare, la fel ca şi poziţia noastră în Hristos şi siguranţa noastră prin El sunt stabilite în capitolul 8. Orice problemă a legii este adusă înaintea ochilor noştri cu această ocazie: legea se adresează fiilor lui Adam, şi în această calitate, suntem morţi în Hristos; toţi au păcătuit deci, iudei şi păgâni, şi au aceeaşi natură carnală. Nu există deosebire; este vorba de dreptatea lui Dumnezeu, ea li se aplică şi unora şi celorlalţi. Dar atunci intervine o dificultate: Israel primise promisiune precum şi legea, ce se întâmpla cu ele? Nu stabileau ele o deosebire din partea lui Dumnezeu între iudei şi păgâni?

Capitolele 9-11, pe care le-am numit o anexă, răspund la această întrebare. În capitolele 12 şi următoarele, avem îndemnuri întemeiate pe mila lui Dumnezeu luată anterior în considerare.

            Epistola către Corinteni face cunoscute principiile eterne ale relaţiilor lui Dumnezeu cu omul; felul în care credinciosul, prin intermediul lui Hristos mort şi înviat, este aşezat în binecuvântare; şi apoi ea împacă aceste lucruri cu caracterul special al promisiunilor făcute iudeilor de Cel care nu se căieşte de darurile şi chemarea Sa.

 

            2. Expunere cu privire la Epistolă

 

            Putem să ne ocupăm acum de detaliile epistolei, şi în primul rând de versetele care servesc ca introducere, capitolul 1:1-17. Să nu uităm că apostolul nu fusese niciodată la Roma şi că scrie în virtutea misiunii lui universale faţă de păgâni, astfel încât epistola, deşi conţine salutări personale în număr foarte mare, are totuşi, caracterul unui adevărat tratat: Evanghelia este prezentată în ea pe larg şi în acelaşi timp starea omului, locul pe care îl ocupa efectiv legea şi, cum am văzut deja, poziţia în care căzuseră iudeii, care aveau un loc privilegiat. Apostolul începe prin misiunea sa. El era pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu. El era apostol prin chemarea lui Dumnezeu.

            Mai întâi, Domnul îl chemase personal şi îi încredinţase misiunea faţă de păgâni, separându-l de întreaga rasă umană – iudei şi păgâni – şi punându-l în raport cu El Însuşi în glorie: „Scoţându-te din poporul şi din naţiunile la care Eu te trimit ...” (Fapte 26:17).

Domnul i Se arătase, pentru ca el să devină un martor al Domnului Isus glorificat; de aceea auzim vorbindu-se de Evanghelia gloriei, şi de Dumnezeu care a spus că, în mijlocul întunericului, lumina străluceşte în inima lui pentru a da lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos (2Cor.4: 4-6); de aceea spune el şi că l-a cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, adică în legăturile lui cu lumea de aici, ca Mesia trăind pe pământ şi că Îl auzise potrivit cuvântului promis, nu Îl mai cunoştea astfel (2Cor.5.16). Omul glorificat după ce a îndurat moartea şi a împlinit răscumpărarea – acela era Hristosul pe care Îl cunoştea Pavel, un Hristos început şi conducător al noii creaţii, Omul glorificat, Domnul care Şi-a salvat poporul ca făcând parte din El Însuşi. Cu toate acestea, administrarea harului recunoştea locul pe care Dumnezeu îl dăduse iudeilor: nu era deosebire, numai că evanghelia era mai întâi pentru iudeu, apoi pentru grec.

            Astfel devenit apostol prin chemarea Domnului, Pavel fusese efectiv pus deoparte, pentru slujba lui activă pentru Evanghelie, în Antiohia: „Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat” (Fapte 13:2). Separarea imediată pentru lucrarea lui actuală era prin Duhul Sfânt: el era „pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu”.

            Această Evanghelie era cu privire la Fiul lui Dumnezeu; dar avea un caracter dublu: era pe de o parte cu privire la căile lui Dumnezeu pe pământ, împlinirea promisiunii; pe de altă parte, cu privire la Persoana Fiului lui Dumnezeu era hotărâtă, în putere, după Duhul de sfinţenie prin învierea morţilor, anularea efectului păcatului, nu a judecăţii lui Dumnezeu, nu este nevoie să spun, ci a felului în care puterea lui Satan stăpânea asupra omului prin păcat. Trebuie să remarcăm că ceea ce este pus în evidenţă în mod special aici, ca Evanghelie pentru care Pavel a fost pus deoparte, este că această Evanghelie este cu privire la Persoana Fiului lui Dumnezeu. Vom vedea jertfa şi dreptatea constatate din plin; înainte de orice, Evanghelia lui Dumnezeu este „despre Fiul Său... Isus Hristos, Domnul nostru”, „sămânţa lui David, după carne”, şi apoi „Fiu al lui Dumnezeu în putere, după Duhul de sfinţenie, prin învierea morţilor” (versetele 2-5).

            Această putere, puterea divină, care L-a înviat din morţi (*), şi L-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu a fost arătată în timpul vieţii Lui în această sfinţenie care nu permite niciodată, nicio clipă, intrarea păcatului. El a fost înviat prin Duhul (1 Petru 3.18); dar sfinţenia Lui, separarea Lui pentru Dumnezeu, era şi prin Duhul. Învierea era demonstrarea publică a faptului că El era Fiul lui Dumnezeu, în putere, biruinţa asupra lanţurilor păcatului, aşa cum erau în lume; dar ochiul atent ar fi deosebit aceeaşi putere în chiar lipsa păcatului, în sfinţenia absolută şi desăvârşită a Mântuitorului, de-a lungul întregii Lui vieţi.

                        Astfel împlinirea promisiunii şi a puterii divine asupra morţii erau acolo, şi Fiul lui Dumnezeu ca om în sfinţenia Lui absolută, Domnul nostru Isus Hristos; Evanghelia era vestea bună a lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său. Din lucrarea Lui, cu excepţia biruinţei Lui asupra morţii, nu am văzut încă nimic, până acum; dar Dumnezeu a intrat în putere şi în har acolo unde domneau păcatul şi moartea. Sfinţenia a fost manifestată în om, în această lume şi moartea sub care zăcea omul, a fost biruită.

            Este important de remarcat că în prezentarea Evangheliei lui Dumnezeu, Persoana Fiului este scoasă în evidenţă înainte de orice; fără îndoială găsim acolo intervenţia lui Dumnezeu în putere pentru a elibera (**), vedem acolo promisiunea împlinită, dar mai presus de orice Evanghelia este vestea bună cu privire la Fiul lui Dumnezeu. Harul a făcut din El un om, şi învierea L-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu în putere după Duhul de sfinţenie. Este o persoană care ne este descoperită în har desăvârşit, dar ca Cel care, în har, are tot dreptul asupra sufletelor noastre.

 

(*) Nu este vorba neapărat numai de învierea Lui. Este o abstracţie, dar învierea Lui a fost prima mare şi desăvârşită dovadă.

(**) În aceasta, El participă la natura Evangheliei eterne.

 

            O altă observaţie care nu este lipsită de importanţă, este faptul că după cum vom vedea mai departe, este vorba în toate acestea de ceea ce este Hristos din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu  Şi-a împlinit promisiunea, Dumnezeu a introdus biruinţa asupra morţii: totul este în Persoana Fiului – un om; nu este vorba de tot ce este omul pentru Dumnezeu, dacă nu este în Persoana lui Hristos Însuşi. Vom vedea în curând că, după cum Fiul lui Dumnezeu este descoperit în omul biruind asupra morţii, este arătată şi dreptatea lui Dumnezeu. Dumnezeu dezvăluie după aceea întreaga ticăloşie a omului, şi arată cum răspunde şi se achită El desăvârşit de această ticăloşie; dar în primul rând El ne arată ceea ce El Însuşi a introdus, şi introduce pentru El Însuşi, pentru har şi glorie, ceea ce are mai degrabă caracterul Evangheliei eterne cu privire la puterea care se află în ea – Persoana Fiului în Omul Isus, şi dreptatea divină.

Aici este aspectul general; responsabilitatea omului şi ticăloşia omului vor veni mai târziu; dar mai întâi trebuie să avem lucrul aşa cum este el pentru Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu, deşi numai prin har faţă de noi.

Dar mai este o chestiune pe care trebuie să o semnalez aici pentru că se referă la caracterul epistolei care ne preocupă, şi care are mai degrabă ca obiectiv să pună temelia, decât să ridice clădirea care este construită deasupra: mărturia că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este învierea, nu gloria. Înălţarea deşi recunoscută, nu este nevoie să mai spun, cum este şi pentru Adunare, nu este menţionată altfel decât ocazional, în capitolul 8, pentru a introduce mijlocirea. Înălţarea a avut rezultat cu privire la hotărârile lui Dumnezeu; dar deja, în înviere, Dumnezeu Şi-a pus pecetea pe Persoana şi pe lucrarea lui Hristos. Răscumpărarea era împlinită, păcatul ispăşit, moartea învinsă, cel care avea puterea morţii făcut neputincios în cetăţuia puterii sale; - da, tot ce făcea ca gloria să fie dreptate, totul era înfăptuit. Întregii probleme dintre om şi Dumnezeu i se pusese capăt şi fusese stabilită pe o nouă bază; dar onorurile care decurg din aceasta după hotărârile lui Dumnezeu nu sunt abordate, chiar învierea noastră cu Hristos, după cum vom vedea, deşi moartea noastră cu El este, pentru că această moarte era necesară pentru a pune capăt vechii stări de păcat şi pentru a ne introduce într-o stare nouă unde suntem capabili să trăim cu Dumnezeu, pe deplin eliberaţi. Învierea lui Hristos şi moartea noastră cu El sunt necesare pentru a stabili dreptul nostru, a pune capăt vechii noastre stări de păcat şi a introduce ceea ce este esenţialmente nou. Rămâne să prezentăm apoi pe larg noua noastră poziţie conform hotărârilor lui Dumnezeu (*).

 

(*) Când este vorba de învierea noastră cu Hristos, Hristos este considerat coborând în har acolo unde noi eram morţi în păcat. Dumnezeu, atunci, L-a înviat şi ne-a înviat împreună cu El: acest fapt implică unirea cu El. Dar Epistola către Romani nu se ocupă cu acest subiect, ci cu justificarea individuală.

 

            Misiunea apostolului avea drept scop „ascultarea credinţei” (versetul 5); el fusese trimis pentru a face ca sufletele oamenilor să se supună Fiului lui Dumnezeu, omul înviat, Domnul Isus Hristos – adevărului lui Dumnezeu descoperit în El, şi harului care însoţea acest adevăr, pentru că este nevoie de amândouă ca să le putem crede; niciunul nu poate fi descoperit pe deplin fără celălalt, pentru că harul este parte a adevărului, acolo unde Dumnezeu este pe deplin descoperit; nici harul nu putea veni fără adevăr, pentru că în acest caz, cu privire la ce anume harul ar fi har şi cum ar fi descoperit Dumnezeu?

Dar Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste; şi lumina şi dragostea, venind la noi, sunt harul şi adevărul.

            Această ascultare a credinţei era „între toate naţiunile” (versetul 5), nu de la toate naţiunile. Trebuie ca harul şi adevărul să coboare la om ca atare. Dumnezeu descoperit astfel nu putea să fie numai Dumnezeul iudeilor. Dar nu venise timpul pentru a supune toate naţiunile prin forţă, dar Dumnezeu le-a cercetat mai întâi pentru a căuta „să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său” (Fapte 15.14). Printre aceste naţiuni, credincioşii care se aflau la Roma erau „chemaţi ai lui Isus Hristos” (versetul 6); şi acestora, „către toţi preaiubiţii lui Dumnezeu care sunt în Roma”, se adresa apostolul. Ei erau deja acolo; - Dumnezeu nu a permis să fie întemeiat creştinismul la Roma de către un apostol. Aceşti credincioşi erau „preaiubiţii lui Dumnezeu” şi „sfinţi chemaţi”, adică sfinţi prin chemarea lui Dumnezeu.

Apostolul exprimă acum (versetul 8 şi următoarele) propriile sale sentimente şi intereseul său faţă de cei cărora li se adresa, şi aceasta în legătură cu misiunea sa universală faţă de neamuri, misiune în care lucra dragostea lui Hristos pentru a face din aceşti oameni, pe care nici nu-i văzuse măcar, ţinte ale inimii sale şi să îi facă scumpi lui. Dorea să le transmită vreun dar spiritual după puterea pe care o avea ca apostol şi cu o gingăşie sinceră, vroia să fie mângâiat astfel în această credinţă care le era comună şi lui şi lor. „Dator şi grecilor şi barbarilor” (căci acesta este locul dragostei în putere), el era gata să anunţe vestea bună celor care erau la Roma. Nu îi era ruşine de Evanghelie, pentru ca Evanghelia era „puterea lui Dumnezeu spre mântuire” (versetul 16) – cuvinte simple, dar care conţin bogăţii de nespus!

            Aici nu este Dumnezeu, venind să îi ceară ceva omului; nu este omul acţionând pentru Dumnezeu sau descoperind mijlocul de a se întâlni cu El; este Dumnezeu acţionând pentru om; este puterea la lucru, în favoarea omului şi aceasta nu numai pentru a ajuta sau a mijloci, ci pentru a-l elibera pe om din starea în care se afla, adică pentru a-l mântui pe om.

            Dar cum mântuia Dumnezeu astfel? Evanghelia era puterea lui Dumnezeu spre mântuire pentru oricine credea, om sau grec (versetul 16): omul aşa cum era, avea nevoie să fie mântuit. Puterea lui Dumnezeu, care era acolo pentru a mântui, lua pe om în ticăloşia şi păcatul său, nu în prerogativele sau în drepturile lui, chiar dacă ele erau date de Dumnezeu, şi se potrivea unui păgân pierdut şi unui iudeu pierdut; ea era pentru „oricine crede”; ea era prin credinţă şi pe principiul credinţei. Ordinea pe care ea o urma recunoştea planurile lui Dumnezeu: ea era pentru „iudeu întâi, cât şi grec”; dar această ordine nu denatura caracterul Evangheliei; ea era mântuirea, pentru un iudeu păcătos. Iudeul intra ca o ţintă al îndurării, la fel ca un barbar, prin credinţă în ceea ce era partea lui Dumnezeu, în har faţă de el, deşi în ordinea administrării, Evanghelia s-a adresat mai întâi iudeului.

            Evanghelia este şi „puterea lui Dumnezeu spre mântuire” pentru că „în ea se descoperă o dreptate a lui Dumnezeu din credinţă” (versetul 17). Omul nu era chemat să facă nimic, Dumnezeu nu îi cerea nimic. Dreptatea lui Dumnezeu, desăvârşită şi absolută – în virtutea căreia Dumnezeu binecuvânta fără limită – era descoperită pentru om. Dumnezeu nu putea cere mai mult; El nu putea, cu privire la dreptate, să dea mai mult; şi această dreptate era acolo pentru om şi descoperită; şi ea era astfel puterea lui Dumnezeu pentru a-l mântui. Faptele omului pentru Dumnezeu nu intrau aici absolut deloc: insist asupra acestei chestiuni pentru că este marele principiu al adevărului, este lucrarea lui Dumnezeu pentru om. Omul are parte la ea, pe principiul credinţei, pentru ca să fie prin har; omul credea numai prin har ceea ce era descoperit. De aceea credinciosul avea dreptatea, şi o avea, fie că era barbar, fie că era iudeu, fără deosebire. Dar aici este vorba de natura intrisecă a acestei dreptăţii: era „dreptatea lui Dumnezeu”; ea era descoperită pe principiul credinţei (faptele nu arată dreptatea lui Dumnezeu, ci dreptatea omului), şi în consecinţă „spre credinţă”, după cum este scris: „Dar cel drept va trăi din credinţă”.

            Aici se termină introducerea. Persoana Domnului Isus şi dreptatea lui Dumnezeu sunt marea temă a Evangheliei lui Dumnezeu: Domnul Isus arătat ca eliberator, Fiul lui Dumnezeu, cerea ascultarea credinţei; dreptatea, întotdeauna pe principiul credinţei, arătată ca temelia pe care omul putea să aibă parte prin har de binecuvântarea pe care Dumnezeu vroia să o împartă.

            Apostolul ajunge acum la ceea ce făcea această dreptate a lui Dumnezeu necesară pentru noi. „Pentru ca mânia lui Dumnezeu”, spune el, „se descoperă din cer împotriva oricărei neevlavii şi nedreptăţi a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nedreptate” (versetul 18). Aici este un principiu de cea mai mare importanţă. Mânia nu este aici o mânie guvernamentală ca cea care îl aduce pe asirian împotriva lui Israel sau îl trimite pe Israel rob în Babilon, un lucru din această lume, în timp ce Dumnezeu era încă ascuns în spatele perdelei; - este o mânie care ne arată incompatibilitatea naturii lui Dumnezeu cu răul. Mânia lui Dumnezeu era descoperită împotriva a orice este incompatibil cu natura Sa, mânia cerului împotriva oricărei neevlavii; şi, acolo unde adevărul era cunoscut şi unde oamenii puteau părea mai aproape de Dumnezeu, ca iudeii, dacă aveau adevărul trăind în nedreptate, mânia era împotriva lor, care opreau astfel adevărul. Mânia împotriva oricărei nedreptăţi era descoperită din cer; barbarul, iudeul, oamenii în orice stare să găsesc ei, cădeau sub judecată. Nu era un Dumnezeu ascuns, intervenind într-o judecată pământească, ci Dumnezeu Însuşi, descoperit pe deplin potrivit propriei Lui naturi urând răul, potrivit unei mânii drepte şi necesare împotriva oricărui rău, acolo unde se găseşte. Natura lui Dumnezeu nu putea să admită niciun rău. Au fost căi dispensaţionale – căi guvernamentale, răbdarea lui Dumnezeu; dar acum mânia era descoperită din cer împotriva oricărei nedreptăţi, acolo unde se afla ea.

 

            3. Capitolul 2

 

            Apostolul arată apoi pe ce temei venea judecata peste toţi oamenii, peste naţiuni până la sfârşitul capitolului 1, peste moralişti, în prima parte a capitolul 2, şi peste iudeu, de la versetul 17 din capitolul 2 până la versetul 20 din capitolul 3. Ceea ce aducea condamnarea naţiunilor, este mărturia creaţiei, şi apoi faptul că ele nu au ştiut să păstreze cunoaşterea lui Dumnezeu (literal: Dumnezeu în cunoaştere), pentru că Noe avea această cunoaştere. Primul motiv este dat în versetele 19 şi 20; al doilea în versetul 21. „Au schimbat gloria nepieritorului Dumnezeu în asemănarea imaginii omului pieritor şi a păsărilor şi a patrupedelor şi a reptilelor”; şi cum au schimbat astfel gloria lui Dumnezeu în necinste, s-au dezonorat ei înşişi până la ruşine cum Îl dezonoraseră pe Dumnezeu în idolatrie; cu toate acestea cunoscuseră judecata dreaptă a lui Dumnezeu.

            Aceasta era ceea ce îi făcea pe moralişti, precum Socrate şi semenii lui, de neiertat: ei făceau ei însuşi lucrurile pe care le judecau (capitolul 2, versetul 1 şi următoarele). Dar judecata lui Dumnezeu este potrivit adevărului asupra celor care fac astfel de lucruri. A face aceste lucruri şi a-l judeca pe altul, nu era mijlocul de a scăpa de judecata lui Dumnezeu. Sau dispreţuiau ei bogăţiile bunătăţii lui Dumnezeu şi îndelunga Lui răbdare care îi conducea la pocăinţă, adunând mânia pentru ziua judecăţii, ziua descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu? Dumnezeu judecă întotdeauna răul din punct de vedere moral; dar este o zi în care această judecată va fi descoperită, şi această judecată a răului are loc în mod vădit potrivit naturii lui Dumnezeu. Am găsit acest principiu infinit de important în versetul 17 din capitolul 1, unde am văzut, nu guvernarea dispensaţională asupra acelora care erau aproape sau a acelora care erau departe, ci pe Dumnezeu descoperindu-Şi judecata Sa asupra nedreptăţii din om, potrivit cu ceea ce este El. De aceea lumina creştinismului este aruncată aici asupra motivelor judecăţii, deşi Dumnezeu face să intre lumina avută cu adevărat în măsura răsplăţii; dar natura, şi în judecată, autoritatea lui Dumnezeu, resping răul.

Fie că eşti iudeu sau barbar, nu este o deosebire. Când Dumnezeu este descoperit, nedreptatea este tratată ca nedreptate. Avantajele speciale ale unora pot să intre în motivele judecăţii, şi dacă au păcătuit sub lege, vor fi judecaţi prin lege; dar răul este rău, şi Dumnezeu este Dumnezeu, fie că răul este într-un iudeu sau într-un barbar; pentru că Dumnezeu  nu  primeşte  înfăţişare (versetele 6-11).

            Dar descoperirea lui Dumnezeu, care introduce astfel cunoaşterea judecăţii potrivit adevărului, recunoaşte în mod necesar că adevărul este acolo; şi ascultarea de adevăr devine parte a încercării morale a omului, la fel ca legea şi conştiinţa naturală. De aceea găsim în versetele 7 şi 8 ceea ce creştinismul a pus în lumină în versetele 9 şi 10, necazul şi strâmtorarea peste orice suflet de om care lucrează răul, şi gloria, onoarea şi pacea peste orice suflet ca om care face binele, şi iudeului, întâi, şi grecului.

            Este evident că scopul apostolului aici nu este să arate cum poate fi îndreptăţit un păcătos: el vrea să arate că, deşi Dumnezeu poate ţine cont, în administrarea binecuvântării, de ceea ce acordase poporului evreu, Dumnezeu cu toate acestea, acum că era descoperit El Însuşi, avea de a face cu realităţi, şi că un barbar evlavios îi era mai plăcut decât un iudeu nelegiuit, oricare ar fi de altfel privilegiile celui din urmă. Cel care împlinea legea avea să fie îndreptăţit, fie iudeu, fie grec – nu cel care avea legea şi care o încălca; Dumnezeu nu primea după înfăţişare, şi conştiinţa putea lua cunoştinţă de bine şi de rău acolo unde era lege, şi să devină astfel lege pentru omul care nu primise legea din partea lui Dumnezeu. Astfel cei care păcătuiseră fără lege, piereau fără lege, şi cei care păcătuiseră sub lege, vor fi judecaţi prin lege (versetul 12). Discuţia aici nu are ca scop puterea sau harul prin care un om va fi adus sau făcut capabil să meargă conştient; ci apostolul scoate în evidenţă că realitatea umblării, şi nu privilegiul poziţiei, era ceea ce recunoştea Dumnezeu.

            Este bine să remarcăm că nu există lege (*) scrisă în inima barbarului, legea scrisă în inimă este noul legământ (**); dar fapta pe care o cere legea este recunoscută de conştiinţă ca bună sau rea. Conştiinţa ştie că este rău să ucizi sau să furi, atunci când nicio lege nu este dată. Omul a obţinut cunoştinţa binelui şi răului prin cădere; şi este de cea mai mare importanţă să recunoaştem diferenţa care este între aceasta şi lege. O lege impune o regulă prin autoritate, aici autoritatea lui Dumnezeu; conştiinţa dimpotrivă ia cunoştinţă de bine şi de rău în ea însăşi, cum o face Dumnezeu. „Omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul” (Gen.3.22), deci conştiinţa ia cunoştinţă de bine şi de rău în sine, ca bine sau ca rău, fără vreo lege care să îl recomande sau să îl interzică; şi în această măsură, un om îşi este lui însuşi lege, lucrul nefiindu-i recomandat sau interzis ca printr-o lege.

 

(*) Cuvântul „scrisă” se referă la „faptă”, nu la „lege”; limba greacă nu lasă nici o îndoială în această privinţă.

(**) A se compara Evrei 8:10.

           

            Este bine de asemenea să observăm că versetele 13,14 şi 15 alcătuiesc o paranteză, şi că trebuie să legăm „vor fi judecaţi prin lege” de la sfârşitul versetul 12, cu „ziua când Dumnezeu va judeca” de la începutul versetul 16.

            Remarcaţi şi că, în ceea ce-l priveşte pe om, ca înainte în ceea ce-L privea pe Dumnezeu, judecata despre care este vorba aici, nu este o judecată guvernamentală, nu este vorba de căile lui Dumnezeu faţă de oamenii de pe pământ, cercetând este adevărat păcatele, la un popor sau la o seminţie, folosind îndelunga răbdare, că apostolul vorbeşte de judecata lucrurilor ascunse ale inimilor oamenilor, totul fiind pus în lumină, judecat strict şi cu dreptate potrivit exigenţelor indispensabile naturii lui Dumnezeu şi potrivit avantajelor de care se pot bucura oamenii. Nu este Dumnezeu guvernând cu răbdare, ci Dumnezeu judecând în dreptate potrivit cu ceea ce este bine şi cu ceea ce este rău, aşa cum nimeni nu poate contesta, şi acolo unde nimeni nu poate scăpa. Apostolul declară că lucrurile ascunse ale inimilor oamenilor vor fi judecate şi că oamenii vor apărea aşa cum erau cu adevărat, oricât de ascunşi au putut să fie de altfel în ochii oamenilor.

            Versetul 17 din capitolul 2 îl introduce în mod pozitiv pe iudeu, insistând asupra aceluiaşi adevăr; dar în contrast cu ceea ce spusese despre barbar, apostolul declară că un iudeu care se lăuda cu legea şi care o călca, era la fel de rău ca cel care nu avea lege; Numele lui Dumnezeu era hulit printre naţiuni din cauza lor. Iudeu este acela în lăuntru, cel a cărui inimă este circumcisă, în duh nu în literă, cel a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu.

            Ajungem aici la un principiu de o mare importanţă, adică la planurile lui Dumnezeu, la stăpânirea privilegiilor, acolo unde nu era nici o reînnoire a inimii pentru a trage vreun folos, şi la problema de a şti dacă această stăpânire a privilegiilor îi făcea pe cei care aveau parte de ea mai buni şi mai plăcuţi lui Dumnezeu, pentru că aceasta era pretenţia iudeului (capitolul 3). Argumentul apostolului părea să îi plaseze pe toţi oamenii la acelaşi nivel: el o făcea moralmente înaintea lui Dumnezeu, numai că privilegiile, acolo unde existau, măreau responsabilitatea; dar el admitea din plin existenţa unor foarte mari privilegii şi a unor mari avantaje, acolo unde le pusese Dumnezeu. Dacă cei circumcişi erau în realitate necircumcizie dacă nu păzeau legea, care era întâietatea iudeului? Mare, oricum (capitolul 3:1,2). Apostolul, repet, recunoaşte toate privilegiile iudeilor, în special cel de a fi cei cărora li s-au încredinţat Scripturile, „cuvintele lui Dumnezeu” şi dacă unii nu credeau, necredinţa lor nu făcea credinţa zadarnică, adică nu desfiinţa credincioşia lui Dumnezeu. Dumnezeu era adevărat, dacă orice om era mincinos; El Îşi împlineşte cuvântul. Dar dacă această împlinire a cuvântului Său în ciuda necredincioşiei omului, nu făcea decât să demonstreze credincioşia Lui în aşa fel încât El este şi mai glorificat prin necredincioşia omului; acest fapt nu Îl împiedica pe Dumnezeu să judece răul. Altfel, Dumnezeu nu ar putea judeca lumea în nici un fel. Dacă nedreptatea omului arată mai vădit dreptatea lui Dumnezeu, de ce îl mai judeca Dumnezeu din cauza acestei nedreptăţi? - Aici este un principiu general, dar care are o aplicaţie particulară pentru iudei, deoarece cu cât păgânii li se împotriveau mai mult, şi erau geloşi pe ei şi îi dispreţuiau, cu atât mai mult credincioşia lui Dumnezeu, şi Dumnezeu nu putea să judece păgânii, lumea, mai mult decât pe iudei. Dar este un principiu general că, dacă nedreptatea omului constată sau arată dreptatea lui Dumnezeu, acest fapt nu Îl face nedrept pe Dumnezeu dacă judecă.

 

            4. Capitolul 3

 

            Apostolul revine apoi la forma în care acest principiu se aplică iudeilor: dacă minciuna iudeului făcea mai glorioasă credincioşia lui Dumnezeu în ce priveşte promisiunile Sale, de ce l-ar mai judeca Dumnezeu ca păcătos? Sau mai degrabă să facem răul, ca să vină binele (apostolul revenind în această ultimă parte la principiul general), cum într-adevăr îi acuzau unii pe creştini că spun. În faţa unui asemenea principiu, apostolul nu binevoieşte să consimtă a răspunde; el spune simplu: „Condamnarea lor este dreaptă”. Nu, întregul nostru păcat constată această credincioşie răbdătoare a lui Dumnezeu cu privire la promisiunile şi bunătatea Sa. Omul i-ar respinge foarte repede pe cei care ar acţiona împotriva lui cum el o face faţă de Dumnezeu. Dar aceasta nu impiedică responsabilitatea, şi păcatul, şi judecata.

            Iudeul avea deci avantaje. Era deci mai bun decât păgânii? Deloc; apostolul deja îi acuzase „şi pe iudei şi pe greci, că toţi sunt sub păcat” (versetul 9). El citează apoi mai întâi din Psalmi, şi apoi din Isaia, mărturia Scripturilor care îi declarau în totalitate păcătoşi pe toţi cei cărora le erau adresate.

            Iudeul se lăuda că aceste Scripturi erau pentru el, şi numai pentru el: Ei bine, spune apostolul, ştim că tot ce spune legea, spune celor care sunt sub lege; să ascultăm deci glasul ei, şi să ascultăm ce le spune ea. Iată: „Nu este niciunul drept, niciunul măcar” (versetul 10). Păgânii erau în mod notoriu căzuţi în tot felul de vicii, în depravare şi idolatrie; iudeii erau neamul privilegiat, şi privilegiul lor deosebit era acesta, lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu. Dar apostolul recunoaşte negreşit că legea vorbea celor care erau sub lege; dar legea declara că nu era „niciunul drept”. Iudeul era deci condamnat prin lucrul cu care se lăuda el însuşi. Şi citiţi acum mărturia pe care aceste Scripturi o aduc despre starea omului, despre omul cel mai avantajat, posedând ceea ce are Dumnezeu de dat, ca fratele mai mare din povestea fiului risipitor. Nu este niciunul drept, niciunul care să înţeleagă, care să  aibă pricepere în sensul spiritual; nimeni care să-L caute pe Dumnezeu; în voinţă, toţi s-au abătut de la drumul drept; nu este nici unul măcar; pretutindeni răul, fără excepţie, dacă erai pus la încercare! Apostolul intră apoi în detaliile formelor complete ale răului în care se dezvoltă această stare. Caractere plăcute, se pot întâlni la unii, cum se pot întâlni şi la animale; dar inima Îl caută sau se teme de Dumnezeu, nu se găseşte! Orice gură este închisă, şi toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu: păgânii, notoriu fără frâu, şi dezaprobaţi în mintea lor, practicând cu lăcomie orice necurăţie; iudeul condamnat chiar în cuvintele lui prin lucrul cu care se lăuda. Astfel departe ca cineva să fie îndreptăţit prin faptele legii, legea aducea cu ea „cunoştinţa păcatului”. Păcatul era pretutindeni; legea dădea o convingere certă cu privire la aceasta (versetele  19, 20).

