SCURTĂ ISTORIE A BISERICII

Andrew Miller

II



Capitolul 13 Epistola către biserica din Tiatira

Începutul perioadei papale

Avantajele Romei

Leon I, supranumit cel Mare

Împăratul Justinian

Grigore I, supranumit cel Mare anul 590

Milostenia ferventă a lui Grigore

Poziţia ecleziastică şi cea temporală a lui Grigore

Zelul misionar al lui Grigore

Ridicarea în Britania a primei cruci

Biserica britanică în antichitate

Sosirea saxonilor în Anglia

Misiunea lui Augustin în Anglia

Formarea ierarhiei romane în Anglia

Reflecţii asupra misiunii lui Augustin şi a caracterului lui Grigore

Superstiţia şi idolatria lui Grigore

Capitolul 14 Răspândirea creştinismului în Europa

Primii predicatori ai creştinismului în Irlanda

Zelul misionar al Irlandei

Misiunea lui Columba

Caracteristicile unui călugăr superior

Primii predicatori ai creştinismului în Scoţia

Misionarii de la Iona

Tonsura clericală

Cine erau culdeii

Răspândirea creştinismului în Gemania şi în ţinuturile învecinate ei

Planurile de mărire ale papalităţii

Perioada de tranziţie a papalităţii

Unicul mare obiectiv al papalităţii

Pepin şi Carol cel mare anii 741 - 814

Zaharia aprobă uneltirea lui Pepin

Stabilirea suveranităţii temporale a papei

Antetipul omului păcatului

Donaţia lui Carol cel Mare

Capitolul 15 Mahomed, profetul fals al Arabiei

Familia şi tinereţea lui Mahomed

Religia islamică

Intrarea triumfală a lui Mahomed în Medina

Mecca, capitala islamului

Succesorii lui Mahomed

Reflecţii asupra mahomedanismului şi romano-catolicismului

Monoteliţii. Iconoclasmul.

Primul obiect vizibil al închinării creştine

Leon încearcă desfiinţarea idolatriei aproximativ anul 726

Publicarea celui de-al doilea edict

Papa respinge edictele lui Leon

Duhul de minciună în gura papalităţii

Finalul iconoclasmului

Al doilea consiliu de la Niceea

Elena şi Irina

Capitolul 16 Firul de argint al harului

Nestorienii şi paulicienii

Originea paulicienilor anul 653

Silvan la Cibossa

Încă o Izabela la putere anul 842

Admiraţia Romei faţă de purtarea Teodorei

Revolta paulicienilor împotriva guvernului

Paulicienii în Europa

Războaiele religioase ale lui Carol cel Mare aproximativ 771 - 814

Adrian trimite după Carol cel Mare

Suveranitatea pontifilor romani anul 775

Epoca cea mai strălucită în analele papalităţii

Sabia lui Carol cel Mare sau botezul

Influenţa rea a misionarilor papei

Sistemul ierarhic feudal

Reflecţii asupra grijii Domnului faţă de ai săi

Falsul papei

Ignoranţa şi credulitatea vremii

Fundaţiile edificiului papalităţii

Rezumatul lui Mosheim

Capitolul 17 Propagarea creştinismului

Secolul al nouălea

Revigorarea educaţiei

Ludovic cel Pios

Convertirea naţiunilor din nord

Slavii primesc evanghelia

Cursul râului vieţii

Anglia, Scoţia şi Irlanda

Nordicii

Presupusul sfârşit al lumii

Anul de groază

Capitolul 18 Revigorarea spiritului de construire a bisericilor

Revigorarea literaturii

Revigorarea literelor de către arabi

Învăţătura arabilor importată de creştinătate

Căile firului de argint al harului lui Dumnezeu

Reflecţii asupra spiritului misionar al Romei

Capitolul 19 Pontificatul lui Grigore al-VII-lea

Caractere extreme

Grigore al VII-lea şi independenţa clericală

Dictatele lui Grigore

Reformele lui Grigore

Celibatul şi simonia

Erezia simoniacă

Apariţia şi evoluţia simoniei

Grigore şi investitura anul 1075

Grigore şi Henric al-IV-lea

Împăratul destituit de papă

Marele război civil

Henric pleacă în Italia

Henric la Canosa

Penitenţa regelui

Efectele politicii papale

Încoronarea lui Henric şi a Berthei anul 1084

Robert Guiscard intră în Roma anul 1084

Arderea vechii Rome

Moartea lui Grigore anul 1085

Ultimii ani ai lui Henric şi moartea lui

Reflecţii asupra luptei dintre Henric şi Grigore

Capitolul 20 Cruciadele

Locurile sfinte

Petru sihastrul

Papa Urban şi cruciadele

Prima cruciadă anul 1096

A doua ramură a primei cruciade

Asediul Niceei

Asediul Antiohiei

Asediul Ierusalimului

Ierusalimul în mâinile creştinilor

Cea de-a doua cruciadă anul 1147

A treia cruciadă anul 1189

Celelalte cruciade anii 1195 - 1270

Cruciada copiilor anul 1213

Reflecţii asupra cruciadelor

Cavalerii Templieri şi Ospitalieri

Capitolul 21 Henric al-V-lea şi succesorii lui Grigore anii 1122 - 1186

Donaţia Matildei

Concordatul de la Worms

Sfântul Bernard de Clairvaux

Sf. Bernard şi monasticismul

Mânăstirile cisterciene

Mărturisirea lui Bernard

Bernard părăseşte Citeaux

Puterea predicilor lui Bernard

Epoca miracolelor şi viziunilor

Degenerarea monasticismului

Bernard părăseşte Clairvaux anul 1130

Marele consiliu de la Lateran anul 1139

Bernard şi Abelard

Zorii zilei în evul întunecat

Arnold din Brescia

Efectele predicării lui Arnold

Martiriul lui Arnold anul 1155

Întâlnirea dintre papa Adrian şi Frederic

Capitolul 22 Abuzurile Romei în Anglia anul 1162

Legea şi obiceiurile engleze

Introducerea legii canonice în Anglia

Thomas A Becket şi Henry al-II-lea

Thomas a Becket în funcţia de cancelar anul 1158

Thomas a Becket arhiepiscop de Canterbury anul 1162

Constituţia de la Clarendon

Thomas a Becket se împotriveşte regelui

Consternarea regelui

Asasinarea lui Thomas a Becket anul 1171

Umilirea lui Henry al-II-lea

Penitenţa lui Henry la mormîntul lui Thomas Becket anul 1174

Reflecţii asupra sfârşitului luptei

Capitolul 23 Teologia bisericii Romei

Cele şapte sacramante

Închinarea la Maria

Închinarea la sfinţi

Închinarea la relicve

Purgatoriul

Ţinutul purgatoriului

Modul în care este folosit purgatoriul

Ungerea extremă

Confesiunea auriculară

Originea confesionalului

Indulgenţele

Istoria indulgenţelor

Capitolul 24 Inocenţiu al-III-lea şi timpul lui anii 1198 - 1216

Babilonul din Apocalipsa 17

Inocenţiu şi regii pământului

Concepţiile lui Inocenţiu despre papalitate

Inocenţiu şi cetatea Romei

Inocenţiu şi regatul Siciliei

Inocenţiu şi statele bisericii

Inocenţiu şi imperiul

Filip şi Otto

Războiul civil în Germania

Moartea lui Filip

Apostazia lui Otto

Căderea lui Otto

Inocenţiu şi Philippe Auguste

Nunţiul papal în Franţa

Furia regelui

Inocenţiu în Anglia

John şi papalitatea

Anglia sub interdicţie

Coroana Angliei oferită Franţei

Anglia predată Romei

Magna Charta

Furia lui Inocenţiu

Capitolul 25 Inocenţiu şi sudul Franţei

Lanţul martorilor

Petrobrusienii

Henricienii

Vaudezii, albigenzii şi waldensii

Pierre de Vaudes

Risipirea urmaşilor lui Vaudes

Regiunea Albi

Inocenţiu şi persecuţia albigenzilor

Raymond – proscris spiritual

Cruciada de acasă

Masacrul şi arderea oraşului Beziers

Asediul cetăţii Carcassonne

Distrugerea lui Raymond este hotărâtă

Adevăratul obiectiv al catolicilor

Războiul îşi schimbă caracterul

Barbariile lui Simon şi ale lui Arnold

Asediul Toulouse

Papa temporizează. Bătălia de la Muret

Învingătorii se ceartă între ei

Minciunile lui Fouquet

Moartea lui de Montfort

Regii Franţei şi albigenzii

Reflecţii asupra nenorocirilor Languedocului

Capitolul 26 Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

Hotărârile consiliului de la Toulouse

Istoria inchiziţiei

Procedurile interne ale inchiziţiei

Aplicarea torturii

Auto da fe

Călugări vechi şi moderni

Sfântul Benedict

Regulamentul Sf. Benedict

Benedictinii

Zelul misionar al benedictinilor

Ordinele noi: Sf. Dominic şi Sf. Francisc

Originea şi caractetul dominicanilor

Originea şi caracterul franciscanilor

Ordinele călugăreşti mai vechi şi cele mai noi

Apostazia călugărilor cerşetori

Capitolul 27 Apropierea zorilor reformei

Creştinismul în Irlanda

Creştinismul în Scoţia

Bogăţia mânăstirilor din Scoţia

Efectele bogăţiei asupra clerului

Papalitatea ca sistem

Răspândirea creştinismului

Reflecţii asupra istoriei papalităţii

 


Capitolul 13
Epistola către biserica din Tiatira

“Şi îngerului adunării din Tiatira scrie-i: «Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Săi ca o flacără de foc şi picioarele Sale ca arama strălucitoare: «Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor. Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată, o arunc în pat, şi pe cei care comit adulter cu ea, în necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele ei, şi pe copiii ei îi voi ucide cu moarte; şi toate adunările vor cunoaşte că Eu sunt Cel care cercetează rărunchii şi inimile; şi vă voi da fiecăruia după faptele lui. Dar vouă vă spun, celorlalţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut «adâncimile lui Satan», cum spun ei: Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni. Şi celui care învinge şi celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori cu un toiag de fier, cum sunt zdrobite vasele de lut, după cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu; şi-i voi da steaua de dimineaţă»” (Apoc 2.18 - 29).

Considerăm că se cere numai puţin discernământ spiritual şi o cunoştinţă relativ redusă a istoriei ecleziastice pentru a vedea că această epistolă prezintă anticipat papalitatea din evul mediu. În Efes am văzut părăsirea “dragostei dintâi”, în Smirna persecuţia din partea puterii romane, în Pergam pe Balaam seducând biserica şi unind-o cu lumea, dar în Tiatira lucrurile stau şi mai rău. Aici avem consecinţele triste, dar naturale, ale acestei uniri necurate. Şi cum altfel ar fi putut să fie dacă toţi cei care erau supuşi ritualului exterior al botezului erau priviţi ca şi când ar fi născuţi din Dumnezeu? Uşa era astfel larg deschisă pentru ca jefuitorul şi cel care corupe să pătrundă în incinta sacră a bisericii lui Dumnezeu. Toată mărturia îşi pierduse deja caracterul ceresc şi poziţia despărţită de lume. Biserica falsificase cuvântul Domnului, care le spusese ucenicilor săi: “ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17.14). Este adevărat că, aparent, creştinismul câştigase o victorie deoarece crucea era împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, dar aceasta era gloria lumii şi nu Hristos crucificat. De fapt, lumea era aceea care a câştigat victoria, iar umilirea bisericii era completă.

Numai Domnul putea estima consecinţele grozave ale unei asemenea stări a lucrurilor. Ochiul Lui a văzut corupţia, idolatriile şi persecuţia din ceea ce poartă numele “evul întunecat”, pentru care biserica din Tiatira este o imagine preînchipuitoare remarcabilă. Vom arunca acum o privire rapidă asupra conţinutului epistolei.

1. În primul rând trebuie să notăm titlurile Domnului. Ele sunt pline de învăţături potrivite pentru puţinii credincioşi atunci când creştinii in corpore au ajuns să se identifice cu această lume. El se prezintă ca Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca o flacără de foc şi picioarele ca arama curată. Când Petru a făcut mărturisirea că Isus este “Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, El i-a spus imediat “pe această stâncă voi zidi biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui”. Acum, anticipând tot ceea ce avea să urmeze, El le reaminteşte alor săi temelia neclintită pe care este zidită biserica. El Îşi asumă atributele judecăţii divine: focul este simbolul judecăţii pătrunzătoare, ochii ca para focului simbolul judecăţii căreia nimic nu-i scapă, iar picioarele ca arama aprinsă simbolul judecăţii iminente.

Modul în care Se prezintă Domnul binecuvântat n asigură de siguranţa deplină a rămăşiţei credincioase dar şi de afirmaţia că judecata va veni negreşit asupra falsei profetese şi asupra numeroşilor ei copii stricaţi, copii ai curviei şi corupţiei ei. Izabela era nu numai o profetesă ci şi om mamă: ea nu numai că a sedus poporul lui Dumnezeu prin doctrinele ei false, ucigând şi mulţi dintre ei, dar mulţi oameni răi au ajuns să-şi câştige existenţa prin corupţia ei. Aceasta s-a arătat clar pe parcursul întregii perioade a evului întunecat – starea Izabela a bisericii. Ea s-a aşezat în biserică întocmai ca şi cum ar fi fost propria ei casă şi le-a vestit tuturor că este infailibilă şi că ea trebuie să fie ascultată în mod implicit în orice chestiune de credinţă. Acceptarea unor asemenea pretenţii îndeamnă infidelitate faţă de Hristos, iar respingerea lor ducea la suferinţă şi moarte.

2. Pe măsură ce pretenţiile Romei erau exprimate cu mai multă putere şi întunericul devenea mai dens, mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu au devenit din ce în ce mai devotaţi lui Hristos şi drepturilor Lui. Ceea ce I se cuvine lui Hristos trebuie să fie întotdeauna avut în vedere de către creştin şi nu să păzească ceea ce li se cuvine celor sus-puşi. S-ar părea că în acel timp se manifesta o energie spirituală care trecea mult peste ceea ce se văzuse după zilele apostolilor. Aceasta este har – harul minunat al lui Dumnezeu faţă de adevăraţii Lui sfinţi din vremea celor mai grele încercări. Este firul de argint al iubirii Lui, care este atât de preţios în ochii Lui. Se poate ca noi să nu-l putem urmări pe tot parcursul istoriei ecleziastice, dar el este prezent, şi acolo el străluceşte înaintea ochiului şi inimii lui Dumnezeu chiar în mijlocul mulţimii de nedreptăţi. Aceasta este o perioadă care trebuie să ne-o notăm şi de care să ne amintim întotdeauna ca fiind cea mai încurajatoare pentru creştin atunci când trece prin încercări. Ascultaţi ceea ce spune Domnul Însuşi: “ Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi”. Avem iubirea, credinţa şi speranţa exercitate în viaţă, cele trei mari principii fundamentale ale creştinismului practic sănătos, iar apoi lucrările de la urmă, care sunt mai multe decât cele dintâi. Nu am mai întâlnit o mărturie atât de credincioasă, nici o atât de mare măsură de dăruire din zilele de început ale bisericii din Tesalonic. Se poate totuşi ca răutatea din jur să facă fidelitatea lor şi mai scumpă inimii Domnului şi să-L facă să-i laude mai mult, dar nici o inimă care bate pentru El în zile rele nu rămâne necunoscută, nebăgată în seamă şi nerăsplătită.

3. Der, deşi Domnului îi place să laude tot ce poate lăuda la ai săi şi să remarce lucrurile bune înainte de a vorbi despre cele rele, vederea Lui este ageră pentru a detecta neregulile. Ei erau în pericol de a se amesteca cu învăţătura falsă şi sistemul religios fals al Izabelei.

“. Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor” (v. 20). Cu toată fidelitatea multor suflete credincioase din Tiatira (sau din biserica din evul mediu), duhul rău era admis să se arate în public: “îngădui pe femeia Izabela”. Aceasta era umbra întunecată pe firul argintiu, astfel încât uneori acest fir aproape că nu se mai vede deloc. Dar, ca şi în vechime, Domnul a ridicat martori pentru El. După cum erau sfinţi în casa Cezarului, un Obadia în casa lui Ahab şi o rămăşiţă credincioasă în Israel care nu-şi plecase genunchii înaintea lui Baal, tot aşa Domnul nu a rămas niciodată fără o mărturie credincioasă de-a lungul evului mediu. Dar, cu toate acestea, răul era în general îngăduit, ceea ce a întristat inima Domnului şi a atras judecăţile Lui.

Este bine să observăm că femeia este folosită ca simbol pentru starea generală, iar bărbatul, după cum se spune, este simbol al activităţii responsabile. Balaam şi Izabela sunt nume simbolice – un profet şi o profetesă. Ce dintâi i-a sedus pe sfinţi, iar cea din urmă s-a aşezat în biserica mărturisitoare şi pretinde autoritate absolută. Aceasta merge mult mai departe decât răutatea lui Balaam. Ştim cu toţii ce era Izabela când a ajuns regină în Israel. Numele ei a ajuns până la noi asociat cu fapte crude şi sângeroase. Ea i-a urât şi i-a persecutat pe martorii lui Dumnezeu şi a încurajat şi a asigurat patronajul ei pentru preoţii idolatri şi profeţii lui Baal. Ea a adăugat violenţa la corupţie şi totul a ajuns ruină şi confuzie. Şi acesta este numele pe care Domnul l-a ales pentru a reprezenta starea generală a bisericii mărturisitoare în perioada evului mediu. În Tiatira, Cel ai cărui ochi sunt ca para focului, putea vedea germenele a ceea ce urma să aducă roade atât de rele în zilele din urmă, astfel încât El i-a îndemnat pe ai săi să ţină cu tărie ceea ce aveau, să ţină la El. “ Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni”. Din vreme ce starea Izabela continuă până la sfârşit şi nu se poate îndrepta nicicând, Domnul îndreaptă atenţia rămăşiţei credincioase către venirea Lui – “până voi veni”. Speranţa strălucită a venirii Lui este astfel reprezentată ca o mângâiere pentru inimă în mijlocul ruinei generale, şi sfinţii sunt eliberaţi de încercările zadarnice de a îndrepta ceva în biserică sau în lume de venirea Domnului Însuşi. Ce eliberare plină de îndurare! Dar sărmana fire omenrească nu poate înţelege aceasta, şi, ca urmare, încearcă iarăşi şi iarăşi să repare lucrurile atât în biserică cât şi în stat.

3. În această epistolă se vorbeşte în mod clar de trei categorii de persoane. (1) Copiii Izabelei, adică aceia care au căpătat numele de creştini şi au poziţia pe care o au datorită sistemului ei corupt. O judecată necruţătoare va veni asupra acestora. Li s-a dat timp să se pocăiască, dar ei nu s-au pocăit; de aceea judecata lui Dumnezeu va veni asupra lor. “Pe copiii ei îi voi ucide cu moarte”. (2) Cei care nu sunt copiii ei, dar nici nu i se opun, ci iau lucrurile cu uşurătate. Şi, vai! în zilele noastre sunt foarte numeroşi cei care intră în această categorie. Aceasta caracterizează starea generală a creştinătăţii. Fără conştiinţă înaintea lui Dumnezeu, ei se mulţumesc să plutească lin duşi de curent, în comuniune cu câte un sistem religios, după cum le pare lor mai plăcut, fără să-şi fi pus vreodată problema dacă Îi este plăcut lui Dumnezeu. Şi totuşi, ei sunt copiii Lui. Judecata care va veni asupra acestora este “necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele ei”.

(3) Rămăşiţa credinciosă, “biruitorii”, sunt aceia care aici sunt numiţi “restul”. Ei vor avea putere asupra naţiunilor împreună cu Hristos, când El va veni să domnească. Până atunci, ei au această promisiune scumpă: “steaua de dimineaţă”. Aceasta reprezintă asocierea conştientă cu El chiar acum. Biserica medievală s-a făcut vinovată în mod special de două lucruri: plină cu multă aroganţă şi răutate, ea a căutat să aibă puterea supremă asupra naţiunilor; şi a persecutat rămăşiţa credincioasă a sfinţilor, cum au fost waldensii şi alţii. Dar sfinţii care au fost atât de persecutaţi odată vor avea totuşi împărăţia şi vor domni împreună cu Hristos o mie de ani, iar întregul sistem al Izabelei va fi distrus complet şi pentru totdeauna: “Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic” (Apoc. 18.8).

5. Mai rămâne un lucru de remarcat în această schiţă a stării publice a creştinătăţii de la începutul sistemului papal: îndemnul de a asculta este plasat după promisiunea specială. Aceasta arată că rămăşiţa este ceva deosebit şi separat de corpul general de mărturisitori. La primele trei biserici, cuvântul de avertisment - “cine aure urechi de auzit să audă” – vine înaintea promisiunii, dar la celelalte patru catre urmează avem promisiunea înainte de avertisment. Semnificaţia pentru această schimbare este solemnă: la primele trei chemarea le este adresată tuturor, iar la ultimele patru chemarea este adresată numai rămăşiţei credincioase. S-ar părea că nu se aşteaptă să asculte altcineva decât învingătorii. Corpul general al mărturisitorilor seamănă a fi şi orb şi surd din cauza puterii lui Satan şi a întinărilot Izabelei. Ce stare groaznică! Trebuie, de asemenea, să reţinem faptul că cele patru stări care reprezintă ultimele patru biserici continuă în timp până la sfârşit, sau până la venirea Domnului. Fie ca El să ne păzească de tot ceea ce îi place Izabelei pentru ca noi să putem aprecia cum se cuvine faptul că suntem una cu El şi să ne bucurăm de promisiunile Lui pentru cel ce va birui.

După ce am făcut o cercetare succintă a tabloului zugrăvit divin care prezintă starea Izabela a bisericii în perioada evului întunecat, ne întoarcem la amplele dar groaznicele consemnări privind istoria ei.

Începutul perioadei papale

În general se consideră că această perioadă începe cu pontificatul lui Grigore cel Mare, în 590, şi se încheie odată cu Reforma, la începutul secolului al şaisprezecelea. Dar, înainte de a trece la prezentarea istoriei generale, ne vom strădui să răspundem la o întrebare care s-a pus şi pe care, fără-ndoială, mulţi o au în minte: când şi prin ce mijloace a ajuns pontiful roman să aibă o asemenea putere care să-i asigure supremaţia şi guvernarea despotică în perioada evului mediu? Întrebarea este interesantă, dar pentru a da un răspuns complet ar fi necesar să depăşim limitele lucrării noastre. Vom indica numai câteva fapte din şirul de evenimente care au dus la stabilirea marii puteri şi a suveranităţii Scaunului de la Roma.

Din vremea faimosului edict de la Milano, în 313, istoria bisericii şi-a schimbat caracterul. Dintr-o stare în care era în necaz şi persecutată, ea a ajuns la culmea prosperităţii şi onorurilor lumeşti, astfel încât istoria ei a ajuns să cuprindă şi alte probleme decât cele strict legate de creştinism. Odată intrată în alianţă cu statul, calea ei a fost, în mod necesar, determinată de noile ei relaţii. Biserica nu mai putea acţiona pur şi simplu în numele Domnului Isus şi potrivit cuvântului Său sfânt. Dar nici nu putea fi un amestec complet omogen. Una era din cer, iar cealaltă de pe pământ. Deci lucruri de naturi opuse. Fie că biserica a căutat să domine statul, fie că statul a intervenit în domeniul bisericii şi i-a nesocotit drepturile. Aceasta s-a şi întâmplat. La scurt timp după moartea lui Constantin a început lupta între aceste două puteri – între biserică şi stat. Pentru a-şi asigura succesul în acest conflict, pontifii de la Roma au recurs la mijloace pe care nu le vom caracteriza aici deoarece le vom vedea pe parcurs.

Înainte ca împăratul Constantin să mute capitala imperiului la Bizanţ şi să construiască oraşul Constantinopole, Roma era metropola recunoscută, iar episcopul ei era primatul. Dar, când Constantinopole a devenit cetatea imperială, episcopul ei a fost înălţat la rangul de patriarh, şi curând după aceea a ajuns să reclame demnitatea pe care o aveau pontifii romani. Aceasta a marcat începutul bisericii greceşti ca o comuniune separată şi îndelungata dispută dintre este şi vest. Potrivit planului împăratului, ajunseseră să fie patru patriarhi: la Roma, la Constantinopole, la Antiohia şi la Alexandria. Rangul episcopului era dat de superioritatea oraşului peste care era el, şi, cum Constantinopole era atunci capitala lumii, episcopii ei nu erau dispuşi să cedeze nimănui din onorurile şi măreţia lor. Alţii au fost geloşi. Şi Roma a făcut reclamaţii. A început disputa şi ruptura s-a agravat. Dar Roma nu s-a lăsat până nu a căpătat ascendenţă asupra rivalilor ei mai slabi şi mai puţin ambiţioşi.

Avantajele Romei

Curtea de la Constantinopole, chiar dacă a încurajat speranţele şi ambiţiile episcopilor de acolo, şi-a asumat totuşi să guverneze biserica cu o putere despotică şi să hotărască în controverse religioase din cele mai serioase. În vest nu a fost aşa. Pontifii romani, începând din acea perioadă, au arătat spiritul independent şi agresiv al papalităţii, care avea să ajungă la culme în secolele următoare. Prin aceasta episcopii din est au fost dezavantajaţi din cauza dependenţei lor de curetea imperială şi a certurilor lor cu împăraţii. Apoi, prezenţa şi grandoarea împăratului în est făcea ca episcopul să fie pe locul al doilea. La Roma nu era nimeni care să poată disputa cu pontiful primul loc în societate.

Retragerea de la Roma a împăraţilor, care înceta astfel să fie reşedinţa imperială, a fost favorabilă dezvoltării puterii ecleziastice, pentru că, deşi fusese părăsită de conducătorii ei, cetatea tot mai era venerată ca adevărata capitală a lumii. Aceasta făcea ca Roma să aibă multe avantaje în competiţia pentru episcopatul suprem. Dar ceea ce a contribuit mult la consolidarea puterii Romei a fost credinţa tot mai răspândită în creştinătate că Sf. Petru era fondatorul bisericii de la Roma. Episcopii romani negau că întâietatea lor s-ar baza pe măreţia oraşului şi susţineau că ea este datorită descendenţei de la Sf. Petru. Această dogmă a fost în general acceptată fără comentarii la începutul secolului al cincilea.

Prin aceste argumente biserica de la Roma şi-a stabilit dreptul de a guverna biserica universală. Ea susţinea că Petru era primul dintre apostoli şi câ întâietatea lui se transmitea episcopilor Romei. Este bine să observăm aici aspectul dublu al romanismului: cel ecleziastic şi cel politic. Sub ambele aspecte Roma reclama supremaţia. În domeniul ecleziastic ea susţinea că: 1) episcopul Romei este judecătorul infailibil pentru orice chestiuni doctrinare; 2) că el a moştenit dreptul natural de guvernare supremă în consiliile generale şi de a le prezida; 3) avea dreptul de a numi în funcţii ecleziastice; 4) cei ce se separă de comuniunea cu biserica Romei se fac vinovaţi de schismă. În plan politic, ea reclama şi urmărea să obţină întâietatea şi puterea asupra întregii societăţi europene şi a tuturor guvernelor europene. De-a lungul mistoriei pe care o vom parcurege vom vedea numeroase dovezi pentru aceste caracteristici ale ei.

Abia după primul consiliu de la Niceea s-a ajuns ca supremaţia episcopilor de la Roma să fie în general recunoscută. Primii episcopi de la Roma abia dacă sunt cunoscuţi în istoria ecleziastică. Ascensiunea lui Inocenţiu I, în anul 402, a dat putere şi a definit acest nou precept al bisericii latine. Până atunci nu fusese nici o recunoaştere legală a supremaţiei Romei, deşi ea era considerată cea mai importantă biserică din vest, şi la ea apelaseră deseori alţi mari episcopi pentru judecăţi spirituale în chestiuni care erau în dispută. Când biserica greacă a căzut în arianism, cea latină a aderat cu fermitate la crezulm din Niceea, ceea ce a făcut ca prestigiul ei să crească mult în vest. “S-ar părea că în mintea lui Inocenţiu a apărut prima dată concepţia supremaţiei ecleziastice universale, deşi nu foarte bine conturată, dar totuşi ca o schiţă completă şi cuprinzătoare,” spune Milman.

Leon I, supranumit cel Mare

Putem trece fără întrerupere de la numele lui Inocenţiu la cel al lui Leon, care s-a suit pe scaunul Sf. Petru în anul 440 şi l-a ocupat timp de douăzecişiunu de ani. El a fost remarcabil prin talentul lui politic, învăţătura lui teologică şi o mare energie ecleziastică. Cu toată trufia romană şi cu tot zeul omului bisericii, el a susţinut că toate pretenţiile şi practicile bisericii erau lucruri care ţineau de succesiunea apostolică neîntreruptă. Totuşi, în ansambli, el pare să fi avut o credinţă sănătoasă cu privire la mântuire şi s-a opus cu mult zel tuturor ereticilor. Bisericile din est le-a scăzut reputaţia în creştinătate din cauza îndelungilor şi ruşinoaselor controverse. Dar ambiţia Romei era puterea, nu subtilităţile. Leon a condamnat întreaga rasă a ereticilor, de la Arius până la Eutih, dar în special erezia maniheistă.

Prin marile lui eforturi şi prin geniul lui, el a ridicat pretenţiile episcopului de la Roma ca reprezentant al Sf. Petru la înălţimi fără precedent. “Apostolul,” spunea el, “a fost numit Petra, stânca, nume prin care el se constituie ca temelie… În scaunul lui stă autoritatea eternă. Fraţii să recunoască deci că el este cel dintâi dintre toţi episcopii şi că Hristos, care dă daruri tuturor, nu le dă nimănui altfel decât prin el[1]”.

Având îngăduinţa care se cuvine ţinând cont de caracteristicile acelei vremi şi de opiniile moştenite oficial, considerăm că Leon era sincer în convingerile lui şi că era probabil un creştin. Inima lui era pentru poporul lui Dumnezeu, şi, nu numai odată, prin rugăciunile lui şi prin abilitatea lui politică, a salvat Roma de barbari. Când Atila, cel mai groaznic dintre cuceritorii străini, având numeroase armate, era pe punctul de a ataca Italia şi a veni asupra capitalei fără apărare, Leon, în numele Domnului şi în calitate de conducător spiritual al Romei, a ieşit înaintea “Nimicitorului”. Şi el s-a rugat atât de stăruitor pentru poporul său încât patimile sălbatice ale hunului s-au potolit, şi, spre marea mirare a tuturor, al a fost de acord cu condiţiile prin care cetatea a fst salvată de la pustiire şi măcel. Dar principalul obiectiv pe care l-a urmărit Leon toată viaţa lui, şi pe care l-a şi realizat deplin, a fost acela de a pune temelia marii monarhii spirituale a Romei. În timpul pontificatului său, el a fost cel mai renumit om din tot imperiul, dacă nu chiar în toată creştinătatea. El a murit în anul 461.

Împăratul Justinian

Numele împăratului Justinian este atât de renumit în istorie şi atât de legat de legislaţie, atât cea civilă cât şi cea ecleziastică, încât ar fi nedrept pentru cititorii noştri să trecem mai departe fără a-l menţiona, deşi nu a fost în legătură imediată cu biserica latină. El a fost în este şi mai mult a încurcat vestul în loc să contribuie la înălţarea lui.

Justinian s-a suit pe tronul de la Constantinopole în anul 527 şi l-a ocupat timp de aproape patruzeci de ani. El a încredinţat miniştrilor şi generalilor săi chestiunile politice şi militare şi s-a dedicat acelor lucruri pe care el le considera importante. A petrucut mult timp în studii teologice şi în reglemantarea chestiunilor religioase ale supuşilor săi, dând indicaţii ce credinţe şi ce practici trebuie să aibă preoţii şi poporul. Îi plăcea să intervină în controverse şi să acţioneze ca legiuitor în chestiuni religioase. Credinţa lui, sau, mai curând, superstiţia lui slavă, se distingea printr-o ortodoxie extrem de rigidă şi o mare parte a domniei sale şi-a ocupat-o cu nimicirea ereziei. Aceasta însă a dus şa mai multe persecuţii, atât publice cât şi private.

Între timp, Justinian a văzut un nou câmp în care să-şi desfăşoare energiile în altă direcţie, şi imediat şi-a îndreptat atenţia într-acolo. După moartea lui Teodoric cel Mare, în anum526, situaţia Italiei a ajuns să fie confuză, iar noii cuceritori erau departe de a fi bine instalţi pe tron. Incitând ostilitatea naţionalistă a romanilor împotriva barbarilor, armata imperială era unită şi hotărâtă, şi, “condusă de generalii Belizarius şi Narses, a cucerit în scurt timp Italia şi Africa. La vederea binecunoscutelor acvile, soldaţii barbarilor au refuzat să mai lupte şi naţiunile au răsturnat supremaţia ostrogoţilor. Generalii imperiului au dus apoi un război de exterminare. S-au făcut estimări că, în timpul domniei lui Justinian, Africa a pierdut cinci milioane de locuitori. Arianismul s dispărut din acea regiune. Şi în Italia numărul celor care au pierit de foamete sau în alte moduri se presupune că a depăşit populaţia ei actuală. Suferinţele acestor ţări în timpul revoluţiilor din acea perioadă au fost mai mari decât cele îndurate mai înainte sau după aceea. Astfel, atât evenimentele seculare din timpul domniei lui Justinian cât şi lucrările lui legislative au avut o mare influenţă, deşi nefericită, în cursul istoriei creştinismului.

După ce a înălţat biserica Sf. Sofia şi alte douăzecişicinci de biserici în Constantinopole şi a publicat o nouă ediţie a codului său de legi, Justinian a murit în anul 565[2]”.

Vom trece la marele fondator al edificiului papal.

Grigore I, supranumit cel Mare
anul 590

Am ajuns spre sfârşitul celui de-al şaselea secol al creştinismului. Cam în această perioadă se încheie istoria timpurie a bisericii şi începe istoria medievală. Pontificatul lui Grigore poate fi privit ca linia de demarcaţie dintre cele două perioade. A avut loc o mare schimbare. Bisericile răsăritene au decăzut şi nu s-au mai remarcat, în timp ce bisericile din vest, în special cea de la Roma, au atras mult atenţia istoricilor. Cum Grigore poate fi considerat omul reprezentativ pentru această perioadă de trenziţie, ne vom strădui să-l prezentăm corect înaintea cititorului.

Grigore s-a născut la Roma prin anul 540, familia lui fiind de rang senatorial, şi el însuşi a fost nepotul unui papă numit Felix, astfel încât descendanţa lui îmbina atât demnităţi civile cât şi ecleziastice. Prin moartea tatălui său, el a ajuns să aibă în posesie o mare avere, pe care imediat a dedicat-o pentru utilizări religioase. El a fondat şi a înzestrat şapte mânăstiri: şase în Sicilia, iar a şaptea, care era dedicată Sf. Andrei, în conacul familiei sale, la Roma. Şi-a vândut hainele scumpe, bijuteriile şi mobila şi le-a dat săracilor. De la vârsta de treizecişicinci de ani el a renunţat la slujbele lui civile şi a locuit într-o mânăstire de la Roma, trăind o viaţă ascetică strictă. Deşi era mânăstirea înfiinţată de el, el a început cu cele mai de jos slujbe monastice. Tot timpul şi-l petrecea în rugăciune, lectură, scriere şi exerciţii de abstinenţă din cele mai dure. Faima pentru abstinenţa şi mila lui a ajuns departe. Cu timpul, el a ajuns stareţ al mânăstirii sale, şi, la moartea papei Pelagius, el a fost ales de senat, de cler şi de popor să ocupe postul vacant. El a refuzat, şi, prin diferite mijloace, a căutat să scape de onorurile şi de greutăţile postului de papă, dar a fost ordinat forţat, prin iubirea poporului.

Scos din liniştea mânăstirii şi din meditaţiile lui paşnice, Grigore s-a văzut implicat în probleme din cele mai complicate, atăt de-ale statului, cât şi ale bisericii. Dar el era în mod evident potrivit pentru marea şi dificila lucrare care-i sta înainte. Vom remarca mai întâi

Milostenia ferventă a lui Grigore

Caracterul lui Grigore s-a remarcat prin fervoarea cu care făcea milostenie. Deşi a fost înălţat pe tronul papal, el a trăit într-un stil monastic simplu. Palatul lui era înconjurat de săraci în suferinţă, cum fusese şi mânăstirea lui, şi ajutoarele erau distribuite cu generozitate. Şi el nu se mulţumea numai să dea el, ci îi îndemna stăruitor şi pe fraţii lui episcopi să facă la fel. El spunea:“Episcopul să nu considere că ajunge numai sp citească şi să predice sau să stea retras în studiu şi mâna lui să rămână închisă păstrând bogăţiile, ci mâna lui să fie darnici şi să le dea tuturor celor care sunt în nevoie. Să se gândească la nevoile celorlalţi cum se gândeşte la nevoile lui, pentru că, fără aceste calităţi, numele de episcop este doar un titlu deşert”.

Bogăţia scaunului de la Roma i-a permis să facă milostenii deosebite. Ca administrator al fondurilor papale, Grigore are reputaţia de a fi fost drept, omenos şi foarte muncitor. Biografii lui istorisesc atât de mult despre faptele lui bune încât ar fi greu să încercăm să facem numai o scurtă schiţă. Oricum, putem socoti că el era un credincios al lui Hristos, chiar dacă era într-o poziţie nepotrivită - şi din acea poziţie a decurs şi faptul că nu a putut vedea adevăratul caracter al bisericii -, şi ne face plăcere swă zăbovim puţin asupra lui, şi, de asemenea, să urmărim firul de argint al harului lui Dumnezeu în pofida amestecului lucrurilor lumeşti cu cele sfinte.

În prima zi de luni a fiecărei luni el distribuia mari cantităţi de provizii la toţi. Cei bolnavi şi infirmi erau ajutaţi de persoane numite pentru a cerceta fiecare stradă. Înainte de a se aşeza la masă, o parte era trimisă celui flămând care era la uşa lui. Numele, vârstele şi adresele celor care primeau ajutor papal umpleau un volum mare. Atât de serioasă era milostenia lui Grigore încât, într-o zi, auzind că un om sărac a murit de foame, s-a condamnat la penitenţă grea considerându-se vinovat de neglijenţă ca slujitor al dărniciei divine. Iar binefacerile lui nu s-au limitat doar la cetatea Romei, ci s-au extins aproape în toată lumea. El se implica în toate problemele care ţineau de bunăstarea tuturor claselor şi dădea reglementări pentru toţi, pentru ca săracul să nu fie expus asupririi celui bogat sau cel slab să fie oprimat de cel puternic. Acestea vor putea fi văzure mai pe larg prezentând

Poziţia ecleziastică şi cea temporală a lui Grigore

Grija pastorală faţă de biserică era, în mod evident, principalul scop şi plăcerea inimii lui Grigore. Se consideră că aceasta este lucrarea lui, şi la aceasta se angaja din toată inima, pentru că, potrivit superstiţiei din acea vreme, el era profund convins că guvernarea întregii biserici îi fusese încredinţată lui în calitate de succesor al Sf. Petru şi, de asemenea, că el avea obligaţia de a susţine demnitatea specială a scaunului epuiscopal de la Roma. Dar situaţia tulbure a Italiei şi grija pentru siguranşa poporului – a turmei lui dragi - l-a obligat să se implice în multe chestiuni aducătoare de necaz, cu mult diferite ce chemarea lui spirituală. Invadatorii lombarzi[3] erau atunci o groază pentru italieni. Goţii ajunseseră, în cea mai mare parte, să fie civilizaţi şi romanizaţi, dar aceşti noi invadatori erau barbari nemiloşi şi fără remuşcări, deşi, lucru ciudat, erau apărători juraţi ai arianismului. Puterea imperială, în loc să-i protejeze pe supuşii italieni, mai curând i-a împiedicat să-şi exercite dreptul de a se apăra. Războiul, foametea şi noala au pustiit şi depopulat ţara până într-atât încât toate inimile erau descurajate şi s-au îndreptat către episcop ca singurul om potrivit pentru asemenea vremuri – atât de puternică era convingerea cu privire la integritatea lui şi la capacitatea lui.

Astfel vedem cum, la început, puterea temporală i-a fost dată Papei mai curând fără ca el s-o fi dorit. Nu s-ar zice că el a căutat să aibă acea poziţie, pe care succesorii lui s-au arătat atât de dornici s-o apuce, ci mai curând, cu multe reticenţe, şi-a asumat nişte îndatoriri care nu se potriveau mai deloc cu marele scop al vieţii sale. Fiind forţat, el a părăsit viaţa contemplativă de călugăr şi s-a angajat în problemele de stat privindu-le ca o îndatorire faţă de Dumnezeu şi faţă de ţară. Conducerea intereselor politice ale Romei i-a revenit, în cea mai mare parte, lui Grigore. El a ajuns păzitor al cetăţii şi apărător al populaţiei Italiei împotriva lombarzilor. Toată istoria mărturiseşte despre marea lui capacitate, lucrarea lui continuă şi numeroasele lucruri de care s-a ocupat ca un suveran al Romei.

Dar, chiar dacă Grigore nun era conştient de efectele pe care le avea marea lui reputaţie, totuşi aceasta a contribuit mult la dominaţia ecleziastică şi seculară a Romei. Întâietatea pe care a avut-o el, deşi este ceva trist pentru un creştin, a fost dezinteresată şi el şi-a exercitat poziţia în mod benefic, ceea ce nu a mai fost valabil pentru succesorii lui. Infailibilitatea Papei, tirania spirituală, persecuţia pentru exprimarea unei opinii diferite, idolatria, învăţătura despre meritul câştigat prin fapte, purgatoriul şi slujbele pentru morţi, care au devenit note distinctive pentru papalitate nu ajunseseră încî să fie instituite, dar putem spune că se întrevedeau.

Totuşi, deocamdată nu se cuvine să mergem mai departe cu acest subiect, ci ne îndreptăm atenţia spre unul mai interesant şi mai potrivit pentru gândurile noastre

Zelul misionar al lui Grigore

Cu toată decăderea bisericii şi a tuturor claselor sociale din cauza venirii barbarilor, Domnul binecuvântat veghea la răspândirea evangheliei în alte ţări, şi, cu siguranţă, a fost marea Lui îndurare că oştile invadatoare care s-au revărsat peste provinciile imperiului au ajuns curând să fie convertite la creştinism. Se poate ca ei să fi înţeles foarte puţin în legătură cu noua lor religie, dar aceasta le-a îmblânzit mult şi a făcut ca învinşii lor să sufere ceva mai puţin. Grigore a fost extrem de zelos în lucrările pentru răspândirea cunoştinţei despre evanghelie şi de aducerea naţiunilor barbare la credinţa catolică. Planul lui favorit, care era demult în inima lui, a fost evanghelizarea anglo-saxonilor.

Frumoasa istorie cu privire la inceidentul care l-a făcut pe Grigore să se gândească la convertirea britanilor este mult prea plăcută ca să nu-şi găsească loc în această scurtă istorie. În zilele de la începutul vieţii lui monastice, sau, cel puţin înainte de a fi fost înălţat în demintatea de papă, atenţia i-a fost atrasă într-o zi la vederea unor băieţi blonzi expuşi spre vânzare într-o piaţă. Se spune că ar fi avut loc următoarea conversaţie. El a întrebat din ce ţară erau aceia. “Din Britania,” a fost răspunsul. “Locuitorii acelei ţări sunt  creştini sau păgâni?” “Sunt încă păgâni”. “Vai!” a spus el, “că se poate ca prinţul întunericului să posede fiinţe atât de frumoase! Păcat că la o înfăţişare atât de frumoasă lipseşte frumuseţea sufletului”. A întrebat cum erau numiţi şi i s-a răspuns: “Anglii”. Făcând un joc de cuvinte, a spus: “Într-adevăr sunt îngeri[4]! Din ce provincie sunt!” “Din Deira” – Northumberland. “Sigur că ei trebuie salvaţi de ira[5]. “Care este numele regelui lor?” “Ella,” a fost răspunsul. “Da,” spus Grigore, “Aleluia trebuie să se cânte în domeniile acestui rege”.

“A fi primul misionar către acest popor frumos,” spune Milman, “şi a cuceri pentru Hristos insula barbară îndepărtată, asemenea uni Cezar creştin, a devenit ambiţia sfântă a lui Grigore. El a stăruit pentru a obţine consimţămânrul Papei, care nu prea a era dispus să i-l dea. Şi pornise deja la drum şi mersese trei zile când a fost ajuns din urmă de mesageri care îl chemau înapoi. Întreaga Romă se ridicase într-un fel de răzvrătire evlavioasă şi îl obligase pe papă să retragă permisiunea pe care o dăduse”[6]. Dar, deşi a fost împiedicat să îndeplinească personal această misiune, niciodată nu a pierdut din vedere ţelul lui nobil. De atunci nu i s-a mai permis să se întoarcă în mânăstire şi a fost obligat să se implice în chestiuni publice, mai întâi ca diacon, apoi ca pontif suprem. Dar toate aceste demnităţi i-au fost impuse forţat lui Grigore. Inima lui era pentru mântuirea tinerilor blonzi din Anglia şi ar fi dorit de o mie de ori mai mult să fi făcut călătoria până în insula noastră, cu toate greutăţile şi pericolele, decât să fie încununat cu onorurile de papă. Dar caracterul lui era astfel încât a urmărit neobosit şi cu toată dăruirea fiecare plan evlavios pe care şi l-a făcut vreodată. Ca urmare, după ce a fost înălţat pe tronul papal, a avut posibilitatea de a pregăti şi trimite patruzeci de misionari pe coastele Britaniei. Dar, înainte de a vorbi despre caracterul misiunii, este interesant să aruncăm o privire rapidă peste istoria de la început a insulelor britanice.

Ridicarea în Britania a primei cruci

Cu mult înainte, în zilele de început ale simplităţii apostolice, credem că crucea lui Hristos a fost ridicată în insula noastră. Există dovezi istorice destul de puternice pentru a crede că Claudia – ce amenţionată de Pavel în a doua epistolă către Timotei, era fiica unui rege britanic, care se căsătorise cu un roman de neam ales, Pudens. Această împrejurare nu pare a fi ceva improbabil dacă avem în minte că, pe tot parcursul stăpânirii romane în această ţară trebuie să fi fost multe ocazii pentru răspândire a creştinismului şi că acestea au fost folosite de aceia care-L iubeau pe Domnul Isus şi sufletele oamenilor. Apoi, mai era şi obiceiul regilor şi nobililor britanici de a-şi trimite fiii la Roma pentru a căpăta educaţie, şi se spune că această prectică a fost atât de largă încât s-a construit şi un palat special pentru ei şi că a fost impusă o taxă de un ban asupra fiecărei case din Anglia pentru a finanţa acel palat[7].