            Apostolul încheie demonstrarea acestei stări care dădea ocazie mâniei lui Dumnezeu să fie descoperită din cer, demonstrarea întinzându-se în ansamblul ei de la versetul 19 din capitolul 1 până la sfârşitul versetul 20 din capitolul 3.

            Apoi apostolul revine la adevăratul lui subiect, cel pe care îl formulase în versetul 17 din capitolul 1, dreptatea lui Dumnezeu. Omul, era evident, nu avea deloc dreptate. Iudeii şi păgânii erau toţi sub păcat dar acum dreptatea lui Dumnezeu, în întregime fără lege, era arătată. Legea şi profeţii îi aduceau mărturie (capitolul 3, versetul 21). Aici se găseşte punctul capital: s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu. Această dreptate este „prin credinţa în Isus Hristos”; aici este acel „cum” al manifestării şi primirii ei; ea este pentru toţi. Dacă ea ar fi fost dreptatea omului, ar fi trebuit să fie prin lege, şi ar fi fost în consecinţă numai pentru iudei, pentru că numai ei aveau această lege; dar este dreptatea lui Dumnezeu, şi este „prin credinţă”, şi astfel ea este pentru toţi, şi cu adevărat, pentru că era prin credinţa în Isus Hristos, peste toţi cei care credeau; pentru că nu este deosebire, pentru că toţi au păcătuit, toţi sunt în aceeaşi măsură sub păcat; dar dreptatea lui Dumnezeu este prin credinţă, peste toţi cei care cred. Îndreptăţirea este fără plată prin harul lui Dumnezeu, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus (versetele 22-24).

            Acest pasaj ne furnizează tema învăţăturii dreptăţii ca un tot, completă în ea însăşi. Versetul 17 al capitolul 1, ne spune că dreptatea lui Dumnezeu este descoperită în Evanghelie. Acum, în contrast cu legea (fără lege, în întregime separat de lege), ştim cum se aplică această dreptate: ea este prin credinţa în Isus Hristos pentru noi, aplicabilă şi prezentată pe principiul credinţei tuturor, şi peste toţi cei care cred. Toţi fără deosebire erau sub păcat şi dovediţi ca atare, îndreptăţirea tuturor de asemenea este fără plată prin harul lui Dumnezeu, prin răscumpărare – această răscumpărare care este în Hristos Isus.

            Găsim apoi detalii suplimentare şi maniera de aplicare a acestei îndreptăţiri pentru sfinţii Vechiului Testament şi cei care au trăit după moartea lui Hristos. Dumnezeu, ne spune apostolul, l-a prezentat pe Hristos ca „Cel care aduce jertfa” pentru locul de acces pe temeiul răscumpărării şi sângele prezentat lui Dumnezeu ca ispăşire sau jertfă pentru păcate. Dar, în ce îi priveşte pe sfinţii Vechiului Testament, aceasta, acum, arată dreptatea lui Dumnezeu în prezenţa sprijinului pe care l-a folosit Dumnezeu faţă de ei atunci când păcătuiau. Sprijinul lui Dumnezeu fusese arătat în timpul când aceşti oameni trăiau; dar unde era dreptatea dacă Dumnezeu trecea astfel peste păcatele lui Avraam, Samuel, David şi ale semenilor lor? Această dreptate se arată acum. Dumnezeu putuse folosi sprijinul în vederea jertfei pe care trebuia să o aducă Hristos, jertfă întotdeauna prezentă pentru Dumnezeu, şi pe temeiul căreia acţiona, ca şi cum era deja îndeplinită, pentru că era vorba de iertarea păcatelor.

            Apoi, în ceea ce îi priveşte pe sfinţii care au trăit după îndeplinirea lucrării de răscumpărare, deplina dreptate a lui Dumnezeu era în prezent scoasă la vedere: această dreptate se arată în timpul prezent, ştiind cum putea fi El drept îndreptăţind pe cei care credeau în Isus Hristos. Aici era un adevăr de o importanţă imensă. Dumnezeu Îşi arătase sprijinul în vremurile precedente, când ceea ce autoriza exercitarea acestui sprijin potrivit dreptăţii Lui nu era descoperit. Acum dreptatea lui Dumnezeu este descoperită,  mai întâi cu privire la acest lung sprijin şi la iertarea păcatelor precedente; apoi aceeaşi dreptate a lui Dumnezeu este descoperită pe deplin, adică temeiul care a fost stabilit pentru justificarea celor care credeau în Isus. Dreptatea lui Dumnezeu făcând aceasta, era de asemenea clar arătat că temeiul pe care se exercita era stabilit desăvârşit. Dreptatea lui Dumnezeu era pe deplin demonstrată în înălţarea lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu, cum citim în versetul 10 al capitolul 16 din Ioan: Hristos a luat loc la dreapta Măreţiei în locurile înalte, în virtutea faptului că L-a glorificat în mod desăvârşit la cruce şi că astfel a arătat şi a declarat dreptatea lui Dumnezeu. 

În partea Epistolei către Romani care ne preocupă în acest moment, găsim numai faptul că dreptatea lui Dumnezeu este acum arătată cu privire la iertarea păcatelor precedente şi îi îndreptăţeşte pe cei care cred acum, Hristos fiind prezentat ca ispăşitor prin credinţa în sângele Său. Valoarea sângelui lui Hristos aduce mărturia de dreptate în iertarea păcatelor precedente; dar ea aduce o îndreptăţire prezentă şi cunoscută de cei care cred, menţinând pe deplin dreptatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este drept şi îi îndreptăţeşte, nu îi condamnă, pe cei care cred.

            Orice lăudăroşie din partea omului este deci exclusă, pentru că prin lucrarea lui Dumnezeu şi prin harul lui Dumnezeu este omul îndreptăţit, nu prin legea faptelor evident, pentru că în acest caz omul ar putea găsi cu ce să se laude, dar prin legea credinţei, care primea cu simplitate prin har efectul lucrării altuia. Vedem aici ceea ce regăsim şi mai departe, anume că expresia „lege” este folosită pentru a desemna un principiu acţionând într-un anume sens, legea credinţei, legea faptelor. De aceea, cum nu putem amesteca cele două principii, dintre care unul face să câştigi un lucru prin fapte şi celălalt face să primeşti acel lucru prin credinţă (şi la drept vorbind un alt lucru: dreptatea lui Dumnezeu, nu cea a omului), unul dintre aceste principii îl exclude pe celălalt; şi tragem concluzia, nu numai că un om este îndreptăţit prin credinţă, prin sângele lui Hristos, prin har, ci şi că este îndreptăţit astfel, în întregime separat şi în afara oricăror fapte ale legii. Dumnezeu îi îndreptăţeşte pe păcătoşi intervenind pentru ei, şi omul nu este drept printr-o lege pe care a păzit-o, pentru că toţi sunt sub păcat.

            Iar Dumnezeu este El numai Dumnezeul unui popor, chiar dacă al poporului Său? Nu este El Dumnezeul tuturor naţiunilor? Da, binenţeles, şi al naţiunilor; şi acum, în har, întocmai ca pentru iudeu care avea nevoie de har la fel de mult ca cel păgân; căci este un singur şi acelaşi Dumnezeu care îndreptăţeşte circumcizia (care caută propria ei dreptate prin lege) pe principiul credinţei, fără plată prin har, şi, dacă un păgân avea această credinţă, îl îndreptăţeşte pe acel păgân prin credinţa pe care o avea. Acesta este sensul cuvintelor redate prin „pe principiul” şi „prin”, sau prin intermediul, când cineva avea credinţă. Iudeul căuta dreptatea pe un principiu fals; Evanghelia descoperea principiul adevărat, care era credinţa. Dacă cel păgân avea credinţă, el avea îndreptăţirea care era dată pe acest principiu.

            Şi dacă această îndreptăţire era prin credinţă în afara legii, desfiinţa ea legea? Nicidecum. Legea aducea convingerea de păcat; ea făcea mai mult, aducea blestemul, de care cel care era sub ea avea să fie eliberat; şi îndreptăţirea unui asemenea om, dădea legii cea mai mare întărire. Faptul că Hristos a trebuit să poarte blestemul legii, stabilea autoritatea legii pentru a-l convinge pe deplin pe iudeu de păcat, astfel încât sângele lui Hristos, harul şi răscumpărarea deveneau necesare pentru el; şi introducerea lor, necesară pentru iudeul care era sub lege, dacă ea punea deoparte orice dreptate prin lege, ea recunoştea pe deplin autoritatea legii, ca aşezându-i pe iudei sub călcarea de lege de care aveau nevoie să fie îndreptăţiţi. Plata unei datorii recunoştea datoria, şi obligaţia pe care o aducea o datorie, deşi această plată îi pune capăt. Este mai mult decât aceasta în lege fără îndoială; mă folosesc numai de o imagine pentru a arăta că a pune capăt unui lucru poate demonstra pozitiv obligaţia acelui lucru.

            Dreptatea prin credinţă, era un principiu incompatibil cu legea. Pe principiul credinţei, lucrarea lui Dumnezeu în har îndreptăţea fără plată; potrivit legii, lucrarea omului în dreptate făcea pacea, răscumpărarea şi lucrarea lui Dumnezeu inutile. Ascultarea, nici ea, sub lege nu aducea ceea ce harul înfăptuia la urma urmelor; ea nu era, chiar dacă era înfăptuită, dreptatea lui Dumnezeu, ci dreptatea omului. Dar răscumpărarea, harul, şi sângele lui Hristos, eficace prin credinţă, recunoştea autoritatea legii şi o consfinţeau, satisfăcând în alt mod ceea ce cereau păcatele comise şi condamnarea atrasă sub ea. Lucrul avea loc pe un principiu diferit, absolut incompatibil cu legea ca mijloc de justiţie; dar ea recunoştea exigenţele dreptăţii făcute prin lege ca făcute prin Dumnezeu şi, când omul a eşuat, satisfăcea aceste exigenţe în har. Legea şi credinţa nu puteau opera împreună, pentru că se contraziceau una pe cealaltă în toate chestiunile: una se baza pe har, cealaltă pe fapte; una pe lucrarea lui Dumnezeu, cealaltă pe lucrarea omului. Una, în consecinţă, dacă ar fi fost împlinită, ceea ce nu s-a întâmplat, ar fi produs dreptatea omului; cealaltă arăta dreptatea lui Dumnezeu printr-o lucrare înfăptuită. Dar harul care este incompatibil cu legea, recunoştea exigenţele legii şi le satisfăcea, pentru a îndreptăţi fără plată pe cel care dăduse greş sub lege.

 

5. Capitolul 4

 

            Dar era, în istoria lui Israel, mai mult decât legea. Erau (capitolul 4) Avraam şi David, promisiunile, şi credincioşia lui Dumnezeu care recunoştea promisiunile. Pe ce bază se sprijinea poziţia acestor oameni? Ce a găsit Avraam? A fost îndreptăţit pe principiul faptelor? Dacă a fost îndreptăţit pe principiul faptelor are cu ce se lăuda, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Dovezi înaintea oamenilor, pentru a evidenţia înaintea lor realitatea credinţei, poate că a avut, şi a avut; dar înaintea lui Dumnezeu  Avraam  a fost socotit drept, prin credinţă. „Şi Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca dreptate”. Însă celui care lucrează, plata nu i se socoteşte după har, ci după datorie; dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care-l îndreptăţeşte pe cel neevlavios, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate” (versetele 3-5). Acest principiu stabilit pe exemplul lui Avraam este sprijinit de mărturia lui David: „Ferice de cei ale căror nelegiuiri au fost iertate şi ale căror păcate au fost acoperite. Ferice de omul căruia Domnul nicidecum nu-i va socoti păcatul!” (versetele 7,8). Observaţi că, până aici, imputaţia dreptăţii nu merge mai departe de iertarea păcatelor; găsim mai mult apoi, dar aici aceasta este totul: un om este îndreptăţit de ceea ce este vinovat, de păcatele lui; şi în raport cu aceasta este sensul expresiei „i s-a socotit ca dreptate”. Credinţa lui i s-a socotit ca dreptate. Aceasta nu i s-a luat atât în seamă (*):

 

(*) Nu trebuie a se confunda „nu se socoteşte” din capitolul 5:13 şi Filimon 19, cu „a estima, a ţine, a socoti”, pe care le avem aici şi în capitolul 4

           

Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi a fost considerat drept din cauza credinţei sale. Nu că ar fi avut credinţa lui o asemenea valoare în ea însăşi, încât i s-a luat în considerare, ca tot atâta dreptate, ci el fost estimat sau considerat drept din cauza credinţei sale. Aşa vorbeşte David de un om considerat drept fără fapte. Nici un păcat nu îi era imputat; era considerat pe deplin achitat sau îndreptăţit de păcat înaintea lui Dumnezeu, când păcatul era iertat sau acoperit. Dumnezeu a satisfăcut responsabilitatea omului, şi omul este considerat îndreptăţit de păcat.

            Această fericire era numai pentru circumcizie, sau şi pentru necircumcizie? Pentru că am stabilit, lui Avraam credinţa i s-a socotit (versetul 9). Când i s-a socotit? Când era circumcis, sau necircumcis? Necircumcis; - astfel încât în exemplul lui Avraam, găsim un om necircumcis îndreptăţit prin credinţă. Circumcizia era doar pecetea dreptăţii, pe care o avea când era necircumcis. Şi astfel el era tatăl tuturor celor care cred, chiar dacă sunt necircumcişi precum credincioşii dintre cei păgâni, pentru ca să fie şi ei consideraţi drepţi prin credinţă; şi mai mult, tatăl unei separări adevărate pentru Dumnezeu (pentru că astfel înţeleg pasajul, deşi forma lui este puţin neobişnuită), nu numai pentru Israelul circumcis, ci pentru toţi cei care umblă în credinţa lui Avraam – circumcizia, nu în literă, ci în duh.

            Apostolul dezvoltă apoi principiile cazului lui Avraam. Promisiunea de a fi moştenitor al lumii nu a fost făcută lui Avraam prin lege, ci prin dreptatea credinţei; pentru că dacă aceia care sunt din lege sunt moştenitori, credinţa este făcută zadarnică (versetele 13,14). A face din Israelul sub lege moştenitorul exclusiv însemna a distruge principiul prin care Avraam avea moştenirea: Avraam fusese făcut moştenitor prin credinţă, şi nu printr-o lege anume. Promisiunea nu este lege; şi a dori să stabileşti moştenirea pe baza legii şi a o da lui Israel din cauza legii, însemna a face zadarnică promisiunea. Promisiunea şi credinţa în promisiune merg împreună. Legea este lucrarea omului, şi, din partea lui Dumnezeu, ceea ce cerea El omului, nu o promisiune pentru om. Şi cu siguranţă legea lucrează mânie în loc de a da o moştenire; pentru că acolo unde nu este lege, nu este nici călcare de lege, pentru că nu este nimic de călcat: a lucra mânie şi a aduce călcări de lege nu este cu siguranţă o promisiune. Dar moştenirea este pe principiul credinţei, nu al legii, pentru ca să fie prin har; deoarece tocmai credinţa creşte cu harul arătat, şi astfel promisiunea este sigură pentru toată sămânţa, pentru că harul o poate da unui păgân, şi credinţa, într-un păgân, o poate primi; ea poate nu numai să o dea seminţei sub lege, deşi prin credinţă şi ea o putea primi, ci să o dea oricui avea credinţa lui Avraam, care este tatăl nu numai al iudeilor, ci al nostru al tuturor (după cum este scris: „Te-am rânduit tată al multor naţiuni”) înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeul în care crezuse Avraam.

            Aceasta introduce un alt principiu (versetul 17 şi următoarele). Când Avraam a primit promisiunea, era ca şi mort. Dumnezeul pe care L-a crezut, este un Dumnezeu care este mai presus de mizeria şi de neputinţa omului, şi cheamă cele care nu sunt ca şi cum ar fi. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, în ciuda stării lui de mort şi a stării Sarei: a avut loc acolo ceva ca o înviere. Dar aceasta introduce încă un alt mare şi important principiu. Am văzut harul din partea lui Dumnezeu şi credinţa din partea omului, în legătură cu promisiunea, pe de o parte, şi cu răscumpărarea care este în Hristos, pe de altă parte. Acum puterea intervine, puterea lui Dumnezeu: nu Dumnezeu ocupându-Se de om şi intrând în legătură cu el în virtutea a ceva bun sau a unei anumite capacităţi care ar fi în om, ci Dumnezeu care înviază morţii, şi care, potrivit acestei puteri, cheamă cele care nu sunt ca şi cum ar fi: le poate aduce la existenţă când le cheamă. Aceasta se aplică împrejurării lui Avraam şi, în natura sa, învierii lui Hristos.

            Legea cere putere în om pentru a o împlini, Dumnezeu care înviază morţii nu cere evident nicio putere în cei care sunt înviaţi, şi cele care nu sunt nu au nicio capacitate de a deveni cele ce sunt. Avraam l-a crezut pe Dumnezeu; nu a ţinut seama de împrejurări care, cât priveşte neputinţa omului, făceau imposibilă împlinirea promisiunii, pentru că Cel care vorbea adevărul, putea face orice în putere. Avraam a fost pe deplin convins de aceasta: de aceea dacă Dumnezeu vorbea, lucrul pe care îl spusese era sigur, nicio lipsă de putere nu-l putea face să nu se realizeze; şi această recunoaştere a ceea ce era Dumnezeu, această credinţă (care prin har Îl îndreptăţea pe Dumnezeu în Cuvântul Lui – Îi dădea adevăratul caracter) i-a fost socotită lui Avraam ca dreptate. Când omul Îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu în lucrările, cuvintele şi planurile Lui, când nu se îndreptăţeşte el însuşi, Dumnezeu îl îndreptăţeşte. Planurile Lui sunt în Hristos. Dar credinţa  voastră,  deşi în principiu  aceeaşi, are totuşi, într-un punct foarte important, un caracter diferit de cea a lui Avraam. Avraam a crezut că Dumnezeu era puternic pentru a împlini ce promisese; noi credem că El L-a înviat pe Hristos dintre morţi: lucrarea Lui este o lucrare împlinită; Hristos a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră (versetele 23-25).

            Dar, observaţi, credinţa despre care este vorba aici, este credinţa „în Cel care L-a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru”. Dreptatea ni se socoteşte, nouă celor care credem în Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi; astfel încât să recunoaştem nu numai lucrarea lui Hristos, ci primirea Lui de către Dumnezeu, cu puterea lui Dumnezeu de a învia morţii, cum spunea Ioan Botezătorul: „Dumnezeu poate din pietrele acestea să ridice copii lui Avraam” (Luca 3:8). Dumnezeu a intervenit în putere, ca fiind satisfăcut pe deplin, pentru a învia pe Hristos (care, prin har, luase păcatele noastre asupra Lui) din starea în care păcatele noastre Îl aduseseră. Fără a vorbi de persoana Sa, Dumnezeu nu putea să îl lase pe Hristos în mormânt, pentru că Dumnezeu era satisfăcut în ce priveşte păcatele şi L-a înviat cu dreptate pe Hristos dintre morţi ca mărturie publică a acestei satisfacţii.

 

 

 

            6. Capitolul 5

 

            Vedeţi acum cât de completă este declaraţia pe care am găsit-o cu privire la păcatele noastre: suntem îndreptăţiţi fără plată prin harul lui Dumnezeu; avem răscumpărarea în Hristos Isus; avem sângele Lui ca ispăşire prin credinţa în El; avem dreptatea lui Dumnezeu în iertarea păcatelor; Dumnezeu este drept şi îl îndreptăţeşte pe cel care crede, Hristos fiind dat pentru greşelile noastre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră, chiar Dumnezeu înviindu-L dintre morţi. Astfel oricărei probleme cu privire la păcate, vinovăţie, la lucrurile pentru care suntem răspunzători în ziua judecăţii, i s-a pus capăt cu desăvârşire, şi iertarea, îndreptăţirea, răcumpărarea au fost puse în evidenţă în dreptate, şi aceasta prin harul desăvârşit.

            Întreaga lucrare a lui Hristos, cu privire la lucrurile pentru care suntem răspunzători, este desăvârşită, Dumnezeu punându-Şi pecetea pe ea în înviere; harul este desăvârşit (pentru că şi el are mult de oferit); şi, noi cei care credem, suntem îndreptăţiţi prin credinţă înaintea lui Dumnezeu. Vom vedea că se ridică o altă întrebare; dar în ce priveşte păcatele noastre, tot ceea ce priveşte păcatele noastre, tot ceea ce am făcut, toate pentru care am fi avut de răspuns în ziua judecăţii, acestei probleme i s-a pus capăt cu desăvârşire. Dumnezeu a înfăptuit lucrarea Sa în har; Hristos, care a fost dat pentru greşelile noastre, este înviat dintre morţi. Dumnezeu Şi-a pus pecetea pe împlinirea şi eficacitatea lucrării Sale. În Dumnezeul care a făcut aceasta credem; harul Său ne-a îndreptăţit în dreptate.

            În toată această parte a epistolei nu este vorba de experienţă: este un punct care merită osteneala să fie notat. Fără îndoială suntem fericiţi, având ca urmare, iertarea păcatelor noastre; dar fericirea de care ne bucurăm astfel nu este consecinţa unei lucrări interioare, ducând la eliberare în puterea harului divin, ci o lucrare desăvârşită, împlinită, prin care s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu – lucrarea lui Dumnezeu satisfăcând tot ce cereau păcatele noastre, din cauza cărora ne declarase vinovaţi, pentru că „nu este niciunul drept, niciunul măcar”, şi ne-a dovedit ca atare. Dumnezeu i-a acuzat pe toţi, iudei şi greci, de a fi sub păcat; şi nu este deosebire, pentru că toţi au păcătuit, fiind îndreptăţiţi fără plată prin harul Său. Este vorba de o stare de vinovăţie, de vinovăţie demonstrată, nu de experienţă, şi apoi de îndreptăţire deplină prin jertfa lui Hristos, dat pentru păcatele noastre, nu de ceea ce se întâmplă în inimile noastre. Experienţa a ceea ce este în noi, şi eliberarea, vor veni mai târziu în capitolele 7 şi 8.

            Ceea ce tocmai am spus arată cât de completă este această parte a epistolei noastre, în ceea ce priveşte subiectul particular pe care îl tratează, şi cum Evanghelia se referă în primul rând la vinovăţie şi la eliberare – la îndreptăţirea noastră de această vinovăţie, nu la starea noastră, deşi roadele omului celui vechi constituie această vinovăţie. Vedem în acelaşi timp cum se poate predica Evanghelia harului deplin şi fără plată al lui Dumnezeu, fără a trata prin aceasta natura şi starea noastră, deşi o stare sufletească statornică şi bine aşezată nu poate să existe fără experienţa şi eliberarea pe care ni le face cunoscute partea următoare a epistolei. Omul firesc poate să înţeleagă iertarea, plata unei datorii; un copil, pe punctul de a fi pedepsit, ştie ce înseamnă să fie iertat; dar numai un suflet care trece prin instrucţia interioară pe care o produce Duhul lui Dumnezeu poate să înţeleagă ce înseamnă păcatul în carne şi ce înseamnă eliberarea de sub puterea sa. Este perfect adevărat că pentru a exista o lucrare adevărată, chiar cu privire la iertare, trebuie ca noi să fi fost convinşi că suntem vinovaţi în păcatele noastre; trebuie să fie atinsă conştiinţa, trebuie ca vinovăţia să fie recunoscută, trebuie ca declaraţia epistolei, cu privire la această vinovăţie, anume că suntem  sub păcat, să îşi găsească aplicaţia personală şi ecoul în conştiinţă; trebuie ca dreapta noastră condamnare să fie semnată şi ractificată de conştiinţa noastră, astfel încât să fim convinşi că noi – că eu – trebuie să fim îndreptăţiţi fără plată. Cu toate acestea vedem că numai cu simplul sentiment că am păcătuit, chiar atunci când nu este în noi niciun sentiment real al existenţei omului celui vechi şi al îndepărtării noastre de Dumnezeu prin ea, putem înţelege iertarea; putem chiar să o dăm drept adevărată, fără a o avea cu adevărat, şi fără ca vreo împăcare să fi avut loc, nu din cauza unei lipse de sinceritate, ci înşelându-ne singuri. Vedem astfel, repet, cum Evanghelia pocăinţei cu privire la păcatele de care suntem vinovaţi, şi iertarea acestor păcate, poate fi predicată fără ca experienţa a ceea ce    suntem prin noi înşine să se fi produs în suflete. Nu este nevoie să o spun: trebuie să existe o recunoaştere curată a vinovăţiei noastre, în conştiinţă, pentru ca să existe la noi o realitate a pocăinţei sau a iertării; dar nu este necesară pentru aceasta o anume cunoaştere de sine bazată pe experienţă. Această cunoaştere de sine poate preceda cunoaşterea iertării, şi va fi în acest caz însoţită în general de o mare disperare sufletească şi vom găsi şi credinţa şi o odihnă statornică a conştiinţei. Dar cele două lucruri sunt în mod clar deosebite în această epistolă, experienţa a ceea ce suntem venind ultima. Mărturia – mărturia, demonstraţia şi judecata lui Dumnezeu cu privire la vinovăţia universală, la iertare şi la îndreptăţirea noastră – este deja deplină la sfârşitul versetul 11 al capitolului   5. Când vom ajunge la capitolele următoare, vom avea ocazia de a vorbi chiar de experienţă, şi de starea noastră în carne prin căderea lui Adam. Tot ce fac deocamdată este să arăt diferenţa care există între cele două lucruri.

            Cu toate acestea înainte de a urmări desfăşurarea învăţăturii epistolei, voi face să iasă în relief un alt punct. Găsim în al treilea capitol o aluzie la ispăşire, şi la sfârşitul celui de al patrulea, istoria  ţapului „Azazel” sau cel puţin ceea ce corespunde acestor două lucruri (a se compara Levitic 16). De aceea, versetul 25 al capitolului  3 trebuie tradus: „pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui”; de aceea Duhul menţionează „păcatele precedente”, şi apoi nu cu privire la această latură a lucrării unde Hristos ne este arătat ca purtând păcatele, ci la celălalt aspect al lucrării care este glorificarea caracterului lui Dumnezeu descoperit ca fiind drept şi îndreptăpţind pe cei care cred în Isus. Această a doua latură este mărturia adresată lumii: Hristos este arătat ca ispăşire prin credinţa în sângele Lui. Acest prim ţap era partea Domnului. Tot ce este Dumnezeu – măreţia Sa, adevărul Său, dreptatea Lui împotriva păcatului, dragostea Lui, totul a fost desăvârşit glorificat în moartea lui Hristos (Ioan 13:31,34; 17:4), fără a fi încă spus cine sau câte persoane vor fi mântuite. De aceea mesajul harului şi al rugăminţii fierbinte pot fi adresate tuturor: Dumnezeu este satisfăcut, glorificat în sângele pe care îl are înaintea ochilor, şi spune: „Veniţi!” Aici, sângele serveşte iertării, şi pentru ca Dumnezeu să fie drept îndreptăţit. La sfârşitul capitolului 4, Duhul introduce cuvântul „noi”; citim acolo că Hristos a fost dat pentru greşelile noastre, greşelile celor care pot vorbi prin credinţă, şi pot spune „noi”. Cuvântul vorbeşte aici în consecinţă de greşelile pozitive pentru care a fost dat Hristos, precum marele preot mărturisea păcatele poporului pe capul ţapului Azazel; pentru că purta păcatele, „păcatele noastre în trupul Lui pe lemn”, este un lucru diferit de a-L glorifica pe Dumnezeu în caracterul Său, murind acolo unde intrase păcatul. Cele două aspecte ale jertfei au locul şi importanţa lor specifică, unul pentru gloria lui Dumnezeu, şi pentru ca harul să se poată răspândi liber în dreptate, altul pentru a lua păcatele noastre, cum era necesar.

            Reiau acum subiectul general cuprins în primele unsprezece versete din capitolul 5, care ne dau prezentarea completă a lucrării acestui har al răcumpărării prin Hristos, dat pentru greşelile noastre după harul nemărginit al lui Dumnezeu.

            Epistola cărtre Romani ne furnizează două prezentări distincte ale poziţiei credincioşilor: una care este cea cu care ne ocupăm în acest moment, şi care este conţinută în primele unsprezece versete din capitolul 5, şi alta pe care o găsim în capitolul 8; prima arătându-ne ce este Dumnezeu pentru noi în har, cu preafericitele consecinţe care decurg de aici, a doua făcându-ne cunoscută poziţia credinciosului în Hristos înaintea lui Dumnezeu, şi ce este Dumnezeu pentru el în această poziţie. Capitolul 8 ni-l prezintă pe credincios mai deplin şi complet înaintea lui Dumnezeu, natura lui rea fiind descoperită prin lege, şi eliberarea lui în această privinţă fiind făcută cunoscută; dar prima jumătate a capitolului 5, ne face cunoscut mai mult ce este Dumnezeu în El Însuşi în har. Unul dintre aceste pasaje ne spune ce este Dumnezeu pentru păcătos, şi ne prezintă în consecinţă mai mult ce este Dumnezeu în El Însuşi cu consecinţele care decurg din aceasta, în har; altul ni-l arată pe credincios în Hristos înaintea lui Dumnezeu, făcându-ne să facem un pas înainte cu privire la sacru, şi având un preţ deosebit prin faptul că ne arată ce este Dumnezeu pentru el, dar nu la fel de desăvârşit ce este Dumnezeu prin El Însuşi în Hristos faţă de oameni. Acest ultim subiect este ca urmare expus mai amplu în capitolul 5:1-11, unde găsim orice binecuvântare glorioasă care decurge din Hristos, de la pacea cu Dumnezeu, până la bucuria în El; dar este dragostea constatată faţă de noi pe când eram păcătoşi (şi din acest motiv mai mult ce este dragostea în Dumnezeu Însuşi), nu poziţia unui om în Hristos înaintea lui Dumnezeu; subiect asupra căruia vom avea ocazia să revenim mai pe larg când vom ajunge la capitolul 8.