O altă mărturie privind sădirea de timpuriu a creştinismului în această ţară este dată de Părinţi. Iustin Martirul, Irineu şi Tertulian, care au scris în secolul al doilea, afirmă că în orice ţară cunoscută de romani erau mărturisitori creştini – de la cei ce aveau care sau care nu aveau case, nu exista vreun neam de oameni printre care să nu se fi adus rugăciuni în numele lui Isus cel crucificat. Avem şi mărturia Părinţilor. Succesiunea istorică pare a fi susţinută de faptul că sunt menţionaţi episcopi britanici ca participanţi la mai multe consilii din secolul al patrulea şi ortodoxia lor pe percursul controversei ariene este consemnată de Atanasius şi Ilarie, aceasta constituid o dovadă importantă. Era, de asemenea, demn de notat că împăratul Constantin – care petrecuse ceva timp alături de tatăl său în Britania -, într-o scrisoare adresată bisericilor din imperiu în legătudă cu controversa cu privire la Paşte, dădea bisericile din Britania ca exemplu de ortodoxie. Se spune că erezia pelagiană a fost introdusă în Britania de un anume Agricola prin anul 492 şi că a fost larg acceptată, dar la o conferinţă ţinută la St. Albans, învăţătorii eretici au fost înfrânţi de clerul ortodox[8].

Biserica britanică în antichitate

Deşi biserica britanică ajunsese să fie renumită pentru ortodoxia ei, avem foarte puţine informaţii cu grad mare de încredere despre formarea şi dezvoltarea ei şi despre mijloacele prin care au avut loc formarea şi dezvoltarea ei. Există multe tradiţii, dar ele nu prea merită să fie repetate şi nu se potriveşte să fie cuprinse într-o istorie scurtă. Există totuşi suficiente dovezi că la începutul secolului al patrulea, deci cu cel puţin două secole înainte de sosirea călugărilor italieni, biserica britanică era o organizaţie dompletă, cu episcopi şi mitropoliţi.

Potrivit cu mărturiile istoricilor antici şi moderni, doctrinele şi ritualurile bisericii din antichitate erau din cele mai simple în comparaţie cu cele greceşti şi romane, deşi ele erau totuşi departe de simplitatea Noului Testament. Ei învăţau unitatea Dumnezeirii, Trinitatea, natura umană şi firea divină a lui Hristos, răscumpărarea prin moartea Luin şi eternitatea răsplatei şi pedepsei viitoare. Ei priveau masa Domnului ca fiind un simbol şi nu ca pe un miracol şi luau pâinea şi vinul după cum poruncise Domnul nostru să fie luate, în amintirea Lui şi nu excludeau de la vin pe laici. Ierarhia lor era constituită din episcopi şi preoţi, dar aveau şi alţi slujitori şi se ţineau o anumită slujbă la ordinarea lor. Căsătoria era ceva normal la cler. Erau şi mânăstiri în care trăiau călugări juraţi sărăciei, castităţii şi ascultării de stareţ. Erau zidite biserici în onoarea martirilor, fiecare biserică avea multe altare, iar slujba era ţinută în limba latină, preoţii cântând cuvintele. Disputele erau reglementate de sinoduri provinciale care se ţineau de două ori pe an, iar hotărârile lor în chestiuni disciplinare erau fără drept de apel. Astfel vedem că doctrinele bisericii din antichitate erau caracterizate de simplitatea apostolică, iar biserica era o instituţie liberă şi nu dependentă[9].

Este bine să fim mulţumitori că biserica din vechime din ţara noastră a avut un nume atât de bun în comparaţie cu suoerstiţiile şi corupţia din est şi din vest. Dar, vai! ea nu a putut exista mult timp ca o instituţie separată. Abia a putut supravieţui până la jumătatea secolului al şaptelea. Nenorocirile s-au abătut asupra ei în trei valuri succesive, şi acestea erau dinafara jurisdicţiei ei: retragerea trupelor romane din Britania, cucerirea saxonă şi misiunea lui Augustin. Vom arunca o privire rapidă asupra fiecăreia din aceste faze şi a efectelor ei.

Am văzut câteva lucruri cu privire la declinul şi apropiata cădere a Imperiului roman. În urma calamităţilor care s-au abătut asupra cetăţii Romei şi a provinciilor romane, trupele au fost treptat retrase din insulă pentru a proteja capitala. Romanii, văzând că nu mai puteau menţine suficiente forţe pentru o ocupaţie militară a Britaniei, au părăsit definitiv insula noastră pe la jumătatea secolului al cincilea, la aproximativ patru sute şaptezecişicinci de ani după ce Iulius Cezar a debarcat pe ţărmurile ei. Guvernarea a încăput în mâinile mai multor prinţişori, care, evident, au avut conflicte. Au rezultat războaie civile, slăbiciune naţională şi demoralizare împreună cu judecăţile obişnuite.

Retragerea trupelor romane a expus ţara năvălirii invadatorilor, în mod special ale scoţienilor şi picţilor. Căpeteniile britanice, incapabile să se opună acelor prădători îndrăzneţi, au apelat la Roma pentru ajutor. “Barbarii,” spuneau ei, “pătrund dincolo de zidurile noastre ca lupii în stau şi pleacă cu prada şi revin an de an”. Dar, oricât de mult îi compătimeau roamnii pe vechii lor prieteni, nu puteau să-i ajute. Dezamăgiţi de nu primeau ajutor de la Roma şi disperaţi că nu se puteau apăra singuri împotriva triburilor prădătoare de ma nord, britanicii au apelat la saxoni pentru a primi ajutor[10].

Sosirea saxonilor în Anglia

Pe la jumătatea secolului al cincilea, navele saxonilor au ajuns pe coastele Britaniei, şi, sub conducerea lui Hengist şi Horsa, au debarcat câteva sute de războinici fioroşi şi disperaţi. Faimoşii conducători s-au angajat imediat în luptă cu supuşii lor şi i-au înfrânt complet pe picţi şi scoţieni. Dar acel remediu s-a dovedit a fi chiar mai rău decât boala, pentru că după ce a fost evitat un rău, a venit în schimb altul mai mare. Saxonii, văzând că acea ţară pe care fuseseră angajaţi s-o apere avea o climă mai plăcută decât ţara lor, şi dornici să schimbe coastele sumbre ale nordului cu câmpurile roditoare ale Britaniei, au invitat mai mulţi compatrioţi să li se alăture, astfel încât, din apărători, ei au devenit cuceritori şi stăpâni ai nenorociţilor britanici. Anglii şi alte triburi s-au răspândit prin ţară, şi, deşi britanicii nu au cedat fără luptă, saxonii au biruit şi i-au supus complet pe băştinaşi sau i-au făcut să se adăpostească în munţii din Ţăra Galilor, Cornwall şi Cumberland. Mulţi au emigrat şi s-au stabişlit în Armorica, Bretagne de azi, din nordul Franţei.

Saxonii şi Anglii nu numai că erau războinici feroci, ci erau şi păgâni nemiloşi şi sălbatici şi i-au exterminat pe creştini peste tot unde au făcut cuceriri. Potrivit cu “venerabilul Bede”, episcopii şi ai lor au fost măcelăriţi şi trecuţi prin foc şi sabie fără deosebire şi nu a fost nimeni care să înmormânteze cictimele acelor cruzimi. Şi clădirile publice şi casele particulare au fost distruseşi preoţii au fost ucişi la altare; unii care au fugit în munţi au fost prinşi şi ucişi la grămadă, iar alţii înfometaţi s-au predat devenind sclavi pentru tot restul veiţii; unii au fugit peste mare, iar alţii au trăit în sărăcie prin munţi, păduri şi pe stânci abrupte.

După aceste evenimente, Britania a recăzut într-o starre de barbarie întunecată, încetând să mai facă parte din lumea civilizată şi cufundându-se în mizerie şi cruzime. Şi totuşi aceia erau poporul pe care Domnul îi pusese pe inima lui Grigore să-l câştige pentru El prin evanghelia păcii. Cum puteau câţiva călugări săraci, fără vreo flotă sau vreo armată, să se aventureze pe asemenea ţărmuri? Darămite să aibă speranţă să câştige inimile şi să-i supună evangheliei păcii şi practicilor unei vieţi de credinţă pe asemenea sălbatici? Este totuşi aceeaşi evanghelie care a triumfat asupra iudaismului, a orientalismului şi păgânismului şi aceeaşi putere divină a triumfat, nu peste mult timp, şi asupra anglo-saxonilor. Cât de slabă şi de nebunească este necredinţa care pune la-ndoială originea divină a , puterea ei şi destinul ei! Vom trece acum să privim progresul acelei misiuni.

Misiunea lui Augustin în Anglia

În anul 596, la aproximativ 150 de ani după sosirea saxonilor în Britania, faimoasa misiune a lui Grigore a pornit din Italia spre insula noastră. Patruzeci de călugări misionari, sub îndrumarea lui Augustin, au fost trimişi să predice evanghelia la anglo-saxonii care trăiau în întuneric. Dar, auzind de caracterul sălbatic al acelui popor şi necunoscând limba lor, ei au fost descurajaţi şi s-au temut să meargă mai departe. Augustin a fost trimis înapoi de ceilalţi pentru a-l ruga pe Grigore să-i retragă din misiune. Dar el nu era omul care să abandoneze o asemenea misiune, pentru că nu era ceva făcut în grabă, ci era rezultatul multor rugăciuni. De aceea, el i-a încurajat să înainteze având încredere în Dumnezeul cel viu şi cu speranţa că vor vedea în eternitate roadele strădaniilor lor. El le-a dat scrisori de recomandare pentru episcopi şi prinţi şi le-a asigurat tot ajutorul care-i sta în putere să li-l putea dea. Încurajaţi astfel, ei şi-au continuat călătoria, şi, trecând prin Franţa, au ajuns în Britania.

Cei patruzecişiunu de misionari, după ce au coborât pe ţărmurile insulei Thanet, l-au anunţat pe Ethelbert, regele Kentului, de sosirea lor de la Roma şi că ei erau însărcinaţi să aducă veşti bune pentru el şi pentru tot poporul. Împrejurările au favorizat mult misiunea lor. Regina Bertha (fiica lui Clotaire I, regele francilor), era creştină, iar tatăl ei stipulase în aranjamentul pentru căsătoria ei că ea urma să fie liberă să mărturisească religia creştină, în care fusese educată. La curtea ei erau un episcop şi mai multe sute de creştini şi se ţineau slujbe divine după formele de la Roma. În acea situaţie, Domnul s-a folosit de acea femeie, cum a făcut şi în multe alte ocazii, pentru a răspândi evanghelia printre păgâni. Aceste femei apar într-un contrast favorabil cu genul de femei Izabela şi au păstrat firul de argint al harului lui Dumnezeu în acele veacuri întunecate. Bertha era din familia lui Clovis şi a Clotildei.

Influenţat de regina lui, Ethelbert i-a primit cu bunăvoinţă pe misionari. Augustin şi suita lui au primit permisiunea de a merge la Canterbury, reşedinţa regelui, care a consimţit să aibă o întrevedere cu ei, dar în aer liber, de teamă că ei ar putea recurge la o magie. Călugării s-au apropiat de suita regală în modul cel mai impunător cu putinţă. Unul dintre ei, purtând o cruce mare de argint cu chipul Mântuitorului, deschidea procesiunea, iar ceilalţi îl urmau cântând imnuri creştine. Ajungând la stejarul care era stabilit ca loc al întrevederii, li s-a permis să-i vestească evanghelia prinţului şi suitei sale. Regele a fost informat atunci că ei veniseră cu veşti bune, aducând chiar viaţă eternă celor care îi primeau şi binecuvântăril cereşti pentru totdeauna. Regele a avut o impresie favorabilă şi le-a dat un conac în oraşul regal Canterbury şi le-a dat libertatea de a predica evanghelia la curtea lui şi în poporul lui. Ei au mărşeluit spre oraş cântând în cor litania: “Te rugăm, o, Doamne, în toată mila Ta, ca mânia şi furia Ta să se depărteze de acest oraş şi de casa Ta cea sfântă, pentru că au păcătuit. Aleluia!”

Prin aceşti paşi pregătitori, calea misionarilor a ajuns să fie mai clară şi mai uşoară. Aprobarea monarhului a inspirat încredere supuşilor lui şi le-a deschis inimile pentru a-i primi pe învăţători. Numărul celor convertiţi a crescut rapid. Se spune că până în ziua de Crăciun a anului 597, nu mai puţin de zece mii de păgâni fuseseră strânşi prin botez în staulul bisericii catolice. Ethelbert s-a supus botezului, iar creştinismul în forma romană a devenit religia oficială a regatului său. Acesta a fost primul cap de pod al Romei în Anglia, şi Roma era hotărâtă să supună papalităţii biserica britanică, stabilind autoritatea papei asupra Marii Britanii, după cum făcuse în Franţa.

Formarea ierarhiei romane în Anglia

Auzind de succesul pe care l-a avut Augustin, Grigore a trimis şi mai mulţi misionari, care au adus cu ei mai multe cărţi, inclusiv evanghelii, şi veşminte bisericeşti, relicve şi palium-ul cu care să-i dea investitura lui Augustin ca arhiepiscop de Canterbury. I-a dat şi instrucţiuni să consacre doisprezece episcopi în provincia lui, şi, dacă considera că ar fi de folos pentru propagarea credinţei, să stabilească la York un alt mitropolit, care urma apoi să aibă autoritate pentru a numi alţi doisprezece episcopi în regiunile din nordul insulei. Acestea au fost începuturile bisericii engleze şi atât de mult a dorit Grigore să aibă supremaţia ecleziasctică încât a plănuit o guvernare a unor locuri care nu fuseseră încă vizitate de vreun evanghelist.

“Din punct de vedere ecleziastic,” spune Greenwood, “biserica anglo-saxonă a fost o autentică fiică a Romei. Dar, cu excepţia de modul în care a fost întemeiată, nu se poate spune că biserica Romei avea în vreun fel ascendenţă asupra ei în insulele britanice. În regiunile din nord şi din vest mai existau încă numeroşi creştini, ale căror tradiţii nu confirmau biserica Romei ca mamă. Disciplina spirituală a bisericilor britanice, galeze şi irlandeze diferea sub mai multe aspecte de cea a Romei şi a latinilor în general. Ele ţineau sărbătoarea de Paşte potrivit practicilor bisericilor orientale, iar forma tonsurii lor şi ritualul botezului urmau acelaşi model, aceste deosebiri fiind suficiente pentru a elimina ipoteza unei origini pur latine a acestor biserici[11]”.

Augustin, ajuns capul unei ierarhii compuse din doisprezece episcopi, a făcut imediat încercarea îndrăzneaţă de a aduce sub jurisdicţia Romei vechea biserică britanică. Prin influenţa lui ethelbert, el a obţinut o întrevedere cu câţiva episcopi britanici într-un loc care de atunci încolo a fost numit stejarul lui Augustin, pe râul Severn. El a cerut în mod poruncitor: “Recunoaşteţi autoritatea episcopului Romei”. Ei au răspuns cu blândeţe: “Dorim să-i iubim pe toţi oamenii, şi orice facem pentru voi vom face şi pentru acela pe care voi îl numiţi papa”. Surprins şi indignat de refuzul lor, Augustin i-a îndemnat să adopte obiceiurile romane pentru sărbătorirea paştelui, tonsură şi administrarea botezului pentru ca în insulă să fie o uniformitate a disciplinei şi închinării. Ei au refuzat deschis să facă aşa. Cum ei primiseră creştinismul nu de la Roma, ci din est, şi niciodată nu recunoscuseră ca mamă biserica Romei, ei se considerau independenţi de scaunul episcopal de la Roma. A avut loc şi al doilea consiliu, şi al treilea, dar fără rezultate mai bune. I s-a spus lui Augustin că episcopii britanici nu acceptă pe nici un om ca stăpân suprem în via Domnului. Arhiepiscopul a poruncit, a argumentat, a emis interdicţii şi a făcut miracole, dar fără vreun rezultat, pentru că britanicii au rămas fermi. În cele din urmă i s-a spus clar că ei nu se supuneau nici trufiei Romei, nici tiraniei saxonilor. Indignat şi incitat la mânie de fermitatea lor liniştită, preotul a exclamat: “Dacă nu-i veţi primi pe nişte fraţi care vă aduc pacea, veţi primi vrăjmaşi care vă aduc războiul! Dacă nu vă veţi uni cu noi pentru a le arăta saxonilor calea vieţii, atunci veţi primi de la ei lovituri de moarte”. Mândrul arhiepiscop s-a retras şi se presupune că a murit la scurt timp după aceea (anul 605), dar profeţia lui de rău augur s-a împlinit la scurt timp după moartea lui.

Edelfrid, unul dintre regii anglo-saxoni, încă păgân, a strâns o armată numeroasă şi a înaintat spre Bangor, centrul creştinismului britanic. Călugării au fugit înspăimântaţi. Cam o mie două sute cincizeci dintre ei s-au întâlnit într-un loc retras, unde au convenit să rămână împreună în rugăciune şi post. Edelfried s-a apropiat, şi, văzând un număr de oameni neînarmaţi, i-a întrebat unde mergeau. Când i s-a spus că erau călugări din Bangor care se duceau să se roage pentru succesul compatrioţilor lor, el a strigat: “Atunci, deşi nu au arme, ei luptă împotriva noastră!” şi a poruncit soldaţilor lui să se arunce asupra călugărilor care se rugau. Se spune că aproximativ o mie două sute au fost ucişi şi doar cincizeci au scăpat fugind. Aşa a început stăpânirea Romei în Anglia, ea continuând timp de aproape o mie de ani.

Este greu de spus dacă Augustin a avut cumva a face cu uciderea călugărilor. Cei care au un punct de vedere foarte protestant asupra cazului sfirmă că, în ultimele luizile, Augustin s-a ocupat cu aranjamente pentru ca să se împlinească ameninţarea lui. Alţii, care au puncte de vedere opuse, neagă existenţa vreunor dovezi că el i-a influenţat pe păgâni pentru a provoca acea grozavă tragedie. Dar, indiferent va fi fost, mereu rămân întunecate bănuieli în ceea ce priveşte politica Romei. Cuvintele răzbunătoare ale lui Augustin şi întreaga ei istorie confirmă bănuielile. Aşa este firea intolerantei Izabela – când argumentele logice nu au reuşit, ea a recurs la sabie. De atunci încolo romano-catolicismul a fost caracterizat de aroganţă şi vărsare de sânge. Vechea biserică britanică, care rămăsese doar în zonele muntoase ale Ţării Galilor, treptat a scăzut numeric şi a dispărut[12].

Reflecţii asupra misiunii lui Augustin şi a caracterului lui Grigore

Unii istorici spun că augustin era un creştin devotat şi că lucrarea lui misionară a fost una dintre cele mai mari din analele bisericii. Dar, fără a dori să negăm în vreun fel măreţia omului sau a misiunii lui, nu trebuie să uităm totuşi că scriptura este singurul standard adevărat după care trebuie apreciate persoanele şi lucrările. Din ea învăţăm că “roada Duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare”. Şi este clar că acest mare om al bisericii nu a manifestat harul dragostei, caracter paşnic şi conciliant faţă de fraţii creştini britanici, ci, dimpotrivă, a fost mândru, poruncitor, trufaş şi a căutat o glorie deşartă.

Aceste mari defecte ale caracterului să nu îi erau necunoscute lui Grigore, după cum spunea el într-o scrisoare pe care i-a adresat-o: “Ştiu că Dumnezeu a făcut prin tine mari minuni în mijlocul poporului, dar să ne amintim că, atunci când ucenicii i-au spus Stăpânului cu multă bucurie: «Doamne, până şi demonii ne sunt supuşi prin numele Tău», că el le-a spus: «Bucuraţi-vă mai curând că numele voastre sunt scrise în ceruri». Când Dumnezeu te foloseşte astfel în lucrarea exerioară, aminteşte-şi, scump frate, să te judeci pe tine însuţi în lăuntrul tău pentru ca să cunoşti bine ceea ce eşti. Dacă L-ai lezat pe Dumnezeu prin cuvânt sau prin faptă, să te gândeşti la acele lucruri pentru ca inima ta să nu se umfle de glorie deşartă, ci gândeşte-te că darul de a face miracole nu este pentru tine însuţi ci pentru aceia la a căror mântuire lucrezi tu”. Într-o altă scrisoare îl avertiza cu privire la “vanitate şi pompă” şi îi reamintea că “acel palium al demnităţii lui trebuia să-l poarte numai în slujba bisericii şi nu pentru a fi în competiţie cu purpura regală la ceremoniile de stat”.

El era extrem de nepotrivit pentru o misiune care cerea răbdare şi o tandră grijă faţă de alţii. Biserica britanică avea o existenţă de secole, episcopii ei luaseră parte la mari consilii ecleziastice şi semnaseră decretele lor. Numele de Londra, York şi Lincoln se găseau în scrierile Consiliului de la Arles (anul 314), astfel încât nu se poate să nu-i respectăm pe britanici pentru dorinţa lor de a rămâne la liturghia transmisă de strămoşii lor şi de a se opune dorinţei Romei de a-şi asuma supremaţia spirituală asupra lor. Augustin nu a învăţat deloc lecţiile smereniei pe care i le-a dat marele lui maestru şi nu este atât de vrednic de respectul şi admiraţia noastră.

Marele prelat, ca şi marele misionar, nu a supravieţuit mult cuceririi spirituale a angliei. Obosit în final după marile lui lucrări şi infimităţile lui, a murit în anul 604, asigurându-şi prietenii că aşteptarea morţii era unica lui mângâiere şi cerându-le să se roage pentru eliberarea lui de suferinţele trupeşti.

Purtarea lui Grigore în timpul celor treisprezece ani şi şase luni cât a fost episcop al Romei a afişat un zel şi o sinceritate care nu prea au mai avut egal în istoria bisericii Romane. El a fost lucrător harnic şi a arătat lepădare de sine în ceea ce credea că înseamnă slujbă pentru Dumnezeu şi în îndatoririle lui faţă de biserică şi faţă de omenire. Culegerea scrisorilor lui, în număr de aproape opt sute cincizeci, dă mărturie despre capacitatea lui şi activitatea lui în chestiunile omeneşti ţi în fiecare sferă a vieţii. “De la discuţii cu patriarhi, regi sau împăraţi în legătură cu probleme ale bisericii şi statului, el trecea la gestionarea directă a unei ferme sau la ajutorarea unui om în nenorocire care venea cu o cerere din vreuna din regiunile îndepărtate de sub stăpânirea lui. El apare ca papă, ca suveran şi ca episcop şi ca stăpân de pământuri. El a luat măsuri pentru apărarea ţării, pentru convertirea păgânilor şi pentru reprimarea şi reconcilierea schismaticilor,” etc[13].

Dar, cu toate marile lui calităţi, care erau şi atât de variate, Grigore a fost infectat cu principiile spiritului veacului în care a trăit. Spiritul Izabelei era în mod evident la lucru, deşi era încă la începuturile lui. Zadarnic am căuta simplitate creştină în biserica din vremea lui Grigore. Nu ne putem îndoi de evlavia persoanală a lui Grigore, dar ce era el în calitate de ecleziastic? Otrăvit până în străfunduri de amăgirea grosolană cu privire la drepturile universale ale scaunului Sf. Petru, el nu putea admite vreun rival, după cum vedem că a manifestat o opoziţie îndârjită faţă de pretenţiile lui Ioan, episcopul de Constantinopole. Şi, ceea ce era şi mai întunecat, vedem acelaşi spirit manifestat în triumful lui la asasinarea Împăratului Mauriţiu[14] şi a familiei lui de trădătorul Foca numai pentru că el îl suspecta pe Mauriţi de ceea ce el numea erezie. S-ar părea că Mauriţiu îl aproba pe Ioan în ceea ce Grigore numea uzurpare a titlului de episcop universal. Dar până şi aprobarea unor asemenea pretenţii era o mare crimă în mintea pontifului Roman. Şi aşa era cu Grigore. Când a aflat despre tragedia sângeroasă, el s-a bucurat, având impresia că era un act providenţial pentru a scăpa biserica de vrăjmaşii ei. Înseşi izvoarele îndurării faţă de rivalii ecleziastici par să fi secat în inimile tuturor celor care au stat vreodată pe tronul papal. Dreptatea sinceră, omenia şi orice sentiment potrivit pentru un creştin trebuie să dea prioritate pretenţiilor bisericii false. Până şi Grigore s-a plecat înaintea “acelei femei, Izabela” şi a fost corupt de ea.

Superstiţia şi idolatria lui Grigore

Marele pontif a fost caracterizat de ambiţie amestecată cu smerenie şi de superstiţie amestecată cu credinţă. Acest ciudat amestec şi această confuzie a rezultat, fără-ndoială, în urma faptului că el ocupa o poziţei nepotrivită. Este greu de înţeles cum anume un om cu o sensibilitate atât de sănătoasă a putut fi cufundat atât de adânc în superstiţie încât să creadă în lucrări miraculoase făcute prin intermediul relicvelor şi să recurgă în învăţăturile lui la asemenea lucruri cu scopul de a confirma prin ele adevărul scripturii. Dar tristul adevăr este că el era orbit de marele obiectiv ce absorbea totul: interesele bisericii Romei, în loc să fie devotat intereselor lui Hristos. Pavel putea spune: “una fac”, pe când Grigore spunea: “una ştiu”. Întâi trebuie să ştim că suntem iertaţi şi primiţi, apoi să facem ceea ce Îi este plăcut lui Hristos este chemarea înaltă şi cerească a creştinului. “Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi comuniunea suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui… Dar una fac: uitând de cele din urmă şi întinzându-mă spre cele dinainte, alerg drept spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Isus Hristos” (v. Filip. 3.10-14). Aşa era şi aşa trebuie să fie întotdeauna duhul şi respiraţia creştină. Dar ce găsim la sfârşitul secolului al şaselea? Care era unicul obiectiv pe care-l avea Grigore în vedere? Este clar că nu drepturile unui Hristos ceresc şi ca el să fie asemenea Lui în înviere, în suferinţe şi în moarte, ci putem afirma că unicul obiectiv al vieţii lui publice a fost acela de a stabili în modul cel mai de necontestat autoritatea episcopală universală a Romei. Şi, în acet scop, în loc să îndrume sufletele să-şi găsească desfătarea în căile lui Hristos şi în Hristos ca persoană – cu a făcut întotdeauna Pavel -, el a urmărit propăşirea scaunului episcopal al Romei prin idolatrie şi corupţie. Şi până nici duhul de persecuţie nu a lipsit cu desăvârşire la el.

Sub patronajul lui Grigore, monasticismul a fost revigorat şi s-a extins mult, mai ales urmând regulile mai stricte ale lui benedict. Doctrina despre purgatoriu, respectul faţă de relicve, închinarea la statui, idolatrizarea sfinţilor şi martirilor şi meritul pelerinajelor la locuri sfinte, toate au fost fie date ca învăţături de Grigore, fie aprobate de el, fiind legate de sistemul ecleziastic, toate acestea fiind trăsăturile evidente ale activităţii lui Balaam şi ale corupţiei Izabelei.

Am ajuns acum la secolul al şaptelea. Venea evul întunecat, o epocă cu adevărat întunecată. Papalitatea a început să capete forma bine definită, iar noi am ajuns cu istoria noastră la sfârşitul unie perioade a creştinismului şi la începutul altei perioade, fapt pentru care ar fi de folos să ne oprim puţin timp pentru a privi înaintarea evangheliei în diferite ţări.

Capitolul 14
Răspândirea creştinismului în Europa

Sistemul ecleziastic pe care călugării italieni l-au introdus în Anglia s-a răspândit rapid, şi, în cele din urmă, a triumfat. În aproximativ două sute de ani de la venirea lui Augustin, creştinismul era mărturisit în toată Britania anglo-saxonă. Biserica engleză întemeiată pe modelul roman nu se putea să nu aibă o poziţie de dependenţă faţă de Roma. Această unire a fost la început promovată şi întărită de călugării englezi, de călugăriţe, episcopi, nobili şi prinţi care făceau dese pelerinaje la mormântul Sf. Petru de la Roma. În nici o altă ţară nu au avut misionarii romani mai mult succes decât în cea a strămoşilor noştri anglo-saxoni, deşi ei erau consideraţi cei mai aprigi din neamul teutonic. Clerul britanic, deşi mai ţnea la vechile lui obiceiuri şi era dispus să se împotrivească asumării de nişte străini a unor asemenea poziţii, a fost silit să se retragă în marginile ţării. Romano-catolicismul a biruit în toată Anglia.

S-ar părea că Scoţia şi Irlanda au fost binecuvântate de creştinism cam în aceeaşi perioadă ca şi Britania. Evenghelia a fost predicată prin soldaţi, marinari, misionari şi creştini persecutaţi veniţi din sud, şi mulţi au crezut. Dar, cum istoria religioasă timpurie a acestor ţări este atât de plină de legende, ne vom referi doar la evenimentele care sunt bine autentificate.

Primii predicatori ai creştinismului în Irlanda

Patrick, apostolul Irlandei, se presupune că s-a născut în anul 372 pe malurile râului Clyde. Se spune că de la el vine numele Kilpatrick. Părinţii lui erau creştini serioşi; tătăl lui era diacon, iar bunicul lui era presbiter. Mama lui, care a căutat să-i pună în inimă învăţăturile creştine, era soră a lui Martin, arhiepiscop de Tours. Dat tânărul Succath – pentru că acesta era numele lui iniţial – nu avea înclinaţii spre aceasta. Când Succath avea şaisprezece ani şi se juca pe ţărmul mării împreună cu cele două surori ale lu, nişte piraţi irlandezi comandaţi de O’Neal i-au luat pe toţi trei şi i-au vândut în Irlanda. Timp de şase ani el a fost angajat să crească veitele.

În perioada sclaviei a suferit multe greutăţi, iar păcatul lui i s-a fost descoperit şi el a devenit serios şi gânditor. Când era în vârstă de aproximativ cincisprezece ani el comisese un mare păcat, care a ajuns atunci să-i apese conştiinţa zi şi noapte. El se ruga des şi plângea mult. Atât de înflăcărat era sufletul lui încât a ajuns să fie insensibil la frig, ploaie şi alte greutăţi la care era expus. Se gândea la casă, la cuvintele tandre ale mamei sale şi la rugăciunile ei stăruitoare. Şi Dumnezeu, în harul Lui, a folosit acele amintiri legate de evanghelie pentru binecuvântarea sufletului său. “Aveam şaisprezece ani,” spune el, “şi nu-l cunoşteam pe Dumnezeul cel adevărat, dar în acea ţară străină Dumnezeu mi-a deschis ochii, şi, deşi târziu, mi-am amintit de păcatele mele şi m-am întors din toată inima la Domnul Dumnezeul meu, care a privit la starea mea de jos şi a avut milă de tinereţea şi ignoranţa mea şi m-a mângâiat aşa cum îi mângâie un tată pe copii lui Iubirea lui Dumnezeu a crescut din ce în ce mai mult în mine, împreună cu credinţa şi teama de Numele Lui. Duhul mă îndemna în aşa fel încât făceam până şi o sută de rugăciuni într-o singură zi. Şi, în timpul nopţii, în pădurile şi prin munţii unde păzeam turma, ploaia, zăpada, gerul şi suferinţele mă făceau să-L caut şi mai mult pe Dumnezeu. Atunci nu simţeam indiferenţa pe care o simt acum şi Duhul clocotea în inima mea[15]”.

Dacă putem avea încredere că aceste cuvinte au venit de pe buzele lui Succath, ele prezintă o mărturie mult mai curată pentru adevărul evangheliei decât ceea ce am putea găsi vreodată în biserica Romei. Ele ne prezintă un suflet exersat în apropierea de Dumnezeu. Formele şi preoţia romană distrug această frumoasă comuniune personală cu Dumnezeu şi cu Hristosul Lui prin harul şi puterea Duhului Sfânt. Dar aşa a fost, fără-ndoială, creştinismul în Insulele Britanice înainte de a fi fost corupt de emisarii papali.

După un timp, Succath şi-a câştigat libertatea, şi, după ce a călătorit mult şi a predicat mult, s-a întors la familia lui. Dar, curând după aceea a simţit o dorinţă irezistibilă să se întoarcă în Irlanda şi să le predice evanghelia păgânilor printre care el Îl găsise pe Mântuitorul. Zadarnic au încercat părinţii şi prietenii să-l reţină, pentru că el a dat laoparte orice piedică, şi, cu inima plină de zel creştin, a plecat în Irlanda. Pe atunci avea peste patruzeci de ani, şi, potrivit cu unii scriitori, fusese hirotonit ca prezbiter şi a fost consacrat episcop al irlandezilor. După aceea el a fost cunoscut sub numele Sfântul Patrick. Tot restul vieţii sale a fost închinat irlandezilor, în mijlocul cărora a lucrat cu efecte deosebite, deşi a trecut prin multe greutăţi şi pericole. Se consideră că prin el a fost convertită Irlanda. Anul morţii lui rămâne incert.

Zelul misionar al Irlandei

Roadele binecuvântate ale lucrării Sf. Patrick s-au arătat din belşug în anii ulteriori. Irlanda acelui timp este descrisă ca un fel de elizee a păcii şi evlaviei şi faima pentru învăţătura scripturală pură de acolo a făcut ca ea să fie numită “Insula Sfinţilor”. Lucrările clerului irlandez nu s-au limitat la teritoriul ţării lor, ci, având o înclinaţie naturală spre a călători şi a explora şi fiind însufleţiţi de iubire pentru suflete, mulţi dintre ei au părăsit ţara în grupuri de misionari sub comanda unui stareţ iubit şi devotat. Se spune că, în acel timp, mânăstirile erau atât de pline de călugări evlavioşi încât în ţara lor nu mai era suficient loc pentru desfăşurarea deplină a zelului lor, astfel încât ei au simţit că era de datoria lor să-şi desfăşoare activitatea în alte ţări. Astfel, vedem un fir argintiu larg al harului lui Dumnezeu manifestat în acel popor necultivat mai mult decât în orice altă parte a creştinătăţii. Lăudat fie numele Domnului! Să luăm exemplu văzând această lucrare.

Misiunea lui Columba

Columba, un om evlavios, descendent al unei familii regale şi având multe lucrări bune, a fost pătruns profund de importanţa vestirii evangheliei în alte ţări. El s-a gândit la Scoţia şi s-a hotărât să viziteze ţara faimosului Succath. După ce le-a transmis intenţiile câtorva dintre tovarăşii lui creştini, care s-au implicat mult în planurile lui, s-a ajuns la un acord pentru misiunea lor. Prin anul 565, Columba, împreună cu doisprezece tovarăşi, a pornit de pe ţărmurile Irlandei într-o barcă de răchită acoperită cu piei, şi, după ce su fost mult bătuţi de valuri în mica lor ambarcaţiune rudimentară, nobila ceată misionară a ajuns la Isuslele Vestice – un grup de insule la vest de Scoţia, numite şi Hebride. Au acostat lângă stânca golaşo Mull, la sud de cavernele bazaltice de la Staffa şi s-au aşezat pe o mică insulă, care de atunci încolo se numeşte Insula Iona sau Icolmkill. Acolo el a întemeiat o mânăstire, care a căpătat mai târziu mare faimă în istoria bisericii. Tradiţia a marcat printr-o movilă în formă cam ca de barcă întoarsă cu susul în jos locul de pe coastă unde au coborât ei pe ţărm, acea movilă semănând întrucâtva cu caracei în care navigaseră acei călugări evlavioşi[16].

Se consideră că un număr de creştini evlavioşi se refugiaseră deja pe acea stâncă stearpă. În acea vreme trebuie că locul era aproape complet izolat de alte aşezări omeneşti. Apele Hebridelor sunt atât de agitate încât navigaţia în bărci descoperite este extrem de periculoasă. Numele Ioana înseamnă “Insula Valurilor”. Pe lângă mareele puternice şi învolburate, curenţi şi stânci, furtunile puternice umflă Atlanticul de-a lungul ţărmurilor. Vom mai vorbi despre călugării din Iona, dar încă mai avem ceva de spus despre Irlanda.

Columbanus, un alt călugăr de o sfinţenie remarcabilă, se spune că şi-ar fi părăsit chilia la aproximativ şaizeci de ani dup Columba. El se născuse la Leinster şi fusese educat în marea mânăstire de la Bangor, pe coasta Ulster. O societate de trei mii de călugări, condusă de fondatorul ei, Comgal, trăia în acea mânăstire. Şi, pe atunci, biserica Irlandei era încă liberă şi nu robită de biserica Romei. Ei erau simpli şi serioşi în creştinismul lor, în comparaţie cu formele seci ale preoţiei papalităţii şi nici sediile lor religioase din acel timp nu se asemănau cu mânăstirile papistaşe de mai târziu. Şi totuşi ei se depărtaseră mult de simplitatea creştinismului apostolic.

Cuvântul lui Dmnezeu nu mai era singurul lor îndrumar. Creştinismul a fost mult denaturat pe parcursul existenţei sale de până atunci, de şase sute de ani. Trecuse prin multe evenimente deosebit de importante pentru istoria bisericii. Gnosticusmul, monasticismul, arianismul şi pelagianismul erau mari rele în acele zile de la început, iar monasticismul era om instituţie populară la sfârşitul secolului al şaselea.

Caracteristicile unui călugăr superior

În acele zile se considera că un om cu o evlavie mistică eficientă este face miracole, rosteşte profeţii şi se bucură de viziuni divine. Un astfel de om era înconjurat de o asemenea sfinţenie care inspira veneraţie încât nimeni nu îndrăznea să se atingă de omul lui Dumnezeu. El ieşea din chilia lui sărăcăcioasă ca dintr-o altă lume, plin de praf şi cenuşă, el şi hainele lui, şi îi înfrunta pe cei mai cruzi tirani, ameninţa cu răsturnarea dinastiilor şi-şi aroga un ton de superioritate asupra tuturor autorităţilor seculare.

Aşa era Columbanus. Împreună cu o colonie de călugări, el a navigat din Irlanda prin anul 590. El intenţionase să vestească evanghelia dincolo de teritoriile stăpânite de franci, dar a debarcat în Galia. Renumele legat de evlavia lui a ajuns la urechile lui Guntram, regele Burgundiei , care l-a invitat să se stabilească în acea ţară. Respingând oferta regelui, abatele a cerut permisiunea de a se retrage într-o sălbăticiune în care era greu de ajuns. S-a stabilit în Vosgi. Pentru un timp, misionarii au avut de îndurat multe greutăţi. Deseori, zile la rând nu au mâncat nimic altceva decât ierburi, scoarţă de copac şi probabil peşti din râu. Dar, treptat, au făcut o impresie bună asupra poporului din vecinătate, astfel încât toate clasele sociale îi priveau cu respect. Le-au fost trimise provizii, mai ales de către aceia care doreau să capete avantaje în urma rugăciunilor acelor oameni sfinţi. Aprovizionarea lor a fost descrisă ca miraculoasă. Evlavia şi miracolele stareţului au făcut ca în jurul lui să se strângă mulţimi. În diferite locuri au fost construite mânăstiri şi închinătorii veneau în turme pentru a le umple.

Columbanus conducea toate aceste instituţii în calitate de stareţ. Conducerea lui era aceea a Bangorului din Irlanda. Deşi plăcerea lui era să rătăcească prin păduri sălbatice sau să stea zile în şir într-o grotă singuratică, el totuşi exercita o supraveghere strictă asupra tuturor mânăstirilor pe care le întemeiase. Munca, regimul alimentar, citirea, timpul pentru rugăciune şi aplicarea sancţiunilor, toate erau hotărâte de el. El a scris despre acestea Papei Grigore şi lui Bonifaciu şi a considerat biserica de la Ierusalim superioară celei de la Roma deoarece acela era locul de unde înviase Domnul. A lucrat şi în Metz, elveţia şi Italia, întemeind multe mânăstiri. A murit la Roma în anul 610.

Cel mai renumit urmaş al marelui stareţ a fost compatriotul lui, Sf. Gall, care l-a însoţit în toate căile lui, dar, fiind bolnav când maestrul lui a mers în Italia, nu l-a putut urma acolo şi a rămas în Elveţia. După aceea el a predicat poporului în limba lor, a întemeiat faimoasa mânăstire care îi poartă numele şi este cinstit ca apostol al Elveţiei. A murit cam prin anul 627. Din vremea Sf. Patrick şi până la jumătatea secolului al doisprezecelea, biserica Irlandei a continuat să-şi afirme independenţa faţă de Roma şi să-şi menţină poziţia de ramură vie şi activă a bisericii, care nu recunoaşte a avea un cap pe pământ[17]. Vom vedea acum Scoţia.

Primii predicatori ai creştinismului în Scoţia

Cu aproximativ o sută cincizeci de ani înainte ca renumitul Columba să fi debarcat pe insula Iona, Sf. Ninian, “un om foarte evlavios de naţionalitate britanică”, după cum îl numeşte Bede, a predicat evanghelia în regiunile sudice ale Scoţiei. Acest misionar, ca aproape toţi sfinţii din vremurile de la început, se spune că ar fi avut sânge regal. El a fost educat la Roma şi a primit învăţătură de la faimosul Martin de Tours, şi, întorcându-se în Scoţia, şi-a stabilit reşedinţa principală la Galoway.

Dacă este să avem încredere în biografii lui, atunci trebuie să credem că el a mers peste tot predicând cuvântul şi că sălbaticii dezbrăcaţi au ascultat, s-au minunat şi au fost convertiţi. “El s-a angajat cu multă sârguinţă în lucrarea pentru care fusese trimis de Duhul, la porunca lui Hristos, şi, fiind primit în ţara lui, mult popor s-a strâns laolaltă, cu multă bucurie, o închinare minunată, şi peste tot au răsunat laude pentru Hristos. Unii l-au considerat a fi profet. Perseverentul lucrător a intrat în câmpul Domnului şi a început să smulgă din rădăcini acele lucruri sădite rău, să risipească cele strânse laolaltă în mod nepotrivit şi să distrugă cele rău construite.” Se spune că mii de oameni au fost botezaţi şi s-au alăturat oastei celor credincioşi.

El a început să construiască o biserică pe coastele Solway, dar, înainte de a fi încheiat construcţia, el a primit veşti despre moartea prietenului şi patronului său, Sf. Martin, şi, cu evlavie, a dedicat biserica în onaorea lui. Se spune că aceasta a fost prima clădire de piatră ridicată în Scoţia, iar aspectul ei alb strălucitor, în contrast cu cabanele din buşteni şi pământ, atrăgea atenţia. În limba saxonă, clădirea era numită whithern sau whitehorn datorită aspectului ei, şi aşa este până în ziua de azi[18].

Nu ştim nimic despre cei care au urmat imediat după Sf. Ninian: până la misiunea lui Columba, istoria creştinismului în Scoţia este puţin cunoscută. Fără-ndoială, Domnul a menţinut focul pe care îl aprinsese şi a păstrat şi a răspândit adevărul evangheliei, care fusese primit de atât de mulţi. Printre picţi, la sud de Grampiani, s-ar părea că Ninian a lucrat mult şi cu succes, dar cu renumitul Columba a început cea mai interesantă perioadă din analele istoriei ecleziastice antice a Scoţiei.

Am văzut deja cum Columba şi colonia lui de călugări s-au aşezat în Insula Iona. Acolo el a zidit o mânăstire, Şi atât de renumit a ajuns să fie colegiul de la Iona încât timp de mulţi ani, ba chiar multe secole, a fost considerat ca find lumina lumii occidentale. Oameni eminenţi în învăţătură şi de evlavie au fost trimişi pentru a întemeia episcopate şi universităţi în toate părţile Europei. Timp de treizeci şi patru de ani, Columba a trăit şi a lucrat pe acea stâncă singuratică. Ocazional, el vizita pământul făcând lucrarea unui evanghelist printre scoţienii şi picţii barbari, întemeind biserici şi exercitând o mare influenţă asupra tuturor claselor sociale, dar obiecticul lui principal era acela de a pregăti oameni pentru lucrarea evangheliei în ţară şi peste hotare. Fără-ndoială, s-a menţinut o legătură strânsă de prietenie între nordul Irlandei şi vestul Scoţiei, care în acel timp erau considerate popoare identice şi erau numite în general scoţieni.

Misionarii de la Iona

Pe la sfârşitul secolului al şaselea şi începutul secolului al şaptelea, misionari au început să plece din mânăstirile de pe Insula Iona, ducând lumina creştinismului nu numai în diferite regiuni ale Scoţiei, ci şi în Anglia şi pe continent. Augustin şi călugării lui italieni au debarcat în Kent cu puţin timp înainte ca faimosul Aidan din Ioana şi călugării lui să fi ajuns în Northumberland. Aşa a fost Anglia saxonă invadată de misionari creştini la ambele capete.

Oswald, regele Northumbriei, era creştin. El se convertise, fusese botezat şi era în comuniune cu biserica scoţiană de când, în tinereţe, a fost exilat în acea ţară. Recâştigând tronul strămoşilor săi, el a dorit ca şi poporul său să fie adus la a-L cunoaşte pe Mântuitorul. La cererea lui, bătrânii din Iona au trimis o ceată misionară condusă de evlaviosul şi credinciosul Aidan. Regele le-a dat ca reşedinţă insula Lindisfarne. Acolo, Aidan a stabilit sistemul de la Iona şi comunitatea a trăit după regulile monastice. Mulţi s-au strâns la noua mânăstire, atât din Scoţia cât şi din Irlanda. Însuşi regele, plin de zel, a ajutat la răspândirea evangheliei, uneori predicând, alteori traducând din limba celtică, pe care o învăţase în timpul cât fusese în exil. Bede, deşi cu afecţiuni romane puternice, dă mărturie despre virtuţile acestor clerici din nord: “Zelul lor, blândeţea lor, smerenia şi simplitatea lor, seriozitatea cu care studiază scriptura, felul în care sunt liberi de orice egoism şi avariţie, îndrăzneala cinstită cu care îi tratează pe cei mari, bunătatea şi grija faţă de săraci, viaţa lor sobră şi lepădarea de sine[19]

S-ar părea că, atât prin Augustin cât şi prin Aidan, lucrările de convertire au prosperat. Călugării italieni şi-au extins învăţăturile şi influenţa în sudul şi sud-vestul regatului, în timp ce călugării scoţieni au răspîndit adevărul unei evanghelii mai clare şi mai simple în provinciile din nord, este şi centru. Într-o vreme scaunele episcopale de la York, Durham, Lichfield şi Londra au fost ocupate de scoţieni. Astfel, Roma şi Iona s-au întâlnit pe pământ englez, ceea ce a dus, în mod inevitabil, la o coliziune? Cine urma să biruie? Augustin, care fusese consacrat primat al Angliei de către papă, a cerut călugărilor celţi să se conformeze disciplinei romane, ceea ce ei au refuzat în mod constant să facă, apărând cu fermitate propria lor disciplină şi regulile de la Iona. S-a ajuns la dispute serioase. Roma nu era dispusă să se supună vreunui rival şi era hotărâtă să domine Anglia.