            Vom remarca numai aici că până la sfârşitul v.11 din capitolul 5, învăţătura Duhului Sfânt se referă la păcate, şi de la versetul 12 al acestui capitol până la sfârşitul capitolului  8, la eliberarea de păcat. Prima dintre aceste porţiuni ale epistolei vorbeşte de Hristos dat pentru greşelile noastre; a doua, de faptul că am fost răstigniţi cu El, şi că astfel suntem morţi faţă de păcat. Dar deocamdată subiectul care ne preocupă, este că Hristos a fost dat pentru greşelile noastre, şi că a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Am aflat astfel că acest glorios adevăr este primit prin credinţă ca un lucru înfăptuit: Dumnezeu a primit jertfa ca o jertfă satisfăcătoare, lucru arătat prin faptul că L-a adus pe Hristos dintre morţi, Hristos care, în consecinţă a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră, potrivit dreptăţii lui Dumnezeu. Am găsit jertfa pentru a-L împăca pe Dumnezeu prin credinţa în sângele lui Hristos, în capitolul 3 – dreptatea lui Dumnezeu arătată, Dumnezeu fiind drept şi îndreptăţind pe cel care crede; şi acum, în capitolul 4, avem învierea lui Hristos pentru îndreptăţirea noastră, când fusese dat pentru greşelile noastre. Această lucrare înfăptuită în întregime fără noi, la care nu contribuim decât cu păcatele noastre (şi binecuvântat să fie Dumnezeu pentru că, noi care credem, putem spune că Hristos le-a purtat acolo), şi cu ura care L-a răstignit şi L-a dat morţii prin mâini nedrepte; această lucrare, care este rodul harului suveran şi fără plată al lui Dumnezeu şi al crucii lui Hristos dat pentru greşelile noastre, are pe ea pecetea lui Dumnezeu în înviere, ca fiind desăvârşită şi satisfăcătoare, şi mai mult decât aceasta, deşi nu vom merge mai departe aici, ca fiind rodul harului fără plată şi al dragostei lui Dumnezeu faţă de noi.

            Deci nu numai că dreptatea lui Dumnezeu a fost făcută cunoscută, cel care este în credinţa lui Isus; dar, „fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu” (capitolul 5:1). Tot ce se ridica între Dumnezeu şi noi prin păcatele noastre, a fost îndepărtat; învierea lui Hristos este mărtuirea acestui lucru din partea lui Dumnezeu pentru noi care, ştiind aceasta prin credinţă, avem astfel „pace cu Dumnezeu”. Pace cu Dumnezeu! Aici este o expresie de o foarte mare importanţă; este pacea cu Dumnezeu aşa cum este El. Dacă ar fi ceva care să tulbure moralmente natura Lui sfântă sau dacă am avea ceva pe conştiiţă nu am avea pace cu Dumnezeu; dar nu este nimic. Îndreptăţirea noastră este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu, cunoscută prin credinţă, pentru ca să nu rămână nici pată, nici nor. Avem pacea cu Dumnezeu prin Domnul noastru Isus Hristos: El a îndeplinit-o, şi ea este desăvârşită. Dar tot prin El, avem acces, prin credinţă, la acest har sau la această bunăvoinţă în care suntem – ceea ce reprezintă – o bunăvoinţă mai bună decât viaţa, bunăvoinţă divină! Dacă îmi ridic ochii către Dumnezeu, nu găsesc nimic ca şi relaţie prezentă cu El în afară de bunăvoinţa divină odihnindu-se asupra mea. Nici un nor nu întunecă lumina feţei Sale; mă iubeşte cu iubirea cu care Îl iubeşte pe Isus, şi acolo îmi găsesc odihna. Speranţa care este înaintea mea, pentru că aceasta este valoarea jertfei lui Hristos, este gloria lui Dumnezeu. Mă glorific în această speranţă. El mă va introduce în această glorie, a cărei speranţă luminează deja cu o lumină cerească cărarea pe care merg.

            Aceasta este în trăsăturile ei esenţiale binecuvântarea pe care o primesc ca urmare a lucrării bnecuvântate a lui Hristos, şi a harului pe care l-a dat, şi care îmi va da mie o parte în această lucrare, prin credinţă; dar aceasta nu este totul. De două ori Duhul Sfânt adaugă: „Şi nu numai atât”. Eu care cred, am într-adevăr, în aceste trei lucrări, anume pacea cu Dumnezeu cu privire la tot ce m-ar putea face vinovat şi ar îndepărta pacea, bunăvoinţa prezentă a lui Dumnezeu, şi speranţa gloriei Lui, prezentarea completă a ceea ce îmi este dat până ce va veni gloria însăşi. Trecutul, prezentul şi viitorul, un viitor etern, totul este desăvârşit hotărât dinainte şi rânduit în har.

            Dar este un drum care duce la glorie şi mai mult decât aceasta, Cel care dăruieşte ca şi darul. Tot ce mă priveşte, cu privire la ce îmi dă harul, este desăvârşit; dar am mult de învăţat; sunt multe în mine care au nevoie să fie îndreptate multe poate de biruit, multe care tind să îmi ascundă vederea gloriei, şi să mă impiedice să îmi fixez inima asupra ei. Întâlnesc necazuri pe drumul meu, şi mă bucur şi mă glorific în ele de asemenea. Ele lucrează răbdare, supunerea voinţei, şi liniştea duhului care este rodul ei. Sunt adus astfel la o cunoaştere mai desăvârşită de sine, la o separare mai mare a inimii de lumea pe care o străbat, la un sentiment mai curat – partea mea fiind în altul – a ceea ce Dumnezeu este pentru mine de-a lungul drumului, cum israeliţii au aflat în deşert ce erau, şi care era bunătatea răbdătoare a lui Dumnezeu faţă de ei, de-a lungul întregului drum. Israel a fost umilit şi încercat, ca să cunoască ce era în inima lui; dar mana nu a lipsit niciodată, chiar dacă ei s-au plictisit de ea; veşmintele lor nu s-au învechit, şi picioarele lor nu s-au umflat în timpul acestor patruzeci de ani. Dacă, în necredinţa lor au întors spatele muntelui amoriţilor, şi a trebuit să rătăcească în deşert încă treizeci şi opt de ani, Dumnezeul harului care îi scosese din Egipt, nu i-a părăsit, şi a mers cu ei în deşert. Spun aceasta prin analogie, pentru că aici apostolul nu vorbeşte de cădere, ci de necazuri şi de folosul acestora despre cele în care se bucura şi se glorifica: dacă ar fi fost vorba de căderi, nu ar fi putut face astfel.

Este o experienţă a sufletului care ne face în acelaşi timp mai capabili să discernem spiritual ceea ce sperăm, şi care, în acelaşi timp, ne desparte de lume care încearcă să ne ia vederea. Prin această experienţă, speranţa noastră devine mai clară, şi noi, noi devenim mai maturi în conştienţa că toată speranţa noastră şi casa noastră sunt acolo unde omul cel nou îşi are partea.

            În ceea ce ne spune apostolul aici, există un alt element foarte important, în afară de rodul subiectiv în starea sufletească. Eu posed în acelaşi timp secretul tuturor acestor necazuri prin care trec, şi puterea care mă face capabil să le suport şi să le înţeleg sensul, pentru a le lega de o fericire care ne ridică deasupra tuturor acestora, şi ne îndreaptă sufletul către har, care se foloseşte de ele pentru a ne da o binecuvântare mai profundă şi eternă, harul Celui care nu-Şi ia ochii de peste cei drepţi, care binevoieşte să vegheze asupra noastră în toate detaliile pentru a lua cunoştinţă de caracterele noastre şi de starea noastră, şi pentru a face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele nostru. Dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre (versetul 5). Ce este în Dumnezeu, ce este Dumnezeu în natura Sa, este turnat, nu numai cunoscut, în inimile noastre, şi le umple cu puterea Lui. Este dragostea lui Dumnezeu, dar dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre, şi aceasta prin propria Lui prezenţă, menţionată aici pentru prima dată: Duhul Sfânt care ne-a fost dat.  Iertarea şi îndreptăţirea fiind depline şi absolute, orice obstacol este astfel îndepărtat, şi Duhul Sfânt poate veni să locuiască în noi, şi să aducă în inimile noastre ceea ce este Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu a îndepărtat păcatele noastre a deschis calea pentru aceasta, şi acum prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum este El, şi El este dragoste, umple inima.

            Introducerea Duhului Sfânt aici este un adevăr de cea mai mare importanţă. Botezarea cu Duhul Sfânt era unul dintre cele două mari fapte atribuite Domnului în primul capitol al Evangheliei după Ioan (vedeţi versetele 29-34). Ce găsim aici este aplicaţia practică, ca urmare a valorii şi eficacităţii acestui sânge, prin care păcatele celor care cred au fost îndepărtate. Astfel, la fel cum în Vechiul Testament, leprosul era spălat de apă, apoi stropit cu sânge, şi apoi uns cu undelemn, noi suntem spălati prin cuvânt, stropiţi de sângele lui Hristos, şi apoi unşi cu Duhul Sfânt. Această ungere este altceva decât naşterea din nou: aceasta se raportează la lucrarea Duhului Sfânt în cei care nu cred; dar noi suntem pecetluiţi după ce am crezut. Mai mult, această pecete a Duhului este întotdeauna, cred, asociată cu iertarea: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos”, spune Petru, „spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2:38). În capitolul  10 din Fapte, când Petru vesteşte iertarea păcatelor, Duhul Sfânt Se pogoară peste Corneliu şi peste toţi cei care primiseră Cuvântul (versetele 43,44); şi aici la fel ca în Epistola către Romani, apostolul introduce Duhul Sfânt, când iertarea şi îndreptăţirea au fost descoperite, cum sunt în capitolul 4, şi într-adevăr deja din capitolul 3, şi înainte să fie vorba de experienţa a ceea ce suntem şi de poziţia noastră în Hristos.

            Punctul pe care îl subliniez aici are importanţa lui practică pentru suflete. Baza acceptării noastre este clar stabilită; deplinătatea harului lui Dumnezeu faţă de noi în Hristos, şi speranţa gloriei care se leagă de aceasta, ne sunt asigurate prin moartea lui Hristos. Suntem iertaţi şi pecetluiţi. Harul care ne este prezentat aici nu are de a face cu ceea ce numim în mod obişnuit experienţă, ci este dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu faţă de noi, atunci când eram încă păcătoşi, şi nu aveam în orice caz nici o experienţă a ceea ce este bun: ea depinde de lucrarea lui Hristos pentru noi, lucrare al cărei preţ este peste noi înaintea lui Dumnezeu. Fiind astfel acceptaţi de Dumnezeu, suntem pecetluiţi. Este bine să înţelegem corect cum totul este împlinit cu privire la mântuire, cu privire la bucuria în mântuire, şi cu privire la încrederea în Dumnezeu. Experienţa are locul ei, şi un loc important; dar dragostea lui Dumnezeu în mântuire, şi judecata pe care Dumnezeu o face cu privire la lucrarea lui Hristos sunt de primă importanţă. Găsim creştini care vroiau să silească sufletele să aibă experienţa în capitolul 7, pentru ca mântuirea din capitolul 5 să fie adevărată. Această experienţă poate preceda, când aceasta are loc şi când sufletul înţelege în simplitate acceptarea sa în Hristos. Toată viaţa ulterioară a creştinului este o viaţă de har sigur, în afară de cazurile de disciplină specială; dar acceptarea din capitolul 5 poate fi cunoscută în ea însăşi în primul rând (în acest caz îndreptăţirea este iertarea; ea se aplică la ce am făcut; şi ea nu constă în faptul că am devenit dreptatea lui Dumnezeu în Hristos); dar atunci, avem de învăţat să cunoaştem ce suntem prin noi înşine, şi care este locul nostru în Hristos.

            Remarcaţi în plus, cum, în timp ce noi ne bucurăm de dragoste prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi, cunoaşterea şi dovada acestei dragoste se găsesc într-o lucrare împlinită în afara noastră şi în întregime independentă de noi,  dar împlinită pentru noi când eram într-o stare de păcat şi totală neputinţă; „pentru că”, apostolul continuă, „pe când eram noi încă fără putere, la timpul potrivit, Hristos a murit pentru cei neevlavioşi” (versetul 6). Neevlavioşi şi fără putere! Aşa eram, când lucrarea glorioasă a dragostei lui Dumnezeu a fost împlinită pentru noi. Dar acest fapt ne dă siguranţa că puritatea şi desăvârşirea lucrării şi naturii lui Dumnezeu erau în lucrarea deja înfăptuită. Lucrarea răspunde nevoilor noastre; ea nu găseşte niciun motiv în noi, în afara stării noastre de ruină: dragostea liberă şi suverană a lui Dumnezeu, dragostea care Îi este proprie, îi este singura sursă şi cauză eficientă. Poate că pentru un om drept, ar muri cineva; - pentru un om bun cineva chiar ar îndrăzni să moară; dar Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste (dragoste care Îi este proprie şi specifică), prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi (versetele 7,8). Aici, găsim un principiu de har plin de binecuvântare pentru noi: Duhul Sfânt care descoperă adevărul, nu raţionează luând ca punct de plecare ce suntem noi, pentru a conclude ce va fi Dumnezeu. Acesta este întotdeauna felul de a raţiona al sufletului pe care l-a trezit Dumnezeu; şi este firesc, pentru că pentru conştiinţă şi judecată, trebuie să fie astfel; numai că este în acest suflet un sentiment insuficient al păcatului şi o gândire vagă despre milă, care slăbeşte efectul sentimentului păcatului, în orice măsură există el. Dar, chiar sufletul pocăit, raţionează astfel până se întâlneşte cu adevărat cu Dumnezeu şi cunoaşte harul Lui, cum îl vedem pe fiul risipitor vorbind despre a fi primit ca un om tocmit cu bani, când nu-l întâlnise încă pe tatăl lui. Duhul Sfânt ne face să vedem clar că suntem pierduţi dacă este vorba de judecată; dar El raţionează trăgând concluzii din ceea ce este Dumnezeu şi din ceea ce a făcut, pentru a deduce din aceasta urmările pentru noi. El caută să convingă după harul pe care îl descoperă. Astfel, aici, El spune: „Cu atât mai mult, fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu”; şi: „dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (versetele 9,10). Duhul deduce astfel, din ceea ce este Dumnezeu în har, urmările care decurg din aceasta, şi nu-şi ia punctul de plecare din starea noastră pentru a conchide care va fi urmarea vizavi de Dumnezeu. Sufletul ale cărui raţionamente urmează această ultimă direcţie este încă într-o stare legală; la el există sau nepăsare, sau iluzii despre sine, sau un amestec de lege şi har. În învăţătura Duhului Sfânt, nu există amestec: o condamnare evidentă pe terenul responsabilităţii, şi mântuirea şi binecuvântarea în virtutea harului prin dreptate.

            Aici se sfârşeşte prima adăugare a apostolului la prezentarea completă a mântuirii pe care ne-a dat-o în versetele 1 şi 2 din acest capitol 5: speranţa nu ne face de ruşine, pentru că dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat, şi raţionamentele noastre au harul lui Dumnezeu ca bază şi punct de plecare şi se trag din el. Dar mai este ceva: „Şi nu numai atât”; - ci cunoscându-L astfel pe Dumnezeu, ne lăudăm în El prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea (versetul 11). Ne bucurăm nu numai în mântuirea pe care am obţinut-o, ci în Dumnezeul care  ne  este descoperit în această mântuire: potrivit cu ceea ce El ne-a descoperit în lucrarea Domnului nostru Isus Hristos, ne bucurăm în Dumnezeu. Scump adevăr! Este firesc să ne bucurăm în mântuirea care ne este dată, în speranţa gloriei; dar este şi mai mult a fi învăţat să ne bucurăm chiar în Dumnezeu, şi a-L cunoaşte astfel încât să ne bucurăm în El.

            Apostolul încheie astfel prima parte a epistolei: îndreptăţiţi în bunăvoinţa lui Dumnezeu ca poziţie prezentă, şi având ca speranţă gloria, noi avem dragostea lui Dumnezeu care este o cheie de aici înainte pentru tot ce întâlnim pe drumul nostru, şi ne bucurăm în Cel pe care am învăţat să Îl cunoaştem prin această mare mântuire.

            Dar, în această mare mântuire, iudaismul simplu dispare, şi apostolul în consecinţă se ridică, în gândirea lui, la un orizont mai vast: el contemplă întreaga stare a omului, aşa cum a făcut-o păcatul celui care s-a găsit primul aşezat ca om înaintea lui Dumnezeu, şi a antrenat rasa lui în consecinţele părăsirii lui de Dumnezeu. Fiecare om a adăugat ticăloşiei lui propriile păcate, şi aceasta constituie responsabilitatea personală, dar există starea universală a tuturor. Adam a antrenat întreaga sa rasă în păcat şi moarte, şi în alienarea de Dumnezeu şi în excluderea prezenţei Sale, dar fiecare a adăugat partea lui de păcat; şi astfel (raţionamentul trecând din versetul 12 în versetul 18), printr-o singură greşeală, cu toate că, din cauza harului, nu sunt toţi condamnaţi, cu toate acestea însemnătatea şi tendinţa acestei fapte se întind la rasa întreagă; la fel cum, printr-o singură dreptate împlinită, consecinţele acestei dreptăţi au fost către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii (versetul 18). Nu toţi sunt îndreptăţiţi, nici nu sunt toţi condamnaţi, ci importanţa actului în sine, în fiecare dintre aceste două cazuri, este universală şi se întinde în aplicarea sa la toată rasa spre care se îndreaptă urmările sale. Aplicarea eficace a faptei nu vine peste toţi, ci însemnătatea şi direcţia actului, în fiecare dintre cazuri, sunt dacă pot spune astfel, la adresa tuturor. Consecinţele actului sunt „către” toţi: este acelaşi cuvânt care este folosit în versetul 22 din capitolul 3, în contrast cu „peste toţi cei care cred”. Fapta lui Adam este în efectul ei la adresa tuturor, şi la fel fapta lui Hristos.

            Paranteza care cuprinde versetele 13-17 inclusiv, ne arată locul pe care legea îl ocupă în legătură cu ceea ce am spus, dincolo de cele două mari acte „principale” de mizerie şi de binecuvântare. Păcatul era în lume de la Adam până la Moise, pe când nu era încă lege; dar actele specifice nu puteau fi socotite acolo unde nu era lege care să le interzică. Cuvântul grecesc redat în versetul 13 prin „se socoteşte” este un cuvânt diferit de cel pe care Scriptura îl foloseşte în general când vorbeşte de „a socoti dreptate”, şi semnifică a pune un lucru special în contul cuiva, ceea ce celălalt cuvânt nu semnifică: îl regăsim, am spus deja, în Epistola către Filimon, versetul 18. Acolo unde nicio lege nu interzicea un act, acesta nu putea fi socotit cuiva ca o încălcare de lege; totuşi moartea domnea – efectul şi mărturia păcatului fiind acolo – asupra acelora care nu păcătuiseră asemenea călcării lui Adam, adică, nu încălcaseră, ca Adam o poruncă sigură şi cunoscută. Pasajul citat de apostol, este din Osea, capitolul 6:7, unde acelaşi principiu este rânduit cu privire la Adam şi la Moise: „Ei (adică Israel), ca Adam, au călcat legământul”. Adam avea o poruncă formală; o lege formală a fost dată sub Moise; - dar în acest interval de timp, acolo unde era lege formală, păcatul şi moartea au domnit. Ruina era universală: harul şi însemnătatea actului lui Hristos, nu vor fi şi ele la fel? Acesta este sensul versetul 15, dar care a fost cu privire la acesta efectul legii? Versetul 16 ne spune: când a venit harul, el a avut de a face cu o mulţime de greşeli, ca şi cu păcatul şi cu îndepărtarea de Dumnezeu în general. Apoi, superioritatea harului este demonstrată şi în versetul 17, în faptul că – dacă prin geşeala unuia singur, moartea a domnit printr-unul singur – nu viaţa va domni, ci cei care primesc plinătatea harului şi darul dreptăţii, vor domni în viaţă printr-Unul, Isus Hristos.

            Astfel, în toate privinţele, am putea spune har mult mai mult decât păcat. Harul putea să aibă de a face cu o multţime de greşeli; dar trebuie să fie la fel de întins ca păcatul omului, şi în însemnătatea lui, şi cu privire la cei cărora li se adresează. El era astfel printr-un singur Om, faţă de care primul nu a fost decât o imagine; primul om fiind omul responsabil, al doilea Om fiind Omul hotărârilor lui Dumnezeu înainte ca lumea să existe. Mai mult, dacă harul era aplicat, nu răspundea numai nevoilor pe care le găsea şi viaţa nu domnea numai acolo unde domniseră deplinătatea harului şi darul judecăţii domneau ei înşişi în viaţă prin Unul singur, Isus Hristos. Acesta este sensul parantezei versetelor 13-17.

            În versetul 18, găsim universalitatea însemnătăţii actului lui Adam şi al actului lui Isus Hristos, în versetul 19 eficacitatea efectivă sau efectul real al fiecăruia dintre aceste acte asupra acelora care erau cu adevărat asociaţi cu aceste două mari căpetenii, cuvântul „mulţi” (sau mai precis „cei mulţi”) desemna mulţimea persoanelor asociate în realitate cu fiecare dintre aceste căpetenii. Păcatul lui Adam nu era limitat, în efectele lui, numai la Adam; ci prin neascultarea unuia singur, cei „mulţi” asociaţi lui au fost făcuţi păcătoşi; şi de asemenea, prin ascultarea lui Hristos, cei „mulţi” asociaţi lui Hristos sunt făcuţi drepţi. Nu este vorba aici de responsabilitate şi de învinuire (pentru că atunci când este vorba de ele, fiecare este tratat după faptele lui, cărora li se aplică judecata şi jertfa), ci apostolul vorbeşte de o stare în care cei „mulţi” sunt aduşi prin „căpetenia” căreia îi aparţin, în contrast cu responsabilitatea personală. Un act, neascultarea lui Adam, îi aducea pe cei care erau asociaţi lui în condiţia de a fi păcătoşi; tot un act, ascultarea Unuia singur – al lui Hristos – îi făcea drepţi pe cei care erau asociaţi Lui, îi aşeza în această stare şi în această condiţie înaintea lui Dumnezeu: toate acestea, în contrast cu responsabilitatea individuală, deşi fiecare persoană asociată cu „căpetenia” este aşezată în starea care este consecinţa acestuia. Cei „mulţi”, în condiţia lor, erau astfel înaintea lui Dumnezeu, ca rezultat al conduitei care o caracteriza pe căpetenie. Apostolul nu vorbeşte aici, repet, de conduita reală a oricărui om în mod individual, ci de o condiţie a persoanelor, care era rezultatul acţiunii caracteristice celui care era reprezentantul şi căpetenia rasei sale înaintea lui Dumnezeu el vorbeşte de o stare dependentă de conduita căpeteniei. Aici este punctul important. Domnul şi respectiv Adam prin actul şi conduita lor îi plasează pe cei care sunt asociaţi lor într-o anumită condiţie.

            Legea intervine (versetul 20), în contrast cu o stare în care căpeteniile respective îi aduceau pe cei care erau legaţi de ele. Ceea ce este de cea mai mare importanţă de a înţelege bine în acest pasaj este, nu putem să nu o spunem din nou, că starea era consecinţa conduitei căpeteniei şi nu conduita membrilor găsind răspuns în cea a căpeteniei. Judecata se raportează la aceste fapte; aici, este vorba de o stare care este rezultatul neascultării lui Adam, sau al ascultării lui Hristos. Legea a intervenit, între aceste două acte, într-un scop special, „ca să prisosească greşeala”: dar greşeala nu este aici starea constituită prin fapta altuia, ci fapta persoanei sub legea care interzicea faptele ei, în contrast cu ce afecta întreaga rasă prin neascultarea unui singur om, şi toţi credincioşii în Hristos prin ascultarea lui Hristos. Legea a intervenit la o anumită epocă între cele două „căpetenii” ale stărilor opuse, omul neascultător şi Omul ascultător, şi ea a intervenit cu scopul de a face să prisosească greşeala sigură, nu păcatul. Dumnezeu nu poate face nimic pentru ca păcatul să prisosească; dar, acolo unde păcatul este deja, Dumnezeu poate trimite o poruncă specială care să îl înterzică – o lege care să îl arate sub caracter mai deplin, şi care arată că nu este numai un lucru rău, ci o dispreţuire a autorităţii lui Dumnezeu, o greşeală sigură şi o încălcare – o lege, pe care voinţa perversă a omului o foloseşte ca o provocare pentru a-L ofensa pe Dumnezeu. Aşa era legea.

            Apostolul schimbă acum expresia pentru a reveni la subiectul lui principal; spunând, nu: „Unde greşeala”, ci „unde păcatul a prisosit”, adică pretutindeni unde se găsea un fiu al lui Adam – cu lege, sau fără lege – pretutindeni unde era păcatul, harul (Dumnezeu intrând pe scenă în har suveran) a prisosit (versetul 20). Păcatul domnise prin moartea care era dovada lui prezentă cu toţi oamenii. Dacă dreptatea, corelativul firesc al păcatului, ar fi domnit, ar fi adus condamnarea; dar Dumnezeu este dragoste, este bogat în îndurare, şi astfel harul domnea – însuşirea suverană a lui Dumnezeu în bunătate. Dar trebuie să fie dreptate, şi este astfel: harul domneşte prin dreptate. El domneşte prin dreptate, cu siguranţă nu prin cea a omului, pentru că în acest caz nu ar mai fi har; ci, prin ascultarea Unuia singur, mai mult sunt făcuţi drepţi, şi harul domneşte prin dreptate (este declaraţia abstractă a firii care este opusă faptului că păcatul domneşte) în viaţa eternă, ca păcatul pentru moarte – prin Isus Hristos Domnul nostru. Aici este o expunere clară şi completă a bazei şi modalităţii mântuirii noastre. Este remarcabil de văzut cum Scriptura, în puţine cuvinte, prezintă întreg adevărul. În aceste câteva cuvinte, întreaga sursă, modalitatea şi scopul mântuirii noastre sunt prezentate în mod complet şi clar.

 

7. Capitolul 6

 

            În capitolul 6, apostolul abordează consecinţa practică a doctrinei pe care tocmai a expus-o; el trece în revistă din punct de vedere experimental starea şi condiţia credinciosului (acum că există eliberare de păcat) şi ne arată însemnătatea legii asupra problemei; şi astfel experienţa este introdusă. Învăţătura cu privire la felul în care suntem eliberaţi de puterea păcatului, este expusă în detaliu în al şaselea capitol. Înainte de a-l aborda remarcăm aici, că în prima diviziune a epistolei, care se întinde de la capitolul 1, versetul 18, la capitolul 5, versetul 11, nu avem conduita practică drept rol al harului. Găsim îndemnuri detaliate în capitolul 12 şi în capitolele următoare, ca rezultat al adevărului, şi în special capitolul 6; dar în prima parte, apostolul ne dă rezultatul purtării noastre, în judecată, fără vreo legătură între purtare şi harul de care vorbeşte. Avem deplina, completa îndreptăţire a păcătosului vinovat, toţi fiind dovediţi a fi sub păcat şi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, dar Cuvântul nu trage vreo consecinţă privitor la purtare. Dreptatea lui Dumnezeu este arătată în eliberarea de vinovăţie şi în iertare, în îndreptăţirea celui nelegiuit, având drept urmare pacea cu Dumnezeu, bunăvoinţa lui şi speranţa gloriei; ne bucurăm de Dumnezeu Însuşi, dar nu este vorba de umblare. Dumnezeu doar îl îndreptăţeşte pe cel nelegiuit, şi fiind îndreptăţit prin credinţă, cel care credea avea pacea cu El. Mântuirea este prezentată, la fel şi faptul că ne este dată prin har. Dar aici când este vorba de condiţie în capitolul 6, apostolul face un pas înainte în prezentarea subiectului său, şi vorbeşte de viaţa divină, nedându-ne detalii despre purtarea practică sub formă de îndemn, ci principiul vieţii divine în putere, care ne eliberează de păcat şi ne aşează în libertate divină în umblarea noastră, o libertate care vine de la Dumnezeu, şi în care ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, ca fiind făcuţi vii din morţi.

            Punctul stabilit la sfârşitul capitolul 5, este că prin ascultare unui singur Om, cei „mai mulţi” care sunt asociaţi Lui sunt făcuţi drepţi. Dar lumea şi carnea ar vrea să tragă de aici concluzia că dacă este aşa, nu avem decât să rămânem în păcat. La aceasta apostolul răspunde în ceea ce urmează. Ascultarea lui Hristos a fost ascultare până la moarte, şi având parte de moartea lui Hristos, avem parte de această dreptate: dar a avea parte de moarte, înseamnă a muri, nu este un lucru care ne face să rămânem în cele faţă de care suntem morţi. „Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în El” (capitolul 6:2)? Chiar mărturisirea creştinismului prin botez, era mărturisirea că eram botezaţi pentru moartea lui Hristos, că aveam parte de acea moarte, că eram identificaţi cu El în moartea Lui.

            Apostolul vorbeşte aici de învierea noastră cu Hristos: aceasta implică unirea cu El; - dar am fost îngropaţi cu El prin botez, pentru moarte; omul cel vechi este un lucru judecat şi răstignit chiar prin mărturisirea de către noi a creştinismului, pentru ca, precum Hristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui, şi noi să umblăm în înnoirea vieţii. Aceasta nu era numai o viaţă sfântă şi preafericită în tot ce era bun, deşi aceasta a fost adevărat în viaţa lui Hristos aici jos; ci puterea divină a întervenit când Hristos era mort pentru noi, şi L-a introdus pe Hristos într-un loc nou ca om potrivit întregii glorii promise a Tatălui, dacă putem spune astfel, în învierea Lui, pentru ca viaţa noastră să fie o viaţă nouă în conformitate cu învierea Lui. Şi dacă este adevărat că am fost identificaţi cu El în asemănarea morţii Lui, această viaţă nouă va urma, la fel de sigur cum pentru El, viaţa în înviere prin gloria Tatălui a urmat morţii. În rezultatul ei deplin, această urmare este adevărată chiar şi cu privire la trupurile noastre: ea nu este încă împlinită; dar ca şi creştini noi am luat parte la moartea Lui pe faţă şi prin mărturisirea noastră, astfel încât moartea păcatului este partea noastră aici jos pe pământ.

            Tragem concluzia cu privire la viaţă, din punct de vedere moral acum, şi în deplină putere mai târziu. Dar noi am luat pe faţă parte la moartea păcatului, „ştiind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat, ca noi să nu mai fim robi ai păcatului” (versetul 16). „Trupul păcatului” cred că este, păcatul privit ca un tot. Cuvântul tradus prin „desfiinţat” înseamnă a face neputincios. Acest trup care, dacă este viu ca omul cel vechi, este sediul poftei şi autorul păcatului, este răstignit, ca în această calitate să fie pus de o parte şi desfiinţat: a luat sfârşit. „Cine a murit a fost îndreptăţit faţă de păcat” (versetul 7). Nu este vorba aici de păcate, sau de vinovăţie: un om care este mort poate avea de răspuns pentru păcat, dar nu poate fi acuzat de păcat; el nu are nici pofte rele, nici voinţă perversă; şi de condiţia şi de starea noastră este vorba acum.