După moartea piosului şi generosului Oswald, pe tron a venit fratele lui, Oswy, care se convertise şi el la creştinism şi fusese botezat în Scoţia în timpul captivităţii lui. Dar prinţesa lui adera la obiceiurile Romei, iar familia a urmat-o pe mamă. Astfel, persoane cu o mare influenţă au fost împotriva călugărilor scoţieni, şi, obosiţi de şicanările continue ale agenţilor fără scrupule ai pontifului, atât ale celor laici cât şi clerici, presbiterii îndărătnici s-au hotărât să părăsească Anglia şi să se întoarcă la Iona. Cea mai mare şi mai importantă parte a ţării fusese convertită la creştinism prin lucrările lor, dar triumful Romei la conferinţa de la Whitby din 664, prin abilitatea preotului Wilfred, i-a descurajat atât de mult încât ei s-au retras în linişte din câmpul unde lucraseră timp de aproape treizeci de ani. “Columba al vostru poate să fi fost sfânt,” a spus vicleanul Wilfred, “dar l-aţi prefera voi pe el în locul prinţului apostolilor, despre care Hristos a spus «Tu eşti Petru, şi ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor»?” Regele Oswy, care era prezent acolo, a mărturisit ascultarea faţă de Sf. Petru, pentru ca, spunea el: “Nu cumva când voi ajunge la poarta cerului, să nu fie cine să-mi deschidă”. Poporul şi-a urmat curând prinţul, şi, în scurt timp, întreaga Anglie a ajuns să fie supusă Romei. Dar nici argumentele, nici intimidarea, nici batjocora nu au avut efect asupra presbiterilor din nord, care au refuzat să se recunoască a fi datori cu ceva faţă de episcopul Romei. Scoţia a rămas încă liberă. Atunci romanii şi-au pus problema cum să o înrobească. Ca de obicei, preoţii au fost puşi să lucreze asupra prinţilor. Şi aceasta s-a împlinit în felul următor:

Tonsura clericală

Printre numeroasele subiecte în dispută între misionarii celţi şi italieni, ziua cea adevărată pentru sărbătoarea Paştelui şi forma adevărată a tonsurii clericale au dus la cele mai aprinse controverse şi au stârnit cele mai puternice pasiuni, ducând în final la căderea bisericii scoţiene şi la triumful preoţilor Romei. Din vreme ce am vorbit deja despre chestiunea cu privire la Paşte cu ocazia consiliului de la Niceea, ne vom opri acum la disputa asupra tonsurii.

Poate părea ceva ciudat pentru cititorii noştri tineri protestanţi, care se poate să nu fi văzut niciodată un preot catolic fără pălărie pe cap, faptul că a avea capul ras în creştet era considerat ceva mai important decât învăţătura sau evlavia, ba până şi felul în care era ras era considerat atât de important încât era luat ca un test al ortodoxiei lui. Călugării scoţieni urmau bisericile din est atât în ceea ce priveşte sărbătorirea Paştelui cât şi în forma tonsurii. Ei îşi rădeau partea de dinainte a capului, în formă de semilună. Cei din est pretindeau că Ioan şi Policarp erau exemple de autoritate pentru ei. Italienii mărturiseau că erau foarte şocaţi de o asemenea barbarie şi numeau aceea “tonsura lui Simon Magul”. Clerul roman folosea o tonsură circulară, care consta în raderea uni cerc în jurul creştetului capului, cerc care se lărgea pe măsură ce clericul avansa în rangul sfânt. Tonsura a ajuns să fie o condiţie necesară prin secolul al cincilea sau al şaselea.

Augustin şi aceia care i-au urmat în scaunul episcopal de la Canterbury, urmând scrierile celor mai vechi şi mai venerabili dintre părinţi, afirmau că tonsura a fost introdusă de prinţul apostolilor în onoarea coroanei de spini care a fost pusă pe capul Răscumpărătorului şi că instrumentul născocit de iudei pentru batjocora şi tortura lui Hristos poate fi purtat de apostolii lui ca podoabă şi glorie. Timp de peste un secol, controversa a fost foarte aprinsă. Şi lucrurile stăteau aşa: un om era considerat ca fiind eretic sau nu după cum şi rădea partea dinainte a capului sau creştetul capului. Roma s-a aprins de mânie pentru că mijloacele omeneşti păreau a nu fi suficiente pentru a-i birui pe nişte nenorociţi de presbiteri dintr-un colţ al insulei: ei refuzau să i se supună. Ce să facă atunci? Ca întotdeauna când nu a putut reuşi printr-un preot, a recurs la favoriţii de la curte, la nobili şi prinţi. Naitam, regele picţilor, a fost făcut să creadă că supunându-se papei el va ajunge să le fie agal lui Clovis şi Clotaire. Flatat de perspectiva unei asemenea glorii viitoare, el a recomandat întregului cler din regatul lui să primească tonsura Sf. Petru. Atunci, neîntârziat, el a trimis scrisori în fiecare provincie şi a făcut ca toţi călugării din toate mânăstirile să fie tunşi după moda Romei. Unii au refuzat. Bătrânii de pe stâncă au rezistat pentru un timp, dar poruncile regelui, exemplele clerului şi slăbiciunea unora dintre ei au dus la căderea insulei Iona şi a întregii Scoţii. Pe la începutul secolului al optulea a fost introdus briciul şi ei au primit tonsura latină, devenind şerbii Romei, ceea ce a continuat până la Reformă[20].

Cine erau culdeii

Culdeii, după cum spune numele lor, erau un fel de oameni religioşi care trăiau în locuri izolate. Comunitatea creştină de la Iona a fost numită culdee, şi acesta este probabil motivul pentru care Columba a ales acel loc izolat pentru mânăstirea lui. Deşi nu erau deloc contaminată de corupţiile marilor mânăstiri de pe continent, instituţiile lui Columba erau strict monastice. Din relatările culese pare destul de sigur că ei  “se glorificau cu miracolele lor, se închinau la relicve, făceau penitenţe, posteau miercuri şi vineri, aveau ceva foarte asemănător confesiunii auriculare, absoluţiei şi slujbe pentru morţi. Dar este sigur că niciodată nu s-au supus decretelor Papei în legătură cu celibatul.” Mulţi dintre culdei erau căsătoriţi. Sf. Patrick era fiul unui diacon şi nepotul unui preot[21].

Dar, deşi aceşti oameni buni şi sfinţi erau atât de contaminaţi de superstiţiile vremurilor, poziţia lor izolată, simplitatea obiceiurilor lor şi sărăcia ţării lor trebuie că i-au păzit mult de influenţele romane şi de viciile care erau atât obişnuite în mânăstirile cele mai bogate. Era ca un fel de seminar în care oamenii erau pregătiţi pentru slujire. În anii care au urmat, liniştea călugărilor a fost adesea tulburată şi uneori ei au fost ucişi de piraţi. În secolul al doiprezecelea, Iona a trecut în stăpânirea călugărilor romani. “S-a dus credinţa ei curată, de început,” spune Cunningham, “ca şi renumele ei pentru evlavie şi învăţătură, dar a rămas amintirea lor şi aceastaeste acum privită cu mai mult respect superstiţios ca oricând. Cu mult înainte ca ea să fi devenit loc de înmormântare pentru regi mulţi făceau pelerinaje acolo, apoi regii şi mărimile au dotat-o prin donaţii din zeciuieli şi pământuri. Zidurile care acum stau să cadă se înălţau, iar călătorul priveşte aceste venerabile rămăşiţe ecleziastice ridicate pe o stâncă în mijlocul oceanului cu sentimente oarecum asemănătoare celor faţă de templele de la Teba, pe jumătate îngropate în nisipurile deşertului”.

Vom lăsa părăsi acum, pentru un timp, Insulele Britanice. Prima aşezare a crucii în Anglia, Scoţia şi Irlanda şi triumful Romei în aceste ţări sunt evenimente deosebit de interesante, şi, din vreme ce au avut loc în ţara noastră, merită să le acordăm atenţie. De atunci au avut loc schimbări în istoria exterioară a bisericii, deşi se poate să fi fost multe lupte interne cauzate de numeroasele abuzuri şi pretenţiile îndrăzneţe ale Romei.

Răspândirea creştinismului în Gemania şi în ţinuturile învecinate ei

Este extrem de probabil ca în inima pădurilor germane, ca şi în oraşele şi regiunile supuse Imperiului roman, crucea să fi ajuns foarte devreme. Numele mai multot episcopi din Germania se găsesc pe listele consiliilor de la Roma şi Arles, care au avut loc sub autoritatea lui Constantin în anii 313 şi 314. Dar abia la sfârşitul secolului al şaselea şi începutul celui de-al şaptelea a ajuns creştinismul să fie mai răspândit şi să aibă rădăcini puternice. Britanicii, scoţienii şi irlandezii au avut onoarea de a fi instrumentele folosite de Dumnezeu pentru această mare şi binecuvîntată lucrare. Înflăcăratul Columbanus, de a cărui misiune am vorbit deja, a fost conducătorul primei cete care a venit pentru a-i ajuta pe păgânii de pe continent. El a trecut întâi în Franţa, apoi a mers în regiunea Rinului şi a lucrat la convertirea şvabilor, bavarezilor, francilor şi a altor naţii din Germania. I-a urmat Sf. Kilian, un scoţian, evanghelist foarte devotat. El este considerat apostol al Franconiei şi cinstit ca martir al credinţei creştine, suferind martiriul prin anul 692. Willibrord, un misionar englez, însoţit de unsprezece compatrioţi, a trecut în Olanda pentru a lucra printre Frieslandezi, dar, ca şi alţi anglo-saxoni din acea perioadă, el a fost foarte devotat scaunului episcopal de la Roma. El a fost ordinat de papă ca episcop de Witterburg, iar tovarăşii lui au răspândit evanghelia în Westphalia şi în ţinuturile învecinate.

Dar cel care a adus naţiile Germaniei ca o turmă sub păstorul de la Roma a fost faimosul Winfrid. El s-a născut la Crediton, în Devonshire, dintr-o familie nobilă, prin anul 680. A intrat în mânăstire la vârsta de şapte ani şi s-a mutat apoi la Nursling în Hampshire, unde a ajuns să fie renumit ca predicator şi prezentator la scripturii. Încă din tinereţe s-a simţit chemat de Dumnezeu să plece în străinătate ca misionar la păgâni. Prin anul 716 a navigat până în Frizia. Lucrările lui au fost îndelungate şi bogate. În trei rânduri a vizitat Roma şi a fost onorat mult de papă. Sub numele de Sf. Bonifaciu şi ca apostol al Germaniei, a murit ca martir la şaizeci şi cinci de ani. Dar, deşi a fost un misionar care a avut mult succes şi un om cu caracter puternic, foarte învăţat şi care a dus o viaţă sfântă, el a fost vasal jurat papei şi a urmărit mai mult propăşirea bisericii Romei decât răspândirea evangheliei lui Hristos[22].

Planurile de mărire ale papalităţii

Răspândirea creştinismului în acest secol a depăşit cu mult limitele anterioare, atât în ţările din est cât şi în cele din vest. Am văzut câteva din triumfurile lui în vest. Se spune că în est nestorienii au lucrat cu o râvnă incredibilă perseverând în a răspândi evanghelia în Persia, Siria, India şi printre naţiile barbare şi sălbatice care locuiau în deşerturi şi pe cele mai îndepărtate coaste ale Asiei. În special marele imperiu al chinei a fost luminat cu lumina creştinismului prin zelul lor. De-a lungul mai multor secole, patriarhul nestorienilor a trimis un episcop pentru a conduce bisericile din China. Acei oameni deosebiţi au respins închinarea la icoane, confesiunea auriculară şi învăţătura despre purgatoriu, ca şi multe alte învăţături corupte ale bisericilor Romei şi Greciei.

S-ar părea că biserica greacă din est a fost împiedicată de disensiunile interne în răspândirea evangheliei printre păgâni. În vest a fost multă activitate, dar vai! nu pentru răspândirea evangheliei, nici pentru convertirea sufletelor[23].

Perioada de tranziţie a papalităţii

Revenim acum la Roma deoarece importanţa şi influenţa ei în calitate de centru cer să-i acordăm ceva atenţie. Teritoriile în care papa avea dominaţia spirituală erau mult extinse. Din toate părţile imperiului episcopi, prinţi şi popoare priveau spre Roma ca mama credinţei lor şi cea mai înaltă autoritate din creştinătate. Dar, deşi era înălţat la cel mai înalt rang de suveranitate spirituală, pontiful suprem, în relaţie cu imperiul din est, mai era încă supus lui, ceea ce era de nesuferit pentru ambiţia Romei. A început deci luupta pentru puterea politică. Aceasta a continuat pe tot parcursul secolelor al şaptelea şi al optulea, care au constituit o perioadă de tranziţie de la o poziţie de subordonare faţă de puterea civilă la o independenţă politică. Independenţa politică era marea problemă pe care se străduia Vaticanul să o rezolve, dar dominaţia spirituală nu putea fi menţinută fără puterea seculară.

Lombarzii – cei mai apropiaţi şi mai de groază vecini ai papalităţii – şi Imperiul grec erau cele două mari obstacole în calea suveranităţii seculare a papei. Căderea Imperiului de vest şi absenţa unui guvern naţional care să aibă o influenţă politică a făcut ca poporul roman să-l privească pe episcop ca fiind, în modul cel mai natural, conducătorul lor. Astfel, el a fost investit cu o influenţă politică specială, care era ceva net diferit de caracterul ecleziastic. Invaziile lombarzilor, după cum am văzut, şi slăbiciunea grecilor au făcut ca pontifii să aibă din ce în ce mai multă putere politică. Dar aceasta a fost numai ceva accidental sau apărut ca o necesitate în situaţii de urgenţă, deoarece statele romane erau încă guvernate de reprezentanţi ai imperiului din est, şi chiar şi papa, dacă îl ofensa pe împărat, putea fi arestat şi aruncat în închisoare, cum s-a şi întâmplat cu Papa Sf. Martin, în anul 653, el murind în exil anul următor.

Unicul mare obiectiv al papalităţii

Pe zi ce trece devenea din ce în ce mai evident că Roma nu putea avea o pace durabilă şi nici o fundaţie solidă pentru supremaţia spirituală pe care o câştigase deja altfel decât prin desfiinţarea completă a puterii grecilor şi lombarzilor în Italia, astfel încât Sfântul Scaun să le ia prada. Acesta a ajuns de atunci să fie unicul mare obiectiv al succesorilor Sf. Petru, pentru care aveau de luptat, pentru că via lui Nabot din Izreel trebuia să fie luată în stăpânire pe orice căi, fie cât de incorecte. Izabela a făcut uneltiri şi Nabot a fost omorât. Istoria regilor lombarzi şi marea controversă iconoclastică din secolele al şaptelea şi al optulea ne luminează cu privire la mijloacele folosite în acest scop, dar despre acestea vom spune numai câteva cuvinte, indicându-i cititorului să cerceteze istoriile generale[24].

“Există suficiente temeiuri istorice pentru a crede,” spune Greenwood, “că acest obiectiv căpătase o formă foarte clară în mintea papi,lor, şi anume că teritoriul adversarului religios, Împăratul, trebuia să fie definitiv anexat patrimoniului Sf. Petru, împreună cu cât mai multe teritorii cu putinţă. Dar aceasta era un ţel înalt şi aparent nu erau speranţe de a smulge teritoriile de la inamicii lombarzi. Şi, de fapt, întreaga politică papală a urmărit de atunci împlinirea acestui unic obiectiv”.

Pepin şi Carol cel mare
anii 741 - 814

Atenţia papei se îndreptase deja de un timp spre Franţa ca posibil ajutor care să-i elibereze. Naţiunea francilor era catolică de la începutul creştinismului, dar o relaţie mai strânsă cu Roma a fost stabilită prin intermediul Sf. Bonifaciu, călugărul englez. Plin de respect faţă de Sf. Petru şi de succesorii lui, el şi-a folosit influenţa asupra episcopilor Franţei şi Germaniei pentru a extinde autoritatea scaunului episcopal al Romei. Aceasta a pregătit calea pentru soluţia la marea problemă a papilor.

Pepin, care era majordom la palatul lui Childeric al-III-lea, regele francilor, exercitase mult timp puterea în stat şi toate atribuţiile suveranului, lipsindu-i doar titlul. A ajuns la gândul că venise vremea să pună capăt domniei stăpânului său, regele, pentru ca să aibă el numele şi onorurile. El avea toate calităţile pe care nobilimea şi poporul le aprecia atunci la prinţi. El era războinic viteaz şi om de stat experimentat. Printr-o serie de succese strălucite al extinsese mult stăpânirea francilor. Bietul rege, neavând asemenea calităţi, scăzuse mult în ochii poporului şi ajunsese să fie numit Cel Prost. Pepin a avut însă înţelepciunea de a acţiona cu precauţie în acea fază a planurilor lui. Bonifaciu, care a avut un rol important în această chestiune, a fost trimis în secret la Roma pentru a-l regăti pe papă pentru mesajul lui Pepin, având şi instrucţiuni cum să-i răspundă papei. Nobilii au fost de părere că papa era primul care trebuia consultat dacă era bine să facă ceea ce dorea majordomul. Ca urmare, doi ecleziastici de încredere au fost trimişi la Roma pentru a-i prezenta papei Zaharia următoarea chestiune: “Nu permite oare legea divină ca un popor viteaz şi războinic să detroneze un monarh imbecil şi indolent, care este incapabil să ăndeplinească funcţiile unui rege, pentru ca în locul lui să pună pe cineva mai vrednic să conducă, pe unul carea adus deja mari servicii statului?” Răspunsul prompt şi laconic al papei, care cunoştea deja toate secretele a fost favorabil: “Cel care are deplin puterea regală are şi dreptul de a lua titlul de rege”.

Fără-ndoială, papa a răspuns exact cum doreau cei care i-au pus întrebarea. Pepin a fost atunci sigur că urma să câştige. Întărit de aprobarea celei mai înalte autorităţi ecleziastice şi sigur de recunoaşterea poporului, a luat cu îndrăzneală titlul de rege. A fost încoronat de Bonifaciu la Soissons, în anul 752, în prezenţa nobililor şi a prelaţilor ţării. Şi caracterul religios al încoronării a marcat creşterea puterii clerului. Ceremonia iudaică a ungerii a fost introdusă de Bonifaciu pentru a-l sfinţi pe uzurpator, iar episcopii au stat în jurul tronului ca unii de rang egal cu nobilii care purtau arme. Potrivit obiceiului francilor, Pepin a fost ridicat pe scut în aclamaţiile poporului şi proclamat rege al francilor. Childeric, ultimul rege merovingian, a fost dezbrăcat de atributele regale fără a se opune, a fost tuns şi închis într-o mânăstire.

Zaharia aprobă uneltirea lui Pepin

Rolul pe care l-au avut Bonifaciu şi patronul lui, papa, în această revoluţie, ca şi moralitatea procedurilor, sunt sunt controversate. Scribii papei au avut dificultăţi în a-i exonera pe preoţii fără scrupule, iar scriitorii protestanţi s-au străduit să-i incrimineze, dar dacă este să comparăm purtarea lor cu principiile Noului Testament, atunci nu mai poate fi nici o controversă. Orice principiu şi sentiment drept, atât omenesc cât şi divin, a fost sacrificat de papă pentru a şi-l asigura pe Pepin ca aliat împotriva grecilor şi lombarzilor. Violarea legii sacre a drepturilor regilor şi a marii lege a succesiunii ereditare cu absolvirea supuşilor de la respectarea jurământului de credinţă au fost aprobate de papalitate ca fiind drepte înaintea lui Dumnezeu, numai ca acestea să-i ajute să dobândească suveranitatea temporală. Aşa a fost răutatea îndrăzneaţă şi groaznica blasfemie a scaunului episcopal al Romei la jumătatea secolului al optulea. Studentul istoriei bisericii se cuvine să-şi noteze acest eveniment ca unul care redă o caracteristică a papalităţii şi ca un prededent pentru pretenţiile afişate în viitor. Aceasta este în general prezentată ca fiind prima intervenţie a papei în drepturile prinţilor şi în chestiunea loialităţii supuşilor. Şi Zaharia a folosit mult acest precedent în anii care au urmat. De atunci încolo, papii au afirmat că regii Franţei au căpătat autoritate de la papă şi că numai aprobarea papei face ca titlul lor să fie legal. Nici Pepin, nici Zaharia nu au putut prevedea efectele imense pe care negocierea lor le-a avut în istoria bisericii şi a lumii. Acesta a fost primul mare pas spre regatul viitor al episcopului Romei, o verigă importantă dintr-un lanţ de evenimente.

Stabilirea suveranităţii temporale a papei

Printr-un schimb reciproc de bune oficii, la mai puţin de trei ani după încoronare, Pepin a trecut Alpii în fruntea unei armate numeroase şi i-a înfrânt pe lombarzi şi a cucerit teritoriul Italiei de la imperiul din est. Justiţia ar fi cerut ca acel teritoriu să-i fie redat Împăratului, căruia îi aparţinea, sau ca să-l păstreze Pepin pentru sine, dar el nu a procedat nici aşa, nici aşa, ci, fiind atent la obligaţia pe care o avea faţă de Sfântul Scaun, el a spus că nu a mers la război pentru vreun om, ci numai pentru Sf. Petru pentru ca să obţină iertarea păcatelor. Astfel el a transferat episcopului Romei suveranitatea asupra acelor provincii. Aceasta a constituit baza stăpânirii temporale a papilor.

Astolph, regele lombarzilor, i-a jurat lui Pepin să-i înapoieze Sf. Petru oraşele pe care le cucerise, şi trupele franceze s-au retras. Dar marea “donaţie,” în ceea ce-l privea pe papă, era doar pe hârtie, pentru că papa nu fusese pun în stăpânirea teritoriilor care-i fuseseră cedate şi nu avea mijloacele de a lua în stăpânire acel dar regal. Ca urmare, de îndată ce trupele francilor au trecut înapoi Alpii, Astolphus a refuzat să se achite de angajamentele luate. El şi-a strâns trupele risipite şi a reluat atacurile în teritoriile divizate ale bisericii. El a pustiit ţara până la zidurile Romei şi a asediat cetatea. Papa, înfuriat atât de comportamentul evaziv al lui Pepin cât şi de perfidia lombarzilor, a trimis în grabă pe mare – pentru că orice cale pe uscat era blocată - mesageri către protectorul franc. Prima lui scrisoare îi reamintea regelui Pepin că el risca să fie condamnat pentru eternitate dacă nu-şi finaliza donaţia la care se angajase pentru Sf. Petru. A urmat o a doua scrisoare şi mai patetică şi mai explicită, dar francii tot nu s-au grăbit. În final, papa a scris o a treia scrisoare, ca din partea Sf. Petru însuşi. Pretenţia îndrăzneaţă exprimată de această scrisoare este atât de grozavă încât o vom reda în întregime ca specimen pentru mijloacele folosite de papă cu scopul de a-i înspăimânta pe barbari şi a-i determina să apere Sfântul Scaun şi să extindă stăpânirea lui. El considera ca juste orice fel de mijloace. Astfel, el scria:

“Eu, Petru, apostolul, mărturisesc, mustru şi te rog, pe tine, Pepin, cel mai creştin rege, Carol şi Carloman, împreună cu toată ierarhia de episcopi, stareţi, preoţi şi călugări, şi pe toţi judecătorii, ducii, conţii şi tot poporul francilor. Şi mama lui Dumnezeu de adjură, te mustră şi îţi porunceşte, ea împreună cui tronurile şi stăpânirile şi toată oştirea cerurilor, să salvezi cetatea Romei de belstemaţii de lombarzi. Dacă asculţi, eu, Petru, apostolul, îţi promit protecţie în această viaţă, iar în cea viitoare îţi voi pregăti cel mai glorios palat în cer şi îţi voi da bucurii eterne în paradis. Preia cauza Romei şi îţi voi da orice vei cere. Te conjur să nu laşi acest oraş să fie rănit şi chinuit de lombarzi, pentru ca sufletul tău să nu fie rănit şi chinuit în iad împreună cu diavolul şi îngerii lui necuraţi. Dintre toate naţiunile de sub cer, francii sunt cea mai preţuită de Sf. Petru şi mie îmi sunteţi datori pentru toate victoriile voastre. Fii ascultător şi ascultă degrabă, şi, cu sprijinul meu, Domnul Isus Hristos îţi va da multe zile, siguranţă, victorie şi în viaţa viitoare şi Îşi va înmulţi binecuvântările asupra ta printre sfinţii şi îngerii Lui sfinţi[25]”.

Antetipul omului păcatului

Nimic altceva nu ne poate da o imagine mai expresivă pentru grozava apostazie a bisericii Romei decât această scrisoare. Dreptul la viaţa eternă se capătă numi prin ascultarea de papă şi cea mai înaltă datorie a omului este protejarea şi extinderea stăpânirii Sfântului Scaun. Şi unde este Hristos? Ce mai este cu drepturile Lui? Ce mai este creştinismul? În loc să caute să-i convertească pe barbari şi să le câştige pentru Hristos sufletele, numele cel sfânt al Domnului şi numele apostolului sunt înjosite pentru a sluji celor mai meschine scopuri. Soldatul care luptă cel mai bine pentru Sfântul Scaun de la Roma, chiar dacă nu are nici un fel de calităţi morale şi religioase, este asigurat că va avea mari avantaje temporale în viaţa de pe pământ şi că şi în cea de dincolo va avea cea mai înaltă poziţie în cer. Este clar că aici avem “taina fărădelegii” şi antetipul omului păcatului, “fiul pierzării, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de orice se numeşte dumnezeu şi de orice la care se aduce închinare, încât el însuşi se aşează în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu … A cărui venire este potrivit lucrării lui Satan, cu orice putere şi semne şi minuni ale minciunii…” (v. 2 Tes. 3.3-12).

Pepin şi-a pus în mişcare francii. Ameninţările şi promisiunile Sf. Petru au avut efectul dorit. Ei au invadat din nou Italia. Astplph a cedat din nou în faţa cererilor lui Pepin şi a părăsit teritoriul disputat. La încheierea tratatului au fost prezenţi ambasadori din est, care au cerut retrocedarea Ravenei şi a teritoriului ei către stăpânul lor, Împăratul, dar Pepin a declarat că singurul obiectiv al acestui război a fost acela de a-şi arăta veneraţia faţă de Sf. Petru şi de a-i da lui şi succesorilor lui dreptul de cuceritor. Reprezentanţii papei au străbătut ţara şi au primit onoruri de la autorităţi şi li s-au dat cheile cetăţilor. Dar teritoriul pe care-l primise de la un potentat străin sub formă de donaţie îi aparţinea stăpânului său, Împăratul din est. Pentru o mare sumă de bani, care s-a îngrijit ca să fie plătită în cer, papa a angajat un străin pentru a-l fura pe suveranul lui de drept, pe care, fără ruşine, a vrut să-l prade. Regele Franţei a puatut fi detronat şi umilit de slujitorul lui, iar Împăratul grec putea fi prădat şi sfidat de preotul lui, numai ca puterea bisericii să crească. Aşa a fost dintotdeauna politica Romei.

Dar marea donaţie a lui Pepin, care a murit în anul 768, mai trebuia să fie confirmată de fiul lui, Carol cel Mare (Charlemagne). În anul 774, când lombarzii au mai ameninţat încă odată teritoriile Romei, iarăşi a fost solicitat implorat Franţei. Ni se spune că romanii l-au primit pe rege cu o neţărmurită bucurie: treizeci de mii de cetăţeni i-au ieşit în întâmpinare, tot clerul cu cruci şi stindarde şi copiii din şcoli purtând ramuri de măslin şi l-au aclamat cântând imnuri de bun-venit. El a descălecat şi a înaintat spre biserica Sf. Petru, unde-l aştepta papa cu clerul. Regele a sărutat cu devotament diecare treaptă a scărilor, şi, plecându-se, l-a sărutat pe Papă şi a intrat ţinând mâna lui dreaptă. El a petrucut ajunul Paştelui în exerciţii avlavioase şi rugăciuni. Iar când inima regelui era încălzită şi sensibilizată, papa Adrian a deschis subiectul unei noi donaţii către Sfântul Scaun. Carol cel Mare a extins mult donaţia pe care Pepin a făcut-o bisericii, a confirmat-o prin jurământ şi a pus în mod solemn actul de donaţie pe mormântul apostolului. După încheierea solemnităţilor de paşte, el l-a părăsit pe pontif şi s-a alăturat din nou armatei sale. Armatele lui au învins peste tot şi el nu s-a oprit până nu a desfiinţat complet imperiul lombarzilor şi s-a proclamat rege al Italiei.

Donaţia lui Carol cel Mare

Este foarte greu de stabilit cât de mare a fost donaţia lui, dar opinia generală a istoricilor este că ea nu includea ex-arhatul Ravenei, dar cuprindea ducatele Spoleto şi Benevento, Veneţia, Istria şi alte teritorii din nordul Italiei, pe scurt întreaga peninsulă şi Insula Corsica. Via fiecărui Nabot a fost răpită şi singele lui a fost vărsat pentru a satisface ambiţiile Izabelei şi pentru ca ea să-şi instaureze tronul nedreptăţii. Dar, notaţi culmea răutăţii manifestată în felul în care papa a căutat să împace rolul lui de vicar al lui Hristos cu noua lui poziţie. El a argumentat astfeş: din vreme ce toţi oamenii trebuie să i se supună lui Hristos, tot aşa ei trebuie să i se supună şi vicarului şi reprezentantului său în tot ceea ce ţine de regatul lui. Iar acel regat se extinde peste toate, şi iată de ce nimic care este în această lume şi nimic din afacerile lumii nu poate fi înafara jurisdicţiei scaunului Sf. Petru. El spunea: împărăţia noastră nu este din lumea aceasta, ci este ca aceea a lui Hristos, în toate, peste toate şi deasupra tuturor. Potrivit acestei teorii, nici o putere temporală, oricât ar fi de mare, nu poate fi nepotrivită cu declaraţia Mântuitorului cu privire la Împărăţia Lui. Acesta este temeiul pentru acţiunile papilor de atunci încolo. Şi de aici s-au amestecat ei în relaţiile dintre preot şi popor, dintre rege şi supuşi, pe pământ, pe mare şi în orice lucru din lume.

Carol cel Mare a vizitat din nou Roma în anul 781 şi a treia oară în 787, şi, de fiecare dată, a îmbogăţit biserica prin daruri date, după cum mărturisea el, în limbajul acelei vremi, “pentru binele sufletului său”. Copleşit de recunoştinţă, şi conştient că avea nevoie de un apărător permanent, papa l-a încoronat pe Carol cel Mare în ajunul Crăciunului din anul 800, proclamându-l Cezar Augustus. Un prinţ franc, un teuton, a fost astfel declarat succesorul cezarilor şi avea toată puterea de Împărat în vest. “Imperiul lui Charlemagne,” spune Milman, “era cam toată creştinătatea latină; Anglia era singurul teritoriu mare care recunoştea supremaţia Romei şi nu era supus noului imperiu din vest[26]”. Acest eveniment marchează o mare epocă în analele creştinismului roman.

Vom părăsi deocamdată vestul pentru un timp şi ne vom întoarce spre o altă mare revoluţie religioasă, care s-a produs brusc, pe neaşteptate, în est: mahomedanismul.

Capitolul 15
Mahomed, profetul fals al Arabiei

Am urmărit cu mult interes înaintarea continuă şi puterea în creştere pe tot cuprinsul Europei, pe parcursul secolelor al şaptelea şi al optulea, a creştinismului în forma lui latină. Numele lui Isus s-a răspândit larg, şi Dumnezeu a putut folosi parfumul scump al acestui nume spre binecuvântare, în pofida formelor rigide ale Romei care l-au înconjurat peste tot. Dar toate aceste cuceriri ale evangheliei sub conducerea papei şi prin influenţa misionarilor au devenit cuceriri ale scaunului episcopal de la Roma. E greu să ne imaginăm cât de mult s-ar fi putut extinde dominaţia ei spirituală şi cât de mare ar fi fost puterea ei dacă ea nu ar fi întâmpinat o opoziţie formidabilă. Dumnezeu a îngăduit să se ridice un vrăjmaş, care nu numai că a oprit înaintarea romano-catolicismului, ci în mai multe rânduri l-a făcut până şi pe pontif să tremure pentru siguranţa lui în scaunul Sf. Petru. Este vorba de Mahomed, impostorul din Arabia.

Începutul secolului al şaptelea – epoca în care a apărut acest om remarcabil – era o perioadă deosebit de favorabilă pentru împlinirea marelui său obiectiv. Aproape toată lumea era nebună după idoli: în templul de la Mecca erau 360 de idoli, exact câte zile avea anul arab. Păgânismul cu marele lui număr de zei falşi ocupa încă largi zone pe pământ. Şi, vai! până şi creştinismul ajunsese idolatru, atât în biserica greacă cât şi în cea romană. În această perioadă a apărut Mahomed în lume ca un monoteist serios şi auster. El s-a simţit chemat să restaureze învăţătura fundamentală despre Unitatea divină, redându-i întâietatea în credinţa religioasă a omenirii. Dar ideile cu privire la încarnare, răscumpărare şi Răscumpărător şi de relaţie de comuniune cu Dumnezeu şi influenţele iubirii sfinte nu se găsesc deloc în sistemul profetului. Prăpastia imensă care-l desparte pe păcătos de Dumnezeu rămâne de netrecut în religia lui Mahomed. Dar, înainte de a spune ceva despre sistemul lui, vom arunca o privire rapidă asupra familiei şi tinereţii lui.

Familia şi tinereţea lui Mahomed

Potrivit tradiţiei ararabe, el era dintr-o familie nobilă a coreiţilor. Acel trib, coreiţii, în vremea când s-a născut Mahomed (se consideră că aceasta a fost prin anul 569), era ca o ierarhie care exercita o supremaţie religioasă, ei fiind recunoscuţi ca păzitorii templului de la Kaaba, cu piatra sfântă de la Mecca. Tatăl lui a murit la scurt timp după naşterea lui, iar mama lui a murit când el era foarte tânăr, astfel că el a rămas orfan şi singur. Cum alţi membri ai familiei lui au murit şi ei, guvernarea oraşului Mecca şi cheile Kaaba au trecut la o altă ramură a familiei. Nu prea avem informaţii despre primii douăzeci şi cinci de ani din viaţa lui, decât că el a avut activităţi comerciale şi că a avut atât de mult succes şi s-a purtat atât de onorabil încât a primit titlul de Amin, sau cel credincios. La vârsta de douăzeci şi opt de ani s-a căsătorit cu o văduvă dintre rudele lui, care avea o mare avere. La doisprezece ani după căsătoria lui, când era în vârstă de patruzeci de ani, profetul a început să audă despre misiunea lui viitoare. Nenorocirile familiei lui şi recâştigarea demnităţii pe care o avusese mai înainte au fost primele lucruri care i-au venit în minte. Potrivit obiceiului compatrioţilor lui, în fiecare an el se retrăgea într-o grotă din munte şi petrecea un timp într-o singurătate religioasă. Potrivit cu relatările lui, când era în una din acele peşteri, el a primit prima comunicare din cer, sau, după cum nonsiderăm noi, din adânc. Treptat el a ajuns să aibă convingerea că era chemat în mod special de Dumnezeu pentru a fi un instrument prin care să fie distrusă idolatria şi să fie propagată adevărata credinţă. Oracolele lui, pe care el mărturisea că le-a primit direct din cer prin îngerul Gabriel, sunt păstrate în Quran şi sunt considerate de credincioşii lui ca fiind cuvântul lui Dumnezeu.

Religia islamică

Noua religie a fost numită Islam, ceea ce înseamnă supunere sau resemnare faţă de voia lui Dumnezeu. Învăţătura lui poate fi rezumată prin propriul lui aforism: “Nu există alt Dumnezeu înafară de Dumnezeul cel adevărat, iar Mahomed este profetul lui”. Cele şase puncte principale ale credinţei islamice sunt: 1° credinţa în Dumnezeu; 2° în îngerii Lui; 3° în scripturile Lui; 4° în profeţii Lui; 5 ° în înviere şi ziua judecăţii; 6° în predestinare. Şi partea practică a crezului profetului era la fel de justă, potrivit cu gândirea religioasă şi obiceiurile religioase ale vremii. Ea îmbrăţişează patru mari principii: 1° rugăciunile şi purificarea; 2° milostenia; 3° postul; 4° pelerinajul la Mecca, care este considerat atât de esenţial încât oricine murea fără a-l fi făcut putea la fel de bine să moară fiind iudeu sau creştin.

Singurul lucru nou şi de speriat în religia islamului era misiunea divină a lui Mahomed ca apostol şi profet al lui Dumnezeu. Dar dincolo de aparenţele frumoase este viclenia lui Satan. Asemenea principii religioase elementare nu par a face rău nimănui, dar însşeală pe mulţi, şi istoria arată că opiniile lui s-au schimbat pe măsură ce el a avut succes şi că el a devenit tot mai intolerant şi mai violent pe măsură ce a avut mai multă putere, până ce religia lui a devenit religia săbiei, a violului şi a senzualităţii. “El era un predicator blând,” spunea Milman, “până atunci când scotea sabia din teacă”. Odată scoasă sabia din teacă, el era tranşant în orice chestiune şi nu avea remuşcări. Odată vedem că principiul răsăritean al toleranţei religioase este mărturisit explicit: diversitatea religiilor este prezentată ca o rânduială, toţi bucurându-se de aceeaşi favoare a lui Dumnezeu. Dar, mai apoi, Quran-ul revizuieşte treptat aceste enunţuri blânde şi ajunge la limbajul unei superiorităţi jignitoare, exprimând o aversiune nedisimulată. Deşi Quran-ul are multe asemănări atât cu iudaismul cât şi cu creştinismul, s-ar zice că Mahomed nu cunoştea bine nici Vechiul şi nici Noul Testament, ci că mai curând şi-a extras materialul din legendele talmudice şi din nişte evanghelii false şi alte scrieri eretice, amestecate cu vechi tradiţii arabe.

Primii convertiţi ai lui Mahomed pentru noua lui religie au fost dintre prietenii şi rudele lui apropiate, dar lucrarea de convertire înainta încet şi cu greu. După treisprezece ani, el avea doar paisprezece oameni care îl urmau. Nemulţumit de rezultate, el a luat hotărârea de a declara public religia lui. Întâia a făcut apel la familia lui ca să-l recunoască drept profet al lui Dumnezeu, şi, fiind acceptat ca profet de familia lui, a aspirat apoi la poziţia de profet al tribului. Dar el a fost refuzat de coreiţi, care nu au acceptat pretenţiile lui, aşa că el şi cei care îl urmau au fost persecutaţi.

Intrarea triumfală a lui Mahomed în Medina

Până atunci s-a străduit să-şi răspândească opiniile numai prin persuasiune, dar oamenii erau foarte încăpăţânaţi şi superstiţioşi şi l-au ameninţat pe profet cu martiriul. El a fost deci obligat să fugă din oraşul lui natal, Mecca, centrul comercial şi religios al Arabiei, din care spera să facă centrul noului său imperiu spiritual. A fugit la Medina, unde a fost primit ca un prinţ. Unii dintre cei mai distinşi cetăţeni ai oraşului au îmbrăţişat cauza lui şi s-a format un fel de partid în favoarea lui. Anul 622 este privit ca marcând o mare epocă în viaţa profetului şi ca anul de început al cronologiei mahomedane. Atunci a căpătat forţă şi a primit o nouă revelaţie pentru propagarea credinţei. Şi s-a schimbat şi caracterul revelaţiilor cereşti, ele devenind mai crunte şi mai sângeroase. Gura i-a fost umplută, asemenea profeţilor lui Ahab, de un duh de minciună.

În câţiva ani, după lupte între cetăţile rivale şi între cei de religii opuse, puterea profetului a crescut atât de mult încât în anul 630 a cucerit Mecca. A curăţit Kaaba de cei 360 de idoli ai ei şi a ridicat acolo marele sanctuar al islamului. De atunci, Mecca a devenit centrul sistemului său; întreaga populaţie i-a jurat credinţă şi toate triburile Arabiei au ajuns sub stăpânirea lui şi să urmeze religia lui.

Mecca, capitala islamului

Mahomed domnea la Mecca. Din cel mai înalt minaret al moscheii era proclamată unitatea lui Dumnezeu, ca şi misiunea lui profetică. Idolii au fost făcuţi bucăţi, iar vechiul sistem al idolatriei a dispărut de teama armelor, dar şi datorită simplităţii noii credinţe. Următorul pas al politicii profetului a fost acela de a asigura unitatea religioasă absolută a Arabiei. Prin intermediul lui au dispărut vechile conflicte dintre triburi şi rase, şi toţi au devenit o armată religioasă unită împotriva necredincioşilor. Era un război declarat împotriva tuturor formelor de necredinţă, adică era în mod special un război împotriva creştinismului, şi erau hotărâţi să propage mahomedanismul prin puterea sabiei.

Mahomed ajunsese un suveran independent. Arabia eliberată de idoli a îmbrăţişat religia islamului. Dar, deşi profetul era atunci un prinţ al vremii şi un războinic de succes, el nu şi-a neglijat îndatoririle de preot, ci a condus mereu închinarea celor care-l urmau, a făcut rugăciuni publice şi a predicat la sărbătorile săptămânale ţinute în zilele de vineri. Şi-a arogat, în mod blasfemiator, funcţiile de profet, preot şi rege. Acest amestec şi această amăgire inspirate din infern sunt capodopera lui Satan, ele izvorând din ţinutul întunericului. Fanatismul adepţilor lui era stârnit prin perspectiva prăzilor şi a satisfacţiei oricărei pofte rele. Însuşirea ca pradă a oricărei femei capturate era recunoscută ca o lege a războiului şi ca o recompensă a vitejiei. Maximele cu care erau educaţi credincioşii lui erau de genul: “O picătură de sânge vărsată pentru cauza lui Dumnezeu sau o noapte sub arme valorează mai mult decât două luni de post şi rugăciune. Oricine cade în bătălie are păcatele iertate, şi, în ziua judecăţii, rănile lui vor străluci ca purpura şi vor mirosi ca moscul parfumat, iar membrele pe care le-au pierdut în luptă vor fi înlocuite cu aripi de îngeri şi heruvimi”. Strigătul de luptă al temerarului Khaled era: “Luptaţi, luptaţi, nu vă temeţi! Paradisul, paradisul este sub umbra săbiilor voastre! Iadul cu flăcările lui vine asupra celui care fuge din bătălie, iar paradisul îi este deschis celui care cade în luptă”. Astfel însufleţite, oştile musulmane erau entuziasmate, şi, însetate după prăzile învingătorului pe pământ şi de un paradis senzual dincolo, ei se aruncau în bătălie fără teamă.

Aşa au fost puse temeliile imperiului arab. Mahomed a chemat nu numai prinţişorii din regatele învecinate, ci şi cele două mari puteri ale lumii mai civilizate, regele Persiei şi Împăratul din est, să se supună supremaţiei sale religioase. Se spune că Heraclius a primit cu respect comunicarea, dar Chosroes, persanul, a rupt în bucăţi scrisoarea în mod dispreţuitor. Auzind de aceasta, profetul a exclamat: “Aşa îţi va rupe Dumnezeu regatul şi va respinge rugăciunile lui Chosroes”. Şi aşa s-a şi întâmplat: regatul Persiei a fost în scurt timp redus de către armatele mahomedane la câteva comunităţi răzleţe. Der, deşi se lărgea cercul islamului, centrul lui trecea. După ce, cu lacrimi şi gemete, şi-a condus la mormânt fiul cel mai mare, profetul a întreprins pelerinajul lui de adio la Mecca şi a murit în anul 632, în vârstă de şaizeci şi patru de ani. Se zice că nu a avut nici un fel de remuşcări pe patul de moarte, dar sângele pe care l-a vărsat şi mulţimile pe care le-a amăgit îl vor urma la scaunul de judecată.

Misiunea rea era îndeplinită: el organizase cea mai grozavă confederaţie pe care o cunoscuse lumea până atunci. În intervalul scurt de numai zece ani el sădise în est o religie care a prins rădăcini puternice, care, cu toate revoluţiile şi schimbările, după douăsprezece secole, tot mai are control asupra minţii şi conştiinţei a peste o sută de milioane de fiinţe omeneşti[27].

Succesorii lui Mahomed

După moartea profetului, succesorii, califii, lui au declarat război întregii omeniri. Cei mai mari dintre aceştia au fost: Abu Bakr cel înţelept, Omar cel credincios, Ali cel viteaz şi Khaled, sabia lui Dumnezeu. Aceştia erau cei mai vechi tovarăşi ai profetului şi rude ale lui. În câteva luni de la moartea lui, aceşti generali au fost urmaţi de mari mulţimi venite din deşert şi au acoperit câmpiile Asiei. Istoria acestor războaie, deşi a afectat mult înaintarea creştinismului, nu intră în sfera acestei scurte istorii. Dar, cum multe naţiuni şi mulţi din poporul Domnului au căzut victime ale acestei calamităţi, merită să ne oprim puţin asupra ei. Mulţi cred că lăcustele sarazine reprezintă o împlinire parţială a ceea ce spune Apocalipsa 9.1-12.

Păgânii persecutori cum a fost Chosroes, necredinciosul şi sfidătorul rege al Persiei, dar şi creştinii mărturisitori fără viaţă, au fost pedepsiţi de Dumnezeu prin succesorii lui Mahomed, dar episcopii mândrii şi preoţii au fost în mod special obiectele răzbunării lor. “Nu distrugeţi pomii friuctiferi, nici ogoarele fertile pe care le întâlniţi,” spuneau califii, “fiţi drepţi şi menajaţi sentimentele celor învinşi. Respectaţi toate persoanele religioase care trăiesc în sihăstrii sau mânăstiri şi cruţaţi-le clădirile. Dar, dacă veţi întâlni un alt soi de necredincioşi, care umblă raşi în creştetul capului şi aparţin sinagogii lui Satan, despicaţi-le capetele ca să nu vină la credinţa cea adevărată şi să se închine”. Astfel, mulţimile puternice au înaintat cu un entuziasm pe care nimic nu l-a putut stăvili. A căzut Siria şi Persia şi Egiptul şi multe alte ţări s-au predat în faţa puterii lor. Multe cetăţi, ca Ierusalimul, Boţra, Antiohia, Damascul, Alexandria, Cirena şi Cartagina, au căzut în mâinile lor. Au invadat şi India şi au asaltat Europa cucerind Spania şi înaintând până la Loara, unde au fost înfrânţi în anul 732 de Charles Martel şi au fost nevoiţi să se retragă. Vom mai nota doar modul în care i-au tratat ei pe cei învinşi de la Ierusalim.