            Puterea morţii a fost distrusă prin învierea lui Hristos. Hristos a înviat, El nu mai moare, moartea nu mai stăpâneşte asupra Lui, pentru că moartea Lui nu era o simplă urmare firească, dacă pot să mă exprim astfel, a stării Lui. El a venit pentru păcat, pentru a lua locul nostru de păcătoşi şi a murit faţă de păcat. Pentru acest obiectiv al harului faţă de noi, şi pentru păcat a murit El, şi a murit o dată, atunci când a trebuit să o facă pentru noi; dar a făcut-o odată pentru totdeaun. Era o lucrare pe care o avea de împlinit cu privire la păcat, şi a împlinit-o. El nu mai are de a face cu păcatul. Îi va judeca pe păcătoşi fără îndoială, dar a terminat-o cu păcatul, ocupându-se de el, odată pentru totdeauna. Până la cruce, El, Cel drept, a avut de-a face cu păcatul; la cruce, era vorba de păcat, deşi pentru gloria lui Dumnezeu a fost El făcut păcat; - dar acum a terminat-o cu păcatul, odată pentru totdeauna: El trăieşte fără a mai avea de aici înainte nimic de a face cu păcatul. Un singur lucru, chiar dacă noi Îl privim ca om, constituie viaţa Lui, un lucru care umple activitatea vieţii şi spre care ea este îndreptată, şi anume Dumnezeu. „În ceea ce trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu” (versetul 10).

            În viaţa Lui aici jos, L-a slujit pe Dumnezeu în mod desăvârşit, şi a trăit prin Tatăl; şi fiecare pas al Lui era desăvârşit, pentru că Îl avea pe Dumnezeu Tatăl Său întotdeauna prezent înaintea duhului Său; dar peste tot în jurul Lui, găsea păcatul, şi avea de-a face cu păcatul; era hărţuit de el şi întristat, om al durerii din cauza păcatului; a trebuit să fie făcut păcat pentru noi – desăvârşit întotdeauna în dragoste, arătându-L pe Dumnezeu, desăvârşit în ascultare ca om venit pentru a face voia Lui. Cu toate acestea El a venit în privinţa păcatului şi a fost prin urmare asaltat din toate părţile de el şi în cele din urmă, cum am spus-o, a trebuit să fie făcut păcat pentru noi, când a fost pe deplin arătat fără păcat, El „care nu a cunoscut păcatul”. Dar acum, El a terminat-o cu păcatul pentru totdeauna. A murit faţă de păcat aici jos; împlinindu-Şi în mod desăvârşit lucrarea, a trecut prin moarte (în afara întregii scene în care  a avut de-a face cu el), în înviere, într-o stare nouă ca om, unde în gândire, în scop şi în viaţă, are de-a face, privitor la starea Lui de viaţă, numai cu Dumnezeu: „În ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu”. Nu există nimic, acolo unde este, care să nu fie umplut de Dumnezeu, şi umplut în aşa măsură, încât nimic altceva nu are loc acolo în afară de ceea ce serveşte gloriei Sale. Nu este vorba numai de desăvârşirea hotărârii Sale neclintite (această hotărâre a fost întotdeauna la fel de desăvârşită ca umblarea Sa; - în acest sens El a trăit întotdeauna faţă de Dumnezeu), ci şi faţă de ce trăieşte, acolo unde pentru sufletul Lui nu mai există altceva. Este un gând preafericit despre viaţa acestui Om. Moartea Lui a fost o faptă unică în care El a murit faţă de păcat; viaţa Lui, un prezent perpetuu, în care Dumnezeu umple totul, de la sufletul până la intenţia Sa.

            La fel, şi noi, trebuie să ne socotim morţi, omul nostru cel vechi fiind răstignit cu Hristos – morţi faţă de păcat, şi vii faţă de Dumnezeu, nu prin Adam în nici un caz ci prin Isus Hristos Domnul nostru. Viaţa pe care o trăim este astfel în întregime nouă, şi, considerându-ne morţi faţă de păcat, suntem complet liberi. Nu că păcatul din carne nu are poftele lui, dar credinciosul ca atare nu îl lasă să domnească în trupul său pentru a asculta de poftele acestuia văzând că este liber în puterea unei vieţi noi; pentru că astfel credinciosul este socotit liber să umble în puterea şi potrivit lucrurilor care aparţin acestei vieţi noi. El ţine hăţurile, şi nu îngăduie păcatului să se foloseasca de trupul lui pentru a-şi satisface poftele, poftele păcatului. Acest om liber nu-şi mai dă mădularele ca unelte ale nedretăţii păcatului, acest rău al cărui sclav era altădată: el se dă lui Dumnezeu, ca fiind făcut viu dintre morţi, deoarece cît despre viaţa lui născută din Adam, este mort faţă de păcat, dar trăieşte acum, şi se dă pe sine şi mădularele sale lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii.

            Pentru că păcatul nu va avea stăpânire asupra noastră, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har (versetul 14). Aici este o declaraţie serioasă şi importantă. A fi sub lege mă lasă sub stăpânirea păcatului, pentru că „oricine practică păcatul”, spune Domnul, „este rob al păcatului”(Ioan 8:34). Legea nu dă nici viaţă, nici libertate, nici tărie, nici măcar o ţintă care să ne poată întoarce inimile în altă parte; ea doar interzice în mod drept şi necesar păcatele, dar ea nu dă nici viaţă, nici putere pentru bine. Dar sub har, avem putere: harul ne dă viaţa, el ne dă tărie, el ne dă o ţintă, lucruri pe care legea cum tocmai am văzut, nu le dă. Astfel, sub har, păcatul nu stăpâneşte peste mine; sub lege, stăpâneşte. Este frumos să vedem cum, când totul este sub har, suntem cu toate acestea chemaţi să ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă adevărata libertate, în care păcatul nu stăpâneşte peste noi, şi cum, în timp ce puterea vine de sus, suntem cu adevărat eliberaţi şi liberi să ne dăm de bunăvoie şi deplin lui Dumnezeu.      

            Apostolul tratează deci aici acest subiect al libertăţii, şi îl discută – această libertate nu este în vechiul Adam păcătos; ci pentru că sunt viu faţă de Dumnezeu prin Isus Hristos, sunt liber. Legea interzice păcatul şi pofta, dar nu eliberează. Eu nu sunt sub lege; sunt eliberat de stăpânirea păcatului pentru că nu sunt aşezat sub lege, ci sub har. Voi păcătui deci pentru că nu sunt sub o lege care interzice păcatul, şi care mă blesteamă dacă îl comit! Să nu se întâmple astfel!

            Acum apostolul revine la principiul înalt al condiţiei păgânilor. Dacă mă dau pe mine însumi păcatului ca rob spre ascultare, sunt rob al păcatului; şi păcatul a domnit pentru moarte, fără să fie lege: moartea era plata firească rânduită păcatului, şi aceasta ca judecată a lui Dumnezeu. „Nu ştiţi că, dacă vă daţi pe voi înşivă robi cuiva spre ascultare, sunteţi robi ai aceluia de care ascultaţi, fie ai păcatului, spre moarte, fie ai ascultării, spre dreptate”(versetul 16)? Nu am putea zice „ascultare spre viaţă”; pentru că dacă ascultăm, suntem vii faţă de Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru, şi avem rodul nostru în dreptate practică. Remarcaţi aici caracterul a ceea ce este pus în opoziţie cu păcatul: nu dreptatea în ea însăşi – a face binele aşa cum este el cunoscut prin conştiinţă sau prin lege – ci ascultarea: suntem vii faţă de Dumnezeu şi aceasta este, şi trebuie să fie întotdeauna ascultare. Nu putem trăi faţă de Dumnezeu astfel decât în ascultare. Aşa a trăit Hristos.

El a fost Omul ascultător; El a venit pentru a face voia lui Dumnezeu; voia Tatălui Său era motivul a tot ce făcea; El trăia cu orice cuvânt care ieşea din gura lui Dumnezeu; drumul Lui prin urmare era dreptatea practică, şi modul sau expresia desăvârşită a acestei dreptăţi. Astfel apostolul aduce laudă lui Dumnezeu pentru că, atunci când erau robi ai păcatului, au ascultat din inimă modelul învăţăturii în care au fost instruiţi.

            Aflăm aici sursa şi caracterul acestei ascultări: ea este „ascultarea credinţei”, primirea Cuvântului lui Dumnezeu în inimă. Cuvântul astfel primit formează legătura de ascultare între suflet şi Dumnezeu. Aceeaşi primire a Cuvântului împărtăşeşte viaţa: „Potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim cele dintâi roade ale făpturilor Sale” (Iacov 1:18). Aceasta este viaţa şi o viaţă ascultătoare – cu adevărat, viaţa lui Hristos în noi; şi Hristos este Omul ascultător. Astfel: „eliberaţi de păcat”, pentru că aceasta este marea chestiune pe care apostolul o scoate în evidenţă aici, cei care credeau, se dădeau pe ei înşişi spre ascultare, devenind robi ai dreptăţii. (Apostolul vorbeşte de robie în înţeles figurat şi se scuză pentru aceasta ca să zicem aşa, pentru că această „robie” este adevărata libertate; dar vorbeşte astfel, pentru a-şi face gândul clar pentru neputinţa inteligenţei cărnii); pentru că, după cum au dat altădată mădularele lor ca roabe ale necurăţiei şi nelegiuirii, doar pentru a fi liberi de orice piedică, pentru a da drum liber unei voinţe rele care nu aducea rod, la fel acum îi îndeamnă să îşi dea mădularele – pentru că erau liberi – ca roabe ale dreptăţii. Dar în acest caz, un rezultat foarte fericit – sfinţenia, o despărţire a inimii pentru Dumnezeu, în adevărata cunoaştere a Lui Însuşi, sufletul fiind reînnoit după chipul Său, cum citim în Coloseni 3:10, şi Efeseni 4:23,24, acolo, mai mult în firea sa, aici, mai mult într-o reînnoire practică, dar întotdeauna acelaşi adevăr general).

            Apostolul continuă imaginea pe care a folosit-o şi face apel la sentimentul pe care îl aveau faţă de ce se întâmplase: ei fuseseră robi ai păcatului, dar liberi faţă de dreptate (versetul 20): ce rod aveau atunci în lucrurile de care acum le era ruşine? Nu fuseseră decât să se folosească în zadar de mădularele lor în independenţă; - şi sfârşitul acelor lucruri era moartea. Dar acum, fiind eliberaţi de păcat (aici este după cum am văzut subiectul înalt cu care se ocupă apostolul), adică eliberaţi de robia păcatului, nemaifiind robii lui (cuvintele apostolului nu au alt sens aici) şi devenind robi ai lui Dumnezeu, daţi în întregime lui ca robi pentru a-I sluji, îşi au rodul în sfinţenie; nu numai că aveau ca sfârşit viaţa eternă, ci, mergând către acest sfârşit creşteau în cunoaşterea lui Dumnezeu, în asemănarea Lui şi în despărţirea inimii de orice rău pentru El, potrivit cu ceea ce este El. Umblând astfel pe calea ascultării de Dumnezeu, şi cu Dumnezeu, sufletul este eliberat de puterea răului, care se oploşeşte în voinţă şi poftă, care nu reprezintă nici una nici cealaltă ascultare.

            Această creştere în cunoaşterea lui Dumnezeu, şi în intimitatea cu El este o favoare imensă. Voinţa noastră nu ne poate aduce niciodată acolo: dar odată ce suntem aşezaţi în adevărata noastră poziţie înaintea lui Dumnezeu, creştem în cunoaşterea Lui, trăim mai mult în cele care sunt lângă El şi în care Îşi găseşte plăcerea; şi aceasta este sfinţenia. Ascultarea nu este sfinţenie, o inimă dată lui Dumnezeu pentru a asculta de El; dar ea este calea pe care simţăminte sfinte, care îşi au sursa în Dumnezeu şi care sunt libere înaintea Lui, sunt găsite. „Sfârşitul” este viaţa eternă, primită ca urmarea sa deplină în glorie, aşa cum este ea în hotărârea lui Dumnezeu. Dar această viaţă este darul lui Dumnezeu. Drumul care duce acolo este drumul ascultării şi al sfinţeniei; dar ea este darul lui Dumnezeu. Moartea, noi am adus-o asupra noastră; - ea este plata păcatului; - dar darul lui Dumnezeu este viaţa eternă în Hristos Isus Domnul nostru (versetul 23). Nu numai că viaţa eternă este darul lui Dumnezeu; ci darul lui Dumnezeu nu este nimic mai puţin decât viaţa eternă. Moartea este în mod intenţionat privită în caracterul ei simplu de moarte. Fără îndoială ea este judecata păcatului aici jos în această lume, şi ea implică, dacă nu intervine răscumpărarea, judecata care urmează apoi; ea este efectul prezent al judecăţii împotriva păcatului, şi reprezentantul divin şi martora păcatului, pentru a ne duce la judecată potrivit mâniei descoperite a cerului; - dar aici ea este sfârşitul vieţii, pe care păcatul fără rod o produce; ea duce la judecată, judecata faptelor făcute pe când trăiam. Dar Dumnezeu dă viaţă eternă.

            Înainte să mergem mai departe, să recapitulăm acest important capitol. Am văzut, în primul rând, ca răspuns la întrebarea: „Să rămânem în păcat?” că luăm parte la moarte, moartea lui Hristos, pentru a fi îndreptăţit, nu înseamnă să continuăm viaţa de păcat, ci dimpotrivă. Hristos a murit, şi noi trebuie să ne considerăm morţi (a se compara 1Petru 2:24; 4:1), creştinul fiind astfel viu faţă de Dumnezeu, în tăria unei vieţi noi. Primul principiu deci (în care judecata, pe care carnea o are despre efectul ascultării Unuia singur care ne face drepţi, este combătută cu tărie) este acesta: că noi avem parte din dreptate având parte din moarte, fiind ascociaţi cu Hristos în moartea Lui – în moartea Sa faţă de păcat, ceea ce evident nu înseamnă a continua să trăim în păcat. Trebuie să ne considerăm noi înşine morţi, şi vii faţă de Dumnezeu prin Isus Hristos. Dar aici apare o dificultate. Nu suntem morţi cu adevărat, cu toate că suntem chemaţi să ne considerăm astfel: cum putem deci să fim eliberaţi de puterea păcatului? Aceasta aduce cu sine contrastul cu legea. Legea nu dădea putere asupra păcatului în carne; ea îi interzicea activitatea şi roadele cum trebuia să o facă, dar nu elibera nicidecum, nici nu dădea vreo tărie împotriva lui. Dar păcatul nu va stăpâni asupra noastră, care credem, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har; şi harul dă putere şi eliberează: nu trebuie să las păcatul să domnească; - şi aceasta mă eliberează de sub stăpânirea lui. Sunt eliberat de păcat, adică eliberat de robia păcatului; şi fiind liber, trebuie să mă dau pe mine însumi lui Dumnezeu şi dreptăţii, şi mădularele mele, altădată, unelte ale poftelor mele, să i le dau Lui ca unelte ale dreptăţii. Aceasta este eliberarea harului, şi viaţa divină în putere.

            Învăţătura generală este deci aceasta: Hristos fiind mort, şi noi trebuie să ne considerăm morţi, ca şi cum am fi cu adevărat morţi. Cel care a devenit viaţa noastră, adevăratul „eu”, a murit: eu am murit, am fost răstignit cu El, ca şi creştin nu mai recunosc deloc carnea ca fiind în viaţă. Vorbesc de tot ce I s-a întâmplat lui Hristos, ca şi cum mi s-ar fi întâmplat mie, pentru că El a devenit viaţa mea şi eu trăiesc prin El. Vorbesc ca un fiu căruia tatăl nu numai că i-a plătit datoriile, dar l-a şi făcut asociatul său, şi care spune: „capitalul nostru, relaţiile noastre”, pentru că el este asociat, deşi nu a adus nimic, şi totul a fost făcut şi obţinut înainte ca el să devină asociat: eu vorbesc astfel în mod cât se poate de serios, din cauza legăturii mele vii cu Domnul; numai că, după cum am arătat, aici nu este vorba nici de înălţare, nici de unirea cu Hristos, nici de învierea cu El pe care o implică aceasta, ci apostolul ne prezintă moartea omului celui vechi şi viaţa în Hristos; şi astfel eliberarea de păcat – răspuns la afirmaţia că, a avea dreptate în El încuviinţează păcatul. Este important să observăm aici că adevărata problemă este o problemă de putere. O regulă despre ce este drept şi bine, nu este putere asupra unei firi rele. Mai departe vom afla mai multe despre această chestiune; dar aici aflăm deja că domnia păcatului în trupurile noastre muritoare, stăpânirea păcatului asupra noastră, este adevărata problemă care îl preocupă pe apostol. De fapt noi nu suntem sub lege; dar a spune aceasta şi a o recunoaşte, înseamnă a înlocui puterea în viaţă – harul care o dă – cu simpla deşi dreapta cerinţă impusă unei fiinţe păcătoase.

            Primul răspuns la afirmaţia că a fi socotit drept prin ascultarea lui Hristos îngăduie păcatul, este că am fost identificaţi cu Hristos în asemănarea morţii Lui – că am fost răstigniţi cu El. Aceasta se aplică păcatului în fire. Dar apostolul dincolo de aceasta, ne-a arătat harul, în contrast cu legea, eliberând de sub stăpânirea păcatului şi din robia în care acesta ne ţinea – ceea ce legea nu făcea. Suntem liberi ca să trăim pentru Dumnezeu.

 

8. Capitolul 7

 

            Apostolul ia în discuţie acum (capitolul 7) întreaga chestiune a legii. Suntem eliberaţi de lege, în virtutea aceluiaşi mare principiu fundamental, că am fost răstigniţi cu Hristos;  pentru că legea are autoritate asupra omului atât timp cât trăieşte. Acest adevăr este pus în evidenţă în cazul căsătoriei, prin lege sau legătura care leagă soţul şi soţia, care ţine evident atât timp cât şi unul şi celălalt trăiesc, şi nu poate ţine mai mult. Supravieţuitorul este liber să fie al altuia când soţul sau soţia a murit. Este foarte important pentru înţelegerea acestui capitol să înţelegem bine că singurul subiect cu care se ocupă aici apostolul, este însemnătatea legii, relaţia sufletului cu ea: el ne dă mai întâi învăţătura cu privire la acest subiect, şi diferenţa care este între un suflet care este sub lege, şi un suflet care este legat în viaţă de un Hristos înviat – şi apoi experienţa unui suflet însufleţit şi reînnoit în dorinţele sale şi în obiectul plăcerilor sale, dar care nu cunoaşte eliberarea prin cunoaşterea marelui fapt că a murit cu Hristos şi că este legat acum de un Altul, de Hristos înviat dintre morţi. Urmează descrierea eliberării, şi apoi condiţia sufletului eliberat în capitolul 8.

            Legea are autoritate asupra omului atât timp cât trăieşte; ea nu poate avea autoritate dincolo de acestea, pentru că persoana căreia i se aplică legea, nu există mai mult de atât. Dacă cineva care trebuie să fie pedepsit pentru o crimă moare, legea nu îl mai poate atinge. Am văzut în capitolul 6, că faptul de a nu fi sub lege nu are ca urmare a nu face să trăim în păcat, ci că, dacă cineva este sub lege, nu are nici o putere să reziste păcatului. Legea cere; numai că nu eliberează de sub stăpânirea păcatului: dar noi am fost morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos (versetul 4). Dacă legea ne-ar fi atins, ar fi fost pentru noi moartea, şi mai mult condamnarea; dar suntem eliberaţi de ea fiind făcuţi morţi faţă de lege „prin trupul lui Hristos”. Apostolul schimbă puţin aici imaginea pe care o foloseşte: moartea pune capăt legăturii; dar noi murim, în realitate nu noi; ci Hristos moare pentru noi cu folos, şi suntem acum uniţi cu El, care a fost înviat dintre morţi, pentru ca prin puterea vieţii, de care avem parte, nu doar să fim morţi faţă de păcat, ci să aducem rod lui Dumnezeu.

            Fiind făcuţi astfel morţi ca şi copii ai lui Adam, în ceea ce a murit Hristos, nu mai suntem în carne, în această fire, în acest loc sau poziţie înaintea lui Dumnezeu: nu ne aflăm deloc înaintea lui Dumnezeu ca nişte copii ai lui Adam; suntem morţi în această privinţă. De aceea spunem: „Când eram în carne” (versetul 5), ceea ce nu am putea spune dacă am mai fi încă; dar „când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte”. Oricât de dreaptă ar fi interzicerea unei voinţe sau a unei pofte, ea nu face decât să provoace lucrurile, făcându-vă să vă gândiţi la ele, şi nu îndepărtează pofta nici nu schimbă firea păcătoasă. Dacă îi spun unui om care iubeşte banii: Nu iubi banii – nu fac decât să-i stârnesc pofta. Dacă mă opun unui copil încăpăţânat, copilul va face mai multe eforturi pentru a înlătura piedica pe care i-o pun înainte. Pasiunile păcatelor sunt prin lege – o biată cale de sfinţenie şi de dreptate! Ele lucrau în noi pentru a produce păcatul efectiv pentru moarte. Dar acum am fost dezlegaţi de lege, fiind morţi faţă de ceea ce ne ţinea (versetul 6). Viaţa în care eram în relaţie cu legea a luat sfârşit; legătura care ne lega de această viaţă nu mai există; a luat sfârşit cu viaţa în care subzista. Legea se adresa copilului lui Adam şi cerea de la El ceea ce era potrivit voii lui Dumnezeu. Omul era în păcat, nesupus legii lui Dumnezeu; carnea lui păcătoasă nici ea nu putea fi supusă acestei legi, altminteri ea nu ar fi fost carnea păcatului. Legea nu făcea decât să aţâţe această carne în voinţa şi în pofta ei; dar acum în Hristos suntem morţi: legătura cu legea este ruptă în moartea noastră cu Hristos, şi noi suntem legaţi de Hristos înviat, slujind în înnoirea Duhului şi nu în învechirea literei, legaţi de un soţ – nu de lege, ci de Hristos; pentru că nu putem fi ai amândorura în acelaşi timp.

            Aici este punctul important. Capitolul 6 pune baza învăţăturii şi adevărului arătând că omul nostru cel vechi este răstignit cu Hristos: pentru credinţă, noi suntem morţi. Capitolul 7 face să reiasă importanţa acestui lucru pentru relaţia copilului lui Adam cu legea. Moartea a distrus legătura, (*) şi noi suntem ai Altuia, ai lui Hristos înviat, pentru ca să aducem rod pentru Dumnezeu, pentru că suntem acum vii faţă de Dumnezeu în Isus Hristos. Marele punct pe care pasajul vrea să facă să îl înţelegem, este că nu putem avea în acelaşi timp legea şi pe Hristos, pe cei doi soţi în acelaşi timp: lucrul este imposibil. Dar eliberarea noastră de lege vine din faptul că suntem morţi faţă de păcat: Hristos înviat este acum viaţa noastră şi soţul nostru, şi în această nouă poziţie este putere pentru a aduce rod lui Dumnezeu, rod pe care carnea păcatului nu-l putea niciodată aduce. Contrastul între creştinism şi lege nu există numai pentru îndreptăţire, ci şi pentru viaţă, pentru ascultare şi pentru a aduce rod: sub lege, suntem nu vinovaţi de păcate, ci păcatul stăpâneşte asupra nostră: în Hristos suntem dezlegaţi, eliberaţi şi capabili să aducem rod pentru Dumnezeu.

 

                    (*) Nu „în ceea ce ne ţinea fiind mort”, ca şi cum legea era moartă; ci trebuie citit: „fiind morţi faţă de ceea ce ne ţinea”. Unii au schimbat o literă în textul grecesc pentru a menţine comparaţia aparentă, şi au schimbat astfel toată învăţătura pasajului.

 

            Aceasta nu este totul. Legea are folosul ei, prin faptul că ne face să simţim ce suntem, care este starea noastră. Putea fi socotită legea vinovată de această stăpânire a păcatului, când eram sub ea (versetul 7 şi următoarele)? Nu, era vina păcatului şi a poftei pe care legea le condamna. „Dar”, spune apostolul, „eu nu aş fi cunoscut păcatul dacă nu ar fi fost legea; pentru că n-aş fi avut nici conştiinţa poftei, dacă legea nu ar fi spus: „Nu poftiţi!” Dacă un om înfăptuia o crimă, avea conştiinţa faptului; conştiinţa lui firească s-ar fi ocupat de aceasta, dar cum am observat mai sus, apostolul nu dezvoltă aici subiectul păcatelor, ci al păcatului; şi pe acesta nu l-aş fi cunoscut, dar legea nu ar fi avut de-a face cu primele lui imbolduri ca păcat. Multă lume nu a comis crime; nici nu a ucis, nici nu a furat, nici nu a comis adulter; dar cine nu a poftit niciodată? A pretinde aceasta, ar însemna să spui că nu eşti un copil al lui Adam, şi că ne amintim bine, nu vorbim aici de culpabilitatea rezultând din fapte, ci de o stare, nu de judecată, nici de iertare, ci de eliberare, de scăpare. Remarcaţi în plus aici cât de mare este eroarea celor care consideră că pofta nu este păcat când sufletul nu îi cedează. Apostolul vrea să pună aici în evidenţă firea rea prin primul ei imbold, pofta; el nu se ocupă cu ceea ce am făcut, ci cu ceea ce suntem; şi răutatea cărnii se trădează prin acest prim imbold, care este pofta – voinţa în rău: prin răutatea sa, demonstrează din ce izvor păcătos din mine izvorăşte. Ştiu că în mine, în carnea mea, nu locuieşte nimic bun. Aici  este o descoperire importantă,  deşi umilitoare – descoperirea nu a ceea ce am făcut, repet, ci a ceea ce sunt. Cât de important este aceasta într-adevăr! Ce nebunie mai mare ca gândul de a îmbunătăţi copilul lui Adam, afară doar dacă se naşte din nou!

            Dumnezeu, potrivit planurilor Sale, nu face mai bun pomul sălbatic, ci îl taie şi îl altoieşte; când Hristos a fost altoit în noi, rodul acestei vieţi trebuie să se producă. Legea nu condamnă firea; ea socoteşte că trebuie să mai fie pusă la încercare şi că se poate aştepta ceva bun de la ea; dar ea interzice ceea ce este primul ei imbold, pofta; şi astfel ea dă cunoştinţă despre ce este această fire. Este vorba de păcat, să ne amintim bine, nu de păcate (versetul 7); pentru că el nu ar fi judecat şi cunoscut pofta în el însuşi, ca rău şi ca păcat – ceea ce oamenii fireşti nu fac – dacă legea nu ar fi spus: „Să nu pofteşti”. Legea era astfel un mijloc, nu de dreptate, ci de cunoaştere a păcatului. Prin ea, în plus, păcatul ne amăgea şi ne ucidea; el găsea prilej, un mijloc de atac în lege. Astfel a venit Satan, când Adam era nevinovat. Acum păcatul găseşte prilej în interdicţie pentru a provoca voinţa şi a sugera pofta; pentru că până să intervină legea şi să interzică pofta, conştiinţa nu lua cunoştinţă de aceasta din urmă.

            Amintesc din nou că apostolul nu tratează subiectul păcatelor, ci al păcatului. Păcatul era provocat şi aţâţat prin poruncă; fără aceasta, păcatul era mort; dar când a venit porunca, păcatul a luat viaţă şi a adus în conştiinţa mea sentimentul vinovăţiei şi al morţii. Altminteri nu era sentinţă de moarte în conştiinţă prin păcat. Păcatele vor fi judecate în ziua judecăţii şi vor aduce condamnarea, dar o astfel de fire păcătoasă nu dă o conştiinţă rea: noi rămânem în viaţă, nepuşi la încercare, netreziţi. Eram copil viu al lui Adam, inconştinet de păcat, cum vedem atâta lume; dar când legea lui Dumnezeu a interzis pofta, conştiinţa a fost atinsă, şi eu am murit sub judecata ei.

Ce s-a spus: „Fă aceasta şi vei trăi”, ce fusese astfel poruncit spre viaţă a fost găsit de mine în mod experimental, a fi spre moarte (versetul 10).

Înţelesesem legea, gândind că prin ea aş avea puterea de a fi bun şi drept: păcatul profită de aceasta pentru a mă înşela astfel şi a aduce moartea asupra mea prin poruncă. Cu toate acestea este în folosul meu: păcatul a devenit prin poruncă din cale-afară de păcătos. Era prezent acolo, şi eu nefiind conştient de el ca de un rău fatal în carnea mea (nu vorbim de păcatele comise); dar s-a arătat ca păcat când a venit legea, şi a devenit din cale afară de păcătos: a apărut în adevărata lui natură de păcat, şi a luat în plus caracterul opoziţiei contra voinţei sfinte, drepte şi bune a lui Dumnezeu, şi al încălcării acestei voinţe.

            Un alt element se prezintă aici, cu privire la judecata spirituală, care poate judeca astfel toate lucrurile, spunând: „Ştim”. Acest „ştim” este expresia tehnică prin care Cuvântul lui Dumnezeu arată cunoaşterea care este partea creştinului ca atare (vedeţi 1Cor.8:4; 1Ioan 3:2; 5.13, etc.). Ştim că legea este spirituală (versetul 14). – Nu o aplicăm numai faptelor rele, greşelilor, ci omului interior: „Eu sunt carnal”. Dacă mă privesc pe mine, ca şi copil al lui Adam, văd că sunt făcut rob de către păcat, „vândut păcatului”. Eu spun: ca şi copil al lui Adam; pentru că apostolul spune: „Ştim că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun”. El cercetează omul plasat pe acest teren, cu cunoştinţa creştină cu privire la ce este el; dar ca legat de primul soţ, adică legea: „Când eram în carne”. Aceasta este înţelegerea creştină aplicată judecăţii stării, nu a unui om neînnoit în gândire şi în dorinţă, ci a unui om sub lege. De aceea nu se menţionează decât legea şi nu Hristos sau Duhul, până vine strigătul de durere pentru a fi eliberat de această stare. Nu este vorba aici de a şti dacă este în noi carnea, ci se spune: „când eram în carne” – cu imboldurile de păcat în ea, şi noi în această stare în faţa cerinţelor legii în conştiinţa noastră; pentru că nu suntem consideraţi aici ca răscumpăraţi şi morţi cu Hristos, ca eliberaţi, având puterea vieţii în El, şi având cunoştinţă de aceasta.