În anul 637, Ierusalimul a căzut în mâinile califului Omar, care a construit o moschee pe terenul unde fusese templul. Întregul popor al acelei cetăţi vinovate a fost degradat fiind plasat de cuceritorii mândri într-o castă inferioară, care trebuia să-i onoreze pe musulmani şi să le acorde prioritate peste tot. Creştinismul a ajuns să fie redus la stadiul umilitor de religie tolerată; creucea nu mai putea fi expusă înafara bisericilor, clopotele au fost reduse la tăcere, iar creştinii trebuiau să-şi plângă morţii în tăcere. Musumanii credincioşi nu trebuiau să fie ofensaţi de vederea simbolurilor creştine, iar persoana unui musulman era considerată sacră, astfel încât era o crimă ca un creştin să-l lovească pe un musulman.

Aceasta era situaţia creştinilor care locuiau la Ierusalim după căderea cetăţii, în care su rămas continuu, acea stare nefiind deloc tulburată de vreo agresiune de-a creştinilor până la cruciade. Putem crede că nişte condiţii asemănătoare au fost impuse asupra tuturor creştinilor din Siria. Aşa a procedat Dumnezeu, în sfânta lui providenţă, faţă de multe naţiuni, atât din est cât şi din vest, care erau dens populate cu evrei şi creştini, condamnând milioane de oameni la servitute faţă de mahomedani, ceea ce contină până în zilele noastre[28].

Reflecţii asupra mahomedanismului şi romano-catolicismului

Odată ajunşi cu istoria noastră, atât cea civilă cât şi cea ecleziastcă, la sfârşitul secolului al optulea, ne putem opri pentru un moment pentru a reflecta la ceea ce am văzut, unde am ajuns şi ce putem aştepta. Am văzut înălţarea scaunului episcopal de la Roma în vest şi cum au ajuns la culme ambiţiile lui. Am văzur şi ridicarea în est a unei mari puteri adverse, inferioară creştinismului numai în ceea ce priveşte extinderea influenţei ei religioase şi sociale. Prima putere s-a înălţat treptat chiar în centrul creştinismului luminat; cea de-a doua a ţâşnit ieşind dintr-odată din anonimat în deşertul sălbatic. Ne putem întreba care este lecţia morală pe care o putem extrage privind caracterul şi rezultatele acestor două mari puteri? Ambele au fost îngăduite de Dumnezeu, şi, dacă este să judecăm drept, ele au fost îngăduite de El ca o judecată divină asupra apostaziei din creştinism şi asupra păgânilor pentru idolatria lor. De+o parte era strigătul de război înălţat împotriva tuturor celor care refuzau să primească credinţa sau să plătească tribut credincioşilor califilor şi armatelor lor, iar de cealaltă parte un şi mai neîndurător strigăt de război împotriva oricu refuza să creadă în Fecioară şi sfinţi, viziuni şi miracole, relicvelor şi icoanelor pe care Roma idolatră le impunea în intoleranţa ei. Bisericile din est au fost slăbite încă din zilele lui Origen de o filozofie Platonică în forma unei teologii metafizice, care a dus la disensiuni necontenite. În vest au fost evitate controversele, obiectivul fiind cucerirea puterii. De secole, Roma aspira la stăpânirea asupra creştinătăţii, de fapt, asupra lumii. Ambele biserici au fost judecate de Dumnezeu prin potopul crunt venit din Arabia. Totuşi mahomedanismul rămâne pedeapsa lui Dumnezeu în est, iar biserica romană pedeapsa în vest.

Monoteliţii. Iconoclasmul.

În timp ce arabii conduşi de Abu Bakr şi de Omar cotropeau ţările grecilor şi smulgeau provincie după provincie din imperiul lor, Împăratul se limita la a trimite armate pentru a-i respinge şi rămânea în capitală pentru a se preocupa cu dezbaterile în chestiuni teologice. De la încheierea cu succes a războaielor cu Persia, religia a devenit aproape unicul lucru de care se interesa. Două mari controverse tulburau pe atunci întreaga lume creştină. Prima dintre ele era controversa numită monotelită, care poate fi în general descrisă ca o înviere, într-o formă întrucâtva modificată, a vechii erezii monofizite sau eutihiene. Sub numele generic de monofiţi sunt cuprinse patru mari ramuri ale celor care s-au despărţit de biserica din est, şi anume: iacobiţii sirieni, cocţii, abisinienii şi armenii. Originatorul acestei numeroase şi puternice comuniuni creştine era Eutihes, stareţul unei mânăstiri de călugări de la Constantinopole în secolul al cincilea. Monofiziţii neagă existenţa celor două firi ale lui Hristos, iar monoteliţii, pe de altă parte, neagă neagă existenţa unei voinţe divine şi a unei voinţe omeneşti la Domnul binecuvântat. Împăratul Heraclius a făcut o încercare bine intenţionată de a-i reconcilia pe monofiziţi cu biserica greacă, dar fără succes. Dar, cum zarva controverselor rareori s-a mai auzit în bisericile din est şi o relatare detaliată a disputelor lor nu ar prezenta interes pentru cititorii noştri, le lăsăm pe paginile istoriei ecleziastice[29].

Iconoclasmul sau furtuna distrugerii icoanelor merită însă să fie cercetată atent deoarece ea a afectat inima creştinătăţii ca nici o altă controversă până atunci şi constituie o epocă importantă în istoria scaunului episcopal de la Roma. Izabela s-a arătat în aceasta în toate caracteristicile ei adevărate, şi, de atunci încolo, caracterul ei a rămas profund imprimat asupra papalităţii. Papii care ocupau atunci scaunul Sf. Petru au apărat în mod deschis şi au justificat închinarea la chipuri. Acesta a fost în mod clar începutul papalităţii – maturitatea sistemului care Îl dezonorează pe Dumnezeu. S-au descoperit clar fundamantele papalităţii şi s-a văzut că speculaţiile şi idolatria sunt stâlpii pe care se sprijină stăpânirea ei arogantă.

Primul obiect vizibil al închinării creştine

Avem motive serioase să credem că, timp de mai bine de trei sute de ani de la prima vestire a evangheliei, nici imagini, nici icoane, nici alte obiecte vizibile pentru închinarea religioasă nu su fost admise în slujbele publice desfăşurate în biserici şi nu au fost nici adoptate în închinarea particulară. Probabil că până la zilele lui Constantin creştinii nu au gândit la aşaceva şi putem considera aceasta ca primul rod al unirii bisericii cu statul. Până atunci marea mărturie a creştinilor era împotriva idolatriei păgânilor, şi pentru aceea ei au suferit moartea. Şi este remarcabil că împărăteasa Elena, mama lui Constantin a fost prima a cărei gândire creştină s-a degradat prin această superstiţie. Se spune că, în zelul ei pentru locuri religioase, ea ar fi descoperit şi dezgropat lemnul “adevăratei cruci”. Aceasta a fost suficient ca ocazie pentru ca vrăjmaşul să să-şi atingă scopul. S-a aprins predilecţia omului pentru obiecte văzute ale închinării şi flacăra s-a răspândit rapid, consecinţa naturală fiind idolatria care a urmat.

Similar, au fost descoperite obiecte de amintire legate de Fecioara Maria şi de apostolii inspiraţi. Cele mai sacre relicve care au fost ascunse timp de secole au fost descoperite prin viziuni. Atât de mare şi de reuşită a fost înşelăciunea cu care a venit vrăjmaşul încât toată biserica a căzut în cursă. Din vremea lui Constantin şi până la invazia arabă, închinarea la icoane şi statui şi relicve s-a răspândit din ce în ce mai mult. Veneraţia relicvelor era caracteristică în vest, iar a icoanelor în bisericile din est, dar din timpul lui Grigore cel Mare, sentimentele vestului au devenit mai favorabile imaginilor. Ca urmare a decăderii şi dispariţiei aproape complete a literaturii, atât în rândul clerului cât şi al laicilor, folosirea imaginilor a dat clerului o mare putere. Picturile, statuile şi reprezentările vizibile ale obiectelor sacre cel mai convenabil mod de a transmite învăţătura, de a încuraja închinarea şi a întări sentimentele religioase ale poporului. Cei mai intelectuali din celer s-au străduit să facă deosebirea dintre respectul acelor imagini ca mijloace pentru închinare şi nu ca obiecte ale închinării, dar închinarea poporului necultivat nu ţinea delooc cont de aceste subtilităţi. Apologeţii puteau face o desosbire subtilă între imagini ca obiecte faţă de care se cuvine respect şi imagini ca obiecte ale închinării, dar nu avem nici o îndoială că, pentru cei ignoranţi şi cu minte superstiţioasă, respectul şi închinarea înaintea unor imagini – fie că erau picturi sau statui – ducea, în mod invariabil, la idolatrie.

Înainte de sfârşitul secolului al şaselea, idolatria era bine înrădăcinată în biserica din est, iar în cursul secolului al şaptelea a cucerit treptat şi vestul, unde mai înainte căştigase ceva teren. Devenise ceva obişnuit ca omul să cadă la pământ înaintea unor imagini, să se roage la ele, să le sărute şi să le împodobească cu pietre şi cu metale preţioase, să pună mâna pe ele pentru un jurământ şi chiar să le folosească drept sponsori pentru botez.

Leon încearcă desfiinţarea idolatriei
aproximativ anul 726

Împăratul Leon al treilea, supranumit Isauricus, un prinţ deosebit de capabil, a avut îndrăzneala de a se angaja, chiar înfruntând mari dificultăţi, în acţiunea de a curăţi biserica de idolii detestabili. Din vreme ce scrierile celor care au eşuat au fost distruse cu grijă, istoria nu poate decât să rămână tăcută când este vorba de motivele împăratului, dar noi suntem dispuşi să credem că noul crez şi succesul lui Mahomed l-au influenţat mult pe Leon. Înafară de aceasta, era un sentiment general printre creştinii din est că idolatria în creştere în biserică adusese asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu sub forma invaziei mahomedane. Creştinii erau mereu numiţi idolatri, atât de iudei cât şi de mahomedani. Este evident că marea controversă a izbucnit în aceste împrejurări.

Leon a venit pe tron în est în anul 717, şi, după ce a asigurat pacea imperiului în relaţiile cu adversarii externi, el s-a preocupat de chestiunile religioase. Zadarnic a căutat el să schimbe sau să amelioreze prin porunci imperiale religia supuşilor săi. Prin anul 726, el a emis un edict împotriva folosirii superstiţioase a imaginilor, dar nu pentru distrugerea lor. Nu putem presupune că Isaurian, când a făcut aceasta, a fost motivat de teama de Dumnezeul cel adevărat, ci mai curând că motivele lui erau pur egoiste. Fiind capul imperiului, şi, încă în mod oficial, cap şi al bisericii, prin edicetele lui a căutat să obţină simultan abolirea completă a idolatriei în imperiu şi stabilirea unei autocraţii ecleziastice, dar Leo îşi supraestimase mult puterea temporală în acele chestiuni spirituale. Trecuse vremea când edictele imperiale schimbau religia imperiului, iar el, spre marele lui necaz, nu cunoştea nici puterea mândră, obraznică şi dispreţuitoare a pontifilor, nici cât de ataşat era poporul de imaginile lor.

Primul edict doar interzicea închinarea la imagini şi poruncea ca ele să fie aşezate la o asemenea înălţime încât să nu poată fi atinse sau sărutate. Dar, imediat ce mâna împăratului neevlavios s-a îndreptat împotriva idolilor, s-a produs o mare tulburare peste tot. Interdicţia afecta toate clasele sociale, drept care printrei cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, printre preoţi şi pe ţărani, călugări şi soldaţi, clerici şi laici, bărbaţi, femei şi chiar copii, s-a produs o mare agitaţie. Edictul a avut ca efect imediat un război civil atât în est cât şi în vest. Călugării aveau o mare influenţă, aşa că ei au stabilit un pretendent la tron, au înarmat mulţimile şi au adus la Constantinopole o flotă prost echipată. Dar focul grecesc a respins acel asalt prost organizat, iar conducătorii au fost prinşi şi executaţi. Întărâtat de opoziţia cu care a fost întâmpinat edictul său, Leon a emis un al doilea edict şi mai strict, prin care a poruncit să fie distruse toate imaginile şi să fie văruiţi toţi pereţii pe care erau pictate asemenea imagini.

Publicarea celui de-al doilea edict

Deşi edictul era extrem de aspru, se spune că ofiţerii imperiali au depăşit limitele poruncilor. Cele mai sacre statui şi picturi au fost peste tot sparte fără milă, rupte în bucăţi sau arse în public sub privirile închinătorilor înfuriaţi. “Nesocotind pericolul de moarte,” spune Greenwood, “bărbaţi, femei şi chiar şi copii au sărit în apărarea obiectelor care le erau la fel de scumpe ca propria lor viaţă. Ei i-au atacat şi i-au omorât pe ofiţerii imperiali angajaţi în distrugerea lor, iar acei ofiţeri, sprijiniţi de trupe regulate, au ripostat cu o ferocitate la fel de mare, încât străzile metropolei au devenit scene de masacru cum se poate vedea numai în urma aprinderii patimilor religioase. Conducătorii revoltelor au fost, în cea mai mare parte, ucişi pe loc, închisorile s-au umplut până la refuz, şi mari mulţimi, după ce au suferit pedepse corporale, au fost duse în exil în colonii penale[30]”.

Poporul a fost atunci întărâtat la mânie şi nici chiar prezenţa împăratului nu le-a impus respect. Un ofiţer imperial primise porunca să distrugă statuia Mântuitorului care era deasupra Porţii de Bronz a palatului imperial şi era cunoscută sub numele “Chezăşia”. Acea statuie era renumită pentru miracolele ei şi era venerată de popor. Mulţimi de femei s-au strâns în jurul locului şi l-au implorat pe soldat să cruţe statuia lor favorită, dar el s-a suit pe scară şi a lovit cu securea chipul pe care ele îl priviseră atât de des, şi despre care gândeau că le privea. Cerul nu a intervenit, cum s-ar fi aşteptat ele, dar femeile au apucat scara şi l-au aruncat la pământ pe ofiţerul neevlavios şi l-au făcut bucăţi. Împăratul a trimis gărzi înarmate pentru a suprima revolta, mulţimea s-a alăturat femeilor şi a avut loc un masacru groaznic. “Chezăşia” a fost dată jos, iar în locul ei a fost pusă o inscripţie prin care Împăratul îşi declara adversitatea faţă de imagini[31].

Executarea poruncii imperiale a fost întâmpinată cu multă împotrivire peste tot, atât în capitală cât şi în provincii, iar entuziasmul popular era atât de mare încât nu a putut fi stins decât cu mari eforturi ale puterii civile şi militare. Patimile s-au aprins de ambele părţi, ceea ce a dus la cea mai îndrăzneaţă rebeliune şi la cea mai violentă persecuţie.

Papa respinge edictele lui Leon

Vestea despre prima agresiune a lui Leon împpotriva imaginilor de la Constantinopole i-a umplut pe italieni de indignare şi mânie, iar când au venit ordinele pentru aplicarea prin forţă a decretului fatidic în provinciile italiene ale imperiului, toţi s-au ridicat cu arme, de la cel mai mare până la cel mai mic. Papa a refuzat să se supună ordinului şi l-a sfidat pe Împărat, iar tot poporul s-a jurat să-l apere cu preţul vieţii pe papă şi imaginile sfinte. Chestiunile politice complicate ale momentului nu i-au permis împăratului să impună prin forţă aplicarea edictului său în ţinuturile dominate de papă. Grigore i s-a adresat împăratului în cel mai trufaş mod cu putinţă, tonul răspunsului său la manifestul imperial respirând cea mai sfidătoare răzvrătire. Călugării, văzându-i periclitat meşteşugul – adică superstiţia de pe urma căreia ei se îmbogăţeau şi aveau influenţă – au predicat împotriva împăratului, prezentându-l ca pe un apostat părăsit de Dumnezeu. El era zugrăvit de acei sclavi ai idolatriei ca unul care îmbina toate ereziile care au întinat vreodată credinţa creştină şi au pus în pericol sufletele oamenilor. Pentru a expune duhul papalităţii, atât în apărarea superstiţiilor lor dragi, a idolatriei, cât şi în sfidarea puterii temporale, vom transcrie extrase din epistolele originale ale lui Grigore al doilea şi al treilea, lăsându-l pe cititor să examineze portretul.

Papa Grigore al-II-lea, i-a spus împăratului: “În timpul celor zece ani curaţi şi fericiţi, ne-am bucurat an de an de mângâierile scrisorilor voastre regale semnate cu cerneală purpurie de propria voastră mână, garanţii sacre ale ataşamentului vostru la crezul ortodox al părinţilor voştri. Ce schimbare deplorabilă! Ce scandal imens! Acum îi acuzaţi pe catolici de idolatrie, şi, prin această acuzaţie, daţi dovadă de neevlavie şi ignoranţă. Faţă de această ignoranţă suntem obligaţi să răspundem într-un stil dur şi cu argumente tari: primele elemente ale scrisorilor sacre sunt suficiente pentru a te face de ruşine, şi, dacă ar fi saă intrii într-o şcoală şi să te declari adversarul închinării noastre, copii cei curaţi şi evlavioşi îţi vor da în cap cu tăbliţele lor”.

După această salutare neloială şi ofensatoare, papa a încercat să apere închinarea la imagini în modul obişnuit. S-a străduit să-i demonstreze lui Leon marea diferenţă dintre imaginile creştine şi idolii din antichitate: cei din urmă erau reprezentări imaginative ale demonilor, iar cei dintâi erau asemănarea adevărată a lui Hristos, a mamei Sale şi a sfinţilor Săi. Apoi, pentru a justifica închinarea la ele, a apelat la decoraţiile din templul iudeilor: scaunul îndurării, heruvimii şi diferitele ornamente făcute de Beţalaleel spre gloria lui Dumnezeu. El afirma că numai idolii naţiunilor erau interzişi prin legea iudaică. El nega că catolicii se închină la lemn şi piatră, spunând că acele obiecte sunt numai amintiri menite să trezească sentimente evlavioase.

Avem un pasaj ce prezintă un interes deosebit sub aspect istoric, care vorbeşte despre zidirea lui spirituală când privea la picturile şi chipurile din biserici şi ne prezintă subiectele acelor picturi. “Portretul miraculos al lui Hristos trimis lui abgarus, regele Edessei; picturile cu miracolele Domnului; mama fecioară cu pruncul Isus la sânul ei înconjurată de corul îngerilor; ultima cină; învierea lui Lazăr; miracolul prin care orbul a căpătat vedere; vindecarea paraliticului şi cea a leprosului; hrănirea mulţimilor în pustiu; transfigurarea; crucificarea, înmormântarea, învierea şi înălţarea lui Hristos; darul Duhului Sfânt; şi jertfirea lui Isaac[32]”.

Grigore a ajuns apoi la argumentele obişnuite în apărarea imaginilor şi i-a reproşat împăratului călcarea celor mai solemne angajamente, ajungând la tonul dispreţuitor exprimat prin cuvintele: “Ceri un consiliu: revocă edictele şi încetează distrugerea imaginilor, şi atunci nu va fi nevoie de consiliu. Ne ataci, tiranule, cu trupe carnale şi militare: neînanrmaţi şi goi, nu putem decât să-L implorăm pe Hristos, căpetenia oştilor cereşti, ca El să-ţi trimită un diavol pentru distrugerea trupului şi pentru salvarea sufletului tău. Declari cu o aroganţă nesăbuită că îţi vei trimite ordinele la Roma şi vei face bucăţi chipul Sf. Petru, iar Grigore, ca şi predecesorul lui, Martin, va fi dus în lanţuri şi în exil, la picioarele tronului imperial. Fie ca Dumnezeu să-mi permită să calc pe urmele sfântului Martin, dar soarta lui Constans trebuie să fie un avertisment pentru cei care persecută biserica. Însă este datoria noastră să trăim pentru a zidi poporul credincios şi pentru a-i fi un sprijin şi nu se cuvine să ne riscăm siguranţa în situaţia când va fi o luptă. Cum eşti incapabil să-ţi aperi supuşii romani, poate numai situarea la mare a cetăţii o expune prădăciunilor tale, dar numai să ne retragem până la prima fortăreaţă a lombarzilor, şi atunci ai putea la fel de bine să alergi după vânt. Nu ştii tu că papii sunt cei care crează unitatea şi mediatorii păcii dintre este şi vest? Ochii întregii naţiuni sunt asupra smereniei noastre şi ei ne respectă ca Dumnezeu pe pământ, ca pe apostolul Sf. Petru, a cărui imagine ameninţi să o distrugi”.

Încheierea scrisorii papei se referă în mod clar la noii lui aliaţi de dincolo de Alpi. Francii au ascultat cu bunăvoinţă recomandările papale ale lui Bonifaciu, apostolul Germaniei şi începuseră deja tratative secrete pentru a-şi asigura ajutorul lor. Am văzut în scrierile noastre anterioare rezultatele acestor negocieri. Ca urmare, papa îşi asigura corespondentul lui regal: “regatele îndepărtate din vest şi din interior îşi aduc omagiile lui Hristos şi viceregelui său şi acum ne pregătim să-l vizităm pe unul dintre cei mai puternici monarhi ai lor, care doreşte să primească din mâinile noastre sacramantul botezului. Barbarii s-au supus jugului evangheliei; numai tu ai rămas surd la vocea Păstorului. Aceşti barbari evlavioşi s-au aprins de mânie şi sunt setoşi să se răzbune pentru persecuţiile din est. Abandonează această întreprindere nesăbuită şi fatală, cugetă, tremură şi pocăieşte-te. Dacă persişti, atunci suntem nevinovaţi de sângele care se va vărsa îm luptă, acesta să fie asupra capului tău[33]”.

Duhul de minciună în gura papalităţii

După citirea atentă a acestor vechi epistole este imposibil să credem că Grigore ar fi putut fi atât de ignorant încât să prezinte înaintea lui Leon atâtea argumente, care erau evident false, în favoarea închinării la imagini, ci suntem mai curând înclinaţi să credem că el ştia că argumentele lui erau false, dar conta pe ignoranţa împăratului. “Spui,” continua Grigore, “că ne este interzis să ne închinăm la imagini create de mâinile oamenilor, dar eşti neînvăţat şi ar fi trebuit să-i fi întrebat pe prelaţii tăi învăţaţi care este sensul adevărat al poruncii. Dacă nu ai fi încăpăţânat şi ai vrea să ştii, atunci ai fi aflat de la ei că faptele tale sunt direct contra mărturiei unanime a părinţilor şi învăţătorilor bisericii şi mai ales incompatibile cu autoritatea celor şase consilii generale”. Aceste argumente sunt de o falsitate atât de evidentă încât nu se poate să nu ne mirăm că a putut cineva să le scrie ca şi când ar fi adevărate, mai ales cea mai înaltă autoritate ecleziastică a creştinătăţii. Dar aceasta dovedeşte că, de la început, a fost un duh de minciună în gura papalităţii, cum fusese în gura profeţilor lui Baal (1 Împ. 22.23). Până şi Greenwood spune: “În nici unul din consiliile generale nu apare vreun cuvânt despre imagini şi închinarea la imagini. Afirmaţia cu privire la mărturia unanimă a părinţilor este la fel de şchioapă. Cu excepţia lucrărilor lui Grigore cel Mare, în scrierile părinţilor din primele şase secole nu am întâlnit nici o menţiune privind închinarea la imagini[34]”.

Dar duhul mincinos merge şi mai departe, spunând că apariţia văzută a lu Hristos în carne a lăsat o asemenea impresie printre ucenici încât “imediat după ce L-au văzut, ei s-au grăbit să facă portrete ale Lui şi le-au purtat asupra lor, expunându-le lumii întregi, pentru ca, la vederea lor, oamenii să fie convertiţi de la închinarea către Satan la slujirea lui Hristos, - dar ca să li se închine nu cu o adorare absolută, ci numai cu o veneraţie relativă”. Tot aşa, papa îl asigura pe Leon că “au fost făcute portrete ale lui Iacov, fratele Domnului, ale lui Ştefan şi ale altor sfinţi deosebiţi. Şi acestea au fost trimise în toate locurile pe pământ pentru înaintarea cauzei evangheliei”.

Printr-o ciudată pervertire şi confuzie a relatărilor din Scriptură, papa l-a comparat pe împărat cu “neevlaviosul Uza”, care, “în mod nelegiuit a scos afară şarpele de bronz pe care-l făcuse Moise şi l-a fărâmat în bucăţi”. În aceasta putem considera că papa a fost ignorant şi că el cunoştea mai puţin Biblia decât cele şase consilii generale. El pare să fi încurcat istoria lui Uza, pe cade Domnul l-a lovit pentru că întinsese mâna pentru a sprijini chivotul când s-au poticnit boii, cu aceea a împăratului Ezechia, care a făcut bucăţi şarpele de aramă tocmai pentru ca poporul să nu se mai închine la el (v. 1 Cron. 13.9 şi 2 Împ. 18.4). el spunea: “Uza” – deşi, de fapt, era Ezechia – “ a fost fratele tău, la fel de încăpăţânat ca tine şi îndrăznind să fie violent împotriva preoţilor lui Dumnezeu”. Ne-am putea întreba ce i-ar spune acum copiii acelui papă care l-a încurcat pe Ezechia, cel bun, cu un rege rău şi a distrugerea şarpelui de bronz a dat-o drept faptă neevlavioasă? Ne-am putea la fel de bine aştepta ca ei să-i dea în cap lui Grigore cu tăbliţele lor. Dar am spus îndeajuns pentru a-i arăta cititorului spiritul şi caracterul papalităţii chiar de la începuturile ei. Ea a minţit în faţă şi a fost un sistem idolatru,deşi nenumăraţi sfinţi ai lui Dumnezeu au fost în acel sistem în cele mai întunecate perioade ale lui. Numele Mântuitorului Isus a fost continuu susţinut chiar în mijlocul celor mai mari absurdităţi şi idolatrii şi oricine crede în Numele Lui este, cu siguranţă, mântuit. Degetul credinţei care atinge marginea veşmintelor Lui, chiar dacă credinciosul este împins spre un tron al idolatrilor, deschide iszvoarele eterne ale tuturor virtuţilor vindecătoare şi orice izvor al bolii se încetează imediat. Atunci, indiferent ce ar face mulţimile sau tronul, El va privi în jur pentru a-l vedea pe acela care L-a atins prin credinţă şi îi va vorbi acelui suflet necăjit (Marcu 5.25-34).

Finalul iconoclasmului

Grigore nu a mai trăit mult după aceste epistole, iar în anul următor i-a urmat un al treilea papă cu acelaşi mune: Grigore al-III-lea, Şi el a fost la fel de zelos pentru cauza imaginilor şi s-a străduit ca ele să fie şi mai mult venerate de popor. La Roma el a dat cel mai mare exemplu de închinare la imagini. A fost convocat un consiliu solemn al tuturor episcopilor din teritoriile lombarde şi bizantine, în număr de nouăzeci şi trei. Adunarea a avut loc chiar în prezenţa relicvelor sfinte ale apostolului Petru şi la ea a participat tot clerul din cetate, consulii şi mult popor. A fost întocmit un decret care a fost adoptat şi semnat în unanimitate, de toţi cei prezenţi, care spunea: “Oricine, de acum înainte, va dispreţui vechile obiceiuri ale credinţei tuturor creştinilor, şi în special ale bisericii apostolice, va fi socotit nimicitor, defăimător sau blasfemiator al imaginilor Dumnezeului şi Domnului nostru Isus Hristos şi ale Mamei Sale, imaculata şi pururea Fecioara Maria, a apostolilor binecuvântaţi şi a tuturor celorlalţi sfinţi, şi va fi exceptat de la trupul şi sângele Domnului şi exclus din comuniunea bisericii universale[35]”.

Leon, indignat de îndrăzneala papei, i-a arestat pe mesagerii lui şi a hotărât să pregătească o flotă numeroasă şi o armată pentru a supune Italia. Dar flota greacă a întâmpinat o mare furtună în Adriatica şi a fost grav afectată, astfel încât Leon a fost obligat să amâne planurile de a impune executarea edictelor sale în provinciile Italiei. El şi-a mai acoperit pierderea confiscând veniturile papale din Sicilia, Calabria şi alte părţi dominate de papă şi transferând Grecia şi Iliria de la patriarhia Romei la cea a Constantinopolului. Dar, deşi s-a terminat cu ambii adversari, însă conflictul nu s-a încheiat. Atât Grigore cât şi Leon au murit în anul 741. Împăratului i-a urmat Constantin, a cărui domnie a avut durata neobişnuit de mare de treizeci şi patru de ani. Lui Grigore i-a urmat Zaharia, un om deosebit de abil şi profund pătruns de spiritul papalităţii. Până la sfârşitul domniei sale, Constantin a fost adversar neînduplecat al închinătorilor la imagini. El este învinuit de mari cruzimi împotriva călugărilor, dar, fără-ndoială, a fost provocat la maximum de comportamentul lor violent şi fanatic.

Irina, soţia fiului şi moştenitorului lui Constantin, o prinţesă ambiţioasă şi intrigantă, a apucat frâiele puterii la moartea soţului ei, guvernând în numele fiului ei, care avea numai zece ani. Pentru un timp ea a disimulat planurile ei de a restaura închinarea la imagini. Politica şi idolatria s-au sfătuit în inima ei. Ea era geloasă, abilă şi crudă. Istoria ei este una a urii lăuntrice şi trădării ascunse sub aparentă curtoazie. Dar noi ne vom ocupa numai de aspectele religioase ale domniei ei.

Al doilea consiliu de la Niceea

S-a luat hotărârea de a ţine un consiliu la Niceea – oraş sfinţit prin sesiunile primului m are consiliu al creştinătăţii – pentru a decide chestiunea închinării la imagini. Au fost prezenţi cam 350 de ecleziastici. Oamenii aleşi de ea au prezidat şi, fără nici o-ndoială, totul fusese aranjat antetior. Printre actele preliminarii ale consiliului s-a dezbătut în ce clasă de eretici să fie puşi iconoclaştii. Tarasius, preşedintele adunării, a afirmat că era ceva mai rău decât cea mai rea erezie, fiind o negare completă a lui Hristos. Toată desfăşurarea consiliului a fost caracterizată de acelaşi ton de condamnare a adversarilor închinării la imagini. După ce ei au consfinţit decretele primelor şase consilii şi anatemele împotriva ereticilor denunţaţi de ele, ei, “sub îndrumarea Duhului Sfânt,” potrivit cu declaraţia lor, au adoptat următorul canon:

“Împreună cu venerabila cruce, cea dătătoare de viaţă, vor fi ridicate şi venerabile imagini sfinte, în mozaic sau picturi sau din alte materiale, acestea fiind în bisericile consacrate lui Dumnezeu, pe vasele şi veşmintele sfinte, pe pereţi şi pe pietre, în case şi pe drumuri. Aceste imagini, adică ale Dumnezeului şi mântuitorului nostru Isus Hristos, a imaculatei mame a lui Dumnezeu, a cinstiţilor îngeri şi ale tuturor oamenilor sfinţi, vor fi tratate ca memorialuri, se va aduce închinare înaintea lor şi vor fi sărutate, naumai că nu li se va aduce acea adorare specială care este destinată numai Invizibilului şi Incomprehensibilului Dumnezeu. Toţi cei care vor încălca această regulă, care este afirmată ca o tradiţie imemorială a bisericii, şi vor încerca prin forţă sau prin viclenie să înlăture vreo imagine, daca sunt ecleziastici, vor fi destituiţi şi excomunicaţi, iar dacă sunt călugări sau laici, vor fi excomunicaţi”.

Consiliul nu s-a limitat numai la această declaraţie oficială solemnă, ci, într-un glas, au izbucnit într-o lungă aclamaţie: “Cu toţii credem şi cu toţii afirmăm şi recunoaştem că aceasta este credinţa apostolilor, că aceasta este credinţa bisericii, credinţa celor ortodocşi şi credinţa întregii lumi. Noi, cei care adorăm Trinitatea, ne închinăm înaintea imaginilor. Cine nu face la fel să fie anatema! Să fie anatema toţi cei care numesc idoli aceste imagini! Să fie anatema toţi cei care au legături cu cei care nu se închină înaintea imaginilor… Glorie eternă romanilor ortodocşi, lui Ioan din Damasc! Lui Grigore al Romei, glorie eternă! Glorie eternă tuturor predicatorilor adevărului!”

Elena şi Irina

Aşa s-a încheiat cea mai critică problemă care s-a ridicat de când creştinismul a devenit religia lumii romane. Prin cel de-al şaptelea consiliu general, idolatria a fost declarată oficial şi cu vehemenţă ca felul de închinare al marelui sistem papal şi au fost prinunţate anateme împotriva tuturor celor care ar îndrăzni să se abată de la aceasta. Au urmat persecuţii nemiloase împotriva celor numiţi separatişti. Dar, potrivit cu punctul nostru de vedere asupra caracterului Izabelei, este de reţinut că o femeie a fost prima care a introdus închinarea la imagini şi tot o femeie a fost aceea care a restaurat închinarea la imagini după ce ea a fost respinsă. Elena, mama lui Constantin cel Mare, a fost o femeie credincioasă ireproşabilă, dar a fost folosită de vrăjmaş pentru a introduce relicve şi memoriale sacre, care au schimbat creştinismul de la o închinare pur spirituală la acea formă de religie păgânizatoare, care s-a dezvoltat atât de rapid în secolele ce au urmat. Vicleana Irina a fost şi ea folosită de Satan pentru a restaura şi reaşeza închinarea la imagini. Din acea zi şi până azi, atât biserica greacă cât şi cele latine aderă la această formă de închinare şi susţine că imaginile şi picturile lor sunt sacre.

Rezultatele politice ale controversei iconoclastice au fost la fel de mari şi de importante. Roma s-a eliberat de legăturile ei cu estul, separându-se definitiv de Imperiul bizantin,miar creştinismul grec a devenit de atunci o religie separată, după cum şi imperiul a fost un stat separat. Vestul, părimind un important ascendent în urma acestei revoluţii, şi-a creat în cele din urmă propriul lui imperiu, format prin alianţe cu regii francilor, şi a pus coroana imperiului occidental pe capul lui Carol cel Mare (Charlemagne), după cum am văzut deja.

Capitolul 16
Firul de argint al harului

Monarhia papală a fost întemeiată. Curtea Franţei şi papalitatea sunt unite. Roma a ajuns să fie despărţită de est şi centru de influenţă în vest. Dar, după ce am urmărit liniile întunecate ale apostaziei creştinătăţii latine, de la începutul secolului al patrulea până la începutul secolului al nouălea, ne vom strădui acum să urmărim firul de argint al harului suveran al lui Dumnezeu în aceia separaţi de comuniunea cu ea în acea perioadă. Dacă Satan a fost activ în a corupe biserica văzută, Dumnezeu a lucrat pentru a-i strânge pe ai săi scoţându-i din masa coruptă şi întărindu-i pentru a fi nişte martori deosebiţi. Din zilele lui Augustin, nobilul martor al harului Său împotriva pelagianismului în biserica din vest, până la reformă, poate fi urmărită o succesiune de martori credincioşi care au mărturisit împotriva idolatriei şi titaniei Romei şi au predicat mântuirea prin credinţa în Hristos Isus, fără lucrări prin care omul să-şi câştige merite[36]. Înafară de mulţi care au fost hrăniţi în mod particular cu adevărul pur al evangheliei, atât în mânăstiri cât şi în familii, vom nota, pe scurt, câţiva dintre cei mai remarcabili martori, care constituie verigi importante în marele lanţ al mărturiei, mai ales în legătură cu istoria bisericii din Europa.

Nestorienii şi paulicienii

Am meníonat deja despre apariţia nestorienilor în secolul al cincilea şi marele lor zel misionar. Ei erau conduşi de un episcop care purta titlul de Patriarh al Babilonului, a cărui reşedinţă era în Seleucia. Se spune că, din Persia, ei au dus evanghelia spre nord, est şi sud. În secolul al şaselea ei au predicat cu succes evanghelia hunilor, indienilor, mezilor şi elamiţilor. Pe coasta Malabar şi în insulele oceanului mulţi au fost convertiţi. Urmând drumurile comerciale, misionarii au mers din India în China şi au pătruns în pustiurile de la frontiera de nord a Chinei. În anul 1625, iezuiţii au descoperit lângă Singapore o piatră pe care este o lungă inscripţie, parte în siriacă, parte în chineză, cu numele misionarilor care au lucrat în China şi istoria creştinismului în acea ţară între anii 636 – 781. Dar, se presupune că propagarea creştinismului a stârnit gelozia statului, aşa că, după un succes al avangheliei, creştinimul a fost persecutat, iar creştinii au fost probabil exterminaţi sau au fugit cam pe la sfârşitul secolului al optulea. Nestorienii au beneficiat de patronajul unora dintre regii persani, iar în timpul domniei califilor ei au fost protejaţi şi au propăşit mult. Ei au fost numiţi creştini caldeeni sau asirieni, şi încă mai există sub acest nume[37].

Învăţăturile şi istoria paulicienilor au fost un subiect controversat şi nu li s-a permis să lase posterităţii ceva care să spună despre ei înşişi deoarece scrierile lor au fost distruse cu grijă de catolici, aşa că ei ne sunt cunoscuţi numai prin relatările vrăjmaşilor lor înverşunaţi, care îi înfierează ca eretici şi ca strămoşi ai reformatorilor protestanţi. Pe de altă parte, unii scriitori protestanţi acceptă acest pedigree şi afirmă că paulicienii erau păstrători ai unui creştinism scriptural pur, pe care papalitatea îl clasifica eretic. Această ultimă ipoteză, din ceea ce am spus deja, pare credibilă. Cele mai mari corupţii, atât ale doctrinei cât şi ale închinării, nu numai că au fost admise în biserica catolică, ci au fost chiar impuse cu mult înainte de apariţia paulicienilor. Nici duhul, nici simplitatea evangheliei nu s-au păstrat, aceasta făcând ca un creştinism scripturral să le apară celor care se închinau la idoli ca fiind o erezie.

Fără a ne mai opri la mai multe nume de martori vrednici pentru adevăr, începând din timpul Sf. Augustin, ajungem să cercetăm

Originea paulicienilor
anul 653

Gnosticii, care au fost atât de numeroşi şi de puternici în zilele de început ale creştinismului, ajunseseră doar o rămăşiţă obscură, ei găsindu-se în principal în satele de pe cursul Eufratului. Ei fuseseră izgoniţi de atotputernicii catolici din capitalele din est şi din vest, iar rămăşiţele diferitelor lor secte au fost clasificate sub numele odios de maniheişti.

În acea regiune, în satul Mananalis, în apropiere de Samosata, prin anul 653 a trăit un om numit Constantin, care este descris de scriitorii romano-catolici ca provenind dintr-o familie de maniheişti. La scurt timp după ce sarazinii au cucerit Siria, un diacon armean care se întorcea din captivitate de la sarazini a ajuns să fie găzduit de Constantin. În semn de recunoştinţă pentru ospitalitate, diaconul i-a făcut cadou un manuscris ce cuprindea cele patru evanghelii şi cele paisprezece epistole ale Sf. Pavel. Acela a fost un dar excepţional, din vreme ce scripturile încă de pe atunci erau ascunse pentru ca laicii să nu aibă acces la ele. Studiul acelor cărţi sacre a produs o revoluţie completă a principiilor lui religioase şi a schiimbat şi cursul vieţii lui. Unii spun că fusese educat în gnosticism, alţii spun că el era un  membru al bisericii oficiale greceşti, dar, oricum va fi fost, acele cărţi au devenit singurul obiect al studiilor sale şi regula pentru credinţa şi practica lui.

Constantin s-a gândit să formeze o nouă sectă, sau, mai curând, să revină la creştinismul apostolic. A renunţat la cărţile lui manieheiste, pe care le-a aruncat, după cum spun vrăjmaşii lui, a abjurat maniheismul şi a făcut pentru adepţii lui o regulă ca ei să nu citească alte cărţi înafară de evanghelii şi de epistolele din Noul Testament. Aceasta a dat prilej vrăjmaşilor lor să-i acuze că ei respingeau Vechiul Testament şi cele două epistole ale Sf. Petru, dar cel mai probabil este că ei nu posedau acele părţi din cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, este de aşteptat că, având acest ataşament deosebit faţă de scrierile şi caracterul Sf. Pavel, ei au neglijat alte scripturi.

Există un consens general că numele de paulicieni l-au luat de la numele marelui apostol al naţiunilor. Colaboratorii lui, Silvan, Timotei, Tit şi Tihic erau reprezentaţi de Constantin şi discipolii lui. Adunările lor, care au răsărit în diferite locuri au fost numite după numele bisericilor apostolice. În această “alegorie nevinovată” – cum a fost ea numită - este greu să vedem cum anume au fost atât de rău ofensaţi catolicii de paulicieni sau cum vor fi găsit ei pretext pentru a-i urmări cu foc şi sabie. Şi totuşi aşa au făcut catolicii, după cum vom vedea. Păcatul lor de neiertat era separaţia lor de statul-biserică, mărturia lor împotriva superstiţiei şi apostaziei şi faptul că au reînviat amintirea creştinismului pur de la început.

Silvan la Cibossa

Constantin, care-şi luase numele Silvan, şi-a adresat primele apeluri locuitorilor unei localităţi numite Cibosa, din Armenia, pe care el i-a numit macedoneni. “Eu sunt Silvan,” a spus el, “ iar voi sunteţi macedoneni”. Acolo şi-a stabilit el reşedinţa şi a lucrat neobosit timp de aproape treizeci de ani. A avut mulţi convertiţi, atât din biserica catolică cât şi de la religia zoroastriană. În cele din urmă, cum secta ajunsese să fie destul de numeroasă pentru a atrage atenţia, vestea despre aceasta i-a fost adusă împăratului, care, în anul 684, a emis un edict împotriva lui Constantin şi a adunărilor pauliciene. Executarea decretului i-a fost încredinţată unui ofiţer al curţii imperiale numit Simeon. El avea ordine să-l omoare pe învăţător şi să-i disperseze pe adepţii lui printre clerici şi în mânăstiri pentru ca ei să fie recâştigaţi. Guvernul, fără-ndoială, a dat ordinele după cum a fost îndrumat de biserică, cum a fost cazul şi cu Ahab, care acţiona “după cum îl întărâta Izabela” (1 Împ. 21.25). Dar Domnul este deasupra tuturor şi poate face ca mânia omului să se întoarcă spre lauda lui.

Simeon l-a pus pe Constantin – principala ţintă a răzbunării preoţilor – înaintea unei mari mulţimi de tovarăşi ai lui, cărora le-a poruncit să-l ucidă cu pietre. Ei au refuzat, şi, în loc să asculte, toţi au lăsat jos pietrele cu care erau înarmaţi, cu excepţia unui singur tânăr, iar Constantin a fost ucis de o piatră aruncată de acel tânăr fără inimă – propriul lui fiu adoptiv, Iustus. Acel apostat nerecunoscător a fost lăudat de vrăjmaşii paulicienilor ca un alt David, care cu o singură piatră a ucis un alt Goliat, un gigant al ereziei. Dar, în urma uciderii lui Constantin, ca şi în urma uciderii lui Ştefan, un nou conducător a fost ridicat chiar în persoana ofiţerului imperial care l-a ucis. Simeon a fost atât de impresionat dem ceea ce văzuse şi auzise încât nu şi-a putut alunga acele gânduri. A  discutat atunci cu unii dintre sectanţi şi a  fost convertit. El s-a întors la curtea imperială, dar, după ce a petrecut trei ani la Constantinopole, chinuit de gânduri, a fugit abandonându-şi toate proprietăţile şi s-a dus să locuiască la Cibossa, unde, luându-şi numele Tit, a devenit succesorul lui Constantin Silvan.

La aproape cinci ani de la martiriul lui Constantin, acelaşi renegat Iustus i-a trădat pe paulicieni. Asemenea trădătorului din vechime, el cunoştea obiceiurile şi mişcările comunităţii şi ştia că avea să fie recompensat pentru trădarea lui. El a mers la episcopul de Colonia şi i-a spus despre renaşterea aşa-numitei erezii. Episcopul i-a transmis această informaţie împăratului Iustinian al II-lea, şi, ca urmare, Simeon şi un mare număr dintre cei care-l urmau au fost arşi de vii pe un rug funerar. Crudul Justinian a căutat zadarnic să facă să dispară numele şi amintirea paulicienilor printr-un singur rug; părea că sângele martirilor nu făcea altceva decât ca ei să devină tot mai numeroşi şi mai puternici. Din cenuşa lor s-a ridicat o succesiune de învăţători şi de adunări. Noua sectă s-a răspândit în regiunile învecinate, Asia Mică, Pont şi marginile Armeniei şi la vest de Eufrat. Pe parcursul mai multot domnii succesive, ei au suferit cu răbdare creştină mânia intolerantă a conducătorilor instigaţi de preoţi. Dar premiul pentru cea mai mare cruzime i se cuvine, fără-ndoială, Teodorei, care a readus imaginile în biserica orientală.

Încă o Izabela la putere
anul 842

După moartea împăratului Teofil, Teodora, văduva lui, a guvernat ca regentă cât timp fiul ei era minor. Ataşamentul ei ascuns faţă de idolatrie era ceva binecunoscut preoţilor. De îndată ce a murit Teofil, ea s-a dedicat îndeplinirii marelui ei obiectiv. Când a avut calea liberă, ea a rânduit un festival solemn pentru restaurarea imaginilor. “Întregul cler de la Constantinopole şi toţi cei care au putut veni din vecinătate s-au strâns în palat şi în faţa palatului arhiepiscopului şi au mărşeluit către biserica Sf. Sofia într-o procesiune purtând cruci, torţe şi tămâie. Ei au fost întâmpinaţi de împărăteasă împreună cu copilul ei, Mihai. Ei au mers în jurul bisericii purtând torţe şi închinându-se la fiecare statuie şi pictură care fusese restaurată cu grijă, spre a nu mai fi distrusă până la venirea celor mai grozavi iconoclaşti, turcii otomani[38]”.