            Aflăm din învăţătura divină, în lupta legată de această primă stare, trei lucruri de o imensă importanţă. Mai întâi: „În mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun”: aceasta nu este vinovăţia de a fi păcătuit, ci cunoştinţa a ceea ce suntem, ca şi carne. În al doilea rând, aflu că nu „Eu” (versetul 17); pentru că fiind înnoit, ceea ce fac urăsc, nu aş vrea niciodată să comit păcatul; adevăratul „eu” îl urăşte. Deci este păcatul din mine, nu „eu”, lecţie importantă de învăţat! În al treilea rând, dacă nu sunt „eu”, păcatul este prea puternic pentru mine: voinţa este cu mine, dar nu pot să înfăptuiesc binele (versetul 18).

            Dar nu va fi inutil să intrăm puţin în detalii. Aici nu este vorba în realitate de vreo persoană anume, ci de judecarea unei firi, şi a unei firi care (până să cunosc răscumpărarea şi să fiu mort faţă de păcat în Hristos şi să fiu în El) constituie „eul” meu, pentru conştiinţa mea. Este de remarcat că acest pasaj presupune că voinţa vrea întotdeauna binele, şi că binele nu poate fi niciodată înfăptuit: aceasta nu este starea creştină, pentru că putem toate lucrurile în Cel care ne întăreşte.

            Mai mult, omul pe care apostolul ni-l prezintă aici, este un rob; în capitolul 8:2, dimpotrivă, el este eliberat. În versetul 5 din capitolul 7, suntem consideraţi ca fiind în carne, în versetul 9 din capitolul 8 nu suntem în carne, şi cel puţin Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. Dacă un om nu a murit cu Hristos, este cu siguranţă în carne: dacă nu o ştie, conştiinţa şi gândurile sale sunt cu toate acestea pe acest teren vizavi de Hristos, este principiul după care îşi judecă starea înaintea lui Dumnezeu. El este – cu privire la poziţia sa, aşa cum are cunoştinţă de ea – în carne; şi apostolul descrie aici lucrarea interioară şi procedeul care eliberează din această condiţie prin umilirea deplină care dă cunoştinţa de sine. El ne prezintă lucrarea legii, harul acţionând fără îndoială în om, dar el, privitor la sufletul şi la conştiinţa lui, fiind sub lege, şi nefiind încă eliberat: „Prin lege vine cunoştinţa păcatului”. Harul a făcut să discernem că legea este spirituală. Conştiinţa a recunoscut prin har că legea este bună; duhul o aprobă, şi mai mult decât aceasta, omul îşi găseşte plăcerea în aceasta, potrivit omului interior: el este un om înnoit.

            Avem deci în primul rând starea omului. Dumnezeu a făcut să intre lumina: omul a pătruns că legea este spirituală; dar el este carnal, rob al păcatului, vândut (literal: sub) păcatului, pentru că se vede încă trăind în carne, viaţa unui fiu al lui Adam, în care legea îşi cere drepturile. „Eu sunt carnal” (am conştiinţă de aceasta în mod personal), „vândut păcatului”: - omul priveşte la el însuşi, ca fiind în carne, şi ştie că legea este spirituală; el o pătrunde, fiind învăţat de Dumnezeu.

            Avem în plus – ceea ce tocmai am spus fiind descrierea stării sufletului persoanei în chestiune – două situaţii dar nimic, remarcaţi, cu privire la Hristos şi Duhul, pentru că omul nu a ajuns încă acolo; el este doar pe cale, şi obţine, fiind astfel învăţat de Dumnezeu, cunoştinţa păcatului (adică de el însuşi, sub lege). În primul rând, omul face răul pe care nu îl vrea; face ceea ce urăşte; face răul, când nu ar vrea să îl facă. El aprobă legea, recunoscând că este bună: cunoştinţa şi duhul lui recunosc că legea este bună, se potrivesc cu ea; dar el face opusul a ceea ce cere legea. Dar fiind astfel sub har chiar prin acest cuvânt, el află că nu este el care face aceasta, ci păcatul care locuieşte în el (versetele 17 şi 20); el are un om nou, o viaţă nouă, în care, fiind astfel învăţat, poate trata păcatul ca pe un străin, ca nefiind el, deşi păcatul locuieşte în el. El a învăţat acum în mod experimental, nu o simplă învăţătură, acel „ştim” al cuiva care este învăţat de Dumnezeu cu privire la un lucru care este în afara lui însuşi şi aceasta este o lecţie înaltă: „Ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun”. Carnea este pentru el de aici înainte o fire judecată; şi acesta este un imens progres. – Şi acum a doua chestiune de care am vorbit este pusă în evidenţă în omul reînnoit, adică voinţa pozitivă de a face binele: el îşi găseşte plăcerea în legea lui Dumnezeu potrivit omului interior; el nu aprobă numai legea, recunoscând că ea este bună şi dându-i propria lui aprobare ca regulă în conştiinţa sa, ci ar vrea să practice binele, şi răul este cu el; - înfăptuirea binelui nu o află. Îi lipseşte cu totul puterea. Legea nu-i dă nicio putere. Vede în mădularele lui o lege, o putere a răului, care lucrează în mod constant, şi care îl face rob, deşi aceasta este acum contrar voinţei sale.

            Sărac, biet om! Dar, avantaj imens, el o ştie, se cunoaşte pe el înşuşi! Dorinţele şi eforturile sale pentru a face binele au dus la aceasta: cunoaşterea de sine şi a adevăratei lui stări: „În mine...carnea mea, nu locuieşte nimic bun”. Ori acest vechi „eu” nu este deloc el, acum că a fost însufleţit de Dumnezeu; dar acest fapt atât de important nu constituie nicio dreptate pentru el, nicio eliberare de puterea păcatului; el este tot sub păcat, fiind sub lege. Este o lecţie înaltă de învăţat, că nu avem deloc putere! Era astfel pentru bietul infirm culcat la scăldătoarea din Betesda: chiar boala de care avea nevoie să fie vindecat, îi luase, chiar dacă dorise să fie vindecat, puterea prin care ar fi putut să fie. Astfel învăţat, omul încetează să devină mai bun, sau să facă mai bine; el a aflat ce este şi caută un mântuitor. Când Dumnezeu l-a adus în acest punct, totul devine clar; el aduce „laudă lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru”.

            Dar, oricare ar fi subiectul pe care îl tratează apostolul aici, fie experienţa sufletului sub lege, atunci când spiritualitatea acestuia este cunoscută prin har, lucrul învăţat nu este ceea ce este legea, ci ceea ce este păcatul – ceea ce suntem noi: pentru că „prin lege vine cunoştinţa păcatului”. De aici vine faptul că, orice lucrare se înfăptuieşte sub lege prin această cunoaştere este obţinută prin mijlocul lucrării ascunse a harului, ceea ce am învăţat să cunoaştem rămâne întotdeauna adevărat, adică ceea ce este păcatul în carne.

            De aceea, cum am scos deja în evidenţă, pasajul de care ne ocupăm este descrierea unui suflet sub lege, dar prezentată astfel încât lecţia să rămână adevărată pentru creştin, întotdeauna, nu că el ar fi vreodată sub lege sau în carne, pentru că a murit ca tovarăş al primului soţ, şi pentru credinţă carnea este moartă iar el este eliberat; dar lecţia pe care a învăţat-o rămâne întotdeauna adevărată; el, adică în carnea lui, nu locuieşte nimic bun, şi el are cunoştinţă de aceasta în mod practic. Carnea îl poate amăgi dacă este nepăsător, şi dacă uită să poarte mereu peste tot în trupul său moartea Domnului Isus; dar ea nu îl mai poate înşela cu privire la ce este ea însăşi; poate că a lăsat în casa lui o uşă deschisă pentru un slujitor necredincios, dar de aici înainte nu îl mai priveşte ca pe un slujitor demn de încredere şi de care nu trebuie să se îndoiească. Diferenţa este imensă: puterea cărnii este distrusă, şi mai mult omul nu îşi închipuie că este în carne înaintea lui Dumnezeu. Epistola către Galateni ne arată poziţia unui asemenea om: „carnea pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii... ca să nu faceţi ceea ce aţi dori. Dar dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege” (Gal. 5: 17, 18), adică nu sunteţi în capitolul 7 al Epistolei către Romani, deşi carnea păcătoasă este prezentată acolo. Sunteţi în libertate, în care v-a aşezat Hristos eliberându-vă. Nu fiţi din nou reţinuţi de un jug de robie. De aceea, după ce eliberarea a fost menţionată aici (versetul 25), apostolul afirmă faptul statornic al celor două firi, deşi nemergând dincolo de lege, subiect pe care îl tratează aici: „Astfel deci eu însumi, cu mintea, slujesc legii lui Dumnezeu; dar, cu carnea, legii păcatului”. 

            Pe scurt deci starea descrisă în pasajul în care tocmai ne-am ocupat este cea a unui suflet sub lege; dar păcatul a fost cunoscut, şi lupta cu el rămâne: carnea rămâne carne. Dar este un lucru foarte diferit a avea de-a face cu ea, când nu avem deloc putere, când suntem vânduţi păcatului, şi când ne ţine încovoiaţi în luptă sub legea păcatului – sau să putem spune, cum citim puţin mai departe: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Firile sunt aceleaşi; dar avându-le, este un lucru să fii sub lege, care este puterea păcatului, şi un lucru foarte diferit să ai, fiind mort cu Hristos, viaţa şi Duhul lui Hristos, care este puterea smereniei: este un lucru de a fi făcut rob de puterea sau legea păcatului deşi urând păcatul, şi un alt lucru să te bucuri în libertatea în care Hristos ne-a aşezat eliberându-ne; libertate pe care apostolul o prezintă pe larg în capitolul 8, ca şi starea credinciosului în ea. Cele două chestiuni, care sunt puse astfel înaintea noastră, sunt deci, repet, eliberarea, şi apoi permanenţa legii păcatului în carne; numai că aceasta nu este „eul”. „Eul”, este această pricepere, care slujeşte legea lui Dumnezeu. Este vorba de lucruri trăite şi învăţate.

 

            9. Capitolul 8

           

            Dar sunt două lucruri pe care apostolul le afirmă acum cu privire la creştin. Ce îl face creştin? Faptul că este în Hristos, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Ceea ce îi aparţine ca şi creştin este un lucru diferit. A fi creştin înseamnă deci aceste două lucruri. Dar trebuie să remarcăm că felul umblării şi efectul practic sunt limitate, cum totul este aici, la responsabilitatea umană. Un singur pasaj ne spune în legătură cu hotărârile lui Dumnezeu, şi atunci doar ca un înalt adevăr general; dar rezultatul, în practică, ia măsura responsabilităţii umane, oricare ar fi de altfel eliberarea necesară pentru a ne face capabili să o satisfacem.

            Deci pentru omul „în Hristos” nu poate fi „nicio condamnare”; aceasta este prima declaraţie a acestui capitol. Cititorul îşi va aminti că am spus mai sus că Epistola către Romani ne oferea două pasaje descriptive ale binecuvântării creştinului: versetele 1-11 din capitolul 5, şi capitolul 8.

Am tratat deja ceea ce priveşte primul din aceste pasaje; ne vom ocupa de al doilea acum: primul ne-a prezentat binecuvântarea care decurge din ceea ce este Dumnezeu pentru noi în har, aceasta ne prezintă starea creştinului înaintea lui Dumnezeu. De aceea citim aici: „Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus” – nu putem cei pentru păcatele cărora a murit Hristos. Aceste păcate sunt iertate, omul este îndreptăţit, binecuvântat din plin; dar această iertare şi binecuvântarea care ne este prezentată la începutul capitolului  5, nu sunt poziţia nouă a unui om care este mort, ca fiind în carne, şi care este viu pentru Dumnezeu în Isus Hristos; - care este căsătorit cu Cel care a înviat dintre morţi. Cum ar putea exista condamnare pentru cei care sunt în Hristos? Ar fi, dacă pot să mă exprim astfel, ca şi cum Hristos ar fi condamnat.

            Dar motivul acestei condamnări este dat în raport cu ceea ce percede; şi aceasta din punct de vedere al binelui, în puterea vieţii în Hristos, pe de o parte, şi relativ la păcat, la condamnarea păcatului în carne, pe de altă parte. Poziţia în Hristos este temelia înaltă şi sigură; apostolul dă condiţiile pentru aceasta şi motivul pentru cel care se bucură de ea.

            Legea păcatului şi a morţii şi-a pierdut puterea. Am un alt principiu de viaţă în putere în mine, care are propria sa natură şi forţă constantă, pentru că acesta este sensul expresiei: „legea” pe care o găsim aici, „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”. Această expresie face aluzie la suflarea sau la duhul de viaţă pe care Dumnezeu l-a suflat în Adam; acum era viaţa spirituală sau divină, în puterea Duhului lui Hristos în noi; şi acest duh de viaţă avea legea sa şi caracterul său constant, era o putere care îl eliberase pe creştin de legea păcatului şi a morţii, principiu mortal care îl conducea înainte ca om trăind în carne. Principiul este încă acolo, fără îndoială, dar creştinul este eliberat de el; nu mai este stăpânit de el: este o altă viaţă şi o altă putere activă, care are trăsăturile ei proprii şi neschimbătoare, şi care lucrează cu putere; astfel încât nu sunt sub stăpânirea păcatului. Aici este partea lui Dumnezeu – ceea ce sunt înaintea lui Dumnezeu în viaţă.

            Apoi vine firea cea rea, şi de ce nu sunt condamnat din cauza ei. Legea nu putea să producă binele, nici dreptatea în mine, din cauza acestei firi rele; ea nu putea pune capăt problemei cărnii înaintea lui Dumnezeu; ea nu putea nici să mă îndreptăţească, nici să mă elibereze; ea nu mă putea elibera de păcatul care este în carne înaintea lui Dumnezeu. Acolo, în mine, era păcatul în carne: legea nu putea să îi împiedice activitatea nici să mă îndreptăţească în timp ce el era acolo; ea nu putea face binele pe care îl cerea. Ea cerea doar binele şi provoca păcatul. Dar „Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu”, fără păcat bineînţeles, dar în asemănare cu unul dintre aceşti păcătoşi în carne, „în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat”, adică pentru a fi o jertfă pentru păcat, „a condamnat păcatul în carne”. Acest lucru rău, atât de vrednic de ură, condamnabil pentru Dumnezeu şi pentru omul cel nou, a fost condamnat, când Hristos a devenit jertfă pentru păcat. Moartea şi condamnarea păcatului în carne au mers împreună, şi eu sunt mort faţă de păcat, şi condamnarea lui a trecut şi i s-a pus capăt când Hristos a fost jertfă pentru păcat. Nu este nicio îngăduinţă pentru păcat; chiar omul cel nou nu l-ar putea tolera. Firea nu este iertată. Dar condamnarea sa s-a făcut în ceea ce m-a eliberat de orice condamnare şi care în acelaşi timp era moartea păcatului.

            Astfel nu poate fi nici o condamnare pentru cineva care este în Hristos: nu numai păcatele sunt şterse, ci firea care le-a făcut a fost condamnată, adică păcatul în carne; şi cu privire la starea mea prezentă, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului care există în mădularele mele. Astfel omul cel vechi este condamnat şi este mort, şi omul cel nou trăieşte şi umblă; astfel încât cerinţa dreaptă a legii (dreptatea sa tot ceea ce cere ea) este împlinită în noi; pentru că noi nu suntem sub lege, ci sub har. Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat; şi eu nu umblu potrivit cărnii – ceea ce legea interzice – ci potrivit Duhului, împotriva ale cărui roade nu există lege. Da, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, umblu potrivit cu lucrul în care m-a introdus El – viaţa lui Hristos aici jos; şi această umblare potrivit Duhului este o trăsătură caracteristică a umblării creştinului în această lume.

            Am spus-o mai sus: aşa cum Hristos este pus în contrast cu legea pentru dreptate, Duhul lui Dumnezeu în noi (adică Hristos ca viaţă în puterea Duhului lui Dumnezeu) este pus în contrast pentru umblarea şi purtarea noastră cu legea dreaptă, dar neputincioasă: moartea păcatului, şi viaţa în puterea Duhului lui Dumnezeu. Apostolul expune aici în detaliu această chestiune: plecând de la versetul 1: „nicio condamnare” până la sfârşitul versetului 11, el dezvoltă răspunsul la întrebarea: „Cine mă va elibera?” La aceste  cuvinte: care nu umblă „potrivit cărnii, ci potrivit Duhului, el adaugă o descriere completă şi a vieţii creştine ca decurgând de la Duhul Sfânt – şi a lucrurilor Duhului – nu numai binele şi răul, ci lucruri care le aparţin.

            Astfel avem două firi cu scopurile lor respective, şi cu cea nouă, puterea Duhului lui Dumnezeu, în loc de o singură fire şi de o lege care în zadar îi interzicea dorinţele ca şi faptele. Cei care sunt potrivit cărnii sunt conduşi după principiile cărnii; gândurile, voinţa au scopurile lor în lucrurile pe care această fire le doreşte. Cei care urmează îndemnurile Duhului sunt sub puterea Duhului în lucrurile pe care Duhul ni le comunică, şi asupra cărora ne aţinteşte gândurile. Ori gândirea cărnii este moarte, dar gândirea Duhului, viaţă şi pace (versetul 6), ceea ce vrea să spună că şi una şi cealaltă sunt caracterizate respectiv de aceste lucruri ca decurgând din ele într-un mod imediat şi necesar, sau ca însoţindu-le. Pentru că gândirea cărnii este vrajmăşie faţă de Dumnezeu: ea se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu; Îi respinge voia; se ridică împotriva Lui şi a autorităţii Sale, nu îi place că aceasta există, şi, în consecinţă, Îl urăşte pe Dumnezeu. Ea nu se supune deci nici unei legi, şi nici nu poate: poftele ei nu vor ceea ce legea cere, şi voinţa ei proprie nu vrea să se plece înaintea cerinţei însăşi. Dumnezeu intervine prin lege, Îşi afirmă autoritatea şi interzice pofta; dar carnea nu cunoaşte ascultarea, îşi iubeşte voinţa şi pofta, şi Îl urăşte pe Dumnezeu. Voinţa proprie nu poate iubi supunerea, pentru că este voinţa proprie; şi nici pofta nu poate iubi ceea ce interzice pofta. Dar trebuie ca Dumnezeu să intervină astfel prin legea pentru carne. Ceea ce este esenţial pentru carne, este esenţial pentru Dumnezeu să interzică; şi carnea este vrăjmăşie faţă de El. Cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu; cei a căror viaţă este în primul Adam nu pot să-I placă lui Dumnezeu: carnea, la ei, conduce şi guvernează; locul şi poziţia lor sunt în viaţa lui Adam. Dar nu este aşa, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi; pentru că Duhul caracterizează, călăuzeşte, formează viaţa celui în care locuieşte: Duhul lui Dumnezeu, cu putere plină de viaţă, formează şi caracterizează starea sufletului.

            Iată deci ceea ce îl caracterizează pe creştin şi îl distinge: Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Un astfel de om nu este „în carne” (nu acolo este poziţia lui) ci este „în Duhul”; dar a fi „în Duhul” este în mod clar şi chiar în cuvinte contrariul stării exprimate prin: „Când eram în carne”, adică contrariul experienţelor capitolului 7: atunci patimile păcatelor, care sunt prin lege, lucrau în mădularele noastre pentru a aduce rod pentru moarte (versetul 5). Remarcaţi că aici nu este naşterea din nou, ci Duhul lui Dumnezeu locuind în noi. Fără îndoială, dacă suntem născuţi din nou, avem dorinţe noi; simţim răutatea cărnii, dar nu este acolo nici libertate, nici putere; - dar acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertate, libertatea cu Dumnezeu, şi libertatea cu privire la păcat. Această libertate este rodul răscumpărării împlinite de Hristos – slujba dreptăţii şi a Duhului. Hristos  ne-a răscumpărat, ne-a îndreptăţit şi ne-a curaţit.

 

Sângele stropirii curăţindu-ne deplin (*) înaintea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt vine să locuiască în noi, pecete a preţului acestui sânge; şi venind astfel pentru a locui în noi, ne dă conştiinţa că suntem într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu, nu în carne, nici în starea noastră firească adamică, ci în starea în care Duhul lui Dumnezeu ne aşează în prezenţa lui Dumnezeu. Această poziţie nu aparţine decât celor care au Duhul, Duhul lui Hristos. Dacă un om nu are acest Duh, nu are adevărata poziţie creştină, nu este „al lui Hristos”, nu Îi aparţine potrivit puterii răscumpărării care ne aduce înaintea lui Dumnezeu potrivit puterii sale – putere a cărei prezenţă a Duhului şi locuirea Lui în noi sunt pecetea caracteristică şi puterea plină de viaţă, şi prin care sunt deosebiţi cei care sunt aduşi în această poziţie.

            Naşterea din nou nu ne dă acest privilegiu. Ea ne poate face, şi prin ea însăşi ne face să strigăm: „Cine mă va elibera?” Dar ea nu ne spune că suntem răscumpăraţi. Ea formează în noi dorinţe şi speranţe; dar poate să ne şi mărească temerile, pentru că măreşte în noi sentimentul responsabilităţii noastre, dându-ne o înţelegere spirituală a măsurii acesteia, dar ea nu dă nici o putere pentru eliberarea de păcatul de care ne face conştienţi. Dar răscumpărarea care este în Hristos eliberează: nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în El, El este în noi – puterea ca şi izvorul unei vieţi noi: chiar El este această viaţă. – Aceasta înseamnă a fi creştin: un om care este astfel, este efectiv „al lui Hristos” (**). Un om născut din Dumnezeu poate fi sub lege de propria lui responsabilitate ca trăind în carne, de această parte a răscumpărării – legat de primul soţ al cărui moarte nu l-a eliberat în ceea ce priveşte starea sa. El nu este, în credinţa sa, unit cu al doilea soţ, Cel care a înviat dintre morţi; el nu este mutat într-o nouă sferă (care este rodul răscumpărării pentru noi), unde nu poate fi nici o condamnare; pentru că suntem acceptaţi de Dumnezeu în Hristos, şi prezenţa Duhului Sfânt caracterizează poziţia noastră.

 

(*) Comparaţi ceea ce s-a poruncit pentru curăţirea leprosului, care era spălat, stropit cu sânge şi apoi uns cu ulei.

(**) Cuvântul grecesc are aici genitivul, nu dativul. În versetul 1 suntem în Hristos; aici Hristos este în noi. Cele două lucruri sunt inseparabile. Unul este o poziţie înaintea lui Dumnezeu; celălalt este puterea de viaţă înaintea lumii. Este dezvoltarea practică a lui Ioan 14:20.

 

            Versetul 10 ne spune de puterea care produce efectul, stabilit din punct de vedere al învăţăturii în capitolul6 ca fiind poziţia noastră. „Dacă Hristos este în voi, trupul este muritor din cauza păcatului”. Păcatul este singurul său rod, dacă trăieşte; dar dacă Hristos este în cineva, puterea vieţii, trupul, în ceea ce priveşte toată voinţa, are locul lui în moarte. Ce este deci viaţa în mod practic? Duhul, şi anume pentru a scoate la iveală dreptatea. – Aici este răspunsul la afirmaţia că, pentru că nu suntem sub lege, avem libertatea de a păcătui sau vom fi împinşi să păcătuim.

            Dar această eliberare merge mai departe. „Dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare, datorită Duhului Său care locuieşte în voi” (versetul 11). Aici este eliberarea completă şi finală, chiar cu privire la trup.

Putem să remarcăm că apostolul vorbeşte aici de Duhul în trei moduri diferite. El vorbeşte de Duhul lui Dumnezeu, în contrast cu carnea, cu omul aşa cum este el; de Duhul lui Hristos, sau de Hristos în noi, ca principiu formator al stării noastre practice; şi în al treilea rând de Duhul Celui care L-a înviat pe Isus şi de încredinţarea că trupurile noastre muritoare vor fi făcute vii, şi că vom avea astfel deplină libertate în sensul cel mai complet şi cel mai înalt; pentru că nu este vorba în toate acestea de căutarea iertării, nici de îndreptăţire, ci de eliberarea dintr-o stare în care eram după cum suntem făcuţi să simţim.

            O altă remarcă, care ne introduce în înţelegerea structurii capitolul 8 în întregime, trebuie să îşi găsească locul aici.

            În versetele de care tocmai ne-am ocupat, apostolul, vorbind de Duhul ca locuind în noi, ne prezintă Duhul ca izvorul şi puterea de viaţă, care îl caracterizează pe om: „Duhul este viaţă, datorită dreptăţii”. Apoi el vorbeşte de Duhul ca de o persoană distinctă acţionând asupra noastră şi în noi, „cu duhul nostru”, aceasta este a doua parte a capitoplului nostru. În a treia şi ultima parte, este vorba nu numai de ceea ce Dumnezeu este în noi prin Duhul Său, ci de ceea ce Dumnezeu este pentru noi, El care ne-a rânduit în binecuvântarea pe care Şi-a propus să ne-o dea.

            Să ne ocupăm acum de partea a doua a capitolului. Ea este introdusă prin două versete care au o mare importanţă practică, versetele 12 şi 13. „Suntem datori nu cărnii”. Carnea nu are nici drept nici autoritate asupra noastră. Ea ne-a făcut tot răul pe care ni-l putea face, şi nimic altceva decât răul; şi ea a fost condamnată la crucea lui Hristos; iar noi suntem morţi faţă de păcat fiind răstigniţi cu Hristos. A trăi potrivit cărnii ne duce la moarte; dar dacă omorâm faptele trupului (lucrurile care decurg din voinţa sa când i se permite să acţioneze), vom trăi.

            În versetul 14, facem un pas înainte şi aflăm care este relaţia (şi nu doar starea ca până aici) în care Duhul ne aduce astfel încât să ne facă conştienţi de aceasta. „Toţi cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu... sunt fii ai lui Dumnezeu”. Aceasta decurge direct din poziţia în care am fost aşezaţi, în contrast cu cea în care ne găseam sub lege – o poziţie în care Dumnezeu ne-a introdus prin harul Său, prin răscumpărare – nu prin robie şi teamă, în care eram cu privire la El sub lege; rodul harului divin în Hristos – nu efectul păcatului sub responsabilitate în prezenţa dreptului legii lui Dumnezeu asupra noastră. Suntem fii ai lui Dumnezeu, şi spunem: „Abba, Tată!” având sentimentul că suntem fii pentru că avem Duhul, care este în noi un Duh de înfiere.

            Nu este inutil să remarcăm, că acest „pentru că” pe care îl întâlnim atât de frecvent în acest capitol, nu exprimă, într-un mare număr de cazuri, o concluzie trasă direct de apostol, ci introduce o declaraţie care vine să confirme principiul general de care duhul său este plin. Astfel este în versetele 13 şi 14 deşi legătura ar fi mai directă în versetul 13.

Versetul 14 continuă subiectul pentru a arăta condiţia deplină a celui care are Duhul, subiect sugerat de menţionarea lucrării exercitată cu putere morală asupra umblării, în versetul 13. O asemenea omorâre a faptelor trupului este firească la creştini pentru că aceasta este starea lor reală şi adevăratul lor caracter, ca având Duhul. Dar nu trebuie să legăm: „Trăiţi, pentru că toţi cei...”. În tot acest capitol apostolul are înaintea ochilor omul în Hristos; el arată care este caracterul său şi care sunt calităţile şi privilegiile care îi aparţin ca atare.

            Trebuie să luăm în considerare acum ceea ce spune apostolul cu privire la Duhul, ca locuind în noi. Suntem fii, şi prin Duhul strigăm: „Abba, Tată!” având sentimentul că suntem fii. „Însuşi Duhul”, prezentat aici în mod clar ca Persoană distinctă „mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”. Este o mărturie clară şi pozitivă a Duhului care locuieşte în noi, că suntem aceasta – nu o demonstrare prin Cuvânt ca urmare a unei examinări de sine, mod de a proceda greşit, rău şi antiscriptural; ci mărturia Duhului Sfânt Însuşi locuind în noi, mărturia pe care Duhul ne-o aduce ca locuind astfel în noi. Avem sentimentul şi starea gândirii Duhului în noi; dar Însuşi Duhul, locuind în noi, ne mărturiseşte şi nouă că suntem copii. Avem conştiinţă de relaţia în care suntem aşezaţi, dar Cel care este în noi ne dă încrederea care produce mărturia.

            Dar dacă suntem copii, suntem şi moştenitori. „Suntem... moştenitori ai lui Dumnezeu în mod firesc ca şi copii ai Săi, şi, cum Hristos este „moştenitorul” şi „întâiul-născut” prin excelenţă, noi suntem împreună-moştenitori cu Hristos. Dacă este astfel, calea şi caracterul lui Hristos ca om ne caracterizează. Viaţa Sa şi duhul Său fiind în noi, izvorul a ceea ce suntem, gândirea noastră trebuie să fie, în caracter şi în natură, a Sa. Dar El a suferit aici jos şi este acum glorificat ca om, gata să moştenească toate lucrurile; deci şi noi, trebuie să suferim împreună cu El, nu tocmai pentru El ceea ce este un privilegiu special, ci împreună cu El. Umblând aici jos, în dragostea sfântă şi în har, sfânt în toate căile Sale, şi ceresc, Hristos nu putea decât să sufere în mijlocul unei lumi de păcătoşi, care respingeau dragostea Lui. Duhul Său a trebuit să fie permanent întristat de păcatul şi de ticăloşia care Îl înconjurau din toate părţile. La fel este pentru cel sfânt, în măsura în care umblă în puterea Duhului, cum citim în a doua epistolă către Timotei: Dacă suferim împreună cu El, „vom şi domni împreună cu El”. Acesta este un Hristos deplin: aceeaşi viaţă are consecinţele sale fireşti aici jos şi în cer, în poziţia de fiu – un om ceresc în această lume – şi în cerul lui Dumnezeu în slavă sfântă. Suntem, dacă mă pot exprima astfel, „împreună-glorificaţi şi împreună suferind”. Cu toate acestea „suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria viitoare, care va fi descoperită faţă de noi” (sau mai degrabă în noi, sau pentru noi, faţă de noi). Cred că acest „noi” cuprinde starea noastră în întregime ca şi persoanele noastre.

            Găsim apoi o legătură de mare frumuseţe între suferinţe şi glorie, prin locuirea Duhului în noi. Duhul ne dă sentimentul că suntem fii, şi este totodată şi arvuna şi un descoperitor al gloriei, în timp ce suntem în această lume de ticăloşie. Creaţia este în starea care rezultă din cădere; dar harul face că, pe de altă parte, ea aşteaptă să fim introduşi în glorie, pentru eliberarea sa. Trebuie să fie astfel: creaţia lipsită de pricepere nu poate fi adusă în odihna gloriei lui Dumnezeu, când moştenitorii pentru care este pregătită această glorie nu sunt încă acolo. Ea aşteaptă descoperirea fiilor. În libertatea harului, ea nu poate intra; pentru că această libertate este inteligentă şi spirituală, o „mântuire a sufletelor” dar libertatea gloriei va fi şi eliberarea ei. Ea a fost supusă deşertăciunii – nu de bunăvoie, ci din cauza altuia, adică a lui Adam – dar niciodată pentru a rămâne în această stare. Şi ea îşi va găsi eliberarea în libertatea gloriei; pentru că această expresie de „libertatea gloriei” cuprinde starea lucrurilor în totalitate, nu numai relaţia sufletelor cu Dumnezeu.

            Aceasta este expunerea generală a apostolului. Şi aici găsim prima şi cea mai directă aluzie la hotărârile lui Dumnezeu pe care le conţine Epistola către Romani. Găsim ceva cu privire la aceste hotărâri, privitoare la iudei, în capitolul 11; dar aici apostolul ne prezintă rezultatul general în sfera gloriei Fiului Omului, deşi neatingând decât pe scurt subiectul în raport cu eliberarea care aici cuprinde creaţia întreagă. Dar constată acest adevăr în mod general.

            Ceea ce urmează este relaţia noastră personală cu creaţia sa şi creştini. Ştim (noi creştinii care avem Duhul lui Hristos) că lumea, în timp ce carnea încearcă a o îmbunătăţi ca loc al locuinţei sale, suspină şi este în dureri de naştere prin cădere, în timp ce harul, eliberarea şi împăcarea sunt primite de către noi. Dar ce spun eu aici nu este adevărat doar despre creaţia care ne înconjoară; şi trupul nostru face parte din această creaţie. Fiind făpturi aşteptăm răscumpărarea, înfierea efectivă şi eliberarea trupului nostru. „Răscumpărarea trupului” şi „posesiunea dobândită” merg într-un sens general împreună. Noi avem răpscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor, dar Duhul pe care L-am primit ca rezultat al acestei răscumpărări nu este decât arvuna celeilalte răcumpărări, răscumpărarea trupului. În acest sens suntem mântuiţi „în speranţă” (versetele 24 şi 25). Lucrurile care trebuiau să ni se dea în mântuire după planurile lui Dumnezeu, nu le avem încă, adică în glorie cu Hristos; dar lucrarea care ne mântuieşte este împlinită, şi noi avem aceste lucruri prin Duhul Sfânt. Primind Duhul Sfânt, suntem aşezaţi între lucrarea împlinită care ne mântuieşte şi ne dă dreptul la moştenire (şi ştim că ea este împlinită fiind pe lângă aceasta pecetluiţi pentru ziua răscumpărării), şi exercitarea puterii care va introduce deplina eliberare când Isus va veni din nou. Prin Duhul, noi privim în urmă către împlinirea lucrării, şi înţelegem preţul ei, şi prin acelaşi Duh privim înainte către a doua venire a lui Hristos, care Se va întoarce pentru a împlini totul şi pentru a introduce gloria. Aşteptând, avem „vase de lut”, trupurile noastre nerăscumpărate pentru ceea ce este putere şi eliberare, pentru că şi trupul este al Domnului, cumpărat cu un preţ; şi deşi avem cele dintâi roade ale Duhului (apostolul spune „cele dintâi roade” pentru că Duhul va fi din nou răspândit ca ploaia ultimului anotimp, pentru binecuvântarea milenară), suferim împreună cu El care a suferit aici jos, legaţi de moştenirea glorioasă prin Duhul şi de creaţia căzută în primul Adam prin trup; şi mântuiţi în spreranţă, suspinăm, aşteptând cu răbdare înfierea, răscumpărarea trupului şi moştenirea (ceea ce nu vedem încă).

            Am văzut că Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu, şi dacă suntem copii ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos; - iar moştenirea, o aşteptăm. Dar Duhul ia parte şi la neputinţele în care ne găsim prin trupul nostru în legătură cu moştenirea căzută. Cu toate acestea, faptul că luăm parte prin trup la suferinţele creaţiei căzute, nu este sentimentul egoist al unei fiinţe care suferă, ci devenim, prin Duhul Sfânt, vocea întregii aceste suferinţe, potrivit lui Dumnezeu. Sunt cazuri, fără îndoială, când ştim care este voia lui Dumnezeu, şi în care, rugându-ne prin Duhul Sfânt, putem aştepta un răspuns potrivit cererii noastre către Dumnezeu; dar există o mulţime de suferinţe, pe care le simţim potrivit lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, pentru care nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui; dar sentimentul răului care apasă asupra noastră şi care este în jurul nostru, este produs în inimă de către Duhul Sfânt; şi, în slăbiciunea noastră în virtutea acestui biet trup, gândirea Duhului este urmarea lucrării Duhului (versetul 26).

            Astfel Cel care cercetează inimile şi explorează ceea ce este în ele, întâlneşte, nu bietele noastre sentimente sau plângerile noastre egoiste, ci gândirea Duhului, ceea ce Duhul Sfânt a făcut în inimile noastre; pentru că Duhul Sfânt mijloceşte cu suspine de nespus. El mijloceşte pentru sfinţi potrivit lui Dumnezeu. Ce privilegiu minunat că în suferinţele şi în durerile noastre, când Dumnezeu cercetează inimile găseşte gândirea formată acolo de Duhul – Însuşi Duhul, care locuieşte în noi, mijlocind pentru noi potrivit lui Dumnezeu! Este un privilegiu a suferi astfel, Dumnezeu luând parte la suferinţele noastre prin Duhul Său. Aşa cum Hristos a simţit în mod personal toată suferinţa prin care a trecut, tot astfel şi noi, prin har, prin Duhul, luăm parte la suferinţă, nu potrivit egoismului, ci potrivit lui Dumnezeu, cu un sentiment profund al neputinţei şi a slăbiciunii noastre, a dependenţei noastre şi a relaţiei noastre cu o creaţie căzută, căreia nu ne putem sustrage aici jos. Simţim aceasta cu atât mai mult cu cât vedem gloria., dar ne este dat prin puterea Duhului să luăm parte la toată această suferinţă pentru a-i fi glasul, dacă îndrăznesc să spun astfel, în harul simţit de noi înşine deşi având parte de ea. Gândirea Duhului în mijlocul acestei ticăloşii o găseşte Dumnezeu în noi când ne cercetează inimile; şi Însuşi Duhul Sfânt este acolo, mijlocind pentru sfinţi potrivit lui Dumnezeu. Minunat har: inima omului este cercetată; gândirea Duhului este acolo, pentru că Însuşi Duhul este în noi, mijlocind, dar, deşi El Însuşi este Cel care mijloceşte – mijlocind cu suspine care se ridică în inimile noastre!

            Dar deşi nu ştim „ce să cerem aşa cum ar trebui” „ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu!”. Dumnezeu lucrează prin El Însuşi în favoarea noastră şi face să lucreze toate lucrurile împreună spre binele nostru (versetul 28). Nu ştim ce trebuie să cerem; poate că în starea prezentă a lucrurilor nu este nicio alinare, niciun mijloc direct de a îndepărta ceea ce ne face să suspinăm sau de a aduce alinare; dar ceea ce este sigur, este că Dumnezeu face să lucreze toate lucrurile împreună pentru binele celor care Îl iubesc. Poate că suferinţa nu poate fi îndepărtată, dar suferinţa este binecuvântată, cel care trece prin ea este chemat potrivit planului lui Dumnezeu, şi Dumnezeu aranjează totul pentru binele lui.

            Acest punct Îl introduce pe Dumnezeu lucrând pentru noi (fără noi – nu în noi), şi aceasta alcătuieşte a treia parte a capitolului de care ne ocupăm. Am văzut lucrarea în noi – în viaţă prin Duhul; am văzut şi prezenţa Duhului dându-ne conştiinţa că suntem fii, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, şi ajutându-ne, luând parte la această scenă de neputinţă şi de suferinţă – coborând din cer pentru a locui în noi, în timp ce ne găsim în mijlocul unei creaţii căzute, iar în ceea ce priveşte trupul, răscumpăraţi din această creaţie supusă stricăciunii prin primul Adam. Voinţa este reînnoită, noi iubim binele; puterea este şi ea acolo prin Duhul pentru omul interior şi speranţa gloriei viitoare; şi astfel simţim neputinţele şi ticăloşia, dar le simţim prin Duhul Sfânt potrivit lui Dumnezeu. Este o poziţie binecuvântată, şi care arată cât de adevărată şi deplină este eliberarea de sub puterea şi nelegiuirea cărnii; pentru că în ceea ce suntem, prin trup, în legătură cu creaţia căzută, voinţa nu intră, pentru că apostolul spune: „nu de bunăvoie” cu toate că suntem încă supuşi efectului ca suferinţă. Ca voinţă a cărnii, trupul este mort şi condamnat; dar Cel care cercetează inimile găseşte gândirea Duhului, un sentiment divin al răului şi suferinţă prin El, Duhul Sfânt mijlocind pentru noi în ceea ce depăşeşte măsura gândirii omului, dar Dumnezeu, în inimile noastre, intră în suferinţă. Este o eliberare minunată în suferinţă, deşi nu încă de suferinţă.

            Hotărârea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, în propriul Său plan, ne sunt acum prezentate. Dacă prin har unii L-au iubit pe Dumnezeu, este pentru că fuseseră chemaţi potrivit planului Său, şi în acest plan nu este nici aici, nici în altă parte, pur şi simplu suveranitatea alegerii; el cuprinde lucrul la care sunt chemaţi. Ei erau cunoscuţi dinainte; dar pe cei pe care i-a cunoscut, i-a rânduit la o glorie care era în gândirea şi în hotărârile Sale înainte să existe lumea, anume să fie „asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi”.

Aici, putem remarca, epistola iese complet din subiectul ei şi merge dincolo de limitele acestuia care este responsabilitatea omului şi căderea lui, şi mijlocul găsit prin moartea lui Hristos. Dar buna plăcere a înţelepciunii divine era în fiii oamenilor înainte ca lumea să fie: de aceea Fiul a devenit om, pentru ca cei răscumpăraţi să fie făcuţi asemenea Lui în glorie. Aşteptând, primul Adam a fost plasat pe terenul responsabilităţii şi aceasta trebuia să primească satisfacţie şi a primit satisfacţie la cruce. Dar, la cruce, Dumnezeu a pus şi o temelie corectă pentru împlinirea hotărârilor Sale care, în consecinţă au fost atunci descoperite (vedeţi Tit 1: 2, 3; 2Tim. 1: 9; comparaţi Ef. 3 şi Col. 1). În Epistola către Romani învăţătura nu depăşeşte ceea ce este individual, chiar şi acolo unde vorbeşte de planul lui Dumnezeu; suntem rânduiţi să fim conform chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi. Cu siguranţă aici este harul suveran: a pune bieţii păcătoşi care urmau să moară, în aceeaşi glorie ca a Fiului Tatălui, nu are nimic de a face cu responsabilitatea sau satisfacţia pe care o pretinde, deşi faptul prin care Dumnezeu a satisfăcut ceea ce cerea starea noastră de cădere, a pus baza pentru împlinirea acestui plan, prin care omul L-a glorificat pe Dumnezeu pe deplin; şi astfel omul este aşezat în gloria lui Dumnezeu. La cruce Dumnezeu a dat, după cum am văzut, deplina satisfacţie la ceea ce cereau păcatele noastre şi păcatul nostru; dar pe lângă aceasta Dumnezeu a fost glorificat acolo; şi Omul înălţat la dreapta Lui a intrat în glorie ca înainte-mergătorul nostru; pentru că, în afară de dreptul Său personal şi etern, din cauza a ceea ce a făcut pentru noi a intrat Hristos în glorie.

Epistola iese deci aici din sfera responsabilităţii şi tratează planul lui Dumnezeu; ea nu depăşeşte totuşi, repet, poziţia individuală: „Pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său”; şi Scriptura dă peste tot aceeaşi mărturie. „După cum am purtat chipul celui din ţărână, vom purta şi chipul Celui ceresc” (1Cor. 15:49); „Dacă se va arăta El, vom fi asemenea Lui” (1Ioan 3:2); „Care va transforma trupul gloriei Sale” (Filipeni 3:2). Aceasta este, cu privire la această chestiune, hotărârea minunată a lui Dumnezeu; deoarece cum am putea concepe, cu privire la starea noastră, ceva mai glorios şi mai fericit decât a fi făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, de a-L vedea aşa cum este, şi de a fi asemenea Lui?

Duhul ne arată apoi care este siguranţa celor pe care Dumnezeu i-a rânduit să fie astfel asemenea chipului Fiului Său, spunându-ne etapele prin care sunt ei aduşi la această urmare înaltă, dar omiţând de fapt lucrarea în noi, pe care o prezentase pe larg înainte, pentru că vorbeşte de ceea ce Dumnezeu este pentru noi în propriul Lui plan, şi pentru că El întăreşte acest plan în har până la împlinirea lui, şi nu vorbeşte de responsabilitatea omului şi de exigenţele necesare naturii şi dreptăţii lui Dumnezeu. Acestea au fost tratate în părţile precedente ale epistolei, fie privitor la vinovăţie şi la dreptate, fie privitor la fire şi la stare astfel încât să facă posibil să avem de a face cu Dumnezeul sfânt. Harul a făcut aceasta; dar el a făcut ceea ce era necesar, pentru ca să fim împăcaţi cu Dumnezeu; şi aici, repet, şi numai aici, Epistola către Romani tratează subiectul planului şi hotărârilor lui Dumnezeu. La fel şi în Efeseni 1:4; apostolul, vorbeşte în acest pasaj de ceea ce este după bunul plac al voii lui Dumnezeu: trebuie ca oamenii să fie „sfinţi” şi „în dragoste” pentru ca să fie înaintea Lui dar că devenim fii este potrivit planului şi bunului plac al voii Lui. Ai fi putut, într-adevăr, să ne aşeze puţin mai jos; dar nu putea în realitate dacă ne gândim la El: era o parte a desăvârşirii Lui să aibă un asemenea gând şi un astfel de plan. Ne putem gândi la un loc mai jos, dar hotărârea Lui era să ne dea locul de fii, ca să arate în veacurile viitoare imensele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. O parte a gloriei Sale – din ceea ce învaţă îngerii – ar fi fost pierdută altminteri, o parte a jertfei glorioase a ispăşirii. Aceasta nu era posibil. Astfel, El i-a chemat, i-a îndreptăţit, i-a adus pe toţi la desăvârşire în hotărârea Lui – i-a glorificat. Împlinirea istorică nu există încă, dar totul nu este decât un lanţ neîntrerupt pentru Dumnezeu.

            Înaltul şi preţiosul adevăr care decurge din aceasta pentru noi este prezentat acum: „Dumnezeu este pentru noi”; şi „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” Acesta este marele adevăr central al harului. Dumnezeu este pentru noi. El este pentru noi dând, îndreptăţind, şi având grijă ca, în toate greutăţile noastre, nimic să nu ne despartă de dragostea Lui: „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi...” Da, dacă El L-a dat pe Fiul Său, noi putem avea încredere că vom primi toate lucrurile împreună cu El. Nu există dar comparabil cu acesta: - cum nu ne va dărui deci toate? Şi apoi, Însuşi Dumnezeu îndreptăţeşte. Nu este vorba aici de îndreptăţire înaintea Lui, ci de faptul că ne îndreptăţeşte El Însuşi; - puţin contează atunci cine ne condamnă: Dumnezeu este pentru noi, şi în aceasta (a se compara Zaharia 3).

            Dar, spuneţi voi, sunt greutăţi, încercări, pericole pe cale, moartea, locul sfânt atât de departe, puterea duşmanului. Ei bine, mai întâi, în ceea ce priveşte greutăţile şi încercările, suntem mai mult decât învingători; ele sunt chiar calea binecuvântării şi a gloriei: pe ea a umblat Hristos; acolo puterea şi gândirea Lui sunt cu noi. Cuprindeţi apoi tot ceea ce este sus sau jos – îngerii şi puterile nu sunt decât făpturi – puterea făpturii sau slăbiciunea făpturii, nimic din toate acestea nu poate să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu: această dragoste este mai mult, mai sigură, mai puternică decât orice făptură, cu toate acestea este în El care, ca om, a întâlnit pentru noi, în drumul Său, tot ceea ce ne era împotrivă, toată puterea duşmanului şi moartea – şi care este acum în cer pentru noi. Este dragostea lui Dumnezeu, siguranţa dragostei divine, şi aceasta în Hristos Isus Domnul nostru, care a trecut prin toate, şi care este acum în cer pentru noi. Aceasta ne pune la adăpost şi ne asigură împotriva a orice şi în toate, pentru glorie.

            Aici este singurul pasaj, din toată epistola, unde apostolul, pentru a introduce mijlocirea lui Hristos, vorbeşte de mijlocire: „Hristos este Cel care a murit şi, mai mult, a şi fost înviat, Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu, Cel care şi mijloceşte pentru noi” (versetul 34). Hristos a coborât pe calea suferinţei în moartea şi ruina omului, pentru noi; şi înviat acum în putere şi învingător al morţii, ca om glorificat, El Se interesează de noi, mijloceşte pentru noi, făcându-ne să găsim ajutor în îndurarea de care avem nevoie: cine ne va despărţi deci de dragostea Lui? Aici, apostolul vorbeşte de dragostea lui Hristos, pentru ca noi să Îl cunoaştem, pe El şi dragostea Lui, ca om care a coborât în moarte şi care a urcat în cer ca om, interesându-Se întotdeauna de noi şi având grijă de noi.

În versetul 39, este vorba de dragostea lui Dumnezeu în Hristos, pentru ca noi să ştim că dragostea este divină, suverană, neschimbătoare, înălţată mai presus de tot ceea ce, în noi, ar putea să ne despartă de ea, mai puternică decât tot ceea ce, în afara noastră, ar putea să ne ispitească să ne despărţim de El.

Apostolul termină astfel învăţătura epistolei, aducându-ne în mod personal până la glorie, potrivit hotărârilor lui Dumnezeu, fără a merge totuşi mai departe decât locul nostru personal potrivit acestor hotărâri; şi acest loc este cu siguranţă destul de înalt şi de binecuvântat! Altminteri epistola nu trece dincolo de subiectul responsabilităţii omului pentru care legea este regula perfectă, şi despre care, chiar când răscumpărarea şi Duhul (când suntem morţi faţă de păcat şi suntem vii faţă de Dumnezeu prin Isus Hristos) ne-au eliberat, Scriptura tot zice: Cerinţa dreaptă a legii este împlinită în noi care umblăm potrivit Duhului. Mijlocul de eliberare, este de a fi astfel morţi şi vii în Hristos. Dar nimeni nu poate citi versetul 14 din capitolul 6 şi capitolul 7, fără a recunoaşte că marea ţintă a apostolului, în aceste pasaje, este să arate că a fi în întregime scoşi de sub lege şi puşi sub Hristos – a fi eliberaţi de lege – este adevăratul mijloc de a trăi sănătos şi de a avea pacea; că legea, care nu dădea viaţă nouă, şi-i lăsa păcatului putere – este pusă în contrast cu faptul că, pentru credinţă, suntem morţi faţă de păcat, şi că suntem vii prin Isus Hristos şi prin puterea Duhului: obligaţia, păcatul şi chestiunea vieţii noi, ceea ce este starea noastră sub lege, sunt puse în contrast cu viaţa şi Duhul dându-ne (fiind morţi în păcat) puterea şi libertatea, deşi, cu toate că priceperea este înnoită, carnea rămâne exact aceeaşi.

În unul dintre cazuri, suntem încă, chiar dacă suntem înnoiţi, sub puterea păcatului şi robi ai păcatului; în celălalt, suntem eliberaţi pentru a trăi pentru Dumnezeu. Legea înseamnă robia păcatului; noul nostru loc este viaţă şi libertate, păcatul în carne fiind condamnat la cruce. Firile sunt aceleaşi; - dar a fi legaţi sub jugul celei rele şi a fi incapabili să ne eliberăm noi înşine, este un lucru cu totul diferit de a fi eliberaţi prin puterea lui Dumnezeu şi a fi capabili să ţinem carnea supusă. Dar aceasta o avem într-adevăr chiar dacă Epistola către Romani se limitează la responsabilitatea omului şi la mijlocul prin care Dumnezeu a satisfăcut-o în har: îndreptăţirea omului şi eliberarea sa; cu o scurtă menţionare a hotărârilor divine, la sfârşit, pentru a introduce siguranţa noastră. Astfel întregul temei al poziţiei personale a credinciosului acum justificat – mântuirea lui Dumnezeu – este în mod minunat şi desăvârşit explorat, şi întemeiat pe lucrarea de har a lui Dumnezeu, de la starea totală de păcat a unui om îndepărtat de El, până la siguranţa desăvârşită a aceluia care este chemat, astfel încât nimic nu îl poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu. Această expunere are un preţ de nespus. Păcatul este pe deplin stabilit, cercetat şi pus în evidenţă; legea ca poruncă şi convingând de păcat, iertarea, îndreptăţirea, eliberarea de sub puterea păcatului, toate sunt trecute în revistă; problema de a şti cum poate fi un om drept faţă de Dumnezeu, este examinată din toate privinţele; judecata divină şi experinţa omului sunt tratate în amănunţime, şi dreptatea divină prin har este stabilită în mod eficace ca temelia pe care este aşezat credinciosul şi pe care nu o va pierde niciodată. Subiectul nu este urmărit până la hotărârile lui Dumnezeu şi până la privilegiile care sunt legate de statornicia gloriei lui Hristos ca şi Căpetenie sau Cap, dar poziţia noastră este revelată şi expusă prin argumentele Duhului Sfânt, prin Cuvântul lui Dumnezeu.

 

10. Capitolul 9

           

            Următoarele trei capitole, capitolele 9,10 şi 11, formează un adaos special, care au ca scop să pună de acord învăţătura potrivit căreia nu există deosebire între iudeu şi păgând, cu credincioşia lui Dumnezeu faţă de promisiunile pe care le-a făcut iudeului, sau lui Israel. Iudeul putea într-adevăr să zică: „Nu am nimic de răspuns la procesul pe care mi-l faceţi prin lege; am călcat legea; sunt obligat în consecinţă să renunţ la dreptul meu, sub ea, de a fi un popor privilegiat; dar există promisiuni chiar înainte de lege care nu au fost subordonate nici unei condiţii legale. Cum se face că puneţi deoparte aceste promisiuni, astfel încât nu faceţi nicio deosebire între iudeu şi păgân?” Această obiecţie are o aparenţă de dreptate, şi Duhul Sfânt, gelos pe credincioşia lui Dumnezeu şi pe siguranţa promisiunii pe care a făcut-o poporului Său, lămureşte acum complet această chestiune, şi demonstrează biruitor, cum Israel îşi pierduse orice drept la promisiuni, şi cum Dumnezeu, credincios faţă de El Însuşi, Îşi va împlini cu toate acestea promisiunile, cu această diferenţă totuşi că, potrivit înţelepciunii divine, iudeul va fi primit ca un simplu păcătos neavând drept la nimic, întocmai cum va fi şi un păgân.

            Evreii îl acuzau pe apostol că arăta indiferenţă pentru avantajele iudeilor; el se apără cu aprindere. El avea, spune el (Duhul Sfânt) mărturisind în conştiinţa lui tot atâta dragoste pentru Israel ca şi Moise, când dorise să fie şters din cartea lui Dumnezeu dacă Dumnezeu nu ierta. Şi el, Pavel, ca ieşit din minţi în zelul său faţă de ei, dorise (*) să fie anatema, despărţit de la Hristos, din dragoste pentru ei, şi recunoaşte astfel toate avantajele care le aparţin, precum Domnul în parabola fiului risipitor vorbeşte de fratele mai mare, căruia tatăl îi spune: „Tot ce este al meu este al tău”. Astfel tot, chiar Hristos potrivit cărnii, venea de la iudei. Nici Cuvântul lui Dumenzeu nu era fără putere, pentru că nu toţi din Israel, erau totuşi Israel. Şi acum apostolul introduce suveranitatea lui Dumnezeu.

 

(*) Apostolul face aici aluzie la Moise în ceea ce priveşte dragostea lui pentru popor. Cu privire la poporul lui Dumnezeu, eu cred că dacă avem Duhul lui Dumnezeu, nu este posibil să fie altfel. Apostolul nu exprimă aici o dorinţă chibzuită, ci dorinţa binecuvântării poporului lui Dumnezeu oricât l-ar putea costa.

           

            Putem remarca faptul că alegerea, despre care vorbeşte aici apostolul, nu este alegerea naţională, ci tocmai contrariul. Iudeul reclama această alegere naţională, şi apostolul răstoarnă pretenţia lui spunând: Pretindeţi că sunteţi copii, în mod exclusiv copii ai promisiunii, ca sămânţă a lui Avraam; dar este scris: „În Isaac ţi se va numi sămânţa”. Ismaeliţii au aceleaşi drepturi ca şi voi, dacă le aveţi ca urmaşi ai lui Avraam potrivit cărnii. A, spune iudeul, Ismael era un rob, nu un adevărat copil al promisiunii. Fără îndoială, dar faptul că Ismael se trăgea din Avraam după carne, arată că nu copiii cărnii sunt copiii lui Dumnezeu, ci copiii promisiunii; pentru că acest cuvânt este un cuvânt al promisiunii (aşa trebuie citit acest pasaj): „Pe vremea aceasta voi veni şi Sara va avea un fiu”. Şi nu numai atât: când Rebeca era însărcinată de la unul singur, de la Isaac (şi aici titlul de scav nu putea servi ca subrefugiu), înainte să fie născuţi copiii şi înainte ca ei să fi făcut ceva bun sau rău, s-a spus: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”. Dacă iudeul invocă dreptul său de descendenţă potrivit cărnii, trebuie să acorde aceleaşi drepturi edomiţilor, descendenţii lui Esau; dacă nu vrea să consimtă la aceasta, trebuie să accepte suveranitatea alegerii.

Dumnezeu foloseşte această suveranitate în favoarea naţiunilor ca şi a iudeilor (versetul 24). Dar înainte de a ajunge acolo, apostolul tratează alte chestiuni şi obiecţii pe care nu trebuie să le trecem sub tăcere.

În versetul 14, găsim obiecţia obişnuită că dacă este astfel, este nedreptate la Dumnezeu. El răspunde la aceasta şi afirmă această suveranitate citând din Moise: „Mă voi îndura de cine Mă îndur; şi voi avea milă de cine am milă”. Aceasta însemna suveranitate, dar suveranitatea îndurării. Nelegiuirea a dat privilegiul acestor cuvinte aşa cum sunt citate puţin mai jos; pentru că suveranitatea în har şi în milă presupune răul, şi a ierta nu se referă la bine. Într-adevăr, Israel făcuse viţelul de aur, şi Dumnezeu îi ameninţase pe toţi cu nimicirea; dar, la mijlocirea lui Moise, Dumnezeu se retrage în propria Lui suveranitate pentru a cruţa pe unii. Dacă Dumnezeu nu ar fi fost suveran, dacă ar fi lucrat în dreptate, toţi, cu excepţia lui Moise şi Iosua, ar fi fost suprimaţi; dar Dumnezeu era suveran, şi putea să folosească îndurarea, şi a făcut-o. Apostolul trage de aici această concluzie generală: nu este de la omul care vrea sau de la cel care aleargă; ci de la Dumnezeu, care Se îndură; omul nu ajunge la dreptate prin voia sau eforturile sale; ci Dumnezeu Se îndură când omul este nedrept.

            La fel este, în celălalt sens, în cazul lui Faraon: Dumnezeu Îşi arată puterea şi face să fie vestit Numele Lui, şi Faraon se naşte ca acela în care acest lucru trebuie să se împlinească. El era deja un om rău care Îl sfidase pe Domnul: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui? Nu cunosc pe Domnul” (Ex.5.2). Ei bine! spune Domnul, vei cunoaşte, şi tot pământul va cunoaşte de asemenea; şi l-a împietrit pe Faraon, pentru ca să fie un monument al judecăţilor Sale pentru cei care sfidează puterea Lui.

            Israel şi Faraon erau răi: dreptatea îi condamna pe amândoi; Dumnezeu Se îndură de unul, şi îl împietreşte pe celălalt. Se îndură de cine se îndură, şi împietreşte pe cine vrea, în timp ce simpla  dreptate i-ar fi condamnat pe amândoi. Aici este suveranitatea: Dumnezeu se arată nu numai drept – ziua judecăţii o va dovedi – ci arată că este Dumnezeu; aceasta este de o importanţă infinită pentru noi toţi, pentru că altminteri nimeni nu ar fi mântuit.

            Dar rămâne o obiecţie omenească pe care apostolul o prezintă lămurit, privind omul în faţă: „De ce mai găseşte vină? Pentru că cine rezistă voii Sale?” (9:19). Aici, nu este vorba numai de dreptatea Lui, ci de puterea exercitată potrivit voii Sale: aceasta este obiecţia omului pretextând imposibilitatea de a rezista. Exercitarea suverană a voii lui Dumnezeu nu este pentru om, un răspuns la exercitarea voii sale proprii; dar omul, dacă Dumnezeu face ceea ce îi place, ar vrea să se folosească de aceasta ca de o scuză. Aceasta Îl priveşte pe Dumnezeu! De ce să blamezi omul? Apostolul nu raţionează asupra a ceea ce este fără judecată în pretextul invocat; ci Îi dă lui Dumnezeu locul Lui, şi omului locul său. Lucrul întocmit nu va spune Celui care l-a întocmit: „Pentru ce m-ai făcut astfel?” Dumnezeu, ca olar, poate să facă din aceeaşi frământătură un vas spre onoare, şi altul spre dezonoare (versetul 21). Dacă face aceasta, nimeni nu poate spune: Ce faci? Nici un cuvânt, nicăieri, nu se spune că Dumnezeu a făcut astfel; dar prima dintre toate dreptăţile, este că Dumnezeu are locul Său; şi aceasta susţine apostolul. Aici este primul punct: Dumnezeu îl va judeca pe om; nu ţine de om să Îl judece pe Dumnezeu: Dumnezeu este suveran. Nicăieri nu se spune că Dumnezeu face un vas spre dezonoare; dar dacă ar face-o, omul n-ar avea decât să se supună.