După o atât de triumfală reinstituire a imaginilor, partida victorioasă, a gândit că era timpul potrivit să se străduiască pentru a obţine un nou triumf şi a îndemnat-o pe împărăteasă să se ocupe de suprimarea completă a paulicienilor. Ei predicaseră împotriva imaginilor, relicvelor şi a lemnului putred al crucii, deci nu se cuvenea ca ei să mai trăiască. Catolicii au câştigat: sub regenţa Teodorei a fost emis un edict ca paulicienii să fie exterminaţi prin foc şi sabie sau să fie readuşi în biserica greacă. Ei au respins toate tentativele de a fi recâştigaţi, aşa că persecuţia cruntă a venit asupra lor. Inchizitorii ei au explorat oraşele şi munţii din Asia Mică şi şi-au îndeplinit misiunea în modul cel mai crud. Cât de numeroasă era secta şi cât de dură a fost persecuţia se poate aprecia după mulţimea celor ucişi cu sabia, decapitaţi, înecaţi sau arşi. Atât istoricii laici cât şi cei ecleziastici afirmă că, pe parcursul unei scurte domnii, au fost ucişi o sută de mii de paulicieni. A mai fost vreodată o fiică a Izabelei mai autentică? Ea nici măcar nu a avut vreun Ahab pe care să-l întărâte să facă acea lucare crudă, ci a făcut-o cu propria ei mână! O mână de femeie, prin decretul ei, a măcelărit o sută de mii de sfinţi[39] ai lui Dumnezeu, reinstituind închinarea la idoli şi primind ca hrană favorurile preoţilor idolatri ai Romei.

În istoria iconoclasmului s-a remarcat în mod deosebit influenţa femeilor. Elena a fost prima care a propus şi a încurajat închinarea la relicve; Irina a fost aceea care a reinstituit închinarea la imagini atunci când aceasta era ameninţată cu distrugerea, iar apoi Teodora nu num ai că am reinstituit idolatria, pe care soţul ei se străduise să o suprime, ci i-a persecutat pe adevăraţii închinători. Cu siguranţă “femeia aceea. Izabela” – dimbolul bisericii dominante din evul întunecat – îşi are antetipul în aceste trei femei, mai ales în ultimele două. Asemănarea este mult prea izbitoare pentru a o pune la-ndoială. Şi întregul sistem al catolicismului respiră acest duh groaznic şi este caracterizat de trăsătirile de caracter rele ale Izabelei. Cuvântul Domnului nu poate da greş. “Nu fusese nimeni ca Ahab, care s-a vândut să facă rău în ochii Domnului, după cum îl întărâta Izabela, soţia sa” (1 Împ. 21.25). Acesta este tipul. Antetipul este: “Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor. Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu vrea să se pocăiască de curvia ei” (Apoc. 2.20-21).

Admiraţia Romei faţă de purtarea Teodorei

Nicolae I, care a devenit papă la Roma în 858, într-o scrisoare, laudă mult purtarea superstiţioasei şi crudei Teodora. El admiră mai ales ascultarea ei implicită faţă de scaunul episcopal al Romei. El spunea: “Ea s-a hotărât să-i aducă pe paulicieni la adevărata credinţă sau să-i taie de la rădăcină. Urmărind înfăptuirea hotărârii ei, ea a trmis nobili şi magistraţi în diferite provincii ale imperiului, şi, prin ei, unii dintre acei nenorociţi au fost crucificaţi, alţii ucişi cu sabia, alţii aruncaţi în mare şi înecaţi”. Nicolae a observat cp ereticii au întâmpinat din partea ei hotărârea şi vigoare unui bărbat, încât aproape că nu le venea sp creadă că aveau a face cu o femeie. Într-adevăr, puterea care orbeşte a unei superstiţii dolatre schimbase la Teodora (aşa cum s-a întâmplat şi cu regina noastră, “Maria cea sângeroasă”[40]) inima blândă şi miloasă de femeie într-o inimă neîndurătoare, de tiran setos de sânge. Din propriile cuvinte ale papei, este foarte clar că scaunul apostolic de la Roma era implicat în măcelărirea paulicienilor. După ce i-a spus că ereticii erau îngroziţi de ea, şi, în acelaşi timp, o admirau pentru statornicia ei în hotărârea de a păstra curată credinţa catolică, el a mai adăugat: “şi, oare de ce, dacă nu pentru că ai urmat îndrumările Scaunului Apostolic?”[41]

Este greu de crezut că acela care se mărturisea a fi vicarul lui Hristos şi păstorul oilor Lui, ar fi putut vreodată scrie aşaceva, dar i s-a îngîduit aceasta, şi aceste lucruri au ajuns până la noi ca mărturii adevărate ale tiraniei anti-creştine stabilite la Roma în secolul al nouălea.

Revolta paulicienilor împotriva guvernului

Ca unii dintre albigenzi, husiţi din Boemia şi calvinişti din Franţa, paulicienii din Armenia şi din provinciile învecinate s-au hotărât să se opună persecutorilor lor. Aceasta a fost trista lor cădere şi rodul rău al ascultării sugestiilor lui Satan. Timp de aproape două sute de ani ei suferiseră ca nişte creştini, onorând evanghelia printr-o viaţă de credinţă şi răbdare. Potrivit mijloacelor de care dispunem pentru a judeca, ei par să fi păstrat adevărul pe parcursul unui lung drum de suferinţă, într-un duh nobil de pasivitate, potrivit cu Hristos. Dar credinţa şi răbdarea lor au cedat în final şi ei s-au răzvrătit pe faţă împotriva guvernării. Lucrurile s-au petrecut astfel:

Carbeas, un ofiţer imperial de rang înalt, auzind că tatăl lui fusese tras în ţeapă de inchizitorii catolici, a încetat să mai slujească imperiului, şi, împreună cu cinci mii de tovarăşi, şi-a căutat refugiu printre sarazini. Califul i-a primit cu bucurie pe dezertori şi le-a permis să se aşeze pe teritoriul lui. Carbeas a construit şi a fortificat oraşul Tephrice, care a devenit cartierul general al paulicienilor. În modul cel mai firesc, ei s-au strâns la această nouă casă căutând adăpost de legile imperiului. Curând au ajuns să fie o comunitate puternică. Sub comanda lui Carbeas, ei au purtat război împotriva imperiului având mai multe succese timp de mai bine de treizeci de ani, dar ne abţinem să dăm detalii care ar fi mai curând deprimante decât interesante.

Paulicienii în Europa

Cam pe la jumătatea secolului al optulea, Constantin, supranumit Copronymus, fie ca favoare, fie ca pedeapsă, a strămutat un mare număr de paulicieni în Tracia, un avanspost al imperiului, unde ei au fost ca o misiune religioasă. Prin această imigraţie, învăţăturile lor au fost introduse şi răspândite în Europa. Se pare că ei au lucrat cu mult succes printre bulgari. Pentru a păzi tânăra biserică a Bulgariei, Petru din Sicilia, prin anul 870, i-a adresat episcopului bulgarilor un tratat în care îl prevenea împotriva contaminării aduse de paulicieni. Acest document este cea mai importantă sursă de informaţie cu privire la sectă. În secolul al zecelea, împăratul Ioan Zimisces a organizat o altă mare migraţie în văile Munţilor Hemus. După acea perioadă, istoria paulicienilor este o istorie europeană. Ei s-au bucurat de toleranţă în ţara în care au fost exilaţi, ceea ce le-a uşurat mult situaţia şi a întărit comunitatea lor. Din acele aşezări bulgare li s-a deschis calea către vestul Europei. Mulţi bulgari li s-au alăturat, ceea ce a făcut ca numele bulgarilor, într-o formă brută sau coruptă să fie folosit ca apelativ urâcios, care a fost asociat paulicienilor peste tot unde au fost.

Cu privire la istoria ulterioară a acestor oameni interesanţi, istoricii au păreri divergente. Tot ce se cunoaşte despre ei provine din scrierile vrăjmaşilor lor, ceea ce, dintr-un simţ al dreptăţii, ne face să nu prea dăm crezare afirmaţiilor lor. Totuşi, un lucru este sigur: ei au protestat împotriva închinării la sfinţi şi la imagini practicate de catolici şi a legitimităţii preoţiei care susţinea idolatria. De asemenea, ei protestau împotriva multor lucruri din doctrinele, disciplina şi autoritatea pe care şi-o asuma Roma. Scriitorii catolici îi desemnează în general ca manieheişti, cei mai odioşi eretici. Dar sunt câţiva scriitori protestanţi care au cercetat cu grijă tot ce poate arunca o lumină asupra istoriei lor şi au ajuns la concluzia că ei nu erau vinovaţi de ereziile care le sunt atribuite şi susţin că ei erau martori credincioşi ai lui Hristos şi ai adevărului Său în perioada aceea întunecată a evului mediu[42].

Războaiele religioase ale lui Carol cel Mare
aproximativ 771 - 814

Din vremea lui Pepin, istoria aşa-numit ecleziastică se întreţese cu istoria regilor franci şi cu ruşinoasele intrigi ale papilor în aşa fel încât trebuie să urmărim, pe scurt, cursul evenimentelor care prezintă importanţă pentru caracterul papalităţii şi al istoriei bisericii.

Puterea în creştere a lui Carol cel mare (Charlemagne), fiul cel mai tânăr al lui Pepin, a fost privită cu un interes deosebit de cei din scaunul Sf. Petru şi a fost folosită de ei pentru împlinirea planurilor lor ambiţioase. Papii Adrian I şi Leon al-III-lea, ambii oameni abili, s-au succedat pe tronul papal în timpul lungii domnii a lui Carol, şi, prin războaiele religioase, au reuşit să facă să se înalţe mult Scaunul de la Roma.

Un conflict între Desiderius, regele lombarzilor, şi papa Adrian, a dus la un război cu Franţa, ceea ce a dus la desfiinţarea completă a regatului lombard din Italia. Acesta a fost rezultatul unui mare plan al papalităţii, înfăptuit prin politica neprincipială şi de trădare a pontifului. Carol era ginerele lui Desiderius, dar, după un an de căsătorie, el a divorţat de Hermingard, fiica lombardului, şi imediat s-a căsătorit cu Hildegard, o doamnă dintr-o casă nobilă a şavabilor. Tatăl ofensat, primindu-şi înapoi fiica repudiată, a făcut apel, în mod normal, la papă, capul bisericii, al cărei fiu ascultător era Carol, pentru a primi o reparaţie. Dar, deşi biserica, atunci când aceasta se potrivea scopurilor ei, afirma în termenii cei mai categorici sfinţenia legăturii căsătoriei, această călcare pe faţă a regulii a trecut neobservată, papa refuzând să se amestece.

Roma conta pe serviciile pe care i le aducea Carol şi nu-şi putea permite riscul de a nu-i fi pe plac, aşa că nu a spus nici un cuvânt în legătură cu purtarea monarhului desfrânat. În final, Desiderius, plin de ură în urma insultei din partea lui Carol şi a complicităţii lui Adrian, a venit în Italia papală în fruntea trupelor sale, atacând şi devastând peste tot şi ameninţându-l chiar pe papă în capitală.

Adrian trimite după Carol cel Mare

Papa a trimis atunci, cu cea mai mare grabă, mesaje pentru a-l implora pe Carol să-i vină imediat în ajutor, şi, în acelaşi timp, s-a ocupat personal de pregătirile militare pentru apărarea cetăţii şi siguranţa tezaurului ei. Şi, potrivit unei vechi strategii a Romei, Adrian a trimis trei episcopi pentru a-l impresiona pe rege şi a-l ameninţa cu excomunicarea dacă îndrpznea să violeze proprietatea bisericii. Papa a câştigat astfel timp, iar Carol, cu rapiditatea lui obişnuită, şi-a strâns forţele, a traversat Alpii şi a asediat Pavia. În timpul asediului, care a durat mai multe luni, Carol i-a făcut o vizită Papei, cu mult fast şi a fost primit cu toate onorurile posibile. El a fost aclamat de nobili, de senatori şi de cetăţeni ca patrician al Romei şi fiu ascultător al bisericii, care a dat ascultare imediat chemării părintelui său spiritual şi a venit pentru a-i elibera de urâcioşii şi groaznicii lombarzi. Când s-a încheiat perioada sărbătorilor sfinte, Carol şi ofiţerii lui au revenit la armata lor.

În cele dinnurmă, Pavia a căzut. Desiderius, succesorul marelui şi înţeleptului Luitprand, a fost detronat şi s-a refugiat într-o mânăstire – locul de azil obişnuit pentru regii detronaţi; viteazul lui fiu, Adelchis, a fugit la Constantinopole; şi aşa a sfârşit regatul lombarzilor, vrăjmaşii de moarte ai italienilor şi cea mai mare piedică în calea agresiunii papale. Era deschisă astfel calea pentru cuceritor ca să-i dea papei un regat nu numai pe hârtie, cum făcuse Pepin, tatăl lui, ci cu oraşe, provincii şi venituri. Şi aşa a şi făcut, ratificând marea donaţie a tatălui său. Având drepturi de domn în urma cuceririi, Carol cel Mare a dăruit succesorilor Sf. Petru, ca dar absolut şi perpetuu, regatul lombardiei, şi unii spun că i-ar fi dăruit chiar întreaga Italie. În acelaşi timp, Carol a reclamat titlul regal şi a exercitat suveranitatea asupra întregii Italii şi chiar asupra Romei. Dar papa, fiind acum sigur de posesiunea teritoriilor, şi-a permis să permită ca marele lui binefăcător să primească toate onorurile regale.

Suveranitatea pontifilor romani
anul 775

Papa devenise un prinţa temporal. Venise ziua pe care o aşteptase demult şi pentru care suspinase mult timp; se realizase visul de secole. Succesorii Sf. Petru sunt proclamaţi suverani pontifi şi domni ai cetăţii şi teritoriilor Romei. Ultima legătură a vasalităţii de formă fusese ruptă definitiv, şi Roma devenise din nou capitala recunoscută a vestului.

Papa Adrian şi-a asumat imediat puterea şi privilegiile ca şi limbajul unui suveran temporal, căruia i se cuvine loialitate. Murmurele dinspre Ravena şi cele din este au fost rapid reduse la tăcere şi Roma domnea suprem. Limbajul papei chiar şi faţă de Carol cel Mare este cel al unui egal: “După cum oamnii tăi nu pot veni la Roma fără permisiunea ta şi scrisori speciale, nici oamenii mei nu se pot prezenta la curtea Franţei fără aceleaşi credenţiale din partea mea”. Din partea italienilor el solicita aceeaşi loialitate pe care lui Carol cel Mare i-o datorau supuşii săi. “Justiţia era administrată în numele papei; nu numai datoriile ecleziastice şi arenzile pentru proprietăţile lui făceau parte din patrimoniul Sf. Petru, ci şi texele pe veniturile cetăţenilor intrau în tezaurul lui… Adrian, cu toată puterea, şi-a asumat măreţia unui potentat… Odată cu creşterea veniturilor papale, Roma a început să-şi recapete spelndoarea antică”.

Epoca cea mai strălucită în analele papalităţii

Din vreme ce imperiul lui Carol cel Mare este legat în mod deosebit de istoria bisericii şi constituie epoca cea mai strălucită din analele Scaunului episcopal al Romei, se cere ca acesta să fie studiat mai atent. Romano-catolicismul îi este cam la fel de îndatorat marelui prinţ după cum mahomedanismul îi este îndatorat marelui profet arab şi succesorilor săi. “Războaiele saxone ale lui Carol cel Mare,” spune Milman, “care au adăugat aproape întreaga Germanie la teritoriile lui, au fost declarate războaie religioase. Daca Bonifaciu a fost apostolul creştin al evangheliei, Carol cel Mare a fost apostolul ei mahomedan. Obiectivul declarat al invaziei lui era acela de a face să dispară păgânismul: fie să se supună credinţei creştine, fie să fie exterminaţi. Botezul era semnul subjugării şi loialităţii, pe care saxonii îl acceptau sau îl respingeau, după cum erau supuşi sau răzvrătiţi. Aceste războaie erau inevitabile, fiind doar continuarea marilor lupte purtate între barbarii din nord şi est şi sudul şi vestul mai civilizat, cu deosebirea că populaţia romană şi creştină, revigorată acum de infuzia de sânge teutonic, în loc să aştepte agresiunea, devenise ea agresorul. Fluxul cuceririlor se inversase: supuşii regatelor din vest, ale imperiului din vest, în loc să aştepte să-şi vadă casele călcate de hoardele invadatoare, au pătruns cu îndrăzneală în inima ţării vrăjmaşilor lor, prin pădurile lor, au traversat mlaştinile lor şi au aşezat tribunale feudale, biserici şi mânăstiri până în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice regiuni, până la Elba şi ţărmurile Mării Baltice”.

Saxonii erau împărţiţi în trei triburi importante: Ostfalienii, Westfalienii şi Angarienii. Fiecare trib, potrivit cu vechiurile obiceiuri teutone, era compus din nobili, oameni liberi şi sclavi, iar uneori întreaga naţiune se întrunea sub arme. Saxonii îi batjocoreau şi îi detestau pe francii romanizaţi, iar francii îi socoteau barbari şi păgâni pe saxoni. Timp de treizeci şi trei de ani, puternicul Carol a fost angajat în supunerea hoardelor sălbatice ale saxonilor. “Ţinutul locuit de aceste triburi,” spune Greenwood, “cuprindea toată zona Westfaliei moderne şi o mare parte a Saxoniei inferioare, del al Lippe la Wesser şi elba, învecinându-se la nord cu rudele lor, iutlanzii, anglii şi danezii, iar la est cu cei de origine slavă, care treptat au înaintat mai mult în vechile teritorii teutone din Germania de est”. Dar ne vom limita în principal la aspectele religioase ale acestor războaie, deşi este interesant să stiudiem aceste relatări antice, după ce abia ma văzut încheierea marelui război din 1870-71, dintre descendenţii anticilor franci şi germani.

Sabia lui Carol cel Mare sau botezul

Obiectivul declarat al lui Carol cel Mare era acela de a stabili creştinismul în cele mai depărtate părţi ale Germaniei, dar este regretabil că a folosit mijloace violente pentru îndeplinirea acestui scop. Mii de oameni au fost forţaţi să intre în apele botezului numai pentru a scăpa de o moarte crudă. Condiţiile cuceritorului erau: sabia sau botezul. A fost dată o lege care pedepsea cu moartea refuzul botezului. El nu accepta vreo pace şi nu încheia nici un tratat dacă nu era satisfăcută condiţia principală: convertirea ssu exterminarea era deviza francilor. Şi, chiar dacă vechea religie nu avea prea mare autoritate în conştiinţa saxonilor, ei nu vedeau nimic mai biun în noua religie, deoarece, în mintea lor, botezul se identifica cu sclavia, iar creştinismul însemna subjugarea de către un străin. A primi botezul însemna a renunţa nu numai la vechea religie, ci şi la libertatea persoanlă.

Cu asemnea sentimente anti-creşltine şi inumane, războiul a fost purtat, după cum am spus, timp de treizeci şi trei de ani. În fruntea armatelor sale superioare, el a oprimat triburile sălbatice, care erau incapabile să se unească pentru a-şi asigura împreună securitatea. Şi, se spune, niciodată francii nu au întâlnit forţe inamice egalw numeric, ca disciplină sau ca armament. Dar, după lupte cu o enorme vărsări de sânge, fără precendent perin încăpăţânarea şi durata lor, superioritatea numerică, disciplina şi vitejia le-a asigurat victoria francilor în faţa eforturilor neorganizate ale saxonilor. “Cei rămaşi după treizeci de campanii de măcel nediscriminatoriu,” spune Greenwood, “şi expatrieri în masă au primit botezul şi au ajuns să fie permanent incorporaţi în imperiul francilor şi în creştinătate. Abaţii, mânăstiri şi aşezăminte religioase de toate tipurile su răsărit în fiecare parte a teritoriilor cucerite, iar noile biserici au primit slujitori din şcoala lui Bonifaciu – acea şcoală care nu admitea că poate exista vreo deosebire între legea lui Hristos şi legea Romei”.

Botezul era singura garanţie a păcii pe care o acceptau francii şi singurul semn al pentru supunerea saxolilor. Astfel – cât de trist! – când s-a încheiat cucerirea şi măcelul a luat sfârşit, au venit la lucru preoţii care aveau misiunea de a-i boteza pe cei învinşi. Mii de barbari au fost astfel forţaţi, fiind ameninţaţi cu sabia, să intre în ceea ce preoţii numeau “apele regeneratoare ale botezului”. Dar, pentru saxoni, botezul însemna nci mai mult, nici mai puţin decât renunţarea la religia şi la libertatea lor. Ca urmare, de îndată ce s-au retras armatele lui Carol, neobosiţii saxoni s-au revoltat din nou şi au călcat limitările impuse de imperiu, făcând ravagii pe unde ajungeau. În furia lor şi dorul lor de răzbunare, ei au tăiat crucile, au ars bisericile, au distrus mânăstirile şi i-au măcelărit pe cei din ele, fără a ţine cont nici de vârstă, nici de sex, până ce toată ţara a ajusn să pară în flăcări şi cu râuri de sânge. Se spune că asemenea revolte au fost deseori provocate de limbajul obraznic şi comportamentul ofensator al călugărilor misionari şi de avariţia cu care ei storceau taxele. Dar aceste revolte ale saxonilor au fost urmate de o nouă invazie a francilor şi un măcel nemilos, până ce trib după trib s-a predat înaintea armatelor învingătoare ale lui Carol cel Mare. Odată, Carol a masacrat cu sânge rece 4500 de războinici viteji care s-au predat. Acest crud şi laş abuz de putere lasă o pată neagră de neşters pe istoria lui, pe care nici o scuză nu o poate îndepărta. Până şi istoricul sceptic vorbeşte despre aceasta într-un mod mişcător: “Într-o zi a judecăţii, fiii fratelui său, Carloman, prinţul merovingian al Aquitaniei, şi cei patru mii cinci sute de saxoni care au fost decapitaţi pe loc, vor avea ceva de spus contra dreptăţii şi omeniei lui Carol cel Mare. Modul în care i.a tratat pe saxonii învinşi a fost un abuz al dreptului de cuceritor”.

Influenţa rea a misionarilor papei

Oricât de trist este să medităm la groaznica măcelărire a saxonilor şi la botezul forţat al celor rămaşi în viaţă, tristeţea noastră creşte şi mai mult când vedem că aceia care se pretindeau mesageri ai îndurării au fost aceia care au declanşat aceste războaie de exterminare. În loc ca ei să fie misionari plini de îndurare ai evangheliei păcii, ei au fost de fapt emisarii cruzi ai papei, ai puterii întunericului. Carol cel Mare a fost, fără-ndoială, în mare măsură înşelat şi îndemnat de preoţi în acţiunile lui.

Cu scopul declarat de a cimenta unirea dintre biserfică şi stat, spre beneficiul temporal şi spiritual al omenirii şi pentru stabilitatea puterii imperiale, viclenii preoţi au găsit o cale pentru a obţine propria lor mărire temporală şi a suveranitatea absolută a Romei. Şi orice istorien afirmă că aşa au fost lucrurile. Foarte curând ei au căpătat o poziţie înaltă în lume, deasupra poporului cucerit şi peste pământurile lor. În acea perioadă a avut loc o mare schimbare în poziţia văzută a clerului şi în societate în general. Se spune că istoria antică s-a încheiat cu moartea lui Pepin şi a început viaţa medievală. Fiul lui a inaugurat o nouă formă de societate – cea a ultimilor regi barbari şi a primilor monarhi feudali. Dar noi ne ocupăm de istoria ecleziastică, şi iarăşi, preferăm să dăm citate din decanul la care ne-am referit atât de des, care nu va fi acuzat de o severitate excesivă şi a cărui mărturie este de o integritate deosebită.

“Subjugarea ţării pare să fi fost completă înainte ca regele Carol să fi întemeiat succesiv marile lui colonii religioase, cele opt episcopate: Minden, Selingstadt, Verden, Bremen, Munster, Hildesheim, Osnaburg şi Padeborn. Acestea, împreună cu multe mânăstiri bogat dotate, ca Hersfuld, au devenit centre deosebite de unde creştinismul şi civilizaţia s-au propagat în cercuri din ce în ce mai largi. Acestea erau atât aşezăminte militare cât şi religioase, ecleziasticii fiind numai străini. Şefii saxoni mai credincioşi şi mai de încredere, care păreau să se fi convertit în mod sincer la creştinism, au fost făcuţi conţi. Astfel, mărturisirea credinţei creştine era unicul test de loialitate…”

“Carol cel Mare marchează istoria creştină, chiar mai mult decât prin subjugarea Germaniei faţă de evanghelie, prin organizarea completă, dacă nu chiar prin punerea bazelor, ierarhiei feudale în cea mai mare parte a Europei. Se poate spune că, în tot imperiul occidental, s-a stabilit, oarecum constituţional, această dublă aristocraţie ecleziastică şi civilă. Peste tot, clericii superiori şi nobilii erau, şi apoi, în mod similar, mai jos, pe diferite trepte ale societăţii, de acelaşi rang şi cu aceleaşi îndatoriri multiple, aveau autoritate uneori egală, altetori coordonată. Fiecare district îşi avea episcopul lui şi contele lui; diocezele şi comitatele ocupau, de cele mai multe ori, acelaşi teritoriu…”

“Carol cel Mare nu era mai puţin darnic decât regii mai slabi în ceea ce priveşte imunităţile, drepturile şi darurile oferite bisericilor şi mânăstirilor. Împreună cu regina lui, Hidegard, el a înzestrat mânăstirea Sf. Martin de Tours cu pământuri în Italia. Darurile lui către Sf. Denis, Lorch, Fulda, Prum, şi mai ales Heresfuld, şi către multe alte abaţii italiene, se arată printre faptele domniei lui.”

“Şi moşiile nu erau întotdeauna obţinute de la regi sau nobili, ci cei care erau administratori peste cei săraci îi şi jefuiau pe acei săraci. Chiar şi sub Carol cel Mare au existat plângeri împotriva uzurpării proprietăţilor de către episcopi şi stareţi, ca şi împotriva conţilor şi a altor laici. Ei îl obligau pe omul liber sărac să-şi vândă proprietatea sau îl forţau să slujească în armată, şi aceea în mod permanent, astfel încât el îşi lăsa pământul fără proprietar, având multe şanse să nu se mai întoarcă, sau îl lăsa în grija celor care rămâneau acasă în linişte, iar ei nu scăpau nici o ocazie de a lua pământul în stăpânire. Via nici unui Nabot nu putea scăpa avariţei lor mereu treze”.

“În fieful lui, episcopul sau stareţul exercita toate drepturile unui stăpân feudal… Astfel, ierarhia, devenită o instituţie feudală, paralelă şi coordonată aristocraţiei feudale temporale, urmărea să se bucure, şi chiar se şi bucura demult, de puterea suzeranilor şi domnilor. Episcopii şi stareţii aveau privilegiile de a avea domenii inalienabile, şi, în acelaşi timp, au început, fie cu supărare, fie cu trufie, să refuze să achite plăţile de vasalitate, care erau semnificative pentru alte pământuri. În timpul domniei lui Carol cel Mare, această teorie a imunităţii spirituale era mai curând într-o adormire, sau încă nu era activă. Ea a fost apoi vestită cu îndrăzneală şi a avansat rapid în competiţia cu fiul său, Louis cel Pios. Atunci s-a afirmat de către ierarhia ecleziastică cum că orice proprietate dată bisericii, săracilor, sfinţilor, lui Dumnezeu Însuşi – aceasta era frazeologia folosită – era dată în mod absolut, irevocabil şi fără rezerve. Regele avea putere să perceapă taxe de la cavaleri, dar el nu avea nici o putere asupra proprietăţilor bisericii. Asemenea pretenţii erau neevlavioase şi un sacrilegiu care implica pierderea vieţii eterne. Clerul aparţinea unui alt domeniu, avea o altă cetăţenie şi era complet şi absolut independent de puterea civilă[43]”.

Sistemul ierarhic feudal

De secole, papalitatea striga către fiecare monarh: “Dă şi iar dă, înzestrează-ne, înzestrează-ne şi binecuvântatul Petru îţi va da victorie asupra vrăjmaşilor tăi, prosperitate în lume şi pace alături de el în cer”. Şi acest strigăt a primit răspuns în cea mai mare parte favorabil la începutul secolului al nouălea. Extrasele de mai sus îi vor da cititorului o idee despre prada care i-a revenit clerului din victoriile lui Carol cel Mare în Germania. În principal din aceşti treizeci şi trei de ani de război sângeros s-a format sistemul ierarhic feudal. Nenumărate mii de oameni au fost măcelăriţi pentru a face loc episcopilor şi stareţilor – aristocraţia ecleziastică. Pe pământul cucerit au răsărit palate princiare ale acestor mari ecleziastici, temeliile lor fiind aşezate pe cruzime, nedreptate şi sânge.

Deşi au trecut mai bine de o mie de ani de la moartea marelui patron al bisericii, palatele mai există încă şi sunt dese peste tot în Europa. Inima se strânge când gândim la originea acestor palate care se mărturiseau ale păcii, mai ales dacă avem în minte adevăratul caracter al evangheliei şi faptul că slujitorii lui Hristos trebuie întotdeauna să caute să arate duhul blând şi smerit al lui Isus. Sufletele şi nu proprietăţile oamenilor trebuie să fie obiectivul lor. “Nu caut ale voastre, ci pe voi” (2 Cor. 13.2) trebuie să fie motto-ul lor, mergând nu pentru a lua lucruri de la naţiuni. Dar exemplul lui Hristos fusese uitat demult; biserica s-a scufundat la nivelul spiritual al lumii atunci când Constantin a unit-o cu statul. Aceasta a fost marea ei cădere, din care a rezultat dureroasa ei inconsistenţă. Iubirea lumii, dorul de putere absolută, şi de stăpânire universală a pus stăpânire pe ea cu totul. Înşelată de Satan, pe al cărui tron stă (Apoc. 2), nedreptatea neruşinată a cursului ei poate fi explicată numai prin puterea lui care orbeşte. În ochii ei, orice mijloace sunt justificabile pentru propăşirea scaunului episcopal de la Roma.

Reflecţii asupra grijii Domnului faţă de ai săi

Domnul avea, fără-ndoială, mulţi credincioşi ai Lui ascunşi, chiar şi în cele mai întunecate timpuri, ca în Tiatira. “Dar vouă vă spun, bcelorlalţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut «adâncimile lui Satan», cum spun ei: Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni” (Apoc. 2.24-25). Numai un singur lucru trebuia să preocupe credinţa după stabilirea apostaziei: Mântuitorul înălţat, Omul în glorie. Şi tuturor celor care se preocupă cu aceasta le este dată promisiunea: “şi-i voi da steaua de dimineaţă”. Dar biserica mărturisitoare vizibilă, cea aliată cu statul, era coruptă până în străfunduri, sufundată, orbită şi împietrită în cea mai făţişă răutate, pentru că în scaunul Sf- Petru se găseau concentrate toate formele răului. Până şi războaiele religioase ale lui Carol cel Mare par nevinovate în comparaţie cu papa Adrian.

Să ne reamintim faptul că Carol era un rege barbar, deşi probabil cel mai mare din istoria Europei după Alexandru şi Cezar, astfel încât este de înţeles că oniectivul lui era să-şi consolideze un mare imperiu, dar, în ceea ce priveşte lucrurile divine, el era ignorant şi superstiţios, deşi în mintea lui elementul religios era puternic. Papa s-a folosit de sentimentul lui religios făcându-l să creadă că o biserică puternică şi bogată va face statul să fie puternic şi bogat şi că, dacă este fie plăcut cerului şi va câştiga viaţa eternă, atunci unitatea armonioasă a bisericii cu statul trebuie să fie la baza tuturor planurilor lui pentru guvernare. El îl iubea personal pe Adrian, era gata să asculte chemarea lui şi să se supună sfaturilor lui şi a plâns când a auzit de moartea lui, care a avut loc la 26 decembrie 795, după un npontificat neobişnuit de lung, de peste douăzeci şi trei de ani. Se poate ca el să fi întrevăzut adevăratul obiectiv al papei dincolo de cea mai mare viclenie, dar, având multă încredere în sine, el a trecut peste aceste gânduri fără a avea sentimentele de neîncredere şi gelozie care s-ar fi născut la un caracter mai slab. Nu întâmplător, el a fost un bun prieten.

Falsul papei

Dar bunătatea lui Carol cel Mare nu a făcut altceva decât să stârnească şi mai mult lăcomia şi invidia preoţilor rapaci. Ei nu s-au mulţumit cu moşiile şi zeciuielile lor, ci au dorit să aibă o poziţie mult superioară seniorilor laici şi chiar să fie deasupra monarhului însuşi. Stimulaţi de succesele de mai înainte, ei au încercat, printr-un fals îndrăzneţ, să-şi atingă obiectivul ambiţiilor lor seculare. A fost produs pentru prima dată un titlu cu putere imperială, şi aceasta după aproape 450 de ani. Acel act de donaţie arăta că tot ceea ce Pepin sau Carol cel Mare dăduseră bisericii Romei era doar o rată a darului regal al “piosului împărat Constantin” către scaunul Sf. Petru.

Cum principalul nostru obiectiv pentru această perioadă a istoriei bisericii este acela de a părezenta caracterul adevărat al sistemului papal, mijloacele prin care el a ajuns să aibă acestă influnţă şi putere deosebită, şi efectele secularizatoare ale alianţei dintre biserică şi stat, copiem scrisoarea papei prezentată de Greenwood. Cititorul va fi, fără-ndoială, surprins că vreun om cu oarece pretenţii de respectabilitate – şi cu atât mai mult capul bisericii – ar fi putut produce un asemenea document pentru a câştiga şi mai multe teritorii şi mai multă putere. Dar trebuie să ne amintim că Tiatira era caracterizată de “adâncimile lui Satan”, şi aşa a fost papalitatea de la prima ei suflare şi aşa trebuie să fie până îşi va da duhul. Apocalipsa 17 şi 18 descriu caracterul ei şi sfârşitul ei.

“Având în vedere,” spunea papa Adrian, “că în zilele binecuvântatului pontif Silvestru, acel prea evlavios împărat, prin această donaţie, a înălţat şi a lărgit sfânta biserică catolică şi apostolică a Romei, dându-i putere supremă asupra întregii regiuni a vestului, te rugăm deci, ca în această zi fericită, această sfântă biserică să sară de bucurie şi să fie înălţată şi mai mult, pentru ca toţi cei care vor auzi de aceasta să exclame «Dumnezeu să-l ocrotească pe rege şi să ne asculte în ziua în care Îl vom chema» Pentru că, iată, în acele zile s-a ridicat Constantin, împăratul creştin prin care Dumnezeu s-a angajat să dea toate lucrurile preasfintei sale biserici, bisericii binecuvântatului Petru, prinţul apostolilor. Toate acestea, împreună cu multe alte teritorii, pe care diferiţi împăraţi, patricieni şi oameni temători de Dumnezeu le-au dat binecuvântatului Petru şi sfintei biserici romane apostolice a lui Dumenzeu, pentru sufletul lor şi pentru iertarea pacatelor, ţinuturi din Toscana, Spoleto, Beneventum, Corsica, Savona – teritorii care au fost luate de neamul neevlavios al lombarzilor, fă ca toate acestea să fie restituite, potrivit cu felul în care ai dat numeroase daruri, pentru care actele sunt păstrate în arhivele noastre de la Lateran. În acest scop i-am îndrumat pe trimişii noştri să-ţi prezinte acele acte pentru ca să fii satisfăcut, şi, în virtutea lor, îţi cerem să porunceşti restituirea completă în mâinile noastre a patrimoniului Sf. Petru, pentru ca, prin această conformare a ta, sfânta biserică a lui Dumnezeu să fie pusă în posesia deplină şi netulburată a drepturilor ei, astfel încât prinţul apostolilor însuşi să mijlocească înaintea tronului Celui Atotputernic pentru ca să ai viaţă lungă şi reuşită în orice întreprindere”.

Ignoranţa şi credulitatea vremii

Atât de mare era ignoranţa şi credulitatea în acel timp încât cele mai absurde născociri erau primite cu mult respect de toate clasele sociale. Preoţii vicleni ştiua cum să-şi mascheze cele mai mari falsuri sub aparenţa celei mai mari evlavii pentru a orbi atât poporul, cât şi pe rege. Potrivit unei legende, Constantin fusese vindecat de lepră de către papa Silvestru, şi împăratul a fost atât de recunoscător încât i-a cedat papei suveranitatea deplină şi perpetuă asupra Romei, Italiei şi a provinciilor din vest şi s-a hotărât să-şi întemeieze o nouă capitală în est.

Obiectivul lui Hadrian când a falsificat un asemenea act şi a scris acea scrisoare a fost, fără-ndoială, acela de a-l influenţa pe Carol cel Mare să imite presupusa dărnicie a marelui său predecesor. Dacă el îi punea pe papi în posesia aşazisei donaţii a lui Constantin, el acţiona numai ca executorul lui Constantin, iar, dacă dorea să fie un binefăcător spontan al bisericii, atunci trebuia să depăşească limitele darului original. Dar încă nu am evaluat mărimea acesti fals. El dorea să arate că, pe parcursul secolelor, împăraţi greci erau vinovaţi de uzurpare, ei furând patrimoniul Sf. Petru, iar papii aveau tot dreptul să-şi însuşească acele teritorii şi să se revolte împotriva autorităţii lor, iar darurile lui Pepin şi Carol cel Mare nu erau mai mult decât restituirea unei părţi din ceea ce i se cuvenea de drept ca proprietate scaunului Sf. Petru, iar el, Carol cel Mare, trebuie să se considere dator lui Dumnezeu şi bisericii Lui, cât timp mai rămânea ceva neplătit din acea datorie.

Acestea erau efectele documentului, atât de adecvate scopului lui Adrian în acel timp; dar, deşi i-a adus mari avantaje papalităţii, atât pe moment cât şi mai târziu, falsul a fost demascat demult. Odată cu revederea scrisorilor şi cu câştigarea libertăţii, decretul fictiv a fost condamnat împreună cu Decretele false – cel mai îndrăzneţ şi mai elaborat din acele fraude evlavioase. Vorbind despre Decrete, Milman observă: “Ele sunt în prezent abandonate de toţi şi nici un glas nu se ridică în favoarea lor, ci aceia care nu pot suprima regretele că au fost demascate nu pot face mai mult decât să încerce minimizeze vinovăţia falsificatorului, să pună la-ndoială sau să micşoreze influenţa pe care ele au avut-o la vremea lor şi în istoria ulterioară a creştinătăţii[44]”.

Fundaţiile edificiului papalităţii

Acestea sunt, vai! fundaţiile marelui edificiu papal. Am întâmpinat unele greutăţi în cercetarea modului în care au fost ele aşezate, dar nu ne-am înşelat. Dacă er fi să caracterizăm individual pietrele de temelie, putem să spunem că ele sunt cele mai extraordinare pretenţii, cea mai ofensatoare aroganţă, cele mai flagrante falsuri, cele mai deschise şi sfidătoare idolatrii, cea mai fără scrupule însuşire prin furt a unor proprietăţi, cel mai neînduplecat spirit de persecuţie, iar despre piatra din vârf se poate spune că ea este cea mai mare dorinţă de suveranitate temporală. Şi ce găsim dacă cercetăm interiorul casei? Este plin de blasfemii, de cele mai rele corupţii şi concentrează toate atracţiile carnale (Apoc. 18.12-13). Aspectele esenţiale ale creştinsimului, fie au fost corupte, fie respinse, cum ar fi: jertfa, slujirea şi preoţia. Liturghia a fost pusă în locul lucrării desăvârşite a lui Hristos; învăţătura dogmatică a bisericii în locul slujbei Duhului Sfânt; şi marele sistem al preoţiei, sau, mai curând, meşteşugul preoţesc, în locul preoţiei comune a tuturor credincioşilo, ba chiar în locul preoţiei lui Hristos Însuşi.

Masa Domnului a fost treptat schimbată de la simpla amintire a iubirii Lui şi memorialul morţii Sale, ajungându-se la ideea de jertfă. Multe superstiţii se practicau în legătură cu ăâinea sfinţită sau anafora. Se spunea că acel sacrificiu avea valoare pentru morţi la fel ca şi pentru cei vii, de unde practica de a o da morţilor, îngropând-o împreună cu ei. Învăţătura distrugătoare pentru suflet despre purgatoriu, care a fost confirmată de Grigore cel Mare, se răspândise mult. S-ar părea că ea a prins rădăcini în biserica engleză înainte de secolul al nouălea. Dar înşelăciunea este evidentă, deoarece nu există purgatoriu datorită sângelui lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după cum spune apostolul Ioan: “Sângele lui Isus Hristos, Fiul său, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1.7). Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că puterea curăţitoare a sângelui lui Isus, Fiul Său, nu cunoaşte limite şi toţi cei care au credinţă în acel sânge sunt “mai albi ca zăpada”, în totul potriviţi pentru a fi în prezenţa lui Dumnezeu. Doctrina purgatoriului loveşte la temelie adevărul şi a devenit un instrument puternic în mâinile preoţilor pentru a stoarce bani de la cei pe moarte şi pentru a asigura bisericii mari moşteniri, aproape totul fiind făcut în acest scop josnic. Adevărul lui Dumnezeu, lucrarea lui Hristos, caracterul bisericii, sufletele şi trupurile oamenilor au fost toate sacrificate pentru înălţarea scaunului episcopal al Romei şi pentru înălţarea clerului subordonat sistemului papal.

Viaţa neevlavioasă a celor cărora li se încredinţase guvernarea bisericii şi grija faţă de sufletele oamenilor este un subiectul unor amare reproşuri pe care le face orice istoric cinstit, atât din acel timp ca şi din zilele noastre. Poate că este bine sp introducem şi o relatare fidelă – Mosheim – ca martor şi confirmare pentru ceea ce am spus cu privire la această perioadă.

Rezumatul lui Mosheim

“În est, planurile sinistre, ranchiuna, conflictele şi gelozia erau predominante peste tot. La Constantinopole, sau Noua Romă, cei înălţaţi în scaunul patriarhal erau favoriţi ai curţii, şi, când pierdeau acea favoare, un decret al împăratului îi da jos din acea poziţie înaltă. În vest, episcopii erau pe la curţile prinţilor şi se bucurau de toate plăcerile, în timp ce clerul de rang inferior şi călugării erau senzuali şi, prin cele mai grosolane vicii, corupeau poporul la care erau trimişi pentru a-l reforma. În multe locuri, ignoranţa clerului era atât de mare încât puţini dintre ei ştiau să citească şi să scrie. De aceea, oricând era să fie scrisă o scrisoare, sau trebuia să fie scris ceva important, se făcea de obicei apel la unul care se spunea că ar fi avut abilităţi în asemenea chestiuni…”

“Episcopii şi conducătorii mânăstirilor aveau vaste proprietăţi şi arenau pământ. De aceea, când era un război, ei erau chemaţi personal în tabăra militară şi erau însoţiţi de un număr de soldaţi pe care trebuia să-i ofere suveranului lor. Regii şi prinţii, pentru a-şi răsplăti slujitoorii şi soldaţii pentru serviciile aduse, luau proprietăţile consacrate pentru a le da în dar. Ca rumare, preoţii şi călugării care înainte se întreţineau din acele proprietăţi, căutau să-şi asigure existenţa comiţând tot felul de crime şi excrocherii”.

“Puţini dintre aceia care s-au ridicat în acea perioadă în posturi înalte îb biserică puteau fi lăudaţi pentru înţelepciune, învăţătură, virtute şi aşte capacităţi potrivite pentru un episcop. Cea mai mare parte a lor, prin numeroasele lor vicii, şi toţi prin aroganţa lor şi setea lor de putere, au lăsat triste amintiri. De la Leon al-IV-lea, care a murit în anul 855 şi Benedict al-III-lea, se spune că o femeie care şi-a ascuns sexul şi şi-a luat numele Ioan, şi-a deschis calea către tronul pontifical prin învăţătura şi geniul ei şi a guvernat biserica pentru un timp. Ea este în general numită Papesa Ioana. În cele cinci secole care au urmat, martorii acestui eveniment extraordinar sunt nenumăraţi şi nici unul înainte de reforma lui Luther nu a privit acest lucru ca fiind incredibil sau ruşinor pentru biserică”.

“Toţi sunt de acor că, în acele zile întunecate, starea creştinătăţii era peste tot deplorabilă; nu numai din cauza uimitoarei ignoranţe, mama superstiţiei şi decăderii morale, ci şi din alte cauze… Ordinul sacru, atât în este cât şi în vest, era compus în general din oameni analfabeţi, proşti şi care nu cunoşteau nimic cu privire la religie… Ce erau pontifii greci ne arată bine chiar şi numai exemplul lui Teofilact, care, după cum mărturisesc istorici credibili, făcea comerţ cu toate lucrurile sfinte şi nu-i păsa decât de câinii şi de caii lui. Dar, deşi patriarhii greci erau oameni nevrednici, totuşi ei aveau mai multă demnitate şi virtute decât pontifii romani. Istoria episcopilor romani în acel secol este o istorie nu a oamenilor, ci a monştrilor, o istorie a celor mai mari atrocităţi, viclenii şi crime, după cum recunosc cei mai buni scriitpri, cu excepţia celor care pledează pentru autoritatea pontificală”.

“Atât grecii cât şi latinii considerau că esenţa religiei este închinarea la imagini, cinstirea sfinţilor răposaţi, căutarea şi păstrarea relicvelor şi îmbogăţirea preoţilor şi călugărilor. Abia de îndrăznea cineva să se apropie de Dumnezeu înainte să fi dat toată atenţia imaginilor şi sfinţilor. Toată lumea era nebună căutând să obţină acele relicve[45]”.

Deocamdată, nu credem că ar mai fi ceva de spus cu privire la natura – rădăcina şi ramura – sistemului papal. Prin gura a trei martori competenţi a fost confirmat tot ceea ce am spus cu privire la Roma, de la începutul perioadei Tiatira. Şi nu am spus nici măcar jumătate, mai ales cu privire la imoralitate. Nu am putea transcrie pe paginile noastre desfrânarea preoţilor şi călugărilor. Unii consideră că papalitatea a căzut în cea mai adâncă degradare în secolele al nouălea şi al zecelea. Timp de mai mulţi ani, de tiara papală au dispus infama Teodora şi de cele două fiice ale ei, Marozia şi Teodora. Aşa a fost puterea lor şi influenţa rea pe care au avut-o prin viaţa lor imorală încât au pus pe cine au vrut ele în scaunul Sf. Petru – oameni răi, asemenea lor. Paginile noastre ar fi pângărite dacă ar fi să redăm imoralităţile lor neruşinate. Aşa a fost succesiunea papală. Este cert că Izabela a fost reprezentată de aceste femei şi prin influenţa pe care au avut-o ele asupra papilor şi a cetăţii Romei. Dar, vai! Izabela, cu toate asocierile ei, stricăciunile, tiraniile şi idolatriile ei, cu folosirea sabiei civile, a fost prea fidel reprezentată de papalitate chiar de la întemeierea ei.

Capitolul 17
Propagarea creştinismului

Secolul al nouălea

Este o adevărată uşurare, atât pentru scriitor cât şi pentru cititor să ne depărtăm de lucrurile pângărite de Roma pentru a urmări firul de argint al harului mântuitor al lui Dumnezeu în răspândirea evangheliei şi dăruirea multora dintre slujitorii Lui. Totuşi, nu trebuie să ne aşteptăm la mult despre Hristos sau la ceea ce este o evanghelie clară în mărturia misionarilor din acea perioadă. Trebuie să privim starea generală a Europei în secolul al nouălea, în comparaţie cu secolul al nouăsprezecelea, pentru ca inimile noastre să se înalţe către Dumnezeu cu mulţumire pentru acea zi a lucrurilor mici.