            Vedeţi acum sfânta înţelepciune a lui Dumnezeu. El are puterea să facă ceea ce găseşte bun. Dar cum, „dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a îngăduit cu multă îndelungă-răbdare nişte vase ale îndurării, pe care le pregătise dinainte pentru glorie?” În primul rând, nu se cuvine ca omul să raţioneze cu Dumnezeu. Dumnezeu are puterea, dacă ar găsi bun, să facă din aceeaşi frământătură vase spre onoare şi vase spre dezonoare. Apoi situaţia este prezentată fără a slăbi aceasta. Ce anume? Dacă Dumnezeu a îngăduit vase pregătite pentru distrugere? Nu că le-ar fi pregătit El, ci ca în cazul lui Faraon, Îşi arată mânia faţă de cele care sunt deja astfel, şi descoperă apoi bogăţiile gloriei Sale în nişte vase ale îndurării. Dar aici lucrarea în cei pe care îi pregătise dinainte pentru glorie este lucrarea Lui. Ei erau nişte vase ale îndurării, şi El îi pregătise chiar pentru glorie: astfel este pentru noi care am crezut prin har. Ceilalţi erau nişte vase ale mâniei; în aceştia care erau pregătiţi pentru distrugere, Şi-a arătat El mânia, şi Şi-a descoperit puterea, ca în Faraon. Toţi, pentru a începe, erau răi; Dumnezeu Şi-a manifestat dreptul Său divin şi planurile Sale, în îndurare şi în glorie. El este suveran în El Însuşi, pregătindu-ne pentru glorie pe noi, spune apostolul, „pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre naţiuni” (versetul 24). Apostolul îl obligă pe iudeu să admită suveranitatea, sau altminteri trebuie să îi admită pe ismaeliţi şi edomiţi, şi înlăturarea întregului popor cu excepţia lui Moise şi Iosua; apoi arată că Dumnezeu Se foloseşte de această suveranitate pentru a chema păgânii, care nu aveau nici un drept prin promisiune, şi iudeii care pierduseră acest drept. Îl citează atunci pe Osea, care anunţă cele două lucruri, ceea ce îi priveşte pe păgâni, în capitolul 1, ceea ce îi priveşte pe iudei, când sunt respinşi în capitolul 2 (*); apoi, introduce mărturia lui Isaia (versetele 27-29), declarând că numai o rămăşiţă a lui Israel va fi mântuită, şi că dacă Domnul nu ar fi lăsat un număr foarte mic, ar fi fost ca Sodoma şi ca Gomora.

 

                    (*) Petru, vorbind numai despre iudei, nu citează decât capitolul  3. 

 

            Care este rezultatul? – Că naţiunile, necăutând dreptatea, au găsit dreptatea, dreptatea care este pe principiul credinţei; dar Israel umblând după o lege a dreptăţii, nu a ajuns la această lege, pentru că a căutat-o pe principiul faptelor legii, şi nu pe principiul credinţei; pentru că s-au împiedicat de piatra de poticnire pe care o vestise Isaia ca trebuind să fie pusă în Sion; în realitate un sanctuar, dar în acelaşi timp o piatră de poticnire; ori prin credinţă ar obţine ei binecuvântarea; oricine ar crede în El, nu ar fi dat de ruşine; dar, ca trup, se poticniseră de piatra de poticnire.

 

            11. Capitolul 10

 

            Acest subiect este nevoie să fie dezvoltat mai mult; pentru că acum nu este vorba de suveranitatea lui Dumnezeu primindu-l pe păgân şi cruţând prin îndurare o rămaşiţă dintre iudei, ci de respingerea lui Israel, ca popor, şi de problema de a şti dacă această respingere era finală. Dorinţa inimii apostolului era ca Istrael să fie mântuit (capitolul 10:1).

            El mărturiseşte râvna pe care o au pentru Dumnezeu; numai că această râvnă nu era potrivit cunoştinţei; apoi, el dezvoltă acest ultim punct pentru a explica respingerea lor. Capitolul următor se ocupă de problema de a şti dacă respingerea lor este finală sau nu. Ei nu cunoşteau dreptatea lui Dumnezeu, acest mare subiect al epistolei, şi căutând să-şi stabilească propria lor dreptate sub lege, nu s-au supus dreptăţii lui Dumnezeu. Această dreptate, era Hristos; şi Hristos era sfârşitul legii: în ceea ce priveşte dreptatea, El punea în mod absolut sfârşit legii, pentru orcine crede. „Îndrumătorul” îşi îndeplinise slujba „până la credinţă” faţă de cei care fuseseră puşi sub ea până la timpul rânduit de Tatăl (*) şi, pe lângă aceasta, în mod practic şi folositor de asemenea, faţă de multe suflete, deoarece cea mai mare parte a credincioşilor sunt sub lege. Atunci Fiul a venit şi întreaga economie şi dispensaţia legii au luat sfârşit. Aşa a fost în dispensaţie – ei nu puteau avea doi soţi în acelaşi timp; - şi este aşa în conştiinţă, deoarece acesta este gândul şi adevărul lui Dumnezeu: au fost introduse o altă bază şi un alt mijloc al dreptăţii. Primul era prin fapte; al doilea era dreptatea lui Dumnezeu, devenită a noastră, prin credinţă în Hristos care L-a glorificat în mod desăvârşit pe Dumnezeu. Hristos pune capăt cerinţelor drepte ale lui Dumnezeu faţă de noi potrivit legii, care înseamnă condamnarea şi moartea; El Însuşi este dreptatea noastră, pentru noi care credem prin har.

 

(*) Vedeţi Galateni 3:23-29; 4:1-7.

 

Punctul particular pe care apostolul îl face să iasă în evidenţă aici, este că Hristos este „sfârşit al legii”. Aceasta s-a întâmplat cu ea cât priveşte dreptatea; Hristos îi ia locul. Legii nu-i păsa decât de un lucru: ca persoana pusă sub autoritatea sa să o împlinească. Ea spune: „Omul care practică acestea va trăi prin ele”; şi acesta este un lucru cu desăvârşire drept. Dreptatea care este pe principiul credinţei vorbeşte cu totul altfel; ea spune: „Dacă vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domn şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, vei fi mântuit” (versetul 9); adevăratul punct de discutat este mântuirea păcătosului, şi nu respectarea legii pentru a trăi.

Pasajul din capitolul 30 din Deuteronom, citat de apostol, se raportează la un timp când chestiunea responsabilităţii cu privire la respectarea legii era închisă, şi când poporul, fiind rob din cauza păcatelor sale, şi respins pentru că nu păzise legea, nu mai era vorba să o respecte pentru a trăi.

            Apostolul Îl introduce atunci pe Hristos ca speranţă, ceea ce era pentru iudeu: numai prin El, chiar pentru speranţele iudaice, legea putea fi scrisă în inimă potrivit noului legământ; - apoi el arată că Hristos este Cel la care Israel era învăţat să privească. Dar, dacă este astfel, uşa este deschisă pentru păgânul care crede: „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine”. Pretutindeni unde Cuvântul era în inimă şi în gură, adică era Cuvântul credinţei, care era vestit, mântuirea aparţinea sufletului; aceasta se întâmplase cu legea, şi credinţa nu era legea – era un cu totul alt principiu al dreptăţii: legea vorbea de o modalitate, credinţa de o alta. Principiul care deschidea uşa păgânului era altfel stabilit, învăţătura egalităţii dintre iudeu şi păgân apărea într-un mod admirabil, în contrast cu aplicaţia care a fost făcută în capitolul 3. Acolo aveam: „Nu este deosebire, pentru că toţi au păcătuit...”; aici: „Nu este deosebire între iudeu şi grec; pentru că acelaşi Domn al tuturor este bogat faţă de toţi care-L cheamă”; pentru că „oricine” (remarcaţi cum insistă apostolul asupra acestui cuvânt), „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” – în consecinţă un păgân care credea.

            Aplicaţia originară şi imediată a pasajului din Ioel (capitolul 2:3), era eliberarea în Sion, pentru o rămăşiţă; dar Dumnezeu exprimase binecuvântarea în termeni care deschideau uşa şi păgânului, când avea să vină timpul; ori, acest plan al harului Său era mult mai important decât avantajul iudeu. El presupunea mărturia care L-a făcut cunoscut pe Domnul pe care ei trebuia să Îl cheme în ajutor.

            Ceea ce precedă aduce expunerea poziţiei relativ la iudeu şi la păgân, sub această mărturie. Mărturia în har anunţată lui Israel, era o învăţătură bine cunoscută în Vechiul Testament; apostolul citează astfel, cu privire la subiectul său; Isaia 52:7.

            Dar (versetul 16) nu toţi au ascultat de mărturie; este ceea ce declară Isaia 53.1, spunând: „Cine a crezut cele auzite de la noi?” Astfel credinţa vine din cele auzite (versetul 17) – din mărturia auzită – şi aceasta este prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dar păgânii nu sunt obiectul mărturiei lui Dumnezeu? Dumnezeu nu trimisese mărturie? Mărturia lui Dumnezeu fusese trimisă pentru păgâni: „Glasul lor a ieşit pe tot pământul...” (versetul 18). Principalul scop al apostolului este, cred eu, să arate aici că, în intenţia lui Dumnezeu, mărturia Lui trebuia să meargă pe tot pământul, şi nu să indice cum s-ar înfăptui acest lucru. Nu avea Israel nici o cunoaştere despre această introducere a păgânilor? Vechea mărturie a capitolului 32 din Deuteronom demonstra contrariul. Când, la început, Dumnezeu l-a despărţit pe Israel pentru a face din el o naţiune înaintea lui, Moise anunţă că acest „popor nechibzuit şi neînţelept” Îl va părăsi pe Dumnezeu. Dumnezeu îi va provoca la gelozie prin cei care nu erau o naţiune (versetul 19). Dar Isaia îndrăzneşte şi spune: Dumnezeu, spune el, a fost găsit de cei (păgânii) care nu Îl căutau; şi S-a arătat celor (din nou păgânii) care nu se interesau de El; iar cât priveşte Israel, „toată ziua Mi-am întins mâinile către un popor neascultător şi împotrivitor cu vorba”. Harul nu lipsise, dar nu găsise răspuns. Dumnezeu strigase în zadar: divorţul se produsese (vedeţi Isaia 50).

 

12. Capitolul 11

           

            Lepădarea lui Israel era finală? Nicidecum! Apostolul dă acum trei dovezi că lepădarea nu era finală; era o rămăşiţă cunoscută acum; păgânii fuseseră primiţi, pentru a stărui gelozia lui Israel, în consecinţă nu pentru ca aceştia să fie lepădaţi; şi, în al treilea rând, Răscumpărătorul va veni în Sion şi va îndepărta de la Iacov nelegiuirea. Astfel Isarel va fi mântuit ca popor, „tot Israelul” – nu numai ca iudei, nici, ceea ce este şi mai mult, ca o rămăşiţă. În acelaşi timp, apostolul arată că păgânul era pus sub o responsabilitate asemănătoare celei a poporului ales.

            Deci în primul rând (pentru că însuşi Pavel, ieşit din Israel potrivit cărnii, avea parte de binecuvântare), apostolul declară că Dumnezeu nu l-a lepădat pe Israel; ci acum era ca în zilele lui Ilie, când Dumnezeu Îşi păstrase o rămăşiţă potrivit alegerii harului, atunci când profetul se ruga împotriva copiilor lui Israel, ca duşmani ai lui Dumnezeu şi ai profetului Său. El, Pavel era dovada vie a acestei alegeri. Dar „dacă este prin har, nu mai este prin fapte; altfel, harul nu mai este har” (versetul 6). Israel nu obţinuse ceea ce căuta în mod greşit; dar alegerea o obţinuse, şi ceilalţi fuseseră împietriţi. Este ceea ce vestiseră Moise (Deut. 29: 4) şi David în Duhul, rostind judecata din cauza respingerii lui Hristos (Ps. 69: 22, 23). De la sfârşitul istoriei lor în deşert, fuseseră obiectul răbdării lui Dumnezeu până ce Mesia fusese respins; acum se poticneau de piatra din capul unghiului; erau împietriţi şi orbiţi.

            Dar s-au poticnit ei ca să cadă fără scăpare şi pentru totdeauna? Acesta era planul lui Dumnezeu cu privire la ei? Nicidecum! Ci căderea lor era ocazia de a face ca mântuirea să vină pentru naţiuni, pentru a le provoca la gelozie (versetul 11). Aici este a doua dovadă că Dumnezeu nu avea ca plan final să îi respingă; dar Dumnezeu rânduise astfel, ca să îi îndemne la gelozie, adică pentru a nu-i respinge; apostolul lucra asupra acestui gând; era atât de departe de a face puţin caz de Israel, încât lăuda slujba lui faţă de naţiuni, pentru ca cel din urmă să năzuiască la acest ţel. Pentru că dacă alunecarea lor era bogăţia naţiunilor, cu cât mai mult va fi restaurarea şi plinătatea lor?

            Aceasta îl face pe apostol să pună în lumină relaţia iudeului şi a păgânului, cu privire la poziţia promisiunii în această lume; chestiune de o imensă importanţă şi care face să iasă la iveală adevăratul loc al păgânilor care mărturiseau credinţa în această lume. Să examinăm acest subiect mai îndeaproape.

            Când, după potop, oamenii, respingându-L pe Dumnezeu, au început să îşi facă un nume, ca să nu fie împrăştiaţi, Dumnezeu, în judecată, i-a împrăştiat şi i-a împărţit în naţiuni. Acestea s-au dedat la idolatrie. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam (Ios. 24) pe când ele erau în această stare, şi a făcut din el rădăcina unei familii separate, în care erau promisiunile potrivit cărnii, sau în Hristos, într-un mod special, prin har. Până atunci nu fusese, pentru binecuvântare, nicio căpetenie de neam sau de familie. Adam era tatăl celor păcătoşi; - Avraam cel al seminţiei lui Dumnezeu în această lume. În el, alegerea, promisiunea şi chemarea erau stabilite, nu numai în persoana lui în har, ci ca rădăcină şi copac al promisiunii. Avraam era pârga, rădăcina; copacul firesc, era Israel. Unele dintre ramuri fuseseră tăiate, pentru că apostolul nu vrea să spună mai mult. Arborele este considerat ca un arbore continuu al promisiunii, şi păgânii sunt altoiţi prin har, în locul iudeilor, moştenitori fireşti ai promisiunii pentru ca să ia parte cu ei la rădăcină şi la grăsimea măslinului. Nu găsim aici iudeul şi păgânul deveniţi un singur om nou – un singur trup în Hristos; nu avem un trup unit cu Hristos în cer, acolo unde nu este nici iudeu, nici barbar; nici taina ascunsă de secole şi de generaţii; şi îl găsim pe Israel, măslinul promisiunii ţinând de la Avraam, în posesia promisiunii, având unele din ramuri rupte, din cauza necredinţei. Rădăcina rămânea a aceluiaşi copac care ţinuse ramurile, şi păgânii fuseseră altoiţi pe copacul în cauză; ei nu erau ramuri fireşti, ci aveau aceeaşi poziţie prin credinţă.

            Păgânii nu trebuia să se îngâmfe din cauza poziţiei lor, ci să se teamă. Dumnezeu nu cruţase ramurile fireşti, ce la va face El deci păgânilor, care erau doar altoiţi? Nu este vorba aici de Biserică, trup al lui Hristos. Când este vorba de trupul lui Hristos, nu se pune problema de tăiat. Apoi, păgânul este serios avertizat, şi principiul planurilor lui Dumnezeu îi este revelat: - „bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu”, „asprimea peste cei care au crezut”, adică faţă de ramurile israelite, care au fost tăiate; „bunătatea lui Dumnezeu peste tine, dacă vei stărui în bunătate” (versetul 22); - astfel ramurile păgâne vor fi tăiate, cum fuseseră ramurile iudaice.

            Au stăruit păgânii? Mărturisirea păgână a stăruit în credinţă şi în umblarea care au fost date o dată sfinţilor? Dacă nu a făcut-o, şi ea va fi tăiată, cum au fost iudeii: - Avertisment solemn pentru creştinătate!

            Totuşi copacul promisiunii rămâne; şi ramurile iudaice vor fi altoite din nou pe propriul lor măslin, bază originală a promisiunii avraamice „pentru că Dumnezeu poate să-i altoiască din nou” (versetul 23). Aici iarăşi nu este vorba de a altoi în Biserică; pentru că departe de a se afla acolo, ramurile iudaice erau deja tăiate când Biserica a fost întemeiată (în ceea ce priveşte Evanghelia, ei sunt duşmani pentru a deschide uşa păgânilor); totuşi din cauza dragostei părinţilor, sunt preaiubiţi ca popor ales al lui Dumnezeu. Ei sunt aleşii lui Dumnezeu, dar duşmani cu privire la Evanghelie. Iudeii, poporul ales al lui Dumnezeu, au fost tăiaţi din cauza necredinţei (cum vor fi păgânii în acelaşi caz), apoi vor fi altoiţi din nou. Sistemul iudaic a luat sfârşit, ştim aceasta, pentru a deschide uşa păgânilor; sistemul păgân va lua sfârşit pentru a-i reintroduce pe iudei în locul promisiunii, promisiune care se va întinde atunci asupra întregului pământ. Nu că Dumnezeu a greşit sau putea greşi în împlinirea lucrării lui de har, ci o împietrire în parte i s-a făcut lui Israel, până va fi intrat plinătatea naţiunilor; adică toţi păgânii care au parte de gloria lui Hristos – într-un cuvânt, adevărata Adunare – care completa numărul introdus prin Evanghelie.

            Atunci istoria păgână a harului şi a Bisericii va înceta; apoi Israel va fi mântuit ca naţiune, ceea ce nu este posibil atâta timp cât durează timpul Adunării, acolo unde nu este nici iudeu nici grec. Va fi tot Israelul, şi nu numai iudeii, când Hristos, Salvatorul, va veni din Sion, când va veni, nu din cer pentru a ne lua în cer, ci pentru a îndepărta neevlavia de la Iacov în locul puterii Lui, pe pământ. Sistemul păgân mărturisitor va fi tăiat, afară doar dacă putem numi papismul şi necredinţa, stăruinţă în bunătatea lui Dumnezeu. Observaţi, nu este vorba aici de stăruinţa acestei bunătăţi; pentru că tocmai atunci aceasta din urmă va fi arătată în modul cel mai deplin, pentru că plinătatea naţiunilor va fi intrată, şi înălţată atunci în gloria cerească. Cu toate acestea, ca sistem pe pământ, ei nu vor fi stăruit în bunătatea lui Dumnezeu, şi ca atare vor fi tăiaţi. Este vorba aici de planurile lui Dumnezeu pe pământ, nu de siguranţa sfinţilor pentru cer. Este o poziţie a promisiunii în care sunt introduşi oamenii, şi unde ei posedă în mod exterior cele la care pot lua parte pe pământ, fără a fi pentru aceasta în mod necesar participanţi ai lui Hristos; acesta este cazul care ne este prezentat în capitolul 6 al Epistolei către Evrei.

            Legământul lui Dumnezeu pentru a îndepărta păcatul lui Israel era sigur; el va fi împlinit când va veni Hristos. Apostolul vorbeşte despre Hristos venind din Sion, într-un timp viitor; pentru că darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău; nu pot fi nici schimbate, nici anulate, şi Israel, ca popor, este al lui Dumnezeu, prin dar şi prin chemare. „În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi”, adică naţiunea respinsă acum; „dar, în ce priveşte alegerea”, sunt încă şi în mod neclintit preaiubiţi ca popor, şi aceasta, în relaţie cu legea, ci cu Avraam, Isaac şi Iacov (versetul 28). Legea, era binecuvântarea condiţională: „Dacă vei asculta glasul Meu, vei fi...”; cu Avraam, Isaac şi Iacov, era hotărârea neclintită a lui Dumnezeu, darul necondiţionat, şi chemarea. Găsim această deosebire în toată Scriptura. Daniel 9 face aluzie la Moise; Levitic 26:42 la Iacov şi Avraam; Exod 32:13, la fel; şi un mare număr de alte pasaje. Restaurarea finală a lui Israel va fi împlinită pe temeiul promisiunilor făcute părinţilor; „pentru că bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna”.

            Era acolo o manifestare a înţelepciunii lui Dumnezeu, pe care apostolul nu o uită. Israel avea promisiuni: dacă ar fi fost introdus pe principiul acestor promisiuni, ar fi fost într-o anumită măsură un drept, deşi harul dăduse promisiunile la origine. Cu toate acestea Israel nu a vrut; ci L-a respins pe Hristos, în care promisiunile trebuie să fie toate împlinite; el devine astfel un simplu obiect al îndurării, ca şi păgânul, deşi Dumnezeu rămâne credincios pentru a-Şi împlini promisiunile. Cum păgânii fuseseră necredincioşi şi îndurarea fusese singurul principiu al primirii lor, la fel iudeii, necrezând bunătatea arătată faţă de păgâni, respinseseră harul care le deschidea uşa acestora, şi deveneau ei înşişi simple obiecte ale îndurării suverane.

            Vom vedea că am tradus versetul 31 altfel decât alte versiuni care spun: „La fel ei nu au ascultat acum, pentru că, prin îndurarea care vi s-a făcut, să primească şi ei îndurare”; dar care pun astfel acest verset în contradicţie directă cu versetul 28. Iudeii nu sunt mântuiţi prin îndurarea arătată păgânilor, dacă sunt duşmani, în ce priveşte Evanghelia, din cauza păgânilor.

            Dumnezeu îi cuprinsese pe toţi, iudei şi naţiuni, sub neascultare, pentru a arăta pur şi simplu îndurare faţă de toţi; acest fapt aduce laudele şi adorarea apostolului, când contemplă adâncul bogăţiilor şi înţelepciunii şi cunoştinţa lui Dumnezeu.

 

13. Capitolul 12

 

            Apostolul termină expunerea pe care ne-a făcut-o, prin Duhul. Ne-a prezentat harul în răscumpărare şi în îndreptăţire, care se ocupase cu cei păcătoşi; apoi înţelepciunea care ştiuse să pună de acord credincioşia lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale, cu introducerea moştenitorilor promisiunii, potrivit cu pura îndurare, singura resursă pentru cei păcătoşi; în sfârşit bogăţiile harului lui Dumnezeu. Acum, rezumând pe scut învăţătura  sa puţin mai departe, apostolul ajunge (capitolul 12) la consecinţele practice care trebuia să decurgă din aceste „îndurări ale lui Dumnezeu”.

            Îndemnul practic ia ca bază şi ca principiu întreaga învăţătură a epistolei, care închide de altfel ultima parte cu privire la iudei (capitolul 12:1) – anume îndurarea faţă de toţi, iudei sau păgâni. Nu exista un alt temei pentru speranţă, şi această îndurare fusese dezvoltată pe larg în partea doctrinală a epistolei. Primul principiu general se raportează direct la învăţătura capitolului 6. Am văzut că prima parte a epistolei, care se termină la versetul 11 al capitolul 5, nu ne vorbeşte nici de experienţă, nici de practică: ea este prezentarea tuturor bogăţiilor îndurărilor lui Dumnezeu în răscumpărare. Apoi, fiind eliberaţi, şi în puterea nouă a Duhului vieţii, ne aducem trupurile fără voinţă proprie, ca un instrument de care dispunem, o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, ceea ce este slujirea noastră înţeleaptă. Nu sunt nici nevinovat, nici sub stăpânirea păcatului; şi am privilegiul, în puterea slobodă a vieţii, să-I ofer întrutotul lui Dumnezeu trupul meu ca jertfă, dar ca slujire vie. Trupul este consacrat lui Dumnezeu, pus de o parte, şi plăcut. Sufletul înţelept ştie ce face acţionând astfel: nu este o ceremonie oarbă împlinită după o regulă, nici o obligaţie legală, „un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta”, ci este slujirea liberă a unui suflet de bunăvoie, oferindu-I cu înţelepciune toate capacităţile sale lui Dumnezeu, şi particular acest trup. Dacă aceasta din urmă ne-ar conduce, dacă ar avea o voinţă a lui, ar fi locaşul şi puterea păcatului, care ne duce în robie; dar el este acum o jertfă vie şi plăcută lui Dumnezeu.

            Această parte practică este în deplină armonie cu învăţătura epistolei; în timp ce Epistola către Efeseni ni-l prezintă pe creştin ca fiind în trecut mort în păcate, şi fiind o creaţie nouă care vine direct de la Dumnezeu. Cât priveşte umblarea practică creştină, capitolul 5 al aceleiaşi epistole ne invită să fim imitatori ai lui Dumnezeu şi să umblăm în dragoste, fiind lumină în Domnul. Epistola către Romani nu atinge acest teren: ea ne arată trupul ca sediul practic al păcatului, fiind numit ca atare „carnea”, şi adus în moarte. Trebuie să ne considerăm morţi; apoi – fiind vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus, eliberaţi de sub legea păcatului şi a morţii, prin puterea harului – putem să ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu ca fiind făcuţi vii dintre cei morţi, şi să Îi aducem trupurile noastre ca o jertfă. Aceasta înseamnă hotărârea neclintită şi voinţa produse în mod divin, slujirea înţeleaptă a creştinului eliberat, dar care trebuie să ţină seamă să facă din trup o jertfă pentru Dumnezeu, deşi o jertfă vie.

            Apostolul ne arată apoi că lumea care ne înconjoară, fiind un imens sistem clădit de duşman, îndepărtată de Dumnezeu, noi ca şi creştini nu ne putem conforma ei; cu toate acestea nu este o lipsă de armonie exterioară, ci o diferenţă care decurge dintr-o înnoire interioară a înţelegerii. Ea are în consecinţă partea sa pozitivă, care se întinde mult mai departe. Creştinul caută în mijlocul acestei lumi calea voii lui Dumnezeu, a acestei voi bune, plăcute, desăvârşite, nu nouă, cum s-a spus mai mult de o dată, ci plăcută în ea însăşi; mai întâi lui Dumnezeu, apoi, chiar în natura ei, oricui care judecă drept. Este un imens privilegiu de a avea voia lui Dumnezeu într-o lume îndepărtată de El. Hristos a arătat şi a descoperit aceasta umblând ca om, cu o desăvârşire divină, pe o cale pe care umblarea Lui era desăvârşirea şi modelul. Calea Lui nu era cea a unei dreptăţi reciproce, pentru că toţi erau împotriva Lui şi îşi urmau calea lor; nu era, nu este nevoie să o spun, o cale rea; era o cale cerească pe pământ, o viaţă de ascultare desăvârşită; o viaţă de har pe pământ – Dumnezeu arătat în carne. Nu era nevoie de o cale, în paradis, pentru că omul nu avea decât să rămână acolo unde era, şi ceea ce era. Când sistemul întreg nu era decât îndepărtare de Dumnezeu, iar omul Îl părăsise pe Dumnezeu, nu putea fi acolo o cale bună şi dreaptă, în afară de cea de întoarcere la Dumnezeu; dar revenirea la starea de început era imposibilă, aceea era făcută din nevinovăţie; ea nu putea fi niciodată redobândită; pomul vieţii era pierdut. Dar Fiul lui Dumnezeu putea aduce pe pământ motivele cereşti; El putea arăta o viaţă de har şi de separare de orice rău, în mijlocul răului care era în lume; El era sfânt şi ascultător; El etala aici jos un caracter nou şi divin, ceresc în natura sa, şi cu toate acestea adaptându-se în har omului aşa cum era el pe pământ. Această cale o avem de învăţat, pentru a simţi care este voia lui Dumnezeu, cea bună plăcută şi desăvârşită. Această voie, a venit Hristos să o împlinească; El a umblat în ea în mijlocul răului; calea Lui nu era numai dreaptă şi bună; era o cale de ascultare. Dumnezeu era astfel aşezat din nou în locul care Îi aparţinea, şi omul în al său, într-un loc desăvârşit, loc de har (adică în bunătate, potrivită celor care erau în rău, deşi ea însăşi era deasupra răului), nu numai pentru a căuta şi a mântui, ci în propria noastră statură pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu. Aici, totuşi, calea ne este prezentată în caracterul său de supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Este ascultarea Celui care dându-Se pe Sine Însuşi lui Dumnezeu, caută care este voia Lui, ştiu că ea este desăvârşită, şi Îşi găseşte plăcerea chiar în această voie, ascultând de ea.

            Această supunere faţă de voia lui Dumnezeu în jertfirea noastră, împiedică, chiar prin firea ei, ca eul nostru să se ridice; sufletul ocupă liniştit locul pe care i l-a hotărât Domnul, şi aceasta cu atât mai multă hotărâre, cu cât o face ca slujindu-L pe Dumnezeu. El slujeşte în linişte acolo unde Dumnezeu l-a aşezat şi face din aceasta o datorie: ce face în credinţă, face cu Dumnezeu, şi în slujba Lui. Fiecare îşi ocupă locul în trup, potrivit cu poziţia pe care i-a desemnat-o Dumnezeu; fiecare se mulţumeşte cu slujirea lui şi o aduce la îndeplinire, toţi fiind un singur trup în Hristos, şi fiecare în mod individual mădulare unii altora (versetul 3 şi următoarele). Este singurul pasaj unde „trupul” este menţionat în Epistola către Romani. Poziţia creştină ne este prezentată în Cuvânt sub diferite aspecte: suntem în Hristos; suntem mădularele trupului Său; dar învăţătura epistolei nu tratează nici unul, nici celălalt dintre aceste subiecte. Subiectul îndemnului nu merge mai departe decât darul de har, dar tratează slujirea în dar.

            Apostolul trece acum la o slujire mai generală, precum exercitarea îndurării, o dragoste fără prefecătorie; apoi el atinge alte câteva chestiuni ale vieţii creştine. Toată această parte a îndemnului său se leagă de calităţi, de un caracter, de o stare personală, adică de duhul în care trebuie să umblăm. Dacă un om dă, să o facă în libertatea inimii; dragostea lui trebuie să fie neprefăcută; trebuie să îi fie groază de rău, să se lipească de bine, să fie plin de bunăvoinţă şi de dragoste frăţească, şi să dea întâietate celorlalţi. Harul şi generozitatea inimii, simpatia pentru ceilalţi, trebuie să îl caracterizeze pe creştin; el nu trebuie să se conformeze acestei lumi, nici să umble după cele înalte, ci să se însoţească cu cei smeriţi; el trebuie să umble în aşa fel încât să fie ireproşabil înaintea oamenilor; atât cât depinde de el, trebuie să fie în pace cu toţi, nefiind în nimic învins de rău, ci învingând răul prin bine. Nobil şi divin principiu! Sunt eu însumi, prin har, în ciuda răului celorlalţi; nu mă răzbun singur, sunt deasupra răului, cum este Dumnezeu, în principiu, şi fac bine celor care mă urăsc. Toate acestea ne caracterizează în mod personal; acesta este Duhul în care umblăm.

 

            14. Capitolul 13

 

            În capitolul 13, apostolul trece la obligaţiile relaţiilor, adăugând la acestea venirea apropiată a Domnului. Două principii ne sunt prezentate astfel în acest capitol: datoria, la care îndeamnă apostolul, ca fiind principiul dragostei de care erau pătrunşi în Hristos; apoi faptul că noaptea era mult înaintată şi că ziua se apropiase.

            Apostolul îndeamnă mai întâi la ascultare faţă de autoritatea civilă. Autorităţile care există sunt rânduite de Dumnezeu – preţioasă direcţie, care ne scuteşte de orice întrebare cu privire la dreptul lor, şi de orice participare la agitaţii politice. Puterile rânduite, iată de cine trebuie să mă tem; nu este putere, decât numai de la Dumnezeu; în consecinţă, unde este ea, trebuie să fie de la Dumnezeu, şi Îl onorez pe Dumnezeu recunoscând-o. Pretutindeni unde este întemeiată puterea, creştinul se supune: a se opune, înseamnă a se opune poruncii lui Dumnezeu. Judecătorii sunt slujitorii lui Dumnezeu pentru a menţine ordinea. După acelaşi principiu plătim taxele.