Preferinţa scrierilor unor oameni în detrimentul scripturilor era deja un obicei, cel puţin oriunde a predominat influenţa Romei. Paulicienii, şi probabil şi alţii care s-au despărţit de comuniunea Romei, au susţinut autoritatea cuvântului lui Dumnezeu, dar misionarii romani erau instruiţi şi obligaţi să ţină la hotărârile părinţilor. Se făcea mereu apel la canoanele consiliilor şi scrierile marilor învăţători, astfel încât cartea sacră era complet neglijată. Cu mult înaionte de acea perioadă, cuvântul lui Dumnezeu începuse să fie tratat ca obscur, încurcat şi nepotrivit să fie citit de publicul larg, şi aşa este considerat de catolici de atunci şi până azi. Şi totuşi, Dumnezeu este deasupra tuturor şi schimbă toate spre gloria Lui, pentru răspândirea creştinismului şi mântuirea păcătoşilor. “Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine, şi pe cel care va veni la Mine, nicidecum nu-l voi scoate afară” (Ioan 6.37).

Revigorarea educaţiei

Deşi ambiţia sângeroasă şi viaţa destrăbălată a lui Carol cel Mare ne împiedică să credem că el şi-ar fi însuşit vreun principiu creştin autentic, totuşi este corect să recunoaştem că el a fost folosit de Dumnezeu pentru dezvoltarea educaţiei în ţara lui şi pentru răspândirea peste hotare a creştinismului. S-au construit şcoli, au fost întemeiate universităţi, au fost aduşi învăţaţi din Italia, Anglia şi Irlanda pentru ridicarea nivelului moral, religios şi intelectual al supuşilor săi. Spre sfârşitul lungii sale domnii, la reşedinţa lui regală de la Aix-la-Chapelle, el era înconjurat de liuteraţi din toate ţările. Învăţaţii, grămăticii şi filozofii vremii erau bineveniţi în sala mare de audienţe. Dar, cel mai de seamă dintre aceştia era compatriotul nostru, călugărul anglo-saxon Alcuin, născut în Northumbria, şi tutore al familiei imperiale.

Alcuin era cel mai important, atât pentru învăţătura lui, cât şi pentru lucrările lui ca învăţător al francilor. Dar şi mai important este faptul că el pare să fi avut câteva gânduri corecte despre creştinism. Deseori el l-a mustrat pe împărat pentru impunerea zeciuielilor asupra saxonilor nou-convertiţi şi pentru administrarea nediscriminatorie a botezului. “Întâi trebuie dată ânvăţătura”, spunea el, “cu privire la principiile de bază ale doctrinei şi practicii creştine, şi apoi trebuie să vină sacramentul. Botezul poate fi impus prin forţă, dar credinţa nu. Botezul primit fără credinţă sau fără înţelegerea raţională de către persoană este la fel de nefolositoare ca spălarea trupului[46]”.

Cât ne înviorează duhul şi cât suntem de mulţumitori găsind o asemenea purtare cinstită faţă de marele împărat! Aceasta ne arată că Domnul a avut martorii Lui în orice vreme şi în orice loc. Să sperăm că el a fost folosit de Domnul pentru răspândirea adevărului şi a binecuvântării în acele cercuri înalte.

Se apropia sfârşitul marelui Carol. Deşi se înconjurase cu literatură, muzică şi tot ce poate fi plăcut şi satisface fiecare gust şi pasiune a lui, şi deşi, se spune, anticamerele lui erau pline de monarhi căzuţi ai teritoriilor cucerite, care aşteptau favorurile lui sau căutau să le fie restituite domeniile ce li se cuveneau, el a trebuit să primeascăm acea lovitură cereia nimeni nu I se poate împotrivi. El a murit la 28 ianuarie 1814, la vârsta înaintată de şaptezeci şi doi de ani, după o lungă domnie de patruzeci şi trei de ani. El l-a numit succesor pe fiul său, Louis.

Ludovic cel Pios

Nu avem îndoieli că Ludovic (Louis), supranumit cel Pios, era un creştin sincer şi smerit. Nicicând nu a fost vreun om într-o poziţie mai nepotrivită decât blândul Ludovic atunci când imperiul i-a căzut în mâini. El a trăit până în anul 840, iar viaţa lui este una dintre cele mai impresionante, tragice şi vrednice de milă din analele regilor. Când şi-a făcut cunoscute principiile lui de guvernare a avut loc un fel de răzvrătire universală. El era mult prea blând şi scrupulor pentru soldaţii lui şi mult prea evlavios pentru clerul lui. Le-a interzis episcopilor lui să poarte sabie şi arme sau pinteni sclipitori la călcâie. Călugării şi călugăriţele au găsit în el un al doilea Sf. Benedict. Imoralitatea de la curtea tatălui său a dispărut rapid din incinta sacră a palatului său, dar el a fost mult prea blând în a-şi disciplina fiii. După cum ne putem uşor imagina, o asemenea evlavie a fost riduculizată şi nu a putut fi suportată mult timp. El a fost părăsit de soldaţii lui, a căror avere creştea din prada de la adversari; fiii lui, Pepin, Louis şi Lothaire, s-au ridicat în mai multe ori cu arme împotriva lui. Clerul, care s-ar fi cuvenit ca, în zilele de necaz, să-l înconjoare cu simpatie pe monarhul căzut, s-au folosit de ocazie pentru a-şi arăta puterea băgându-l în adâncul unei mânăstiri, şi, pentru a da o aparenţă de justiţie actului lor, l-au obligat să mărturisească nişte păcate de care nu se făcuse nicidecum vinovat. Clerul a luat partea lui Lothaire, fiul răzvrătit, om deosebit de crud, care însă se temea de pedeapsă şi nu i-a luat viaţa tatălui său, ci, împreună, au hotărât să-l degradeze civil şi ecleziastic pe rege pentru ca să nu-şi mai poată exercita autoritatea regală. El a fost obligat la penitenţă publică pentru nişte presupuse crime; a fost obligat să dezbrace armura şi hainele regale şi să le lase la altarul Sf. Sebastian şi să îmbrace haina neagră de călugăr[47].

Dar mândria nobililor lui a fost insultată de această afişare a aroganţei ecleziastice şi poporul a plâns soarta bunului şi blândului împărat. Reacţia a fost inevitabilă: indignat de cum fusese tratat regele, poporul a cerut restaurarea lui. A fost scos din mânăstire, îmbrăcat din nou şi reinvestit, dar numai pentru ca să aibă parte de o şi mai mare umilinţă. În cele din urmă, el a fost salvat prin mâna providenţei divine de purtarea anormală a fiilor săi şi de persecuţia nemiloasă a clerului, care urmărea doar să-şi etaleze şi să-şi consolideze propria putere. Purtând un crucifix presat pe piept, cu ochii spre cer şi iertându-l pe fiul său, Ludovic, care era atunci cu armele împotriva lui, el a părăsit această viaţă pentru a fi cu Hristos, ceea ce este mult mai bine (v. 1 Fil. 1.23).

Convertirea naţiunilor din nord

Răspândirea evangheliei spre extremităţile nordice ale Europei în timpul secolelor al nouălea şi al zecelea a fost atât de detaliată în istoriile generale încât nu vom face altceva decât să numim principalele locuri şi protagoniştii implicaţi în lucrarea bună. Şi ne bucurăm să putem urmări calea acelor misionari care s-au lepădat de sine şi au mers până în inima regatului lui Satan, unde de secole el domnea netulburat. Am văzut deja cum sabia lui Carol cel Mare a deschis calea către frislandezi, saxoni, huni şi alte triburi.

În prima parte a domniei fiului său, Ludovic, evanghelia le-a fost prezentată danezilor şi suedezilor. Disputele pentru tronul Danemarcei între Harold şi Godfrid l-au determinat pe Harold să caute protecţia lui Ludovic. Împăratul evlavios a gândit că aceea era o bună ocazie pentru a introduce creştinismul printre danezi. El i-a promis deci ajutor lui Harold cu condiţia ca el să îmbrăţişeze creştinismul şi să primească predicatori în ţara lui. Regele a acceptat condiţiile şi a fost botezat la Mentz, în anul 826, împreună cu regina lui şi cu o numeroasă suită. Ludovic a fost naş pentru Harold, împărăteasa pentru regină, iar Lothaire pentru fiul lui, iar pentru membrii suitei regale au fost naşi de ranguri adecvate. Astfel creştinat, potrivit cu gândirea din acel timp, el s-a întors acasă vorbind cu învăţătorii creştini. În eventualitatea că Harold nu şi-ar fi recâştigat regatul, Ludovic i-a dat o moşie în Friesland.

Ansgarius şi Auberg, cei doi călugări francezi care i-au însoţit, au lucrat cu mult zel şi succes, dar Aubert, un călugăr dintr-o familie nobilă a murit în doi ani angajat în lucrarea misionară.

Neobositul Ansgarius, la moartea tovarăşului său de lucru, a mers în Suedia. Acolo a fost la fel de fericit în lucrare şi avut la fel de mult succes. În anul 831, Ludovic i-a răsplătit marile lucrări făcându-l episcop al Hamburgului şi al nordului. Deseori el a avut de întâmpinat multă împotrivire, dar de obicei i-a dezarmat pe persecutori prin bunătatea lui şi purtarea lui dereaptă. El a trăit până în anul 865 şi a lucrat printre danezi, cimbrii şi suedezi.

Slavii primesc evanghelia

În acel timp s-au făcut unele eforturi pentru convertirea ruşilor, ungirilor, etc., dar lucrarea evangheliei nu pare să fi progresat în acele locuri până la cucerirea Boemiei de către Otto, în anul 950, sau, mai curând, până la căsătoria lui Vladimir, prinţul ruşilor, cu Ana, sora lui Vasile, împăratul grec. El a îmbrăţişat credinţa regiinei sale şi a trăit până la o vârstă foarte înaintată, iar supuşii lui i-au urmat credeinţa. Şi convertirea ducelui Poloniei se datorează influenţei unei regine creştine. În acele zile, credinţa prinţului devenea regula pentru poporul lui, atât în ce priveşte credinţa cât şi în practică, şi, în general, credinţa reginei devenea regula pentru rege. De aici influenţa soţiei în sens bun sau în sens rău. Se poate să fi observat aceasta din zilele Clotildei şi ale lui Clovis. “Este o ciudată uniformitate,” spune Milman, “în instrumentele folosite pentru convertirea barbarilor. O femeie cu rang înalt şi cu influenţă, un călugăr zelos şi o calamitate care se abătea asupra poporului, şi imediat ce convergeau aceşti trei agenţi, ţara păgână se deschidea pentru creştinism”.

Bulgaria. Despre cu a fost creştinismul a fost introdus în Bulgaria am spus în relatarea despre paulicieni. Bulgarii erau un popor barbar şi sălbatic. După huni, bulgarii erau cei mai groaznici invadatori ai Europei. Sora lui Bogoris, regele lor, a fost luată captivă de greci în copilăria ei şi a fost educată la Constantinopole în credinţa creştină. După ce a fost răscumpărată şi s-a întors acasă, ea a fost mult afectată de obiceiurile idolatre ale fratelui ei şi ale poporului său. S-ar părea că ea era o creştină serioasă, dar toate apelurile ei în favoarea creştinismului au părut inutile până ce o foamete şi o ciumă au făcut ravagii în Bulgaria. Regele a fost, în cele din urmă, convins să se roage dumnezeului creştinilor. Domnul, în marea Lui îndurare, a oprit ciuma. Bogoris a recunoscut puterea Dumnezeului creştinilor şi a acceptat să permită misionarilor să vestească poporului evanghelia.

Metodi şi Chiril, doi călugări greci, s-au remarcat prin zelul şi învăţătura lor, învăţându-i pe bulgari adevărurile şi binecuvântările evangheliei lui Hristos. Regele a fost botezat, iar poporul lui i-a urmat exemplul. Se spune că regele i-a trimis papei Nicolae I o sută şase întrebări cu privire la chestiuni de disciplină ecleziastică, ceremonii şi obiceiuri. Se spune că răspunsurile au fost întocmite pentru a fi discrete şi potrivite pentru a minimiza ferocitatea acelei naţiuni sălbatice.

Din Bulgaria, zeloşii misionari au vizitat multe triburi slave şi au pătruns în regiuni de barbarie pură, unde dialectele lor nu aveau nici o scriere. Aceşti oameni devotaţi au învăţat limba ţării şi le-au predicat evangehelia în propria lor limbă. Acela a fost un lucru nou în acel timp, dar creştinismul ceresc aduce cu sine multe daruri de preţ. Practica obişnuită a vremii era aceea de a predica şi a da învăţătură în limbile ecleziastice – greacă şi latină. S-au făcut plângeri către papă cu privire la noutatea închinării într-o limbă barbară, dar scrupulele pontifului au fost biruite de motivele misionarilor. Cu toate acestea, controversa a reapărut în epocile care au urmat, din vreme ce unii considerau, din prostie, că ţinerea slujbelor într-o limbă barbară ar fi o desacralizare a slujbelor bisericii. Se spune că Chiril a inventat un alfabet şi a învăţat scrierea pe acel popor necultivat. El a tradus ăn dialectul moravilor liturghia şi unele cărţi ale Bibliei. Oare cine poate spune ce efecte va fi avut lucrarea lui Chiril până în zilele noastre? Regele Moraviei a fost botezat, şi, ca de obicei în acel timp, supuşii lui i-au urmat exemplul.

Provincia Dalmaţiei li multe altele, care până atunci fuseserp într-un întuneric gros, au primit evanghelia în secolul al nouălea şi al zecelea.

Cursul râului vieţii

Ce bine că Domnul, Capul bisericii, a trimis din sanctuar apele Sale vii în multe ţări îndepărtate atunci când Roma, centru creştinătăţii, era o baltă stătută şi stricată. Chiar în acel timp, Baronius, renumit analist al bisericii romane, care era un binecunoscut partizan al scaunului de la Roma, striga: “Cât de schimonosită şi de groaznic deformată era faţa Romei! Sfântul Scaun căzuse sub tirania a două femei cu viaţa în neorânduială, care care puneau episcopi după toanele lor, şi (mi-e groază s-o spun), şi-au pus curtezanii lor pe scaunul Sf. Petru” etc. Cu privire la aceeeaşi perioadă, arnold, episcopul de Orleans, exclama: “Nenorocită Romă! Odinioară aveai atâţi mari luminători glorioşi pentru înaintaşii noştri, şi în ce întuneric ai căzut devenind infamă pentru toate secolele viitoare[48]”.

În timp ce aceasta era starea Romei, a Izabelei, corupătoarea cea mai mare, râul dătător de viaţă eternă de la Mântuitorul înălţat curgea liber la marginile imperiului. Multe naţiuni şi triburi şi limbi au primit evanghelia cu multele binecuvântări care o însoţesc. Fără-ndoială, ea a fost însoţită de multe superstiţii, dar acelora le-a fost făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu şi numele lui Isus, iar Duhul poate face minuni cu acel nume nespus de binecuvântat şi cu cuvântul cel mai scump. Mântuitorul a fost predicat, iubirea lui Dumnezeu şi lucrarea lui Hristos par să fi fost vestite însoţite de ungerea divină care a dus la convingerea barbarilor neciopliţi. Oare Pavel nu ar fi spus în asemenea cazuri: “mă bucur ăn toate acestea, da, mă bucur” (Filip. 1.18).

Anglia, Scoţia şi Irlanda

Înainte de a încheia scurta noastră trecere în revistă a lucrărilor Domnului în acel timp, vom remarca câteva nume care spun despre starea lucrurilor la noi în ţară.

Nu este nevoie să mai spunem despre gloria domniei lui Alfred. Unii istorici consideră că el a fost aproape suveranul perfect. Oricum, putem spune că el a fost un rege creştin adevărat şi a fost o binecuvântare atât pentru biserică cât şi pentru lume. Războiul lui victorios împotriva danezilor, faptul că a salvat Anglia de o reîntoarcere la barbarie, modul în care a încurajat învăţătura şi pe oamenii învăţaţi, numeroasele lui lucrări personale şi credinţa lui sunt binecunoscute în istoria engleză. El i-a urmat la tron tatălui său în anul 871, când era în vârstă de douăzeci de ani, şi a domanit treizeci de ani. Astfel, secolul al nouălea, care a început cu zilele măreţe ale lui Carol cel Mare, s-a încheiat cu zilele şi mai glorioase ale lui Alfred, probabil numele cel mai onorat din istoria medievală.

Clement, un ecleziastic evlavios al bisericii scoţiene, a apărut în Europa centrală pe la mijlocul secolului al optulea ca predicator al învăţăturilor evanghelice. Istoria ne spune despre el că era un apărător îndrăzneţ şi neînfricat al cuvântului lui Dumnezeu, opus lui Bonifaciu, care lupta pentru autoritatea tradiţiei şi hotărârilor consiliilor. Dacă îi privim pe aceştia doi ca misionari şi reprezentanţi a două sisteme – unul reprezentant al marii organizaţii omeneşti a Romei, iar celălalt al creştinătăţii spirituale din Scoţia - aceasta poate arunca o oarecare lumină asupra stării creştinătăţii şi a istoriei bisericii.

Alarmat de îndrăzneala lui Clement, Bonifaciu, arhiepiscopul bisericilor germane, a luat asuprăşi să i se opună. El a pus înaintea scoţianului legile bisericii romei, hotărârile diferitelor consilii şi scrierile celor mai iluştri părinţi ai bisericii latine. Clement i-a răspuns că nici o lege a bisericii, nici o decizie a vreunui consiliu şi nici vreo scriere a părinţilor care este contrară Sfintelor Scripturi nu are autoritate asupra creştinilor. Bonifaciu a făcut apel la unitatea invincibilă a bisericii catolice cu Papa, episcopii şi preoţii ei ş.a.m.d., dar adversarul lui a susţinut că mireasa lui Isus Hristos este numai acolo unde locuieşte Duhul Sfânt.

Bonifaciu a rămas ăncurcat. Cum nu a reuşit prin mijloace corecte, a trebuit să recurgă la cele necinstite. Clement a fost condamnat ca eretic de un consiliu întrunit la Soissons în martie 744, după care a fost trimis sub pază la Roma. Nu conoaştem istoria ulterioară a lui Clement, dar este uşor să ne închipuim care trebuie să fi fost soarta lui.

Unii spun că Clement ar fi avut nişte idei ciudate cu privire la coborârea Domnului nostru în locuinţa morţilor, cu privire la căsătorie şi predestinare, dar nu putem avea mare încredere în declaraţiile inamicilor lui. La judecata lui, Bonifaciu s-a prezentat şi ca adversar, şica acuzator şi ca judecător. Să sperăm, mai curând, că Clement va fi fost un adevărat reprezentant al vechii credinţe a ţării lui. Totuşi nu trebuie să ne închipuim că Clement a fost singurul care s-a opus misionarilor Romei în acea perioadă. Nişte scoţieini care se numeau episcopi au fost condamnaţi de un consiliu la Chalons în anul 813. Cum formele clericale luaseră locul cuvântului lui Dumnezeu, cei luminaţi şi credincioşi erau condamnaţi ca eretici.

John Scot Erigena, de origine din Irlanda, a trăit mai mult în Franţa, la curtea regelui Carol cel Chel. Hallam spune despre el că, ăn sens literar şi filozofic, era cel mai remarcabil om în acel ev întunecat. Dar el era mai mult filozof decât teolog, deşi a scris mult pe teme religioase şi pare să fi aparţinut unui ordin clerical. El studiase părinţii bisericii de la început şi filozofia platonică şi era prea înclinat spre a favoriza raţiunea umană chiar atunci când era vorba de primirea adevărului divin. Totuşi, potrivit cu d’Aubigne, în inima lui era o evlavie autentică. “Doamne Isuse,” a exclamat el, “nu-şi cer nici o altă fericire decât aceea de a înţelege, fără a amesteca cu teorii înşelătoare, cuvântul Tău inspirat, prin Duhul Sfânt! Arată-Te acelora care Te caută numai pe Tine”. Se presupune că el a murit prin anul 852.

Teologii irlandezi din secolul al optulea preţuiau atât de mult învăţătura încât Carol cel Mare a invitat la curtea lui literaţi mai ales din Irlanda. Până în vremea lui Henry al-II-lea, regele Angliei, biserica Irlandei a continuat să-şi afirme independenţa de Roma şi să se menţină ca o ramură vie şi activă a bisericii lui Hristos, care nu recunoaşte un cap al ei pe pământ. Dar se pare că, după acea perioadă, biserica Irlandeză originală, cu reputaţia ei, a dispărut complet.

Nordicii

Dacă nu ar fi să credem că aceşti vrăjmaşi puternici ai creştinătăţii – nordicii sau piraţii din nord – au fost instrumente folosite de Dumnezeu pentru a pedepsi biserica apostată a Romei, atunci nu i-am fi introdus în această scriere, dar, din vreme ce s-ar părea că ei nu sunt altceva decât judecata lui Dummnezeu împotriva caracterului din ce în ce mai lumesc al preoţimii catolice, vom vorbi despre ei pe scurt.

La început ei au venit de pe ţărmurile Balticii, din Danemarca, Norvegia şi Suedia. Ei erau, probabil, un amestec de goţi, danezi, norvegieni, suedezi şi frizieni. Deşi erau din atîtea triburi diferite, toţi împreună urmăreau ca principal obiectiv jaful şi măcelul. Regişorii şi căpeteniile lor erau piraţi experimentaţi, dintre cei mai îndrăzneţi care au infestat vreodată ţărmurile creştinătăţii occidentale. Ei înaintau cu bărcile lor uşoare cât puteau de mult în susul râurilor dând foc, ucigând şi jefuind pe oriunde treceau.

“De pe ţărmurile Balticii,” spune Milman, “de la insulele scandinave, din golfuri şi lacuri, flotele lor mergeau oriunde le duceau curenţii şi furtunile. În bărcile lor prost constuite ei păreau a sfida cea mai urâtă vreme şi a fi capabili să debarce pe cele mai inaccesibile coaste, şi să-şi croiască drum pe cele mai puţin adânci râuri. De atacurile prin surprindere ale acelor sălbatici nimic nu era în siguranţă, nici chiar în inima ţării”. Ei au fost numiţi “arabii mării”, dar, spre deosebire de mahomedani, ei nu purtau un război religios, ci erau păgâni feroci, iar zeii lor erau ca şi ei – războinici şi piraţi. Obiectivul lor era jaful şi nu propagarea credinţei. Castelul sau mânăstirea, stăpânul nobil sau episcopul sau călugărul, toţi erau pentru ei surse de pradă. Cel mai mult au suferit domeniile religioase, mai ales cele din Franţa. Bogîţiile şi poziţiile neapărate ale mânăstirilor au făcut ca acestea să fie principalele obiective ale atacurilor lor.

Venise ziua răsplătirii: mâna lui Dumnezeu era aspră împotriva acelora care se numeau popor al Lui şi mânia Lui se aprinsese. Biserica a avut atunci să plătească mult pentru măreţia şi gloria ei lumească. De secole ea avusese ambiţia de a fi mare în lume, iar Carol cel Mare o ridicase la mari bogăţii şi onoruri lumeşti. Dar abia se aşezaserî ei în acele poziţii, că invaziile barbare au început să pustiască imperiul lor şi să distrugă edificiile lor religioase. Cu cât era abaţia mai bogată, cu atât era prada mai tentantă şi mai fără remuşcări sabia barbarului. Fără a cunoaşte diferitele ordine clericale, ei masacrau nediscriminatoriu. Focul şi sabia au fost armele lor pe tot parcursul carierei lor. “Franţa mişuna de episcopi şi călugări care fugiseră din sihăstriile lor în ruine şi din mânăstirile în flăcări şi din bisericile pustiite, purtând cu ei relicvele preţioase ale sfinţilor lor, care amplificau panica universală şi predicau disperarea oriunde mergeau”.

Pentru a cumpăra un răgaz de la războinicii normanzi, care şi-au croit drum în susul Senei şi au asediat Parisul timp de doi ani, regele Carol cel Simplu al Franţei a cedat ducatul Normandiei conducătorului lor Rollo, în anul 905. Astfel, piratul din Marea Baltică a adoptat religia creştină şi a devenit primul Duce al Normandiei şi unul dintre cei doisprezece pairi ai Franţei. William, cuceritorul Angliei în 1066, a fost al şaptelea Duce al Normandiei.

Şi Anglia, ca şi Franţa, a fost mult tulburată şi pustiită de nordici. Prima lor debarcare, care s-a resimţit din greu, s-a produs în anul 830. De atunci inveziile au fost necontenite. Şi aici, ca şi în Franţa, ei au găsit cele mai bogate prăzi în mânăstirile fără apărare. Sanctuarele au fost pustiite prin foc şi sabie. În final, după victoria câştigată de Alfred asupra lui Gudrun în anul 878, danezilor le-a fost cedat un mare teritoriu în estul Angliei cu condiţia ca ei să îmbrăţişeze creştinismul şi să trăiască după, aceleaşi legi ca şi mai vechii locuitori ai ţării. Dar aceasta a obţinut pacea numai pentru un timp[49].

Presupusul sfârşit al lumii

Nici o altă perioadă din istoria bisericii, sau din vreo altă istorie sau ţară nu prezintă un tablou mai întunecat decât Europa creştină la sfârşitul secolului al zecelea. Degradarea papalităţii, corupţia din interiorul bisericii şi marele număr de vrăjmaşi puternici din exterior ameninţau biserica cu dispariţia completă. Înafară de necredincioşii mahomedani, în est, şi de nordicii păgâni, în vest, un nou inamic – ungurii – a venit pe neaşteptate asupra creştinătăţii. În limbajul puternic al istoriei, ei sunt prezentaţi ca hoarde sălbaticie sau ca nişte fiare sălbatice venite asupra omenirii. Nu se ştia de unde au venit, dar păreau a fi fără număr. Masacrul nediscriminatoriu părea a fi singura lor lege, iar civilizaţia şi creştinismul se uscau sub marşul lor pustiitor şi toată omenirea era cuprinsă de panică.

Înafară de aceste calamităţi, predomina foametea aducând cu ea şi molimele. Se spune că semne din cele mai îngrozitoare au apărut în soare şi în lună. Pare că se împlineau predicţiile Domnului nostru: “ Şi vor fi semne în soare, şi în lună, şi în stele, şi pe pământ necaz al naţiunilor în nedumerire, auzind urletul mării şi al valurilorh, oamenii murind de frică şi în aşteptarea celor care vin peste pământul locuit, pentru că puterile cerurilor vor fi clătinate”. Dar, deşi acele cuvinte descriu bine starea lucrurilor, profeţia era departe de a se împlini, din vreme ce Domnul nostru a adăugat imediat după aceea: “atunci Îl vor vedea pe Fiul omului venind în nor cu putere şi cu glorie mare” (v. Luca 21.25-27).

Dacă omului i se poate vreodată ierta că a crezut că vine sfârşitul luimii, atunci acea vreme este potrivită pentru acesta. Clerul predica sfârşitul, iar poporul îi credea. Şi aceasta s-a răspândit rapid în toată Europa. Se proclama cu îndrăzneală că lumea se va sfârşi la o mie de ani de la naşterea Mântuitorului. Începând din anul 960 panica a fost în creştere, iar anul 999 a ajuns să fie privit ca aultimul an al acestei lumi. Înşelăciunea universală prin puterea lui Satan se întemeia pe neînţelegerea şi interpretarea greşită a profeţiei cu privire la împărăţia milenară a sfinţilor împreună cu Hristos. “Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are puteree; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu Eld o mie de ani” (v. Apoc. 20.1-7).

Anul de groază

Oamenii au abandonat lucrurile normale ale vieţii. Au lăsat pământul nelucrat: de ce să mai are şi de ce să mai semene dacă tot nu va mai rămâne nimeni ca să culeagă? Casele au fost lăsate în paragină: de ce să mai construiască, de ce să mai repare şi de ce să se mai îngrijească de proprietăţi, dacă în câteva luni avea să se termine cu toate lucrurile pământeşti? Istoria a fost neglijată: de ce să mai fie consemnate evenimentele dacă tot nu mai aveau să fie urmaşi care să citească cronicile? Cei bogaţi, cei nobili, prinţii şi episcopii şi-au abandonat prietenii şi familiile şi s-au grăbit să meargă pe ţărmurile Palestinei, cu convingerea că Muntele Sionului va fi tronul lui Hristos când El va coborâ să judece lumea. Mari sume de bani au fost date bisericilor şi mânăstirilor ca pentru a asigura o sentinţă mai favorabilă a Judecătorului Suprem. Regi şi împăraţi se rugau la uşile mânăstirilor să fie primiţi în ordinele sfinte; mulţimi de oameni de rând dormeau la porţile locaşurilor sfinte, sau măcar la umbra lor.

Dar, în acel timp, mulţimile trebuiau să se hrănească. Ultima zi a celor o mie de ani nu sosise încă. Dar nu mai era hrană. Grâul şi vitele se terminaseră şi ei nu pregătiseră nici un fel de provizii pentru viitor. Oamenii au suferit cele mai mari chinuri, lucruri fi mult prea revoltătoare pentru a fi relatate aici. Ziua se apropia din ce în ce mai mult. A sosit şi ultima seară a mileniului: o noapte de nesomn pentru întreaga Europă. Imaginaţia poate umple tristul tablou. Dar, în loc de convulsii extraordinare, pe care toţi le aşteptau tremurând, acea noapte a trecut ca şi altele, iar dimineaţa soarele şi-a aruncat razele la fel de paşnic ca până atunci. Mulţimile uimite, dar uşurate, au început să se întoarcă la casele lor, să-şi repare construcţiile, să are, să semene şi să-şi reia ocupaţiile de dinainte.

Astfel s-a încheiat prima mie de ani din istoria bisericii, cea mai neagră zi din domnia Izabelei şi din analele creştinătăţii.

Capitolul 18
Revigorarea spiritului de construire a bisericilor

Începutul secolului al unsprezecelea a fost marcat de multă activitate de reparaţie şi construcţie de biserici, dar, dacă nu ar fi să avem în vedere multitplele scopuri ale locaşurilor sacre pentru oamenii săraci, aceasta nu ar merita atenţia noastră. Putem, în mod normal, presupune că, în ultimii treizeci sau patruzeci de ani oamenii nu prea au fost dispuşi să se angajeze în asemenea lucrări, dar a trecut noaptea cea groaznică şi a răsărit în lume prima zi a anului 1001, iar speranţele naţiunilor au reînviat. La sfârşitul secolului al zecelea minţile oamenilor căzuseră în cea mai adâncă disperare, iar după aceea a avut loc o evoluţie ascendentă, în care s-a acordat atenţie în primul rând clădirilor sfinte, prin virtuţile cărora, după cum se credea atunci, judecata fusese îndepărtată şi oamenii recăpătaseră favoarea cerurilor.

Sentimentele superstiţioase au fost, fără-ndoială, factorul care a condus la mari eforturi arfhitecturale cu rezultate deosebite care caracterizează această perioadă. Multe dintre clădirile de atunci sunt şi azi atestând măreţia planurilor şi soliditatea lucrărilor. “Fundaţiile erau largi şi adânci, pereţii aveau o grosime imensă, acoperişurile erau abrupte şi înalte pentru a opri zăpada şi ploaia… Stâlpi înalţi sprijineau bolţile înalte care erau în locul acoperişurilor plate de mai înainte. Marele turn pătrat, care simboliza rezistenţa faţă de agresiunea lumii, a fost înlocuit de turla înaltă care indica încurajator către cer[50]”.

Dar nu trebuie să presupunem că acele imense clădiri erau folosite în exclusivitate ca locuri de închinare publică, ci biserica satului în perioada medievală avea rolul mai multor clădiri deosebite din zilele noastre. Ea era destul de mare pentru ca întreaga populaţie a satului să se poată mişca în ea. Casele celor săraci erau colibe mizerabile în care se retrăgeau pentru a dormi, dar vasta şi marea clădire consacrată de religie era palatul celui sărac, unde el îşi petrecea timpul liber şi unde se simţea ca şi cum ar fi fost totul al lui. Era ca primăria, piaţa, agenţia de ştiri, sala de clasă a şcolii, locul de întâlnire a prietenilor, toate la un loc. Noi, care trăim în casele confortabile din secolul al nouăsprezecelea nu putem avea idee cât de utile erau atunci aceste clădiri. Dar şi acestea, ca orice altceva în acele vremuri, duceau la creşterea puterii clerului şi la aservirea poporului. Nu numai că sanctuarul era sfinţit, ci şi preoţii erau glorificaţi în ochii poporului, ajungând să-i eclipseze în demnitate şi pe regi.

Revigorarea literaturii

Începutul secolului al unsprezecelea a fost faimos nu numai pentru marea etalare de talent arhitectural, ci şi pentru reînnoirea energiilor minţii omeneşti în diferite domenii de învăţătură. Vechea credinţă prostească, care de veacuri nu punea nici un fel de întrebări, avea să fie tulburată de un duh sănătos de cercetare liberă.

Se spune că energia intelectuală a Europei a fost într-o decădere continuă din secolul al cincilea până la jumătatea secolului al optulea, şi, deşi starea lucrurilor în Insulele Britanice şi lucrările venerabilului Bede par să facă excepţie de la regula generală, în acea perioadă ignoranţa ajunsese cea mai adâncă ajunsese să fie cel mai larg răspândită. Vom observa în treacăt faptul că Bede este omul care merită să fie numit învăţătorul Angliei. A-a născut în anul 673, în satul Jarrow, în Northumberland şi a fost călugăr şi preot, dar şi un om evlavios şi muncitor, unul din marile obiective ale vieţii lui fiind învîţătura tinerilor, de care s-a ocupat până în ultimul ceas. A murit înconjurat de învăţăceii lui iubiţi la 26 mai 735[51].

Revigorarea literelor de către arabi

Vom vedea acum un fenomen curios şi neaşteptat în istoria literaturii în acest ev întunecat, şi, deşi acesta nu prea s-ar încadra în schema istoriei bisericii, este totuşi un fenomen mult prea interesant pentru a fi trecut cu vederea. Cei care în acea vreme se numeau învăţători ai creştinătăţii erau, după cum se ştie, cufundaţi într-o adâncă ignoranţă, dar vedem că sarazinii ajunseseră să studieze literatura naţională a Greciei. Aceasta a fost ceva remarcabil la începutul secolului al unsprezecelea.

Am văzut deja cum, în secolul al şaptelea, tovarăşii şi succesorii lui Mahomed au pustiit pământul cu armele lor şi l-au întunecat prin ignoranţa lor, iar actele lor de barbarie – cum ar fi arderea bibliotecii din Alexandria – atestă dispreţul lor faţă de învăţătură şi aversiunea lor faţă de monumentele pe care le-au distrus. În secolul al optulea, arabii par să se fi aşezat în ţările pe care le-au supus, şi, având avantajele unei clime mai favorabile şi unui sol mai bogat, au început să studieze ştiinţele şi cunoştinţele folositoare. “În secolul al nouălea,” spune decanul Waddington, “sub auspiciile unui calif generos, ei s-au ocupat de literatură cu aceeaşi ardoare cu care până atunci se ocupaseră numai de arme. Au fost înfiinţate mari şcoli în principalele oraşe din Asia – Bagdad, Cufa şi Basra -, au fost înfiinţate cu multă grijă biblioteci, iar oamenii învăţaţi au fost invitaţi la splendida curte a lui Almamunis. Grecia, cea care civilizase Republica romană şi care avea mai târziu să ilumineze marginile occidentului, a fost atunci chemată să-şi verse înţelepciunea ei în sânul sterp al Asiei, pentru că pe atunci Grecia era singura ţară care avea o literatură originală. Cele mai nobile creaţii ale ei au fost traduse în limba conducătorilor din est, iar arabilor le-a plăcut să urmeze speculaţiile lor şi să se supună regulilor filozofiei ei”.

“Impulsul astfel dat duhului şi activităţii din Asia s-a transmis rapid de-a lungul ţărmurilor egiptului şi Africii până la şcolile de la Sevilla şi Cordoba, iar şocul s-a făcut simţit la aceia care l-au primit. De atunci încolo, duhul de învăţătură a însoţit şi armele sarazinilor. Ei au cucerit sicilia, iar din Sicilia au invadat provinciile din sudul Italiei, ca pentru a completa evoluţia excentrică a revoluţiei aduse de literatura greacă. Înţelepciunea lui Pitagora a fost readusă în ţara ei de origine de descendenţii unui războinic arab[52]”.

Învăţătura arabilor importată de creştinătate

Papa Silvestru al-II-lea, care era pe scaunul S. Petru în zorii primei zile a secolului al unsprezecelea, a constituit veriga de legătură dintre înţelepciunea şi învăţătura arabilor şi ignoranţa şi credulitatea romanilor. El studiase la şcolile mahomedane din cetatea regală Cordoba, unde a căpătat multe cunoştinţe utile pentru viaţa lui, pe care a început să le prezinte şi să le practice la Roma. Dar aşa de întunecat de superstiţie era poporul în general încât ei atribuiau marile lui realizări unor arte magice şi susţineau că asemenea puteri nu pot fi obţinute decât în urma unui pact cu cel rău. Timp de secole, Papa Silvestru a fost numit cu groaza că scaunul Sf. Petru a putut fi ocupat de un vrăjitor. Dar, cu trecerea timpului, s-a ieşit din ce în ce mai mult din întunericul secolului al zecelea şi a apărut o clasă de oameni deosebiţi nu numai prin mari realizări în filozofie, ci şi prin aceea că studiau sfintele scripturi şi erau devotaţi înaintării creştinismului. În acel timp, a şti să citeşti şi a înţelege sensul cuvintelor, mai ales când era vorba de scrierile sacre, era o mare binecuvântare pentru omenire. Superioritatea secolului al unsprezecelea asupra secolului anterior se datorează în principal progresului învăţăturii ca mijloc folosit de Domnul.

Mai trebuie să mai spunem ceva despre Silvestru, pentru că ar fi nedrept să lăsăm ca umbra prejudecăţilor să rămână asupra unui om atât de mare. Istoria luminată şi imparţială ne spune că el era cel mai eminent prelat al epocii sale. Numele lui propriu era Gerbert. “La învăţătură fără egal, în evlavie ireproşabil – aşa era Gerbert din Ravena,” spune Milman. El a fost tutorele, îndrumătorul şi prietenul lui Robert, fiul şi succesorul lui Hugo Capet, cel care, în anul 987, printr-o mare revoluţie paşnică, a fost aşezat pe tron în locul descendenţilor imbecili ai lui Carol cel Mare. Elevul ajuns rege pare să fi avut mari foloase în urma învăţăturii primite de la Gerbert. El a ajuns pe tronul Franţei prin anul 996 şi încă mai domnea în anul 1031. El era un mare prietem al învăţăturii, supranumit Cel Înţelept, şi a fost plâns la moartea lui. În anul 998, Gerbert a fost numit papă de Otto al-III-lea, împăratul Germaniei, şi atunci el şi-a luat numele Silvestru al-II-lea. A murit la 12 mai 1003.

Căile firului de argint al harului lui Dumnezeu

Ştefan, cel mai evlavios rege al Ungariei, a fost botezat de Adelbert, episcopul de Praga, şi a început să domnească în anul 997. A fost un zelos sprijinitor al avangheliei, al şcolilor şi lucrărilor misionare. Deseori el îi însoţea pe predicatori şi uneori predica el însuşi. Regina lui evlavioasă, Gisla, fiica lui Henric al-III-lea, l-a ajutat mult. El a introdus şi multe reforme sociale, a fost bun cu cei săraci şi s-a străduit să suprime neevlavia în toate domeniile lui. Sub binecuvântarea lui Dumnezeu, el a trăit să vadă cum întreaga Ungarie a devanit creştină. A murit în anul 1038. Schimbarea guvernului a adus persecuţie şi lucrătorii evlavioşi au fost întrerupţi din lucrările lor bune.

Othingar, un episcop din Danemarca şi Unwan, episcop de Hamburg, au fost slujitori devotaţi ai lui Hristos, folosiţi de El pentru răspândirea adevărului. John, un scoţian, episcopul de Mecklemburg, a botezat un mare număr dintre cei din Schalauen, dar prusacii s-au împotrivit tuturor încercărilor de a introduce evanghelia printre ei. Boleslav, regele Poloniei, s-a străduit să-i evanghelizeze forţat, însă în zadar. Atunci au venit optesprezece misionari conduşi de unul numit Bonifaciu pentru a lucra printre prusaci vestindu-le evanghelia în mod paşnic, însă au fost masacraţi de poporul barbar. S-ar părea că prusacii au fost ultima naţie europeană care s-a supus sub jugul lui Hristos. Creştinismul nu a prins deloc rădăcini în Prusia până îm secolul al treisprezecelea.

Domnia lui Olaf, care a ajuns rege al Suediei spre sfârşitul secolului al zecelea şi a murit în 1024, a fost renumită pentru răspândirea evangheliei în acea ţară. Clerul englez plin de zel s-a folosit de ocazie şi mulţi au mers pentru a vesti evanghelia în Suedia. Printre aceia a fost Sigfred, arhidiacon de York, care a lucrat mulţi ani printre suedezi. Dar zelul lui Olaf l-a condus la măsuri violente pentru a extinde creştinismul şi a incitat o ură generală împotriva lui printre cei care aderau la vechea religie. După multe lupte şi multă vărsare de sânge, religia creştină a ajuns să fie bine stabilită pe la sfârşitul secolului al unsprezecelea. În suedia ajunseseră să fie cam 1100 de biserici.

Înaintarea evangheliei în Norvegia a fost lentă din vremea misiunii lui Ausgar, dar când Olaf, fiul lui Harold, a ajuns rege, în 1015, el a fost hotărât să continue cu mult zel lucrarea bună. Au fost invitaţi mulţi misionari din Anglia, în fruntea lor fiind un episcop numit Grimkil, care a întocmit un cod de legi ecleziastice pentru Norvegia. Regele a urmat însă metodele – lucru atât de obişnuit în acel timp şi întotdeauna caracteristic sistemului roman – coercitive de a impune creştinismul prin confiscarea averii şi pedepse corporale grave, chiar prin pedeapsa cu moartea. Deseori el a întâmpinat rezistenţă armată. În cele din urmă s-a ajuns la un acord pentru un consiliu. Regele şi misionarul lui, Grimkil, l-au întâlnnit pe preotul păgân la Dalen, în 1025. Se spune că Olaf ar fi petrecut o mare parte din noapte în rugăciune. Zeul Thor, pe care păgânii îl vedeau superior Dumnezeului creştinilor pentru că putea fi văzut, a fost adus în sala de consiliu. În dimineaţa în care s-au întâlnit, Dumnezeu le-a arătat soarele care răsărea ca mărturie vizibilă pentru Dumnezeul său, care îl crease, şi, în timp ce păgânii priveau la strălucirea lui, un soldat uriaş a ridicat măciuca şi a făcut bucăţi idolul. Un roi de creaturi scârboase, care su fost astfel tulburate, s-a răspândit fugind în toate părţile, iar oamenii din Dalen au fost convinşi de vanitatea vechii lor superstiţii şi au primit să fie botezaţi. Olaf a fost apoi ucis într-un război civil, dar se zvonea că sângele lui ar fi vindecat rana de la mâna războinicului care îl omorâse şi se spune că prin intermediul lui au mai fost multe alte miracole. El a fost canonizat şi Sf. Olaf a fost ales ca ocrotitor al Norvegiei.

Triumfurile evangheliei au fost remarcabile în Danemarca spre sfârşitul acestui secol. Adam din Bremen, scria în 1080 spunând: “Priviţi la naţia feroce a danezilor; de mult timp ei s-au obişnuit să-L laude pe Dumnezeu. Priviţi la poporul de piraţi, care acum a ajusn să fie mulţumit de roadele propriei lui ţări. Priviţi la regiunea odinioară groaznică şi complet inaccesibilă din cauza idolatriei, care acum primeşte cu bunăvoinţă predicatorii cuvântului”. Istoria îi reprezintă pe danezi şi pe englezi ca bucurându-se de o scenă milenială în urma efectelor lucrărilor misionare. În încredere reciprocă şi dragoste, ei se bucurau împreună de binecuvântările creştinismului. Aceasta trebuie că era ceva într-adevăr minunat şi surprinzător pentru cei care cunoscuseră cu ce barbarie sălbatică pustiiseră mai înainte danezii locuinţele englezilor. Acestea erau triumfurile paşnice ale evangheliei lui Hristos. Predicarea crucii, însoţită de energia Duhului Sfânt, are cu singuranţă efecte binecuvântate şi produce schimbări la cel mai necioplit popor. Evanghelia nu numai că emencipează sufletul nemuritor de sclavie şi de blestemul păcatului, ci îmbunătăţeşte mult situaţia omului şi răspândeşte în lume precepte ale păcii, ordinii şi bunei guvernări. Acestea sunt efectele evangheliei, dar ele sunt deseori stricate şi împiedicate de vrăjmăşia naturală a inimii omului, mai ales de aceia care au sabia la dispoziţia lor.

Lafranc şi Anselm sunt nume faimoase în istoria bisericii din această epocă, deşi nu atât de mult pentru har cât pentru învăţătura lor şi controverse. Ambii eu fost arhiepiscopi de Canterbury. Ambii au fost călugări şi învăţători renumiţi în acel ordin călugăresc. Până la patru mii de studenţi au ascultat prelegerile lui Lafranc atunci când era călugăr la Caen. Anselm a avut o la fel de mare reputaţie în Normandia. Lafranc a avut totuşi reputaţia deloc de invidiat de a fi confirmat prin învăţătura lui dogma transsubstanţierii. Aceasta apăruse cu autoritate în biserică în întunericul secolului al zecelea. Ea a fost atacată de Berengar de Tours, care a folosit toate puterile minţii şi a recurs la toate resursele disponibile atunci pentru a demonstra cât de nesănătoasă era acea doctrină. Dar Lafranc a apărat acea învăţătură, şi, având de partea lui majoritatea clerului, l-a respins pe Berengar, l-a dezbrăcat de demnităţile lui clericale şi l-a condamnat să fie închis tot rrestul vieţii. Berengarismul a ajuns să fie cuvânt de ocară şi învăţătura lui să fie considerată erezie. Astfel, pe la jumătatea secolului al unsprezecele, s-a stabilit dogma prezenţei reale. Lafranc a murit în 1089. William Rufus l-a numit pe Anselm ca succesor al lui. El avea reputaţia de a fi un mare teolog şi un creştin sincer şi ireproşabil ca mod de viaţă. A murit în 1109, în al şaisprezecelea an al slujbei de arhiepiscop şi în vârstă de şaptezeci de ani. Atât Lafranc cât şi Anselm, abia dacă mai este nevoie s-o spunem, au fost suporteri zeloşi ai puterii Romei.

Margareta, regina Scoţiei, a fost în mod evident un canal al harului lui Dumnezeu în acele zile, cu tot legalismul papalităţii. Ea era fiica lui Ethelred şi sora lui Edgar Atheling, ultimul din linia prinţilor saxoni. Rapacitatea şi neevlavia prinţilor normanzi, mai ales a lui William Rufus, i-au făcut pe Edgar şi Margareta să se retragă în Scoţia. Regele Malcolm Canmore s-a căsătorit cu prinţesa engleză. Se spun cele mai minunate lucruri despre evlavia ei, dărnicia şi smerenia ei. A avut cu Malcolm şase fii şi două fiice. Trei dintre fiii ei au domnit succesiv, iar fiica ei Matilda a fost soţia lui Henry I al Angliei şi era considerată o creştină evlavioasă.

Din vreme ce viaţa şi caracterul Margaretei ne vor da o imagine mai bună a ceea ce era creştinismul roman în cele mai strălucite exemple ale lui, mai bine decât am putea descrie noi, vom cita câteva pasaje din viaţa ei reală. “Doamna care fusese onorată fiind canonizată, deşi era foarte superstiţioasă şi întrucâtva ostentativă în binefacerile ei, avea totuşi multe virtuţi deosebite şi trebuie să fie socotită printre cele mai bune regine ale noastre. Ea a exercitat o mare influenţă asupra soţului ei viteaz dar analfabet, care, deşi nu putea citi cărţile ei de închinare, avea obiceiul de a le săruta. În fiecare dimineaţă ea pregătea hrana pentru nouă orfani şi îi hrănea stând în genunchi. Ea slujea cu propriile ei mâini servind la mese pentru săracii care se strângeau pentru a avea parte de dărnicia ei, şi, în fiecare noapte, înainte de a se retrage pentru odihnă, ea dădea o şi mai izbitoare dovadă de umilinţă spălând picioarele a şase dintre ei. Ea era deseori în biserică prosternându-se în faţa altarului, şi acolo, cu suspine şi lacrimi şi lungi rugăciuni, se oferea pe sine ca jertfă Domnului. Când venea Postul Paştelui, ea nu numai că recita diferite slujbe, ci parcurgea întreaga Psaltirie de trei ori în douăzeci şi patru de ore. Înainte de a se prezenta la litutghia publică, ea se pregătea pentru solemnitate ascultând cinci sau şase liturghii private, şi, când se termina slujba, ea hrănea douăzeci şi patru de săraci, arătându-şi astfel credinţa prin lucrări. Şi ea nu se retrăgea pentru masa ei sărăcăcioasă până ce acei săraci nu erau sătui. Dar în toată această paradă de smerenie era afişată o la fel de mare mândrie. Îmbrăcămintea ei era splendidă, suita ei era mare, iar hrana ei simplă trebuia să-i fie servită în vase de aur şi de argint, lucru nemaiîntâlnit în Scoţia până la ea”.

“Cum avusese fericirea de a fi beneficiat de o educaţie bună, Sf. Margareta avea o deosebită plăcere să-şi arate cunoştinţa ei în ale scripturilor. Deseori ea discuta cu clerul Scoţiei chestiuni teologice, şi, prin influenţa ei, Postul Paştelui a fost ţinut de atunci încolo potrivit rânduielilor catolice. Ea a slujit bine religia în multe feluri, dar viaţa acestei regine bune a fost scurtată dincauza severităţii posturilor ei, care i-au afectat treptat sănătatea… Ea zăcea epuizată şi muribiundă, cu crucifixul ănaintea ei, când fiul ei, Edgar, a sosit de la bătălia de la Alnwick. «Cum îi merge regelui şi lui Edward al meu?» a întrebat mama pe moarte. Tânărul a rămas în tăcere. «Ştiu totul,» a strigat ea, «ştiu totul, şi te ddjur, pe crucea Lui ce sfântă, pe dragostea ta de fiu, să-mi spui adevărul!» «Soţul şi fiul tău au fost ucişi amândoi,» i-a spus tânărul. Ridicându-şi mâinile şi ochii spre cer, ea a spus «Lăudat şi binecuvântat fii Tu, Dumnezeule Atotputernic, că ai găsit plăcut să mă faci să sufăr atâta nelinişte în ceasul plecării mele, ca, prin aceasta să mă purifici într-o oarecare măsură de stricăciunile păcatului meu, şi Tu, Doamne Isuse Hristose, care, prin voia Tatălui, ai dat lumii viaţă prin moartea Ta! Eliberează-mă!» Şi-a dat sufletul uşor, având încă pe buze aceste cuvinte[53]”.

Reflecţii asupra spiritului misionar al Romei

Urmărind lucrarea cea bună a evangheliei în diferite ţări, am văzut activitatea, energia şi caracterul agresiv al bisericii Romei. Deşi era “evanghelia lui Dumnezeu” era amestecată cu grozav de multă tradiţie omenească împreună cu multe absurdităţi, totuşi mai era vestit numele lui Isus Hristos şi mântuirea prin El, dar vai! nu era mântuirea numai şi numai prin El. Cu toate acestea, Dumnezeu, în harul Lui, putea folosi acel nume binecuvântat pentru ca ochiul credinţei să vadă valoarea Lui chiar în mijlocul gunoaielor superstiţiilor romane. Evanghelia curată şi completă a lui Hristos se pierduse de tot. Subiectul nu era Hristos şi numai El, ci Hristos şi o mie de alte lucruri. Erau predici elocvente care spuneau despre lucrări bune, dar, în acelaşi timp, credinţa era ţinută în întuneric cu privire la sursa oricărei lucrări bune. “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1.29); “Priviţi la Mine şi veţi fi salvaţi, toate marginile pământului! Pentru că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isa. 45.22); “veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Mat. 11.28); “pe cel care vine la Mine, nicidecum nu-l voi scoate afară” (Ioan 6.37). Asemenea texte dau ideea despre o evanghelie care, prin credinţă, aduce sufletul numai la Hristos personal şi nu la Hristos plus nenumărate ritualuri şi ceremonii necesare pentru ca sufletul să fie mântuit. A fi convertit la Hristos este cea mai bună convertire, iar a te baza pe eficacitatea sângelui lui Hristos este mântuire sigură a sufletului şi pace desăvârşită cu Dumnezeu.

Erau, fără-ndoială, mulţi oameni buni şi sinceri în câmpul lucrărilor misionare, a căror stare spirituală era mult mai bună decât cea ecleziastică, şi pe care Dumnezeu i-a putut folosi pentru a aduce la El suflete scumpe. Dar nu poate fi nici o-ndoială că spiritul misionarilor Romei era acela de a prozelitiza mai mult pentru biserica Romei decât pentru credinţa în Hristos şi ascultarea de El. Botezul, supunerea implicită şi faţă de autoritatea papei, fără a o pune în discuţie, era ceea ce cereau de la toţi cei convertiţi, fie ei conducători sau supuşi. Credinţa în Hristos nu era ceea ce doreau ei să vadă. Ambiţia scaunului de la Roma era aceea de a cuprinde întreaga lume, şi, cel puţin în Europa, orice mărturisire creştină care se declara independentă de dominaţia Romei trebuia să fie suprimată imediat şi nimicită cu desăvârşire.

În acel timp a apărut pe scenă un călugăr de origine umilă, dar cu un caracter extraordinar, prin care s-au împlinit toate visele dragi de Romei de a stăpâni asupra minţii oamenilor. Până atunci acea misiune a papalităţii nu se împlinise. Din vreme ce niciodată până atunci nu a fost un asemenea papă, şi nici de atunci încolo nu a mai fost unul asemenea lui, trebuie să-i prezentăm pe scurt cariera.

Capitolul 19
Pontificatul lui Grigore al-VII-lea

Hildebrand, originar din Toscana, născut pe la începutul secolului al unsprezecelea, a îmbrăţişat din copilăria lui ideile rigide ale monasticismului. Nemulţumit de delăsarea călugărilor italieni, el a trecut Alpii şi a intrat într-o mânăstire austeră de la Cluny, în Burgundia, care pe atunci era una din cele mai bogate mânăstiri şi cu cei mai numeroşi călugări.

În anul 1049, Bruno, episcopul de Toul, înveşmântat în toată splendoarea şi însoţit de suita lui, cea a unui pontif ales, a ajuns la Cluny şi a cerut ospitalitatea şi omagiul călugărilor. Bruno era vărul lui Henric al-III-lea şi fusese numit de el pentru a ocupa scaunul episcopal de la Roma rămas vacant. Hildebrand, stareţul de la Cluny, a ajuns în scurt timp să aibă o mare influenţă asupra minţii lui Bruno. El l-a convins că făcuse o mişcare greşită acceptând numirea de la un laic şi i-a recomandat să dezbrace veşmintele pontificale pe care le îmbrăcase prematur, să călătorească la Roma ca un pelerin şi să primească de la cler şi de la popor acea funcţie apostolică, pe care nici un laic nu o putea da. Bruno a fost de acord. Imaginea mândră pe care Hildebrand o avea cu privire la demnitatea ecleziastică a biruit în mintea mai paşnică a noului său prieten. I-a urmat sfatul, şi-a dezbrăcat veşmintele, şi luându-l ca tovarăş pe călugăr, şi-a continuat călătoria către Roma în veşmintele unui simplu pelerin.

Aceasta a produs o impresie extrem de favorabilă pentru Bruno, pentru că nici o etalare de splendoare sacerdotală sau imperială nu ar fi avut o asemenea putere asupra poporului. Se spune că, pe drumul lui, el a fost însoţit de miracole şi că prin rugăciunile lui răurile umflate su scăzut revenind în matca lor. El a fost salutat cu aclamaţii universale ca Papa Leon al-IX-lea. Hildebrand a fost imediat răsplătit pentru serviciile aduse fiind înălţat la rangul de cardinal şi primind funcţia de seub-diacon al Romei împreună cu alte mari avantaje. De atunci el a ajuns să fie practic papă, fiind adevăratul călăuzitor al papalităţii.

Caractere extreme

Tocmai în acest moment al istoriei, prin viclenia lui Satan, întâlnim cele mai opuse trăsături de caracter. Unicul obiectiv al lui Hildebrand era acela de a subjuge lumea, pe când, prin chinuri auto-impuse, alţii căutau să subjuge lumea din lăuntrul lor.

Pietro Damiano, episcop de Ostia, era un ascet foarte sever: se îmbrăca în pânză de sac în secret, postea, veghea şi seruga. Pentru a-şi potoli patimile, el se scula noaptea şi sta timp de mai multe ore într-un râu până ce membrele lui înţepeneau de frig, după care petrecea restul nopţii vizitând bisericile şi recitând din Psaltirie. El mărturisea că obiectivul lui era acela de a restaura demnitatea preoţiei şi o disciplină mai severă în biserică. Aşa este puterea înşelătoare a vrăjmaşului în biserica Romei.

Dar un călugăr numit Dominic este considerat marele erou al luptei împotriva sărmanului trup nevinovat. În această înşelăciune Satan ascundea diferenţa dintre trup şi faptele trupului. Dominic purta direct pe piele o platoşă de fier, pe care nu o scotea niciodată cu alt scop decât pentru a se pedepsi. Trupul şi braţele lui erau prinse în verigi de fier şi gâtul împovărat cu mlanţuri grele, iar hainele lui sărăcăcioase erau zdrenţuite. Hrana lui era cea mai proastă,pielea lui era neagră ca a unui african în urma efectelor disciplinei care şi-o impunea. Exerciţiul lui obişnuit era acela de a recita Psaltirea de două ori pe zi în timp ce se biciuia cu ambele mâini, la un raport de o mie de lovituri la zece psalmi. Era o socoteală că trei mii de lovituri de bici făceau cât un an de penitenţă. Deci, întreaga Psaltire ar fi fost echivalentul a cinci ani. În Postul Paştelui, sau cu ocazii speciale pentru penitenţă, media zilnică se ridica la trei psaltiri, el ajungând “uşor” (?!) până la douăzeci în şase zile – echivalentul a o sută de ani de penitenţă. Odată, la începutul Postului Paştelui, el s-a rugat ca să-i fie impusă o penitenţă de o mie de ani, şi s-a achitat de aceasta înainte de Paşte.

Se presupunea că aceste flagelări sunt un fel de satisfacţie pentru păcatelealtor oameni – lucrări de supererogaţie[54], care constituiau capitalul necesar pentru vânzarea indulgenţelor, despre care vom vorbi mai târziu. În anul 1062, moartea a pus capăt în mod îndurător acestor amăgiri.

Să luăm un alt exemplu pentru modul în care Satan a găsit câte ceva adaptat pentru toate gusturile.

Prelaţii lumeşti aveau obiceiul de a călări însoţiţi de trupe înarmate cu săbii şi lănci şi, asemenea unor generali păgâni, erau înconjuraţi de oameni înarmaţi. În fiecare zi ei aveau banchete regeşti, în fiecare zi parăzi, mese încărcate cu delicatese şi invitaţii lor se bucurau de plăcerile lor favorite. Nelegiuirea şi poftele chefuiau în palatele prelaţilor. Atât de mare era răutatea Romei în secolul al zecelea încât istoricii, cu un consens general, consimt să tragă perdeaua asupra ei pentru a nu ofensa cea mai elementară omenie. Să nu ştie oare concetăţenii noştri înşelaţi, care se grăbesc să meargă la Roma, că timp de un secol şi jumătate, în acea perioadă, scenele de la Vatican erau atât de groaznice încât “doi papi au fost asasinaţi, cinci au fost exilaţi, patru au fost destituiţi, iar trei au demisionat din acea funcţie periculoasă”? “Unii au fost aşezaţi pe scaunul pontifical prin forţa armelor, unii cu bani, iar alţii au primit tiara din mâinile curtezanilor prinţilor… Ar fi o erezie să spunem că porţile iadului au biruit împotriva centrului catolicismului, dar Baronius însuşi poate di citat pentru a arăta că acele porţi se deschiseseră pentru a trimite duhuri rele cu misiunea de a vărsa asupra ei cupe de amărăciune şi mânie[55]”.

Vom reveni acum la următorul obiect al istoriei noastre: cariera lui Hildebrand ca Grigore al-VII-lea, de pe buzele căruia vom auzi istoria infailibilor papi relatată cu totul altfel decât în paragraful anterior.

Grigore al VII-lea şi independenţa clericală

Ziua când antihristul din 2 Tesaloniceni 2, cu putere de la Satan şi condus de el, se va “înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare”, este în viitor, dar viaţa şi caracterul lui Grigore reprezintă un întunecat antetip al capodoperei vrăjmaşului. Dacă istoria planurilor lui Hildebrand nu ar fi o ilustrare a ceea ce spune scriptura, atunci am găsi plăcut să trecem peste această istorie. În nici un act al guvernării lui nu se poate găsi un pic de har, nici de dragoste, fie ea omenească sau divină, ci putem găsi numai vorbe mari, pline de blasfemii îndrăzneţe, în care el spunea că este succesorul Sf. Petru, urmaşul lui Isus şi gura lui Dumnezeu. În acelaşi timp, este evident pentru toţi că el era întruchiparea mândriei antihristice, aroganţei şi intoleranţei. Prin limbajul lui, uneori el aproape că-şi asumă divinitatea, apropiindu-se prin aceasta de omul păcatului.

Din momentul când a ajuns la Roma ca tovarăş al lui Brunopână când s-a aşezat pe scaunul pontifical, pentru o perioadă de douăzeci şi patru de ani, el a fost cel care conducea la Vatican, dar nu s-a grăbit să-şi asume demnitatea. Cu o perseverenţă aproape supraomenească, el a cercetat starea bisericii şi relaţiile ei cu statul şi a dobândit cunoştinţe cu privire la mersul lucrurilor în Europa, în timp ce pregătea un plan mândru de autocraţie spirituală a Papei. Toate s-au manifestat când a ajuns pe tron şi şi-a asumat personal responsabilitatea puterii pe care o mânuia deja de mult timp, deşi fusese într-o poziţie subordonată. Obiectivul lui declarat deschis de la început a fost libertatea şi independenţa absolută a clerului de puterea imperială şi de orice ingerinţă a laicilor, indiferent de ce categorie ar fi ei, în numirea sau consacrarea vreunui cleric. Pe baza acestei libertăţi, el afirma cu îndrăzneală că autoritatea spirituală este mai înaltă şi mai legitimă decât cea temporală. Aceste pretenţii mândre au făcut ca biserica Romei, prin persoana pntifului, să uzurpe stăpânirea în imperiul din vest şi în toate regatele Europei, ba chiar în întreaga lume. Pentru o confirmare a acestor afirmaţii nu este nevoie de nimic mai mult decât de următoarele dictate.

Dictatele lui Grigore

În cele ce urmează prezentăm câteva din maximele lui Grigore pentru a-i da cititorului o idee despre ce era omul şi despre spiritul papalităţii. “Se spune că Pontiful roman este episcopul universal şi că numele lui este unic în întreaga lume. Numai lui îi revine să destituie sau să pună episcopi şi el îi poate destitui chiar în absenţa lor şi fără a convoca vreun sinod. Numai el are dreptul de a da legi noi pentru biserică, de a diviza sau uni sau muta episcopiile. Numai el poate folosi semnele imperiului şi toţin prinţii sunt datori să-i sărute piciarele. El are dreptul de a destitui împăraţi şi îi poate absolvi pe supuşii împăraţilor de jurământul de credinţă. El deţine puterea de a media în chestiuni de război şi pace şi numai el poate adjudeca succesiunile la tron contestate, pentru că toate regatele sunt primite ca feude din partea Sf. Petru. Cu permisiunea lui, cei de rang inferior îşi pot acuza superiorii. Nici un consiliu nu se poate numi consiliu general dacă nu este prin porunca lui. Biserica Romei nu a greşit niciodată, şi, după cum mărturiseşte scriptura, nu va greşi niciodată. Papa este deasupra oricărei judecăţi, şi, prin meritele Sf. Petru, el este sfinţit în mod indiscutabil. Biserica nu are rostul de a fi slujnica prinţilor, ci stăpâna lor; dacă ea a primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega în cer , cu atât mai mult ea trebuie să aibă o asemenea putere în cele pământeşti[56]”.

Dar, în timp ce stăpânirea suverană a bisericii a fost visul dintotdeauna al lui Hildebrand, el a considerat că erau necesare unele reforme pentru a-şi putea atinge obiectivul, şi el s-a ocupat de aceasta cu toată energia şi fermitatea caracterului său întreprinzător.

Reformele lui Grigore

Cam la sfârşitul primului său an în funcţie (martie 1074), el a convocat la Roma un consiliu numeros, cu scopul declarat de a declara război împotriva celor două mari rele ale clerului european, care erau şi mari piedici în calea planului său teocratic, şi anume concubinajul şi simonia, adică căsătoria preoţilor şi cumpărarea slujbelor. Mulţi care erau favorabili reformelor au considerat că edictul pentru celibat nu numai că era aspru, ci chiar nedrept, din vreme ce el se aplica şi la cele mai onorabile căsătorii şi la cea mai josnică desfrânare. În consiliu, fără opoziţie, s-a luat hotărârea ca: în primul rând, preoţii să nu se căsătorească, iar, în al doilea rând, cei care erau căsătoriţi să se despartă de soţiile lor sau să renunţe la preoţie, şi, în al treilea rând, nimeni să nu fie primit în ordinele sfinte altfel decât cu jurământ de castitate.

Mulţi dintre părinţii de la început s-au străduit să stabilească o legătură între celibat şi sfinţenie şi să convingă că aceia care erau căsătoriţi cu biserica trebuiau să evite întinarea printr-o unire pământească. Mai mulţi papi au susţinut celibatul, dar numai în cele mai aspre discipline personale şi în cele mai stricte comunităţi monastice au fost respectate aceste indicaţii, iar aceasta nu s-a impus ca regulă înafara greniţelor Italiei. Dar, de la Vatican, Grigore şi-a făcut vocea auzită şi temută până la marginile creştinătăţii latine. El a trimis scrisori arhiepiscopilor, episcopilor, prinţilor, oamenilor puternici şi laicilor care aveau poziţii de autoritate, ameninţându-i cu pedepse aspre şi cu pierzarea eternă dacă nu îi vor destitui fără milă pe toţi preoţii şi diaconii căsătoriţi şi nu vor respinge slujirea lor ca fiind întinată. Aceste scrisori erau pline de anateme împotriva tuturor celor care se împotriveau decretelor lui. Asumându-şi poziţia lui Dumnezeu, el spunea: “Cum vor putea căpăta iertarea păcatelor lor aceia care îl dispreţuiesc pe cel care deschide şi închide porţile cerului după cui îi place lui? Să ia aminte toţi cei care atraga mânia divină asupra capetelor lor… cum atrag ei blestemul apostolic în loc să dobândească harul şi binecuvântarea revărsate asupra lor de binecuvântatul Petru! Să le fie clar că nici un prinţ şi nici un prelat nu va scăpa de pedeapsă dacă nu îi alungă şi exclud cu rigurozitate pe toţi preoţii simoniaci sau căsătoriţi, şi toţi cei care vor asculta apelurile la simpatie şi afecţiune carnală, sau din vreun motiv lumesc oarecare îşi vor opri sabia de la a vărsa sânge pentru cauza sfântă a lui Dumnezeu şi a bisericii Lui, sau se vor ţine departe în timp ce aceste erezii aducătoare de blestem macină religia vitală … vor fi priviţi, fără deosebire, ca nişte complici ai ereticilor şi ca înşelători[57]”.

Celibatul şi simonia

Promulgarea acestui edict, după cum ne putem imagina, a adus mare tulburare şi necaz în toată creştinătatea. Până atunci, mai bine sau mai rău, căsătoria a fost regula, iar celibatul excepţia, iar nedreptatea edictului l-a făcut să fie şi mai nesuferit, pentru că el îl lovea pe cel virtuos la fel de aspru ca pe cel vicios, stigmatizându-i la fel, ca vinovaţi de concubinaj. Îl lăsăm pe cititor să-şi imagineze efectul unui asemenea decret asupra a mii şi zeci de mii de familii fericite, deoarece detaliile ar umple volume. Decretul dizolva cele mai onorabile căsătorii şi despărţea ceea ce unise Dumnezeu, despărţea soţi, soţii şi copii şi ducea la cele mai jalnice conflicte, provocând peste tot dezastre. Mai ales soţiile erau aduse la disperare şi expuse celor mai mari dureri şi ruşini. Dar, cu cât era mai puternică opoziţia, cu atât mai tare răsunau anatemele împotriva oricărei amânări a executării întocmai a poruncilor pontifului. Cei neascultători erau daţi pe mâna magistraţilor pentru a fi persecutaţi, pentru a le fi confiscate proprietăţile şi a fi supuşi la tot felul de suferinţe şi umilinţe. Una din scrisorile pe această temă spunea: “Cel pe care carnea şi sângele îl fac să se îndoiască sau să amâne este carnal şi este deja condamnat; el nu are parte în lucrarea Domnului, ci este o ramură putredă, un câine mut, un mădular cangrenat, un rob necredincios şi ipocrit”.

Cum nici unul dintre suveranii Europei nu era dispus să lupte pentru soţiile preoţilor, papa a obţinut curând rezolvarea pe care o dorea, iar multora dintre preoţii desfrânaţi nu le-a părut rău că erau absolviţi de obligaţiile pe care le implicau căile lor rele.

Simonia. Conflictul rezultat în urma legii pentru suprimarea simoniei a fost mult mai dificil de gestionat, a durat mulţi ani şi a adus mari dezastre atât pentru biserică cât şi pentru stat.

Erezia simoniacă

În secolul al unsprezecelea sistemul feudal ajunsese la maturitate, iar păcatul simoniei – sau dobândirea de funcţii ecleziastice pentru bani – ajunsese la culme. În acel timp, după cum ne spune istoria, de la papalitate până la cea mai umilă parohie, fiecare demnitate spirituală era evaluată în bani şi ajunsese să fie de vânzare. Până şi scaunul episcopal de la Roma fusese în mod clar vândut şi cumpărat în acea epocă, încât la un moment dat au ajuns să fie în acelaşi timp trei papi: Benedict al-IX-lea – la Lateran, Silvestru al-III-lea – la Vatican şi Grigore al-VI-lea – la Santa Maria. Şi atât de ruşinoase erau conflictele şi atât de crunt era războiul dintre papi şi acoliţii lor încât Împăratul Henric al-III-lea a fost implorat de italieni să vină la Roma pentru a judeca pretenţiile celor trei pontifi. În anul 1044 s-a ţinut un consiliu la Sutri, unde, înaintea lui Henric, au fost dovedite imoralităţi nemaiauzite şi cea mai flagrantp simonie. Nu ştim care dintre cei trei este considerat de biserică succesorul legitim al Sf. Petru, dar nu există nici o-ndoială că toţi trei erau descendenţi ai lui Simon Vrăjitorul, care a gândit că darul lui Dumnezeu putea fi cumpărat cu bani. Puţini, foarte puţini, au fost adevăraţi urmaşi ai lui Simon Petru, care a lăsat totul şi L-a urmat pe Isus.

Răul s-a întins în jos, şi fiecare treaptă a ierarhiei clericale a fost afectată, dacă nu chiar coruptă prin acest păcat. Când episcopul descoperea că plătise prea mult pentru episcopia lui, atunci el mărea preţul pentru posturile din subordinea lui pentru a-şi acoperi cheltuiala. Astfel, marii prelaţi ai bisericii s-au angajat în cel mai josnic şi lumesc trafic. Nu există ceva mai josnic şi aceasta a deschis calea pentru pătrunderea în biserică a celor mai răi oameni. Laici needucaţi şi barbari necivilizaţi cumpărau funcţii în ordinele sfinte şi se impuneau printre preoţi aducând în rândul preoţilor cele mai mari rele din lume şi cele mai mari monstruozităţi ale păgânilor. Simonia ajunsese să fie păcatul răspândit peste tot în acel timp, şi din ea venea, în modul cel mai firesc, orice rău. Ne vom strădui să lămurim originea acestui păcat.

Apariţia şi evoluţia simoniei

Cât timp biserica a fost săracă, persecutată şi dispreţuită de lume, nu au fost oameni care să caute să cumpere slujbe. Când cineva îşi pierdea reputaţia devenind creştin şi se expunea întemniţării şi morţii, atunci nu exista trafic de funcţii ecleziastice, dar, după unirea bisericii cu statul, când bogăţia lumii a ajuns să intre în visteria bisericii, atunci a apărut marea tentaţie de a intra în ordinele sacre pentru a ave privilegiile şi imunităţile pe care le asigurau o asemenea poziţie. Simonia a ajuns astfel consecinţa inevitabilă a îmbogăţirii episcopatelor mai mari.

La începuturi, episcopul era ales de cler şi de cei din dioceza lui, dar, cu timpul, alegerile episcopale au ajuns să fie atât de importante încât suzeranii laici şi regii au fost tentaţi să intervină şi, în cele din urmă, să capete şi dreptul de a numi în funcţie. Însuşi Carol cel Mare a fost un exemplu prin modul în care şi-a ridicat fiii în mari demnităţi ecleziastice. Privilegiul astfel uzurpat a ajuns să devină un abuz obişnuit. Funcţiile cele mai importante erau fie date favoriţilor, fie vândute public celui care oferea mai mult, fără a ţine cont de interesele religiei, de sfinţenie, de caracter şi chiar dacă erau sau nu alfabetizaţi.

Ecleziasticii au urmat practica feudală generală de a da daruri suveranului sau suzeranului cu ocazia fiecărei promovări. La moartea unui episcop sau a unui stareţ se obişnuia ca, mai întâi să se anunţe la curte că postul era vacant, apoi inelul şi cârja episcopală a decedatului erau date în mâinile stăpânului temporal. Următorul episcop sau stareţ era obligat, conform obiceiului, să dea un dar, ceea ce a făcut ca această tranzacţie să fie ca un fel de târg sau de vânzare. Darul, care la început era acceptat ca onorific, ca dar de bunăvoie, a ajuns apoi să fie cerut cu rapacitate fără scrupule ca un preţ. De aceasta se lega marea problemă a investiturii. Inelul era simbolul mistic al căsătoriei cu dioceza, iar toiagul era sceptrul guvernării spirituale. Investitura dădea drepturi asupra unor posesiuni temporale şi a unor înzesztrări şi beneficii. Aceasta nu însemna o consacrare, ci îi permitea celui consacrat să-şi exercite slujba într-un anumit domeniu şi sub protecţia puterii civile.

Multe episcopate au fost înzestrate cu drepturi suverane şi venituri în domeniile lor. Episcopiile şi abaţiile ajunseseră să fie adevărate principate şi guvernări, iar acestor prinţi ecleziastici li se acordau slujbe în stat şi poziţii de consilieri. În sistemul feudal, episcopii deveniseră în toate privinţele egali nobililor seculari. “În fiecare oraş,” spune Milman, “episcopul, dacă nu era cel dintâi om, era măcar egal cu cel dintâi, iar la ţară era domn peste întinse domenii. Arhiepiscopii erau aproape egali cu regii. Cine oare nu ar fi poftit să aibă poziţia şi autoritatea lui Hincmar, arhiepiscop de Rheims, mai curând decât aceea a slabului monarh carolingian?[58]

Iar clerul superior nu era în nici o privinţă mai puţin înaintat în practici corupte de vânzare a slujbelor spirituale din subordinea lor. Episcopii şi stareţii îşi vondeau bisericile fără ruşine sau remuşcări pentru a-şi acoperi cheltuielile pentru numirea lor. Ceea ce obţineau prin mijloace nevrednice era folosit în scopuri nevrednice. Aşa de groaznică ajunsese să fie starea bisericii şi a statului şi asemenea oameni neevlavioşi ajunseseră în rândul ordinelor sfinte când Hildebrand a emis faimosul decret împotriva practicilor simoniace şi împotriva oricărei investituri a unui cleric de către un suveran temporal, prinţ, nobil sau alt laic.

Grigore şi investitura
anul 1075

Inaugurarea oficial[ a unui episcop sau stareţ prin încredinţarea unui inel şi a unui toiag era obiceiul împăraţilor, regilor şi prinţilor europeni cu mult înainte de stabilirea sistemului feudal de către Carol cel Mare, probabil ăncă din vremea lui Clovis. Şi, dacă am reţinut care era relaţia dintre biserică şi stat şi care era sursa privilegiilor, pare a fi corect şi drept, deşi pentru o minte spirituală este o nepotrivită combinaţie a puterilor spirituale şi temporale, dăunătoare pentru ambele. “Când primii cuceritori din vest,” spune Dean Waddington, “au dat pământuri bisericii, cei care au căpătat acele beneficii au fost obligaţi să se prezinte la curte, să jure credinţă regelui şi să primească din mâinile lui un simbol al lucrurilor care îi fuseseră încredinţate. Aceeaşi ceremonie a fost impusă pentru funcţiile ecleziastice ca şi pentru feude, ceremonia fiind numită investitură. Ulterior, când prinţii, prin uzurpare, şi-au arogat să dăruiască toate lucrurile de valoare, chiar şi acelea care nu ţineau de dărnicia lor regală, ei nu mai făceau nici o deosebire între diferitele surse de venit, ci i-au supus pe toţi cei care căpătau o demnitate la acelaşi jurământ de credinţă şi aceeaşi ceremonie de investitură s-a aplicat şi la laici[59]”.

Din fervoarea de a avea convertiţi, cuceritorii, începând de la Constantin, au avut obiceiul de a da mânăstirilor şi bisericilor o parte din proprietatea de curând dobândită. Însă darurile dinastiilor care s-au succedat au fost relativ moderate în comparaţie cu cele ale casei imperiale a Saxoniei. Sub împăraţii germani, biserica a acumulat rapid proprietăţi vaste. “În secolele al unsprezecelea şi al doisprezecelea,” spune Greenwood, “bisericile au căpătat multe stăpâniri în perpetuitate. Episcopii şi stareţii s-au îmbogăţit, nu ca mai înainte, cu loturi de pământ sau ferme, ci căpătând oraşe întregi cu târguri, cantoane şi comitate. Astfel, Otto I a dat mânăstirii din Magdeburg mai multe târguri cu suburbiile lor şi regiunile rurale aparţinătoare. Otto al-II-lea a dat trei târguri din domeniul imperial bisericii din Aschaffenburg, cu toate terenurile aparţinătoare. Condiţiile în care au fost date nu par să difere de cele obişnuite la darurile lumeşti de acest gen. Şi, practic, indiferent de caracterul şi chemarea celor care primeau darurile, seamănă că aceleaşi cerinţe se aplicau şi pentru vasalul laic şi pentru cleric. Astfel, episcopii şi stareţii, mergeau la luptă în armură şi călare, în fruntea vasalilor lor, pentru a-şi îndeplini obligaţiile feudale rezultate ca urmare a pământurilor pe care le primiseră, iar vasalii lor nu se puneau în mişcare altfel decât conduşi de şefii lor”.

“Marii ecleziastici, în loc să obiecteze la asemenea cerinţe neprofesionale, mergeau bucuroşi la război şi arătau pe câmpul de luptă o măiestrie războinică potrivită celui mai viteaz cavaler laic[60]”.

Aceasta era starea a ceea ce putem numi clientela creştină atunci când Hildebrand a emis memorabilul lui edict împotriva investiturilor laice şi aşa erau drepturile sau obiceiurile coroanei de a numi în cele mai înalte demintăţi ecleziastice, acordând beneficii. Planul lui Holdebrand era acela de a desfiinţa complet orice pretenţie şi ingerinţă a laicilor în numirile spirituale şi de a-i lipsi pe suverani de dreptul de investitură, pe care ei îl căpătaseră potrivit legilor şi obiceiurilor de secole, pe care regii îl considerau ca unul dintre cele mai importante prerogative ale coroanei lor. Aceasta era chestiunea în dispută, pentru care s-a dus o mare bătălie între puternicii europei şi slabul călugăr de la Vatican. Grigore s-a angajat în conflict, în cea mai mare luptă în care s-a angajat vreodată în decursul istoriei un om de unul singur.

Grigore şi Henric al-IV-lea

Ochiul pătrunzător al pontifului vigilent a cercetat mult timp mişcările din toată creştinătatea, astfel încât el ajunsese să cunoască bine viaţa morală şi politică, puterea şi slăbiciunile fiecărei naţiuni. În războiul spiritual el a temporizat când avea a face ce un adversar puternic şi angajându-se cu toată puterea împotriva celui slab. El a vorbit dispreţuitor despre regele cel slab al Franţei şi a pretins tribut ca un vechi drept al lui. El a spus că împăratul Carol cel Mare fusese colectorul de taxe al papei şi că el îi dăduse Saxonia apostolului. Dar, faţă de temutul William al Angliei şi Normandiei, el s-a arătat curtenitor. Mândrul normand şi-a susţinut independenţa teutonică, a pus episcopăi şi stareţi după voia lui şi a fost stăpân absolut peste ecleziastici ca şi peste vasalii lui feudali[61].

Faţă de Spania şi de naţiunile nordice, Grigore a arătat mai multe pretenţii şi a avut mai mult succes, dar el şi-a concentrat forţele împotriva imperiului, fiind hotărât să măsoare puterile papalităţii cu toată puterea lui Henric. Dacă îl putea umili pe cel mai mare şi mai mândru monarh, pe succesorul cezarilor, atunci victoria lui avea să-i marcheze pe toţi ceilalţi suverani.

Tinereţea şi lipsa de experienţă a lui Henric, tendinţele demoralizante ale educaţiei lui, revolta prinţilor germani şi necazurile care afectează deseori o ţară când suveranul este minor, l-au încurajat pe preotul îndrăzneţ în planurile lui. Hotărârile consiliului ţinut în 1074 împotriva păcatului universal al simoniei şi al căsătoriei clerului, i-au fost transmise Împăratului în modul cuvenit. Abilul papă s-a folosit de ocazie pentru a se da drept mare prieten al lui Henric. El l-a mustrat ca un părinte să se întoarcă la sânul mamei sale, sfânta biserică a Romei, pentru ca aşa să conducă imperiul într-un mod mai demn, abţinându-se de la a primi daruri simoniace şi fiind supus superiorului său spiritual.

Împăratul a primit în mod curtenitor pe legatul papei, a lăudat zelul papei pentru reformarea bisericii şi s-a arătat supus prin vorbirea lui, însă Grigore nu a fost satisfăcut de laude şi aparenta pocăinţă, ci dorea să i se permită să fie arbitrul suprem în toate problemele Germaniei şi să convoace consilii pentru ca toţi cei acuzaţi de simonie să fie condamnaţi şi destituiţi. Dar nici Henric, nici episcopii, nu i-au permis legatului papal să convoace în Gemania un consiliu în acel scop. Clerul s-a temut de o cercetare serioasă a modului în care ei îşi căpătaseră funcţiile, iar împăratul se temea să piardă controlul. Dar zelul nerăbdător al preotului ambiţios nu a admis vreo întârziere sau opoziţie.

În anul următor (1075), el a convocat un consiliu la Roma, şi a adoptat măsurile pe care dorea să le fi aplicat sinoduri în Germania. Clerul roman de frunte a votat pentru cauza lui din interes şi din mândrie, el fiind hotărât ca, cu orice risc, să lovească la rădăcină toazte abuzurile cuprinse sub odiosul nume de simonie. Cu acea ocazie, el i-a excomunicat pe arhiepiscopul de Bremen, pe episcopii de Strasburg, Spires şi Bamberg, înafară de câţiva episcopi lombarzi şi cinci de la curtea imperială, de care împăratul se folosise pentru a vinde slujbele. De asemenea, el a hotărât ca “oricine va da o episcopei sau abaţie şi oricine va primi acestea de la un laic va fi excomunicat”. Henric a mărturisit că se pocăieşte şi a recunoscut existenţa simoniei şi a declarat intenţia de a descuraja aceasta în viitor, dar că în nici un caz nu va renunţa la puterea de a numi episcopin şi stareţi şi la investitura care ţinea de acea putere. Grigore, în schimb, exasperat de neascultarea regelui şi de numirile lui pentru scaunul episcopal din Milano şi alte episcopate fără a aştepta decizia Scaunului apostolic, i-a trimis mesajul poruncitor să se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru ofense înaintea tribunalului papei şi a unui sinod ecleziastic, cu ameninţarea că, dacă va refuza sau va amâna, va fi excomunicat. Ziua de 22 februarie a fost stabilită ca termen pentru înfăţişarea lui.

“Astfel,” spune Milman, “regele cel victorios al germanilor, a fost citat ca un criminal, să răspundă la nişte acuzaţii nedefinite şi să fie acuzat în temeiul unor legi pe care judecătorul avea dreptul să le dea, să le intrepreteze şi pentru care să decidă în final pedepse. Toate chestiunile imperiului au rămas în suspensie cât timp regele a stat înaintea judecătorului. Nu a fost admisă nici o amânare, alternativa solemnă şi neclintită fiind umilirea şi ascultarea imediată sau sentinţa care implica destituirea din poziţia de împărat şi pierzarea eternă”.

Împăratul, care era un prinţ mândru şi cu un temperament aprins, extrem de indignat de acest mandat, l-a tratat ca pe o insultă neruşinată şi a convocat imediat un consiliu al episcopilor germani la Worms. El avea scopul de a-l destitui pe papă, căre ăi declarase lui personal război până la moarte. Acei prelaţi, după ce au dezaprobat mai multe lucruri în purtarea lui Hildebrand, l-au declarat nevrednic de demintatea lui, l-au destituit şi au hotărât un consiliu pentru alegerea unui nou pontif. La primirea sentinţei transmise de rege prin curieri, nu a fost deloc tulburat de asemenea denunţuri, ci, într-o adunare a o sută de episcopi, i-a suspendat pe ecleziasticii care votaseră împotriva lui, după care a pronunţat excomunicarea împăratului declarând: “el şi-a pierdut drepturile asupra regatelor Germaniei şi Italiei, iar supuşii lui sunt absolviţi de jurămîntul de credinţă faţă de el”.

Împăratul destituit de papă

În adunare, Grigore a vorbit astfel: “Iată, deci, fraţilor, se cuvine sp scoatem din teacă sabia răzbunării. Acum trebuie să-l lovim pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al bisericii Sale; acum capul lui rănit, în mândria lui, care se ridică împotriva temeliilor credinţei, va cădea, potrivit cu sentinţa pronunţată împotriva mândriei lui, condamnat să se târască pe burtă şi să mănânce ţărână. Nu te teme, turmă mică, spune Domnul, pentru că este coia Tatălui să vă dea împărăţia. Destul l-aţi suferit şi l-aţi mustrat: conştiinţa lui arsă cu fierul roşu să fie făcută s-o simtă!” Tot sinodul a răspuns într-un glas: “Înţelepciunea ta, preasfânt părinte, pe care îndurarea divină l-a pus să cârmuiască lumea în zilele noastre, să rostească sentinţele împotriva acestui balsfemiator, uzurpator, tiran şi apostat, ca să fie doborât la pământ şi să fie un avertisment în veacurile viitoare… Scoate sabia, execută judecata, ca cei drepţi să se bucure văzând răzbunarea şi să-şi spele mâinile în sângele celui netemător de Dumnezeu”.

A urmat sentinţa oficială: preotul îndrăzneţ, în modul cel mai blasfemiator, s-a identificat cu măreţia divină şi a rostit cuvinte solemne cu cea mai hâdă ipocrizie. După ce, cu o limbă mincinoasă, a afirmat că cu multă greutate a fost convins să se aşeze pe tronu pontifical, el a spus: “Având deplina încredinţare cu privire la autoritatea pe care Dumnezeu a delegat-o Sf. Petru asupra tuturor creştinilor, pentru onoarea şi în apărarea bisericii, în numele Dumnezeului cel Atotputernic, al Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, cu puterea şi autoritatea Sf. Petru, regelui Henric, fiul împăratului Henric, care, în mândria lui nemaipomenită, s-a ridicat împotriva bisericii, îi interzic să guverneze asupra Germaniei şi Italiei. Îi absolv pe toţi creştinii de la jurămintele pe care i le-au făcut sau pe care i le vor face lui şi le interzic să îl asculte ca rege … Pentru că a rămas în comuniune cu cei excomunicaţi şi a dispreţuit mustrările, pe care, după cum ştiţi, le-am făcut spre mântuirea lui … îl leg în numele tău cu anatema, ca toate naţiunile să ştie şi să recunoască faptul că tu eşti Petru şi că pe tine, ca stâncă, Fiul lui Dumnezeu a zidit biserica Lui şi că porţile locuinţei morţilor nu vor birui împotriva ei”.

Înainte de a suspenda sinodul, Grigore a trimis scrisori către “toţi creştinii”, ataşând copii ale hotărârilor consiliului şi poruncind tuturor celor care doreau să fie socotiţi în turma binecuvântatului Petru să primească poruncile din scrisoare şi să le dea ascultare, mai ales celor cu privire la anatema împotriva regelui şi a “episcopilor falşi şi lucrătorilor respinşi”. După ce a îndemnat tot poporul să i se opună lui Henric până la sânge, preotul mincinos a îndrăznit să spună: “Dumnezeu ne este martor că noi nu suntem motivaţi de dorinţa unor avantaje temporale sau de vreun fel de considerente carnale când îi mustrăm pe prinţii răi, ci facem toate numai din respect pentru slujba înaltă care ne-a fost încredinţată şi spre onoarea prerogativelor Scaunului apostolic” etc.

Marele război civil

Astfel s-a declarat războiul, acele scrisori difuzate într-un regat care era deja dezbinat şi în mijlocul unui popor nemulţumit şi obişnuit să se revolte având un efect imens. Atât biserica cât şi statul au fost dezbinate, unii fiind de partea regelui iar alţii de partea pontifului. A izbucnit un război civil care a făcut ravagii în întregul Imperiu roman timp de şaptesprezece ani, un episcop ridicându-se împotriva altuia şi un popor împotriva altuia. După cum spunea cineva: “pământul era adăpat cu sângele vărsat şi groapa îi primea în egală măsură pe cei care sufereau şi pe cei care provocau suferinţele”. Întreaga Germanie era tulburată, plină de disensiuni, aproape complet ruinată.

Ducii de Şvabia, profitând de sentimentul aproape general împotriva lui Henric, fiind încurajaţi şi de legatul papal, s-au ridicat cu arme împotriva suveranului căruia îi juraseră credinţă şi l-au ales rege pe Adolphus. Între timp, Hildebrand s-a folosit de toate mijloacele lui de luptă, ducând un fel de luptă pentru care era foarte talentat, în care folosea ca arme vorbe mari, ca: “numele lui Dumnezeu; pacea lui Dumnezeu; poruncile lui Dumnezeu; mântuirea lui Dumnezeu; cheile binecuvântatului Petru; închiderea porţilor cerului; deschiderea porţilor iadului; pierzarea eternă,” etc. Aceste cuvinte îi umpleau pe oameni de groază şi erau lanţurile cu care el îi înrobea.

Pe parcursul acestei lupte, puterea papei creştea, iar cea a lui Henric scădea şi el simţea că îi piere. Inima îi era cuprinsă de mâhnire. Totul părea să fie distrus de blestemul Sf. Petru: prinţii se revoltau, prelaţii şi poporul renunţau la jurământul lor de credinţă şi peste tot se urzeau conspiraţii. Aşa era influenţa rea a papei, care a ieşit înainte înarmat cu toată panoplia ecleziastică, sau, mai curând, diabolică, pentru a-l călca în picioare pe stăpânul căruia îi fusese vasal. În acea situaţie deprimantă şi zdrobitoare, Henric a ajuns la o înţelegere cu prinţii răzvrătiţi, ca ambele părţi să-şi prezinte cauza înaintea papei, care a fost invitat să prezideze un consiliu ţinut la Augsburg în acel scop.

Henric pleacă în Italia

Împăratul căzut era prins în cursa vrăjmaşului. Politica lui Grigore reuşise: el produsese o revoluţie şi făcuse să fie vărsat mult sânge în luptele dintre prinţii din ţinuturile lui Henric, în care, cu multă abilitate, el a dat o turnură religioasă chestiunilor politice, ca apoi să pozeze în pacificator. Astfel, al a rostit cuvinte atât de ipocrite ca următoarele: “Trataţi-l cu blândeţe pe Henric şi arătaţi faţă de el dragostea care acoperă o mulţime de păcate”. Vom vedea ce fel de blândeţe a arătat Grigore faţă de Henry.