            Apostolul trece apoi la ceea ce se datorează fiecăruia: taxă, vamă, onoare. Creştinul dă fiecăruia ce datorează; el nu datorează nimic nimănui, decât o datorie care rămâne întotdeauna. Aceasta împlineşte legea, pentru că dragostea pentru aproapele nostru nu îi face rău: principiul dragostei împlineşte cerinţele legii, ceea ce legea însăşi nu putea să facă niciodată. Acesta este primul dintre aceste două mari principii despre care am vorbit.

            Gândul venirii Domnului este introdus în versetul 11 şi următoarele pentru a da şi mai multă tărie îndemnurilor pe care tocmai le-am trecut în revistă. „Este deja ceasul ca noi să ne trezim din somn, pentru că acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut”. Noaptea acestei lumi, este absenţa Soarelui dreptăţii. Să înţelegem bine aceasta. În mijlocul mersului acestei lumi, agitată şi amatoare de plăceri, este încă noapte pentru cel care are înţelepciune şi Îl cunoaşte pe Hristos. Întunericul nopţii acoperă lumea; dar ziua începe să se ivească pentru credinţa creştinului: Steaua dimineţii S-a ridicat în inima lui, în timp ce lumea este adormită în întunericul nopţii care se prelungeşte încă. De fapt, pentru noi, noaptea este mult înaintată, dar lumea doarme în noapte; sufletul care veghează vede la orizont Steaua dimineţii, răsăritul care va urma, şi aşteaptă ziua. Inima este în lumina zilei, şi umblă în ea. Ca şi creştini am terminat cu lucrările întunericului. Lupta continuă fără îndoială, dar armura noastră împotriva răului, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, este lumina în care umblăm. Puterea de lumină, adevăr, smerenie, de judecată a răului, care aparţine acestei zile, este în inima noastră; săgeţile, capcanele întunericului sunt zădărnicite şi descoperite; ele nu găsesc nici intrare în suflet, nici mijloc de a pune stăpânire pe el.

Umblăm cum se cuvine, ca în timpul zilei, îmbrăcând în căile şi în inima noastră, umblarea şi caracterul Celui care este adevărata sa Lumină, Domnul Isus Hristos. Având speranţa de a fi asemenea Lui, acolo unde este El în lumină, ne curăţim noi înşine, după cum El este curat; umblăm cum a umblat El; nu purtăm grijă de poftele cărnii, care aparţin întunericului, pentru a le satisface, ci umblăm aşa cum a umblat Hristos.

            Aşa este creştinul înaintea perspectivei unui Hristos care vine, şi care va aduce peste această lume, întunecată şi tenebroasă, lumina şi ziua lui Dumnezeu, în puterea Lui eficace; şi acestea sunt cele două mobile şi caractere ale purtării creştine: anume recunoaşterea şi realizarea practică în dragoste a tuturor datoriilor de relaţie; apoi aceasta: „Cunoscând timpul”, venirea apropiată a zilei căreia îi aparţinem (a se compara 1 Tes.5). „Noaptea este mult înaintată şi ziua este aproape”.

 

            15. Capitolul 14

 

            Apostolul prezintă apoi (capitolul 14) exemple deosebite ale duhului care ar trebui să îi însufleţească pe creştini în raporturile unuia cu celălalt. Erau creştini „slabi în credinţă”; ei nu trăiau cu totul în lumina şi puterea noii creaţii, ca fiind morţi cu Hristos faţă de lucrurile lumii. Era slăbiciunea credinţei, fără îndoială; dar Îl iubeau pe Hristos, erau răscumpăraţi prin sângele Lui scump; Hristos murise pentru ei. Apostolul vroia ca ei să umble în har, să îi primească pe cei slabi, dar nu pentru hotărârea întrebărilor îndoielnice care puteau să le clatine credinţa. Pe de altă parte, când un om era slab, cum i se întâmpla uşor unui iudeu, care privea la zile şi la alte lucruri asemănătoare, el nu trebuia să îl judece aspru, ca făcând rău, deoarece conştiinţa lui nu îi permitea să facă la fel; dar nu trebuia nici ca cel tare să îl dispreţuiască pe cel slab, pentru că acesta avea scrupule, de care o credinţă mai deplină l-ar fi eliberat. Aceasta înseamnă să judece slujitorul altuia: el stătea în picioare sau cădea pentru stăpânul lui, şi Domnul era puternic pentru a-l face să stea, oricât de slab era el (versetul 4). Fiecare trebuia să fie pe deplin convins în mintea lui, şi să nu acţioneze după credinţa altuia. Creştinul trăieşte să privească la Domnul faţă de care este responsabil, ca la Cel pentru care trebuie să trăiască.

            Aceasta îl aduce pe apostol, ca întotdeauna, să vorbească despre cei care Îi aparţin lui Hristos în această caracteristică. Hristos era Domnul celor vii şi al celor morţi; pentru aceasta a murit şi a înviat; în cele din urmă, numai El era judecător. Lui Dumnezeu dădea fiecare socoteală pentru sine însuşi; toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu; orice genunchi se va pleca înaintea Domnului; „fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”. Creştinul trebuia deci mai bine să judece aceasta: să nu pună înaintea fratelui său o piatră de poticnire sau un prilej de cădere. Nu este caritabil să nimiceşti (este vorba aici de însemnătatea faptei noastre), pe cel pentru care a murit Hristos, făcând un frate să îşi constrângă conştiinţa sau să se îndepărteze de Hristos, ca şi cum Hristos l-ar face nedrept pe cel pentru care a murit. Cine slujeşte lui Hristos în aceste lucruri, este plăcut lui Dumnezeu şi aprobat de oamenii care judecă sănătos (versetul 18). Trebuie să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii celorlalţi. „Toate lucrurile sunt curate pentru cei care sunt curaţi”; nu sunt alimente care să fie necurate, dacă inima este curată; dar dacă cineva îşi întinează conştiinţa, chiar şi printr-un scrupul care nu este fondat, aceste lucruri încetează să mai fie curate. Ferice de cel care lăudându-se cu libertatea sa în credinţă, nu merge dincolo de credinţa sa în ceea ce face, nu scandalizează în ceea ce îşi permite să facă; pentru că tot ce nu este principiul credinţei (adică făcut cu Dumnezeu, ca lucru aprobat de El) este păcat. Dacă un om ar crede că trebuie să respecte o anume zi sau să se abţină de la o anumită mâncare, şi pentru a-şi arăta libertatea face astfel, pentru el este păcat; nu o face pe principiul credinţei, cu privire la aceste lucruri, este mai bine să o ai pentru tine însuţi, înaintea lui Dumnezeu, decât să devii o piatră de poticnire pentru fratele tău, când, acţionând potrivit acestei credinţe vei produce acest efect.

 

            16. Capitolul 15

 

            Primele şapte versete din capitolul 15 sunt un rezumat al aceluiaşi subiect, şi, în sens propriu, încă aparţin capitolului 14. Cei „tari” trebuie să poarte slăbiciunile celor „fără putere”, şi să nu se placă lor înşile. Hristos a făcut astfel; El nu a căutat să Îşi placă Lui Însuşi, suportând cu blândeţe insultele care cădeau asupra Lui, şi umblând cu atâta credincioşie, atât de desăvârşit cu Dumnezeu, încât atunci când oamenii s-au apucat să Îl insulte pe Dumnezeu, insultele au căzut asupra lui Hristos: astfel L-a prezentat în mod desăvârşit pe Dumnezeu în căile Lui – El, imaginea Dumnezeului invizibil. Hristos a slujit altora; acestea ar trebui să fie calea noastră; El nu a căutat să Îşi placă Lui Însuşi: viaţa Lui dimpotrivă a fost o viaţă de ocară, dar El purta ocara lui Dumnezeu: „Insultele celor care Te insultă pe Tine au căzut asupra Mea”. Citirea acestui pasaj devine, pentru apostol, prilejul de a îndreptăţi felul în care îl foloseşte, pentru un principiu de cea mai mare importanţă; anume că lucrurile care au fost scrise spre învăţătura noastră. Ele au fost scrise pentru ca, umblând în răbdare, în ocară poate aici jos, să fim mângâiaţi prin mângâierea Scripturilor; pentru ca să aflăm că gândirea lui Dumnezeu se găsea în ele, că ocara noastră era ocara Lui pentru că slujindu-L aveam parte de El; şi ca astfel să avem speranţă şi o încredere fericită în fiecare din încercările noastre, de-a lungul drumului credinţei. Toate acestea îl aduceau pe apostol şi pe creştinul integru la răbdarea Evangheliei. Ori, aceasta este calea dragostei, anume a-i sluji pe alţii, şi a-i sluji pentru dragostea lui Hristos. Dar Dumnezeu este Dumnezeul răbdării – ce răbdare are El faţă de noi! – şi, binecuvântat fie Numele Lui, este şi Dumnezeul mângâierii (versetul 5)! Ce alt nume de dat lui Dumnezeu decât acesta – Lui care foloseşte permanent răbdare faţă de noi, care suportă inimile noastre stupide, ignorante, şi adesea inconsecvente, şi care se ocupă de toate micile noastre încercări pentru a ne mângâia! El îi mângâie pe cei care au duhul abătut; nu Îşi întoarce niciodată ochii de peste cel drept; este răbdător acolo unde noi suntem nerăbdători chiar faţă de El; ne mângâie în harul Lui. Trebuie să umblăm astfel, având aceeaşi gândire unul faţă de celălalt, şi primindu-ne unii pe ceilalţi cum ne-a primit Hristos – slabi în credinţă – pentru ca să fim spre gloria lui Dumnezeu. Aici se termină îndemnurile epistolei.

            În cele ce urmează (versetele 8-13) apostolul rezumă pe scurt marile principii pe care le învăţase; se ocupă îndeosebi de introducerea naţiunilor în bucuria privilegiilor Evangheliei. „Hristos a devenit un slujitor al circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească promisiunile părinţilor”. Pe de altă parte, naţiunile care nu aveau astfel de promisiuni, aveau să Îl glorifice pe Dumnezeu pentru pura Lui îndurare (versetele 8 şi 9). Am văzut deja cum împlinirea promisiunilor făcute iudeilor devenise pură îndurare prin respingerea Hristosului promis. Apostolul arată apoi, prin diferite pasaje din Vechiul Testament, că această îndurare faţă de naţiuni fusese întotdeauna în planul lui Dumnezeu; că trebuia să fie o Rădăcină a lui Iese şi Cineva care să se ridice să conducă naţiunile; şi că naţiunile vor spera în El. Având astfel naţiunile ochilor lui, apostolul se opreşte asupra acestui cuvânt „speranţă”, şi zice: „Şi Dumnezeul speranţei (pentru că promisiunile în întreaga lor însemnătate nu sunt împlinite, dar Dumnezeu ne dă speranţă, şi noi suntem mântuiţi în speranţă pentru ceea ce este această plinătate a promisiunilor) să vă umple cu toată bucuria şi pacea, în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă, în puterea Duhului Sfânt” (versetul 13). Aceasta este starea firească a creştinului; el este plin cu toată bucuria şi toată pacea, în credinţă; Duhul Sfânt locuieşte în El şi lucrează în El, astfel încât duhul lui având din belşug speranţă, el se încrede în Dumnezeu, şi priveşte înainte spre acel timp glorios, sfânt şi preafericit, când totul va fi împlinit în lumină – când vom fi cu Isus.

            Apostolul introduce apoi subiectul slujirii lui. Era convins că cei cărora li se adresa erau capabili să se îndemne unul pe celălalt, dar le scria în virtutea slujbei către păgâni care îi fusese încredinţată. El vestea Evanghelia lui Dumnezeu, pentru a aduce naţiunile ca o jertfă lui Dumnezeu, plăcută, fiind sfinţită prin Duhul Sfânt. Această slujbă divină şi publică îi fusese încredinţată prin Isus Hristos în lucrurile cu privire la Dumnezeu. Din acest punct de vedere apostolul se prezintă pe sine, în sens figurat, ca preot (pentru că aceasta este semnificaţia expresiei „împlinind preoţia în Evanghelie” pe care o găsim în versetul 16) aducându-I lui Dumnezeu pe cei dintre naţiuni, deoarece creştinii sunt un dar scos din lume, lui Dumnezeu, un fel de pârgă a creaturilor Sale. Astfel fuseseră oferiţi leviţii din Israel. Noi suntem consacraţi, sfinţiţi pentru Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

            El arată apoi puterea în care lucrase, şi cum dusese Evanghelia, nu acolo unde creştinismul era deja întemeiat, ci la biete suflete pierdute, înstrăinate de Dumnezeu şi de lumină. Slujba lui era terminată în aceste ţinuturi; îşi împlinise slujba; alţii puteau să clădească pe temelia pusă de el, dar lucrarea lui era împlinită. El era un arhitect înţelept pentru punerea temeliei, rezista cu energie invaziei răului; dar el însuşi avea doar locul lui, şi nu altul. Era plin de o energie care se desfăşura acolo unde era nevoie de energie; în ciuda tuturor pericolelor predicase acolo unde nu fusese nimeni înaintea lui; intrase în toate detaliile pe care le presupunea o asemenea slujbă; se împotrivise răului şi învăţăturilor false, astfel încât ce a clădit să nu se răstoarne. De la Ierusalim până în Iliria, predicase din plin, completase măsura lucrării Evangheliei. Creştinismul era fondat, şi lucrarea lui era împlinită. Lumea greacă era creştinată şi statornicită în Evanghelie, cât timp era vorba de lucrarea bisericească potrivit Duhului; el avea acum înaintea lui lumea latină, în particular pe cei care erau la Roma. Lucrarea sa era împlinită în acele ţinuturi şi acolo nu mai era loc pentru el; ar fi fost acolo în afara locului său. Şi astăzi se poate întâmpla ca un om să isprăvească lucrarea de formare şi de întemeiere care i-a fost încredinţată într-un loc, şi să devină, dacă rămâne acolo, o piedică pentru ceilalţi, şi să fie simţit ca atare. Energia lui nu este adaptată la purtările de grijă liniştite ale unei slujbe zilnice care se ocupă de toate detaliile stării sufletelor; ea nu ar face decât să le fie o povară. Este înţelept să ştim să discernem aceasta la ocazie, şi să mergem să lucrăm altundeva când ne cheamă Dumnezeu. În orice caz slujba apostolului, în sfera greacă a lucrării sale, era acum sfârşită; locul lui prin urmare nu mai era în acele ţinuturi.

            Dar Dumnezeu nu a permis creştinismului latin să se poată lăuda cu o temelie apostolică directă. Erau deja creştini la Roma, cum ne-o arată chiar epistola; şi Pavel (aflăm aici) nu se duce, când slujba lui pe coasta orientală a Mării Adriatice este terminată, să îi caute la Roma în sloboda energie apostolică, că se duce la Ierusalim cu milostenii şi daruri. Nu s-a dus la Roma decât mai târziu ca prizonier: creştinismul, cu excepţia creştinilor care stăteau la Roma ca locuitori, a început în acest oraş prin întemniţare. Pavel dorise de mult timp să îi viziteze pe creştinii din Roma; dar nici acum nu vorbeşte despre aceasta, deşi lucrând, ca regulă generală, oriunde se găsea, într-un loc care era un obiect direct al lucrărilor apostolice. El nu a întemeiat biserica la Roma, ea era deja acolo; nu putea să spună cu privire la Roma: acolo unde Hristos nu fusese predicat (versetul 20); el vorbeşte numai de dorinţa lui de a merge la ei: „când ar fi să merg în Spania...; pentru că sper să vă văd în trecere şi să mă conduceţi într-acolo, după ce mai întâi mă voi bucura puţin de voi” (versetele 23 şi 24). Se gândea să meargă în Spania şi să îi vadă în trecere. Că Petru fusese sau era atunci la Roma, epistola exclude absolut această idee; creştinismul se întemeiase el însuşi la Roma; acolo nu a fost un „arhitect înţelept”. Nu este obiceiul lui Dumnezeu să ia capitalele lumii pentru a face din ele centrul lucrării Sale. „Hatsor era înainte capitala tuturor acestor regate”, spune Iosua; ea, şi numai ea dintre toate cetăţile care erau încă în picioare în puterea lor, a fost distrusă. Pavel îşi propusese să meargă în Spania şi să îi vadă pe romani în trecerea sa; dar, după cum ne învaţă istoria Scripturii (adică prezentarea pe care Dumnezeu o face în scenele finale ale Evangheliei), Pavel nu s-a dus niciodată în Spania; el este adus ca prizonier la Roma, după doi ani de întemniţare în Cezareea, şi rămâne doi ani prizonier în propria lui locuinţă pe care o închiriase pentru el; şi acolo, istoria se termină cu judecarea iudeilor din provincie. Acest pasaj remarcabil, în care nu este lipsit de intenţie, ne dă caracterul vizitei proiectate de Pavel la Roma, legat cum este de istoria închiderii lui şi de sosirea lui în acest oraş ca prizonier, doi ani mai târziu. Epistola către Galateni ne furnizează prima parte a istoriei apostolului ca scop de învăţătură, dar nici această epistolă, nici alta, nu face o menţiune similară a planurilor decepţionate; prilejul pentru aceasta a fost Roma, şi numai ea, şi Duhul Sfânt nu o spune fără intenţie.

            Dar acum Pavel se ducea la Ierusalim cu milostenii şi daruri pentru sfinţi. Slujba lui apostolică era terminată în est; el întreprindea slujbă de diacon faţă de sfinţii din Ierusalim şi nu şi-a reluat niciodată slujba apostolică liberă, cel puţin după cât ne informează mărturiile istorice directe. Ştim foarte sigur că planul de care vorbeşte el însuşi în acest capitol, în versetul 23, nu l-a împlinit niciodată. Chiar temerile lui, cu privire la ce se putea întâmpla în Iudeea, sunt expuse în versetele 30-32.

Nu intru aici în problema atât de controversată de a şti dacă Pavel a fost eliberat din prima lui captivitate la Roma, pentru a cădea din nou în ea mai târziu. Soluţia la această întrebare depinde în principal de concluziile trase din Epistola a doua către Timotei şi comparate cu epistolele către Filipeni şi Filimon, şi cu capitolul 20 din Fapte. Povestirea scripturală directă se termină la sfârşitul cărţii Faptelor, completată fiind de ceea ce se spune în Epistola către Romani (epistolele către Efeseni, Coloseni, Filipeni şi Filimon au fost scrise în timpul captivităţii lui Pavel), la care trebuie să adăugăm Epistola către Evrei, dacă noi considerăm că a fost scrisă sau compusă de apostolul Pavel. Versetele 23 şi 24 din Evrei 13 se referă direct la întrebarea care, în rest, nu atinge cu nimic însemnătatea morală sau bisericească a nici uneia dintre epistole.

            Sfârşitul slujbei marelui apostol, aşa cum ne-o face cunoscută Scriptura, este profund mişcătoare. Chiar aici jos, el era deja asemenea Stăpânului său, la depărtare este adevărat, cum nu putea fi altfel; dar totul eşuează în această lume, şi (oricât de admirabilă – chiar oricât de divină – a fost puterea în exerciţiu în lucrarea lui) se termină în ruină aici, din cauza materialelor cu care lucrătorul divin avea de-a face. Cu toate acestea planul final al lui Dumnezeu se împlineşte într-un mod cu atât mai minunat, lucrarea este şi mai evident divină, când luăm în considerare materialele folosite şi ruina manifestată în ele (a se compara Fapte 20:29-33 şi Isaia 49:4-6). Dar compararea capitolului nostru (versetele 23-33) cu ultimele capitole din cartea Faptelor ne va face să înţelegem mai bine decât orice comentariu, adevărata stare a cazului: numai că nu mă îndoiesc că în Fapte 19:21 trebuie să citim „în duh” (şi nu „prin Duhul”), articolul hotărât în greacă având practic forţa lui „său” (a se compara 21:4). – Voi face observaţia că iudeii care, pentru a face pe placul concetăţenilor lor, îi recomandaseră lui Pavel să intre în templu, nu apar nici măcar o dată în greutăţile pe care i le-a atras faptul la care l-au sfătuit. Dar Domnul se ţine aproape de slujitorul Lui şi l-a întărit şi mâna Domnului rânduise totul.

            Ca martor, pe lângă toate autorităţile, de la sanhedrin până la Cezar, providenţa lui Dumnezeu orânduise calea slujitorului său, şi harul Domnului îl susţinea pe ea. Dacă slujba liberă a puterii apostolice prin Duhul, avea să ia sfârşit într-o captivitate involuntară, Pavel este totuşi dat de către iudei naţiunilor, pentru a suferi prin mâinile lor, în desăvârşirea harului, dacă nu în desăvârşirea Domnului Însuşi. Cine este ca El? Nu au fost la El nici urcuşuri, nici coborâşuri, cum energia apostolului putea dovedi şi experimentase, ci calmul unei desăvârşiri neschimbătoare, dar nu la gândul de a bea paharul pe care nimeni în afară de El nu îl putea bea şi aceasta, dacă era posibil, era mai desăvârşit decât tot restul.

 

            17. Capitolul 16

 

            Dacă Pavel, pentru moment, este încă străin faţă de Roma, inima lui este legată de mulţi dintre cei care se află acolo. El nu uită nimic din ceea ce s-a făcut pentru Domnul. El are, aproape pentru toţi un epitet afectuos sau recunoştinţa unui serviciu făcut, lucruri care merg la inimă, individualizând amintirea şi dându-i realitate. Nu le putea scrie ca unei adunări căreia avusese să i se adreseze, deoarece era una (16:5) la Roma, dar le putea scrie aproape tuturor ca unor sfinţi pe care îi cunoscuse. Se simţea fericit în duh în compania lor, ca oamenii a căror credinţă şi slujire le cunoştea; şi în împrejurările existente, se găseşte acolo tot atâta frumuseţe cât şi vorbe spuse la timpul potrivit. Pavel era apostolul naţiunilor şi, ca atare, avea slujba lui la Roma ca şi în altă parte; dar apostolul naţiunilor îi legase unul după celălalt, prin legăturile credinţei şi ale unei inimi mari care ştia să individualizeze, în slujba pe care o împlinea pentru Hristos şi prin inima care o împlinea. Noi slujim ca un întreg – şi astfel făcea apostolul – un întreg care cuprindea toate hotărârile lui Dumnezeu; dar el o făcea cu o inimă care putea să reunească toate elementele în legăturile unei dragoste creştineşti care se gândea la fiecare pentru a face din ei un întreg în Hristos în dragoste. Roadele se vor vedea mai târziu.

            Găsim aici, remarcaţi, mai mulţi creştini, care slujeau în diferite feluri ca hărnicie în cercul în care erau respectaţi printre apostoli, până la Fivi, diaconiţă sau slujitoare a adunării din Chencrea, care fusese un ajutor multora. Nici unul dintre ei nu este uitat înaintea lui Dumnezeu, deşi numele lor nu sunt toate amintite nici chiar de amintirea vie a dragostei apostolului.

            Apostolul îi judecă apoi (versetul 17 şi următoarele) pe cei care fac dezbinări punând înaintea sfinţilor prilejuri de poticnire prin lucruri care nu sunt potrivite învăţăturii pe care o primiseră creştinii din Roma; cei care, printr-un duh prea activ, şi prin căutarea unei importanţe personale îşi fac rău lor înşile şi altora. O asemenea activitate antrenează inima departe de Dumnezeu, a cărui comuniune produce întotdeauna supunerea minţii, încrederea sufletului care învaţă în secret să primească totul ca venind de la Dumnezeu. Acest duh ne este prezentat într-un mod plin de farmec de Ioan Botezătorul şi peste tot unde lucrează Duhul lui Dumnezeu: venind de la Dumnezeu, aduce nu numai cunoaştere, ci dragostea lui Dumnezeu în ea. Cu privire la cei asupra cărora atrage atenţia apostolul aici, dragostea creştinească înseamnă sancţionarea purtării lor, rod al propriilor lor gânduri. Trebuie să ne îndepărtăm de asemenea oameni; credincioşia în această privinţă, chiar la cel mai slab dintre noi, aduce cu ea o mărturie din partea lui Dumnezeu care are putere – mai multă putere decât pretenţiile omului – şi care lucrează prin Duhul pentru a păzi sfinţii oriunde Duhul lui Dumnezeu conduce inima, oriunde sufletul este supus lui Dumnezeu. Ceilalţi sunt făcuţi cunoscuţi. Inimile celor simpli sunt păzite; ei apreciază la valoarea lor discursurile vătămătoare, în ciuda frumuseţii limbajului.

            Aceasta ne aduce la un principiu de toată frumuseţea pentru îndrumarea inimilor noastre, şi pe care numai creştinismul îl poate da: „Doresc să fiţi înţelepţi faţă de bine şi simpli în ce priveşte răul”. Înţelepciunea lumii are nevoie să cunoască vicleşugurile lumii, pentru a le evita; dar Dumnezeu are în lume o cale a Lui, trasată prin înţelepciune. Prin învăţătura lui Dumnezeu, inima este bine informată de ce este bun – bun cu privire la calea care este în lume. Această cale este cea a lui Hristos, calea bunătăţii şi a înţelepciunii divine în om cu privire la tot ce îl înconjoară. Învăţând-o, nu am nevoie să cunosc tot răul sau orice parte din rău. Voi umbla pe calea înţeleaptă şi sfântă pe care o cunosc, şi nu am nevoie să cunosc altceva. Evit răul; el îmi rămâne necunoscut, şi inima mea devine mai familiară cu ce este bun, demn de iubit şi care are un bun renume. Este o apărare preţioasă şi salutară, o cale pe care Dumnezeu a trasat-o pentru noi în această lume; este un mare har. Dacă eu cunosc singura cale bună prin deşert, nu am nevoie să cunosc toate căile care se înfundă. „Prin cuvântul buzelor tale m-am păzit de căile omului violent”. A fost de ajuns pentru Domnul nostru preaiubit, când a trecut prin ispită pentru noi, să zică: „Omul... va trăi... cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.

            După aceasta, găsim salutările sfinţilor, ca şi cele care le sunt adresate, deoarece comuniunea în dragoste caracterizează spiritul Evangheliei.

            Ni se arată şi în cel fel îşi scria Pavel epistolele, cu excepţia celei către Galateni: le dicta, în timp ce altul scria. Aici, un anume Terţiu scrisese epistola; şi el adaugă salutările lui celor ale celorlalţi.

            A doua epistolă către Tesaloniceni, capitolul 3:17, ne spune cum scrisorile apostolului erau certificate ca veritabile, cum exactitudinea lor era garantată în calitate de scrieri care aveau caracterul poruncilor Domnului (1Cor.14:3): aceasta era important (*); salutul la sfârşitul epistolei era cu propria mână a lui Pavel, ceea ce certifica tot ce conţinea epistola ca fiind al său, adică venind din autoritatea apostolică inspirată. Vedem astfel ce gândea Pavel despre propriile sale epistole; el considera importantă exactitudinea, tocmai pentru că nu erau de la el, ci veneau din partea Domnului.

 

(*) De aceea tot ce provenea din propria experienţă a lui Pavel , oricât de înalt ar fi fost de altfel, era deosebit de restul (1Cor.7:12).

 

            Cu această ocazie vom aminti cele trei trepte în primirea adevărului divin, pe care le menţionează Scriptura (1Cor.2.12-14). Lucrurile dăruite de Dumnezeu sunt cunoscute, fiind descoperite prin Duhul; ele sunt comunicate prin cuvinte pe care le învaţă Scriptura; şi apoi sunt primite, prin harul Duhului (a se compara pentru primele două puncte 2Petru 1:19-21): astfel este şi cu sfârşitul epistolei noastre.

            Apostolul termină dând glorie singurului Dumnezeu înţelept; dar, făcând-o şi recunoscându-L pe Dumnezeu ca pe Cel care este puternic pentru a întări pe sfinţi după Evanghelia Lui, el aminteşte caracterul mărturiei cuprinse în această Evanghelie, Evanghelie despre care vorbeşte într-un  mod atât de remarcabil în atâtea pasaje. În această epistolă, nu a expus cu deamănuntul taina: scopul lui a fost să arate cum un suflet este aşezat în libertate înaintea lui Dumnezeu şi aceasta este individual, şi trebuie să fie. Conştiinţa şi îndreptăţirea sunt întotdeauna în mod necesar individuale. Apostolul, cu toate acestea, recunoaşte poziţia creştină. În capitolul  8:1, de exemplu, suntem în Hristos; în capitolul  12, formăm un singur trup în Hristos; în acest capitol, el introduce tot subiectul hotărârilor lui Dumnezeu în taina ascunsă timp de veacuri.

Nici unul dintre aceste subiecte nu este dezvoltat în epistolă, dar predicarea lui Isus Hristos pe care o făcuse apostolul, era potrivit cu descoperirea tainei care Îl punea pe Hristos cap al tuturor lucrurilor, şi care, în plus, îi unise pe iudei şi păgâni ca un singur trup – orice deosebire fiind înlăturată – cu Hristos în cer ca şi Cap – adevăr care punea întrutotul deoparte sistemul legii, confirmând autoritatea legii acolo unde îşi avea ea locul. Această taină fusese ţinută secretă timp de veacuri, dar exista în hotărârile lui Dumnezeu înainte să fie lumea (a se compara 2Tim. 1:9; Tit 1:2; Ef. 1 şi 3 şi Col.1); acum era descoperit faptul că temeiul unei binecuvântări eterne şi cereşti era pus în lucrarea lui Hristos.

            Apostolul adaugă încă un gând foarte important, pentru că nu este vorba aici (versetul 26) de „scrieri ale profeţilor”, ci de „scrieri profetice”. Astfel era Epistola către Romani, astfel era Epistola către Efeseni, către Coloseni – într-un cuvânt toate epistolele inspirate; şi prin ele acest adevăr era vestit tuturor naţiunilor, „potrivit poruncii eternului Dumnezeu”, ale acelui Dumnezeu ale cărui hotărâri nu erau limitate la iudaism, ci care avea propriul Său plan în Fiul, şi care revela acum acest plan naţiunilor, poruncind să le fie dat pentru a-l cunoaşte. Dacă în timp, fusese într-un mod particular Dumnezeul iudeilor, El avea totuşi hotărârile şi planurile Lui în om şi, în Sămânţa femeiii, Îşi împlinea puterea. Acum această primă hotărâre neclintită a lui Dumnezeu era arătată tuturor naţiunilor spre ascultarea credinţei.

            Caracterul inspirat şi profetic al scrierilor Noului Testament este stabilit în mod clar aici. Rămâne o singură întrebare: deoarece au fost asemenea „scrieri”, sunt ele cele pe care le avem în Noul Testament?