Cauza regelui ajunsese disperată: dezbrăcat de toată puterea lui, până şi de semnele regalităţii şi simţind că nu mai avea nici o speranţă dinspre o alainţă a supuşilor răzvrătiţi şi a adversarului său declarat, el a hotărât, ca ultima posibilitate, să încerce să obţină o întrevedere personală cu papa, aruncându-se la picioarele lui ca un penitent. Cu mare dificultate, el a strâns de la puţinii prieteni rămaşi suficienţi bani pentru cheltuielile călătoriei în Italia. A părăsit Spires în plină iarnă, însoţit de soţia lui cu copilul mic şi de un servitor credincios. Între ei şi Italia erau Aplpii, şi până şi natura părea a fi de partea papei şi împotriva regelui căzut, pentru că vremea era nobişnuit de rea. Ronul şi Padul erau complet îngheţate, iar zăpada care acoperea Alpii era îndesată şi lunecoasă ca gheaţa. Înafară de aceasta, trecătorile erau păzite cu mare grijă de ducii de Bavaria şi Carinthia, adversarii lui Henric. Părea imposibil să treacă Alpii, dar, cu totate pericolele, trebuiau să facă acel efort. Potrivit acordului dintre Henric şi prinţii rivali, sau stările generale, el trebuia să obţină într-un interval de un an şi o zi de la data pronunţării anatemei papale sau să renunţe pentru totdeauna la regatul lui, dar, dacă obţinea absoluţiunea în acel interval de timp, ei aveau să revină la statutul de vasali ai lui.

Trebuia să treacă Alpii. Ziua fatală de 23 februarie se apropia repede. A angajat ghizi care cunoşteau bine cărările şi au croit un fel de drum prin zăpadă pentru suita regală. Cu mare greutate au ajuns la vârful trecătorii, după care coborârea a fost şi mai periculoasă: arăta ca o mare pantă cu gheaţă lucioasă. Dar trebuiau să depăşească acel obstacol. Oamenii s-au târât pe coate şi pe genunchi, alunecând deseori şi rostogolindu-se pe pantele sticloase. Regina, copilul mic şi servitoarea ei au fost trase la vale de ghizi în piei de bou, ca ân nişte sănii. Caii au fost coborâţi prin diverse improvizaţii. Unii, având picioarele obosite, au fost lăsaţi să se rostogolească la vale, alţii au fost ucişi şi puţini dintre ei au ajuns jos într-o stare în care să mai fie de folos.

Henric la Canosa

Sosirea neaşteptată a lui Henric în Italia a produs mare senzaţie: prinţi şi episcopi s-au adunat în mare număr şi l-au primit cu cele mai mari onoruri. Italienii se aşteptau ca el să le rezolve necazurile. Cei care fuseseră excomunicaţi de Hildebrand erau dornici de răzbunare, iar nobilimea lombardă şi prelaţii sperau că el va fi venit pentru a-l de jos pe groaznicul şi detestatul Grigore. Pe măsură ce înainta, tot mai mulţi l-au urmat, dar Henric nu se putea opri pentru a face planuri noi pentru că era în pericol să piardă tronul Germaniei dacă nu obţinea absoluţiunea înainte de data fatidică de 23 februarie.

Între timp, Grigore pornise spre Germania, dar vestea că Henric cobora în Italia l-a făcut să se oprească din drum fiind şi nesigur dacă el venise ca un unil petiţionar sau era în fruntea unei mari armate, ceea ce l-a făcut să meargă în grabă la Canosa, un castel fortificat din Munţii Apenini care aparţinea unuei prietene şi aliate al sa, marea contesă Matilda.

Episcopii şi stareţii care fuseseră excluşi de către papă au urmat exemplul regelui şi s-au grăbit să meargă la Canosa. Cu picioarele goale şi îmbrăcat în sac, ei s-au prezentat înaintea pontifului, implorând umili iertarea şi absolvirea de sub groaznica anatemă. După câteva zile de penitenţă în singurătate şi cu hrană puţină, el i-a absolvit, cu condiţia ca, până la împăcarea cu regele, ei să nu ia deloc legătura cu el. Pentru Henric papa a pregătit condiţii şi mai umilitoare.

La sosirea lui la Canosa, regele a obţinut o întrevedere cu Matilda, marchiza Adelaide (soacra lui) şi Hogo, stareţul de Cluny, de la care a solicitat ca ei să mijlocească la papă pentru a privi cu îndurare cazul lui. După multe obiecţiuni pretenţioase ale necruţătorului papă şi rugăminţi fierbinţi ale lui Henric, Grigore a propus în cele din urmă ca: “dacă este ca el să se pocăiască sincer atunci să-i dea în mâini coroana şi însemnele regalităţii şi să se mărturisească nedemn de numele şi demnitatea regală”. Această cerere părea extrem de dură până şi pentru cei mai fervenţi admiratori ai papei, care l-au rugat “să nu rupă o trestie frântă”, şi, din condescendnţă pentru insistenţele lor, el le-a promis să-i acorde regelui o întrevedere.

Penitenţa regelui

Spre sfârşitul lunii ianuarie, când anul de graţie era pe sfârşite, Henric s-a hotărât să accepte condiţiile papei. El s-a hotărât să sufere totul pentru a frusta uneltirile supuşilor săi răzvrătiţi şi a-şi păstra imperiul.

“Într-o groaznică dimineaţă de iarnă,” spune Milman, “cu un strat gros de zăpadă, regele, moştenitorul unei lungi linii de împăraţi, a căpătat permisiunea de a trece de primele două ziduri de la exterior din cele trei care înconjurau castelul Canosa. El a dezbrăcat orice semn al regalităţii sau al unei poziţii sociale înalte, şi, îmbrăcat numai cu haina alb de penitentm după ce a postit, a aşteptat într-o umilinţă răbdătoare bunăvoinţa papei. Dar porţile nu i s-au deschis. A stat şi a doua zi în frig şi flămând şi păstrând speranţe deşarte, după care, peste capul regelui care-şi pierduse coroana, a venit şi a treia zi, el rămânând tot afară de dimineaţa până seara. Toate inimile au fost înduioşate, mai puţin aceea a reprezentantului lui Isus Hristos. Chiar şi în prezenţa lui grigore s-au auzit murmure împotriva mândriei neapostolice şi a lipsei lui de omenie. Henric nu a mai putut răbda, aşa că s-a adăpostit în biserica Sf. Nicolae, pentru a implora, cu lacrimi, încă odată, medierea stareţului de Cluny. A fost de faţă şi Matilda, iar inima ei de femeie s-a înmuiat şi ea i s-a alăturat lui Henric în rugăminţile lui către stareţ. «Numai tu poţi face aceasta,» i-a spus stareţul contesei. Henric a căzut în genunchi, şi, doborât de necaz, a implorat medierea ei îndurătoare. La rugăminţile femeii, Grigore a cedat permiţându-i regelui să vină în prezenţa lui, totuşi nu cu bunăvoinţă. Regele, un om înalt şi deosebit de nobil, obişnuit să dea porunci şi să-i îngrozească pe vrăjmaşi, a stat cu picioarele goale şi tot în veşmântul de penitent înaintea papei, un om cărunt, cu o statură deloc impunătoare şi încovoiat de ani[62]”.

Condiţiile care i-au fost impuse lui Henric manifestau un caracter neînduplecat şi tiranic, papa lucrând în acea situaţie ca un duşman înverşunat decât ca o fiinţă umană. Vătând că penitentul regal era ajunsese să fie atât de umilit încât ar fi acceptat orice condiţii, l-a forţat să bea până la func cupa umilirii. Nu considerăm că este cazul să-i prezentăm cititorului numeroasele puncte pe care le stipula actul, dar asemenea cereri erau nemaiîntâlnite în analele omenirii. Obiectivul principal era consolidarea planului autorităţii papale potrivit planului elaborat de el. Odată ce-şi pusese piciorul pe grumazul celui mai mare monarh al lumii, el a căutat să stabilească drepturile pontifului în faţa întregii Europe de a judeca regii şi a dispune de regatele lor, absolvindu-i pe supuşi de la jurământul de credinţă şi excomunicându-i pe regi. Aceasta îi da papei o putere enormă asupra lumii văzute şi constituia o răzvrătire împotriva unui suveran de drept şi o nesocotire a îndatoririlor sacre faţă de biserică şi de Dumnezeu.

Efectele politicii papale

Nu peste mult timp, Grigore a descoperit că mersese prea departe şi că umilinţa adusă la Canosa nu va putea fi uitată niciodată şi monarhul că nu mai putea avea somn până nu se va răzbuna. Compasiunea, dar şi interesele, i-au făcut pe mai mulţi prinţi şi prelaţi să se alăture regelui căzut după ce el fusese scos de sub excomunicare. Hildebrand era urât de mai toţi din cauza tiraniei lui politice şi producea groază prin interdicţiile lui ecleziastice. Prinţii răzvrătiţi ai Germaniei au fost încurajaţi în secret de papă pentru a disputa stăpânirea lui Henric, ceea ce l-a încurcat şi l-a împiedicat să-şi îndrepte armele împotriva Romei. El s-a rugat ca Henric să nu aibă niciodată succes în război, şi, în numele apostolilor, şi cu binecuvântarea lor, a i-a încredinţat regatul germaniei lui Rudolf, duce de Şvabia. Papa chiar s-a aventurat să profeţească faptul că până într-un an Henric avea să fie dat jos sau mort, şi, ca şi cum ar fi cunoscut de la început sfârşitul, i-a trimis viitorului rege o coroană purtând o inscripţie care spunea că era un dar de la Hristos către Sf. Petru şi de la Sf. Petru către Rudolf. Dar foarte curând s-a dovedit că era un profet mincinos şi un preot mincinos fără scrupule şi incitator la război civil[63].

Cu toate uneltirile rele şi crude ale lui Grigore, puterea regelui a crescut treptat, şi, după cel mai cumplit război civil şi cea mai grozavă vărsare de sânge, armatele lui Henric şi cele ale lui Rudolf, rivalul său, s-au mai întâlnit o dată pe malurile Ulterului, în octombrie 1080. Lupta a fost de durată şi îndâtjită, dar căderea liui Rudolf i-a adus lui Henric victoria. Se spune că Rudolf a fost rănit mortal de lacea lui Godfrey, care a ajuns mai târziu primul rege al Ierusalimului, iar o lovitură de sabie a altcuiva i-a retezat mâna dreaptă. Se spune că prinţul muribund, privind la mâna care-i fusese tăiată, a recunoscut cu durere: “Cu acea mână am semnat jurământul de credinţă faţă de suveranul meu, Henric. Pedeapsa este dreaptă. Acum mi-am pierdut şi viaţa şi regatul”. Odată ce adversarii lui au ajuns descurajaţi şi paralizaţi, regele şi-a îndreptat forţele spre cel mai formidabil şi neîmpăcat vrăjmaş. El a trecut Alpii, a intrat în Italia şi şi-a aşezat tabăra sub zidurile Romei.

Cum oraşul avea mari rezerve de provizii, zidurile erau întărite şi loialitatea romanilor fusese asigurată prin avuţia Matildei, Henric timp, de trei ani, a fost mai mult sau mai puţin angajat în asedierea romei, iar în anul 1083 a cucerit cetatea vinovată. Grigore s-a refugiat în castelul Sant Angelo, iar o parte din partizanii lui s-au adăpostit în propriile lor case fortificate. Henric dorea să ajungă la o înţelegere cu Hildebrand şi să primească din mâinile lui coroana imperială, dar papa nu voia să audă de nimic altceva decât supunerea necondiţionată a împăratului. “Regele să renunţe la demnitatea lui şi să se supună la penitenţă,” acestea erau condiţiile lui Grigore. Clerul – episcopii, stareţii şi călugării – împreună cu laicii l-au implorat să aibă milă de cetatea în necez şi să ajungă la o înţelegere cu regele.

Dar toate înercările de negociere au fost fără rezultat, inflexibilul papă dispreţuind atât rugăminţile cât şi ameninţările, supunerea absolută a lui Henric şi satisfacţia deplină a bisericii rămânând cererile mândre ale papei chiar în captivitate. Dar Henric nu mai era acel om frânt care la Canosa implora la picioarele lui.

Încoronarea lui Henric şi a Berthei
anul 1084

Romanii, nemaiputând îndura mizeriile asediului şi fără a mai avea speranţă dinspre normanzii italieni, s-au declarat în cele din urmă favorabili lui Henric. El a ajuns să stăpânească cea mai mare parte a oraşului. Prima lui mişcare a fost aceea de a-l pune aşeza Guibert, arhiepiscopul de Ravena, pe tronul papal cu numele de Clement al-III-lea. El a fost numit viitor papă de un sinod de episcopi, iar din mâinile lui, Henric, împreună cu regina Bertha, a primit coroana şi a fost salutat ca împărat de poporul roman.

Situaţia lui Grigore părea disperată: era prizonier şi putea fi în scurt timp lăsat pradă răzbunării lui Henric. El nu mai putea aştepta ajutor de la Filip al Franţei, iar William al Angliei nu era dispus să se implice în conflictele papei. Putea conta numai pe Matilda, contesa Toscanei, care era foarte puternică, bogată şi susţinătoare zeloasă a intereselor bisericii în acea ţară. După moartea mamei şi a soţului ei, cât încă mai era tânără şi frumoasă, abilul papă o convinsese să-şi lase bisericii Romei toate posesiunile ei, care mai apoi s-au numit Statul bisericii. Dar oamenii şi banii Matildei nu erau îndeajuns în situaţia în care era atunci papa. În acea situaţie disperată el a implorat ajutor de la Robert Guiscard, un mare războinic normand, care fusese suspectat că ar fi fost complice al lui Cencius în conspiraţia împotriva lui Grigore şi fusese sub interdicţia bisericii timp de mai mulţi ani. Papa s-a arătat gata să-l scoată de sub excomunicare şi chiar i-a întreţinut speranţa că va căpăta coroana imperială dacă-i va veni în ajutor. Marele normand a acceptat condiţiile papei şi şi-a pus necruţătoarea sabie în slujba lui Grigore.

Robert Guiscard intră în Roma
anul 1084

Pentru a răspunde dorinţelor papei şi a căpăta binecuvântarea lui alungându-i pe vrăjmaşii lui, Robert Guiscard a strâns o armată de 30.000 de infanterişti trupe neregulate şi 6.000 cavaleri normanzi, pe care i-a pus în marş spre Roma. Era o oaste sălbatică şi pestriţă în care erau aventurieri de multe naţii, unii veniţi pentru a-l salva pe papă, alţii pentru că le plăcea războiul, iar printre ei erau şi sarazini, care se înrolaseră în mare număr. La Roma a sosit curând vestea că forţe copleşitoare înaintează pentru a veni în ajutorul fortăreţelor asediate.

Înţelegând situaţia periculoasă, Henric, care-şi trimisese în alte părţi o mare parte a trupelor sale şi nu avea forţe care să poată face faţă acelei oştiri formidabile, s-a retras în mod prudent, asigurându-i pe prietenii săi romani că va reveni curând. S-a retras la Civita Castellana, de unde putea supraveghea toate mişcările de trupe.

La trei zile după ce trupele lui Henric au părăsit oraşul, armata normandă a apărut la zidurile cetăţii. Vai de locuitorii cetăţii vinovate! Venea o zi mai neagră şi mai rea decât toate cele prin care mai trecuse până atunci şi toată nenorocirea ei era dincauza spiritului răzbunător al marelui ei preot neînduplecat. Decât să cedeze în faţa puterii temporale, el a preferat să verse până şi sângele Romei, propria lui capitală. Stăpânirea papei asupra regatelor lumii era marele lui obiectiv şi nici o opiziţie nu-l putea determina să scadă un pic marile lui pretenţii. Chiar şi în închisoare papa rămânea la fel de inflexibil ca şi în palat. “Regele să-şi depună coroana şi să dea satisfacţie bisericii,” erau civintele mândre şi pline de dispreţ ale lui Hildebrand chiar când era prizonier, deşi atât clerul cât şi laicii îl rugau să ajungă la o înţelegere cu Henric. El a dispreţuit în egală măsură murmurele, ameninţările şi rugăminţile tuturor. El trebuie să fi cunoscut caracterul hoardelor ucigaşe care ajunseseră la porţile oraşului şi care aveau să fie consecinţele intrării lor în oraş, dar el era hotărât să-şi urmărească scopurile lui indiferent ce preţ de sânge şi suferinţă ar fi implicat.

Romanii nu erau pregătiţi să se apere şi abia de au opus o rezistenţă formală. Poarta San Lorenzo a fost forţată rapid şi oraşul a căzut în mâinile lor. Primul act al lui Robert Guiscard, acel îndatoritor fiu al bisericii, a fost eliberarea papei din lunga lui captivitate în castelul San Angelo. Normandul a primit în mod oficial binecuvântarea pontificală. Ridicându-se de la picioarele papei, astfel binecuvântat – ce grozavă batjocoră şi blasfemie! – Robert a dat liber bandelor de huligani asupra turmei fără apărare a aşanumitului mare păstor. Timp de trei zile Roma a fost supusă ororilor jafului. Normanizii şi necredincioşii sarazini au dat iama prin toate cartierele oraşului. Măcelul, jaful, pofta şi violenţa s-au manifestat fără frâu. A treia zi, când normanzii benchetuiau şi veseleau fără grijă, locuitorii ajunşi la disperare s-au ridicat într-o insurecţie generală, cu arme pe străzi şi au început să-i masacreze pe cuceritori. Normanzii surprinşi au alergat la arme, şi imediat întreaga cetate a ajuns scena unei lupte disperate.

Arderea vechii Rome

“Cavaleria normandă,” spune Milman, “s-a revărsat pe străzi, dar romanii erau în avantaj, stăpânind casele şi cunoscând terenul şi tindeau să câştige, iar normanzii au ajuns în pericol. Atunci, fără remuşcări, Guiscard a ordonat să se dea foc caselor. Flăcările au izbucnit cu furie din toate părţile: case, palate, mânăstiri şi biserici au fost văzute arzând la căderea nopţii. Locuitorii disperaţi au ieşit grabnic pe străzi, nemailuptând să se apere, ci să-şi salveze familiile. Au fost seceraţi cu sutele. Sarazinii, aliaţii papei, care fuseseră primii la jaf, au fost primii şi la incendieri şi masacre[64]”.

Se spune că Grigore s-a străduit atunci – vai! – nu pentru a-şi salva aşanumita turmă de cruzimea normanzilor, ci pentru a salva câteva biserici mai importante de incendiul general. Guiscard a ajuns în final să stăpânească oraşul, sau, mai curând ruinele vechii Rome, dar setea lui de răzbunare nu se potolise încă. Mii de romani au fost vânduţi public ca sclavi şi alte mii au fost luaţi ca prizonieri. Se spune că nici goţii, nici vandalii, nici grecii, nici germanii nu au devastat oraşul aşa de rău ca acea cucerire a normanzilor. Şi, ceea ce arată adevăratul spirit al papalităţii, cititorul se cuvine să reţină că Guiscard a fost mituit de Grigore pentru a deveni aliatul lui, eliberatorul, protectorul şi răzbunătorul lui. Nenorocirile, masacrele şi ruina Romei au fost pe drept atribuite atunci încăpăţânării papei, şi aşa sunt considerate de atunci de toţi scriitorii imparţiali. Şi nimeni altcineva nu era mai convins de acest fapt decât însuşi Grigore, care niciodată nu s-a simţit în siguranţă, nici chiar în interiorul fortăreţei San Angelo, după plecarea aliaţilor lui normanzi.

Moartea lui Grigore
anul 1085

Acoperit pentru totdeauna de ruşine, purtând pentru eternitate stigmatul infamiei şi cu groază că va auzi reproşuri pentru că fusese autorul ultimelor calamităţi, Grigore s-a retras din oraşul Sf. Petru, în tovărăşia aliaţilor lui, pe când ruinele încă mai fumegau, străzile erau pustii şi locuitorii odinioară numeroşi fuseseră măcelăriţi, arşi sau duşi în captivitate. Slăbit şi cu inima zdrobită, fără-ndoială din cauta mândriei rănite, el a rămas întâi la mânăstirea Monte Casino, apoi a mers la castelul întărit al normanzilor de la Salerno. Nu a mai văzut niciodată Roma.

Un mare număr de ecleziastici devotaţi promovării marilor pretenţii ale papei, l-a urmat la Salerno. El a ţinut acolo un sinod caşi cum nu ar fi fost emoţionat şi zdruncinat de lucrurile groaznice pe care le cauzase şi le văzuse înfăptuite. A mai tunat din nou anateme şi excomunicări împotriva lui Henric, a anti-papei Clement şi a tuturor aderenţilor lor. Dar acelea au fost ultimele lui tunete, pentru că moartea venea repede. Marele şi neînduplecatul susţinător al seupremaţiei ordinului sacerdotal a trebuit să moară ca orice alt om. I-a chemat la el pe tovarăşii lui de exil, a făcut o mărturisire de credinţă – mai ales cu privire la euharistie, după ce fusese suspectat că ar fi simpatizat cu punctul de vedere al lui Berengar -, i-a iertat şi i-a absolvit pe toţi aceia pe care-i anatemizase, cu excepţia împăratului şi a anti-papei. După aceea i-a însărcinat pe cei care-l urmau să nu aibă pace până nu vor supune totul bisericii.

Se spune că, pe când prietenii papei erau lângă patul de moarte al papei, s-a dezlănţuit o furtună grozavă. Ultimele lui cuvinte consemnate sunt: “Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea; de aceea mor în exil”. “În exil, domnul meu,” a spus cu sinceritate un episcop, a cărui mândrie preoţească nu fusese afectată de acea manifestare a caracterului muritor, “nu se poate să mori în exil! Vicar al lui Hristos şi al apostolilor Lui, tu ai primit de la Dumnezeu pe păgâni ca moştenire şi marginile pământului le-ai primit în stăpânire!” Cu suflul îndrăzneţ al blasfemiei, care-l înconjurase pe tot parcursul, s-a încheiat viaţa acestui mare om al bisericii. Duhul lui s-a dus departe de linguşirile prietenilor pentru a se înfăţişa înaintea unui alt tribunal, unde vor fi judecaţi toţi nu după principiile papalităţii, ci potrivit cu adevărul etern al lui Dumnezeu, care a fost descoperit în Persoana şi în lucrarea Domnului Isus Hristos.

“Binecuvântaţi sunt toţi cei care-şi pun încrederea în El” (Ps. 2.12) este un cuvânt care întăreşte inima, pentru că ce valoare trebuie să aibă cuvântul “binecuvântat” atunci când este rostit de Dumnezeu Însuşi! Dar, vai! ce va fi cu cei care trăiesc şi mor fără Hristos! El va spune în cele din urmă: “secerişul a trecut, s-a sfârşit vara, şi voi tot nu sunteţi mântuiţi!” (Ier. 8.20) Cine poate măsura nenorocirea lor,vaiul etern al cuvintelor “nu sunteţi mântuiţi!” Ce text pentru un predicator! Ce avertisment pentru un păcătos! Fie ca cititorul să pună la inimă aceasta înainte de a lăsa din mână acest volum, şi să privească atent contrastul dintre moartea acestui mare om al bisericii şi cea a marelui apostol, care spunea: “am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am ţinut credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Sa” (2 Tim. 4.7-8). Până şi un profet fals a fost obligat sp spună: “Să mor de moartea celui drept şi sfârşitul meu să fie ca al lui” (Num. 23.10).

Ultimii ani ai lui Henric şi moartea lui

După ce am văzut atât de multe cu privire la împărat în relaţie cu papa vom nota, pe scurt, sfârşitul lui, înainte de a trece la alt capitol.

El i-a supravieţuit cu douăzeci şi unu de ani marelui său vrăjmaş. Viaţa agitată a lui Henric s-a încheiat la 7 august 1106, după o domnie de cincizeci de ani plină de evenimente deosebite. Istoria este plină de o mulţime de detalii cu privire la fiecare incident din viaţa marelui monarh, din copilăria lui până la moartea lui, dar nu intră în planul nostru să schiţăm viaţa lui politică. Este un contrast remarcabil între afecţiunea poporului său şi vrăjmăşia bisericii, aspect deosebit de grăitor. Deşi fusese înfierat de papă cu semnul fiarei, el a fost iubit de popor. El avea multe defecte obişnuite la regi, dar avea un loc important în inima poporului. “Auzind de moartea lui,” spune Greenwood, “iubirea lor s-a manifestat prin multe plângeri amarnice. Un mare bocet s-a auzit pe străzile oraşului Liege; curtenii şi poporul, văduvele şi orfanii, mulţimea celor săraci nevoiaşi ai oraşului şi cei de la ţară a venit la funerariile suveranului lor, a prietenului şi binefăcătorului lor. Înălţându-şi glasul, ei au plâns pierderea părintelui lor; înlăcrimaţi ei au sărutat mâinile lui reci, i-au îmbrăţişat picioarele ţepene şi cu greu au putut fi convinşi să-i lase pe cei însărcinaţi cu înmormântarea să pregătească trupul. Nici nu au putut fi convinşi să părăsească mormântul, ci multe zile au vegheat şi s-au rugat la locul unde îl înmormântaseră[65]”.

Nimic nu poate fi mai frumos sau mai emoţionant decât mărturia dată despre bunăvoinţa împăratului de aceşti bocitori sinceri. Dar, vai, cât de diferit, cât de trist şi de dureros este să ne îndreptăm spre aşanumita biserică şi spre aşazişii reprezentanţi ai blândului şi smeritului Isus! S-ar părea că mânia adversarilor papali s-a aprins de şapte ori mai tare când au auzit de onorurile care au fost aduse la trupul lui Henric cel excomunicat. Tânărul rege, fiul său, Henric al-V-leam a fost ameninţat cu anatema de la cer dacă nu exhuma rămăşiţele blestemate ale tatălui său pentru a le arunca într-un loc necurat, sau – ca o pretenţie a unei răutăţi de neconceput – la osemintele lui să se aplice absoluţiunea post-mortem! Episcopul credincios lui, Albert, care-l înmormântase după cuviinţă în biserica Sf. Lambert, a fost obligat, ca penitenţă pentru acel act de recunoştinţă şi iubire, să-i dezgroape trupul cu propriile lui mâini şi să-l ducă într-o clădire nesfinţită de pe o insulă de pe Moselle. Dar aceste necinstiri ale trupului neînsufleţit al împăratului răposat au produs reacţii. Tânărul rege, deşi fusese pregătit de Papa Pascal al-II-lea să-şi înşele tatăl şi să se răzvrătească făţiş împotriva lui, a ajuns să fie alarmat de acel terorism spiritual şi a dat ordin ca trupul să fie adus la Spires şi pus în mod solemn în mormântul strămoşilor lui. Procesiunea a fost însoţită de aproape întreaga populaţie. Slujba pentru morţi a fost ţinută cu toate solemnităţile şi onorurile obişnuite în asemenea situaţii.

Episcopul Gibbard, unul dintre cei mai aprigi persecutori ai împăratului, s-a întâmplat să fie plecat de acasă atunci, dar veştile despre ceea ce se întâmplase l-au adus înapoi în grabă. Fierbând de indignare, el a făcut ca trupul să mai fie exhumat încă o dată şi pus în pământ nesfiinţit şi a impus penitenţă tuturor celor care participaseră la procesiune. Dar glasul afecţiunii nu a putut fi redus la tăcere de episcopul neînduplecat, ci cetăţenii cu toţii împreună au venit cu mari plângeri la noul loc de odihnă al trupului. “Ei i-au reamintit episcopului,” spune Milman, “cu câtă generozitate îmbogăţise împăratul biserica din Spires; au enumerat ornamentele de aur şi argint şi pietre preţioase, veşmintele de mătase, operele de artă, altarul de aur împodobit bogat, dar de la Împaratul din est, Alexius, care făcuse acea catedrală cea mai splendidă şi mai faimoasă din Germania. Ei şi-au exprimat cu glas tare supărarea şi nemulţumirea şi abia au fost reţinuţi să se revolte. Dar nu au biruit. Totuşi catafalcul lui Henric a continuat să fie vizitat de martori sinceri şi dezinteresaţi ai carităţii lui fără margini. În final, după cinci ani de ceartă, lui Henric i-a fost permis să se odihnească în cavoul sfinţit al înaintaşilor lui imperiali[66]”.

Reflecţii asupra luptei dintre Henric şi Grigore

Am prezentat astfel o relatare mai detaliată a luptei neobişnuite dintre Grigore şi Henric pentru ca cititorului să-i fie prezentat un bun specimen al spiritului şi faptelor papalităţii în evul mediu. Şi, să ştiţi că acel spirit nu se schimbă, chiar dacă faptele se schimbă potrivit cu puterea şi posibilităţile papei în funcţie. Este acelaşi duh ca şi atunci, şi tot aşa va fi. Nici un limbaj nu poate exagera blasfemia, cruzimea şi tirania papalităţii, şi acelaşi duh străbare, mai mult sau mai puţin, fiecare membru al comunităţii ei. Pentru că, ne putem pe drept întreba care fusese crima lui Henric ca să fi adus asupra lui asemenea persecuţii îndârjite în timpul vieţii lui şi după moartea lui? Cititorul îşi poate aminti că investiturile erau în dispută.

Dreptul tradiţional al monarhilor de a avea un cuvânt în numirea episcopilor şi a demnitarilor bisericiiîn statele lor era ceva recunoscut de secole, şi nu de puţine ori ei au numit pentru Scaunul de la Roma la fel ca şi pentru alte episcopii de sub stăpânirea lor. Chiar şi Hildebrand a aşteptat cu răbdare să fie ales şi să primească ratificarea împăratului. Dar, de îndată ce a fost înălţat pe scaunul pontifical, el i-a scris împăratului o scrisoare insultătoare, poruncindu-i să se abţină de la simonie şi să renunţe de la dreptul de investitură cu inel şi sceptru. În apărarea lui, Henric a afirmat prerogativele exercitate de predecesorii săi în mod indiscutabil, mai ales de la Carol cel Mare. Grigore a tunat împotriva lui sentinţa de excomunicare, i-a dezlegat pe supuşii lui de jurământul lor de credinţă şi l-a pronunţat destituit pentru neascultare. Papalitatea şi-a dat astfel jos masca, şi lumea nu mai putea avea dubii cu privire la ţelurile şi obiectivele puterii spirituale, dar atât de mare era ignoranţa în acea vreme încât până şi cele mai enorme pretenţii au găsit suporteri, şi atât de superstiţios era poporul încât a fost făcut să creadă că toţi cei care se ridicau cu arma împotriva regelui excomunicat erau priviţi ca luptători pentru credinţă.

Acesta era primul şi cel mai de seamă aspect al ofensei aduse de Henric papalităţii şi cauza pentru atâta vărsare de sânge şi suferinţă: neînduplecatul preot nu voia să cedeze nici un pic, ia împăratul lupta pentru drepturile lui tradiţionale, şi astfel marea luptă a continuat până când moartea le-a pus capăt.

Capitolul 20
Cruciadele

Vrăjmaşul a schimbat atunci tactica, după ce papa nu câştigase mai nimic prin lungile războaie cu imperiul şi prin insulta adusa bunului simţ elementar al omenirii prin obrăznicia nemaiîntâlnită. A fost nevoie să găsească mijloace mai plauzibile, mai înşelătoare şi aparent mai pioase. Rămânea în continuare o problemă ca puterea spirituală să capete ascendenţă asupra celei temporale.

Geniul rău al Romei, care prezida în consiliile ei, a sugerat un război cu scopul de a salva mormântul lui Hristos din mâinile necredincioşilor turci. Papa Urban a îmbrăţişat imediat ideea şi a devenit susţinătorul ei. Tot Vaticanul a fost de acord. Era evident că lungile expediţii în Palestina urmau să sece vlaga Europei, ca ea să fie epuizată şi tazaurele ei să fie golite. Nu era nici o preocupare pentruconvertirea necredincioşilor la credinţa lui Hristos – adevărata misiune a creştinismului -, ci doar gândul de a slăbi puterea monarhilor temporali pentru ca pontifii să domnească asupra lor. Papalitatea se arăta în principiu necredincioasă. “Căsătoria să fie onorată în totul” spune cuvântul lui Dumnezeu, dar Grigore a spus că aceea la preoţi este concubinaj şi un păcat care condamnă sufletul. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne însă neschimbat şi neschimbabil şi căsătoria este onorabilă în toţi, nu numai la unii, ci în toţi. Dumnezeu însuşi, care a adus femeia la bărbat, a instituit aceasta, iar Hristos a confirmat-o şi, prin Duhul Sfânt, a proclamat-o “onorabilă în totul[67]”. “Predicaţi evanghelia la orice făptură” este misiunea pe care Mântuitorul şi Domnul le-a încredinţat-o alor săi, dar Urban a spus în schimb că necredincioşii trebuie măcelăriţi fără milă, că aceea este lucrarea pe care le-o cerea Dumnezeu. Buruienile să fie smulse din rădăcini şi aruncate în foc pentru a fi arse. Şi aaceasta nu era tot. Puterea naţiunilor trebuia redusă pentru ca pontiful să triumfe asupra lor. rezultatele vor arăta că aşa au fost planurile geniului rău al papalităţii.

Locurile sfinte

Dintr-o perioadă timpurie, pelerinajele în Ţara sfântă au ajuns să fie o pasiune pentru cei mai evlavioşi şi superstiţioşi. Ieronim spune de mari mulţimi care veneau din toate ţările. Presupusa descoperire a adevăratului mormânt, dezgroparea adevăratei cruci şi magnifica biserică ridicată pe locul mormântului de către cuvioasa Elena şi fiul ei, Constantin, au trezit la toate clasele sociale un entuziasm pentru a vizita Ţara Sfântă. Din acel timp – aproximativ 326 după Hristos -, mulţimi din ce în ce mai mari de pelerinii au curs continuu până când Ierusalimul a fost cucerit de mahomedani, în anul 637, sub Califul Omar. Până atunci pelerinii fuseseră protejaţi şi ajutaţi, ei având de îndurat numai privaţiunile şi pericolele unei călătorii lungi, dar, sub guvernarea mahomedană, li se permitea să intre în cetatea sfântă numai plătind tribut califului pentru acel privilegiu. Odată ce s-a făcut acel aranjament, cei evlavioşi au început din nou să vină în turme din ce în ce mai numeroase pentru a se închina la sfântul mormânt.

Prin anul 1067, o nouă rasă de cuceritori a ajuns să stăpânească Palestina, aceştia dovedindu-se mai aspri decât sarazinii. Aceştia erau seleucizii, un trib de tătari cunooscut acum sub numele de turci. Ei veniseră iniţial din stepele Asiei centrale, îmbrăţişaseră religia mahomedană şi ajunseseră să fie nişte islamişti mai fanatici decât urmaşii arabi ai “profetului”. Zelul intolerant al acestor de curând convertiţi la islam se combina şi cu tirania şi caracterul inuman al barbarilor. Sub aceşti noi stăpâni ai Palestinei, situaţia locuitorilor creştini şi a pelerinilor s-a înrăutăţit mult. În loc să fie trataţi numai ca supuşi tributari, ei erau dispreţuiţi şi trataţi ca nişte sclavi, iar pelerinii erau expuşi la persecuţii severe.

Petru sihastrul

Creştinii europeni au fost, în mod normal, impresionaţi auzind de cruzimile şi insultele la care erau supuşi fraţii lor din est de către stăpânitorii necredincioşi ai Ţării Sfinte, ceea ce a făcut ca un război sfânt să pară a fi ceva drept.

În anul 1093, Petru, originar din Amiens, a vizitat Ierusalimul ca pelerin. Duhul lui a fost tulburat mult la vederea ocărilor suferite de creştini. Sângele războinic al francului a început să fiarbă la vederea suferinţelor şi umilinţelor suferite de fraţii săi. El a vorbit cu Simeon, patriarhul Ierusalimului, despre eliberarea lor, dar deznădăjduitul Siomeon nu a făcut decât să plângă situaţia lor fără speranţă, din vreme ce grecii, cei care în mod natural îi protejau pe creştinii din Siria, erau prea slabi pentru a-i ajuta. Atunci Petru i-a promis ajutorul latinilor. “Voi ridica marile naţiuni războinice ale Europei în sprijinul cauzei voastre,” a exclamat el crezând că angajamentul pe care şi-l lua era ratificat în ceruri. Pe când sta prosternat în templu el a auzit vocea Domnului Isus zicându-i: “Scoală-te, Petru, mergi şi fă cunoscute necazurile poporului meu; a sosit ceasul să fie eliberaţi slujitorii Mei şi să fie recâştigate locurile sfinte”. În acel timp, era un obicei al călugărilor care trăiau într-o izolare austeră, a căror imaginaţie era excitată, ca ei să creadă orice le venea în minte şi să aibă vise şi revelaţii care să le confirme orice ar fi crezut ei.

Petru credea în misiunea lui, ceea ce făcea ca el să fie acela prin care şi alţii să fie făcuţi să creadă aceasta. El s-a grăbit să meargă la Roma. Papa Urban al-II-lea a fost contaminat de fervoarea lui şi a aprobat deplin ca el să predice eliberarea imediată a Ierusalimului. Călugărul, având atât aprobarea cerului cât şi cea a papei, a pornit în misiunea lui. După ce a traversat Italia, a trecut Alpii în Franţa. El este descris ca un om scund şi slab, cu un ten nigricios, dar cu ochii în flăcări. El călărea pe un catâr având un crucifix în mână, cu capul descoperit şi picioarele goale, purtând o robă lungă şi încins la mijloc cu o frânghie ;i av\nd o manta de pustnic din material grosolan. El le predica celor suspuşi şi celor de jos, în biserici şi pe drumuri şi în pieţe. Elocvenţa lui brută trezea inima poporului pentru că el provenea dintre ei. El făcea apel la fiecare pasiune, la indignare şi la milă, la mândria războinicului şi la compasiunea creştinului, la iubirea de fraţi şi la ura faţă de necredincioşi, la pângărirea ţării care fusese sfinţită prin naşterea şi trăirea acolo a Răscumpărătorului. “De ce,” exclama el vehement, “să fie lăsaţi necredincioşii să mai rămână în stăpânirea unor asemenea teritorii creştine ca Muntele Măslinilor şi grădina Ghetsimani? De ce urmaşii nebotezaţi ai lui Mahomed, acei fii ai pierzării, să pângărească cu picioarele lor duşmane pământul sacru care a fost martor la atâtea miracole şi care are atât de multe relicve care arată puteri supraomeneşti? Oase de-ale martirilor, veşminte de-ale sfinţilor, cuie de la cruce, spini din cunună, toate sunt acolo numai gata să fie culese de preoţia sfântă care se va duce în expediţie. Terenul Sionului să fie curăţit prin vărsarea sângelui necredincioşilor măcelăriţi[68]”.

Când nu mai găsea cuvinte sau nu mai avea suflu, atunci plângea, gemea, se bătea cu pumnii în piept şi ridica crucifixul ca şi cum Hristos Însuşi i-ar fi implorat să se alăture armatei lui Dumnezeu. Delirul nebuniei lui a avut un mare efect în toate clasele sociale şi în toate ţările. Bărbaţi, femei şi copii se îmbulzeau să se atingă de veşmintele lui şi până şi părul care cădea de la catârul lui era strâns ca relicvă de preţ. Nu peste mult timp s-a întors la papă, asigurându-l că peste tot apelurile lui fuseseră primite cu entuziasm, încât cu greu i-a putut opri pe cei care l-au auzit să pună imediat mâna pe arme şi să-l urmeze în Ţara Sfântă. Nu mai trebuia decât să se facă un plan, să fie conducători şi o organizaţie, iar papa s-a hotărât să se ocupe de acestea.

Papa Urban şi cruciadele

În martie 1095, Urban a convocat un consiliu la Placenţia pentru a se consulta în legătură cu războiul sfânt şi alte chestiuni importante. S-au prezentat două sute de episcopi, patru mii de clerici şi treizeci de mii de laici. Cum nu exista o clădire suficient de mare pentru a cuprinde toată mulţimea, sesiunile cele mai largi au avut loc pe un câmp de lângă oraş. Înafară de proiectul pentru războiul sfânt, papa s-a folosit de ocazia favorabilă pentru a confirma şi a susţine principiile lui Grigore. La Placenţia au fost confirmate definitiv cele două caracteristici de bază ale doctrinei şi disciplinei bisericii romane, şi anume transsubstanţierea şi celibatul clerului[69].

În acelaşi an, în noiembrie, a fost convocat un alt consiliu la Clermont, în Auvergne. Citaţiile pentru acel consiliu au fost urgente, iar clerul a primit sarcina să-i ridice pe laici pentru cauza cruciadei. S-a strâns o mare adunare de arhiepiscopi, episcopi, stareţi, etc., iar oraşele şi satele din vecinătate s-au umplut de străini, mulţi fiind nevoiţi să se adăpostească în corturi. Sesiunea a durat zece zile. Au fost supuse canoanele obişnuite de condamnare a simoniei, etc. Urban s-a încumetat să meargă şi mai departe decât Grigore, interzicând nu numai practica investiturii laice, ci şi ca orice ecleziastic să jure credinţă vreunui stăpân laic, interdicţie care intenţiona să lichideze definitiv orice dependenţă a bisericii de puterea seculară. Astfel, vedem cum abilul papă a profitat de marea lui popularitate când mintea tuturor era captivată de subiectul cruciadei sfinte. Nu se putea găsi moment mai favorabil pentru înaintarea marelui obiectiv al ambiţiei papale: recunoaşterea supremaţiei papei asupra creştinătăţii latine şi ridicarea lui Urban deasupra papei rival – Clement şi deasupra suveranilor temporali care îl susţineau.

La cea de-a şasea sesiune a fost propusă cruciada. Urban s-a suit la un amvon înălţat în piaţă şi s-a adresat mulţimilor. Discursul său a fost lung şi impresionant. El a zăbovit asupra vechii glorii a Palestinei, unde fiecare petec de pământ fusese sfinţit prin prezenţa Mântuitorului, a Mamei Sale Fecioare şi a altor sfinţi. El a prezentat pe larg situaţia de atunci a locurilor sfinte - stăpânite de un popor fără teamă de Dumnezeu, de copiii roabei egiptene -, a prezentat umilinţele, violenţele şi tirania la care erau supuşi creştinii, cei răscumpăraţi prin sângele lui Hristos. Şi nu au omis să vorbească despre asuprirea progresivă a creştinilor de către turci. “Alungă pe roabă şi pe fiul ei!” a strigat el. “Toţi oamanii credincioşi să ia arme. Mergeţi şi Dumnezeu va fi cu voi. Răscumpăraţi-vă păcatele – jaful, ardereaâ şi vărsarea de sânge – prin ascultare. Faimoasa naţiune a francilor să-şi arate vitejia într-o cauză pentru care moartea asigură binecuvântarea. Socotiţi o bucurie să muriţi pentru Hristos acolo unde Hristos a murit pentru voi. Nu vă gândiţi la rude sau la casă pentru că îi datoraţi lui Dumnezeu o iubire şi mai mare. Pentru un creştin, orice loc este exil şi orice loc este casa şi ţara lui”. Nu a existat vreo pasiune pe care să nu o incite papa care-şi urmărea interesele lui. Adevăratul lui scop şi marele lui obiectiv era acela de a scăpa de baronii pe care nu-i putea controla şi de monarhii încăpăţânaţi angajându-i într-o expediţie ruinatoare într-o ţară depăratată, pentru ca, în absenţa lor, el să ţină în mâinile lui toate sforile şi să consolideze planurile mândre ale predecesorului şi învăţătorului său, Hildebrand.

În concluzie, papa cel blasfemiator oferea absoluţiune pentru toate păcatele – pentru crime, adultere, jafuri şi incendieri -, şi încă fără penitenţă, tuturor celor care ar lua armele pentru acea cauză sacră. El l-e promis viaţa eternă tuturor celor care ar fi rumat să sufere glorioasa tragedie a morţii în Ţara Sfântă sau în drum spre ea. Cruciatul urma să intre direct în paradis. Lupta dintre Cruce şi semilună trebuia să se decidă odată pentru totdeauna în Ţara Sfântă. Cât despre el însuşi, papa spunea că trebuia sp rămână acasă, pentru că îl reţinea grija faţă de biserică. Dacă împrejurările i-ar permite, i-ar urma şi el, dar, ca Moise, în timp ce israeliţii îi măcelăreau pe amaleciţi, el trebuia să fie continuu angajat în rugăciune fierbinte pentru victoria lor[70].

Discursul papei a fost întrerupt de uralele entuziaste ale întregii adunări. “E voia lui Dumnezeu! E voia lui Dumnezeu!” sunt cuvintele care au devenit strigătul de luptă al cruciaţilor, şi întreaga adunare s-a declarat a fi armata lui Dumnezeu. Nebunia contagioasă s-a răspândit cu o rapiditate de neconceput. “Probabil că niciodată,” spune cineva, “nu a avut un singur discurs al unui om rezultate atât de extraordinare şi atât de durabile ca acela al lui Urban al-II-lea la consiliul de la Clermont”. Un altul spune: “A fost primul suflu al fanatismului care a zdruncinat toate structurile societăţii de extremul occident până în inima Asiei timp de aproape două secole”.

După ce am exprimat clar şi cat se poate de concis cauzele cruciadelor, sau, mai curând, motivele papalităţii, nu ne mai rămâne decât să prezentăm datele şi câteva detalii pentru fiecare expediţie.

Prima cruciadă
anul 1096

Sărbătoarea Adormirii Sfintei Maria, 15 august 1096, a fost fixată ca data la care cruciaţii aveau să pronească în marş. Femeile şi-au îndemnat bărbaţii, fraţii şi fiii să ia crucea, iar aceia care refuzau ajungeau să fie dispreţuiţi de toţi. Au fost vândute tot felul de proprietăţi pentru a strânge bani, dar toţi voiau să vândă şi nimeni nu dorea să cumpere, ceea ce a făcut ca ele să fie vândute la preţuri foarte joase. Şi majoritatea celor care au cumpărat făceau parte din cler, astfel încât proprietăţile ţării au ajuns în mâinile clerului. Godfrey şi-a lăsat zălog castelul său Bouillon, din Ardeni, episcopului de Liege. Fabuloasa splendoare şi bogăţie a estului a fost pusă înaintea imaginaţiei lor, care era deja stimulată de legende romantice cu privire la Carol cel Mare şi pairii lui. Înafară de entuziasmul religios care-i însufleţea pe toţi, mai existau o mulţime de alte motive diferite. Ţăranul avea ocazia de a părăsi viaţa lui oprimată pentru a purta arme şi a scăpa de corvezile impuse de stăpânul lui feudal. Tâlharul, piratul şi haiducul erau graţiaţi şi reabilitaţi în societate; datornicul scăpa de datoria lui. Şi toţi cei care luau crucea erau asiguraţi că moartea în războiul sfânt îi va face părtaşi gloriei şi fericirii martirilor. Şi atât de mare era entuziasmul produs de această epidemie papală, încât cu mult înainte de termenul stabilit pentru pornirea în expediţie, mulţimea nerăbdătoare nu s-a mai putut opri.

La începutul primăverii anului 1096, Petru, primul misionar al cruciadei, a pornit în marşul spre est în fruntea unei oşti sălbatice şi pestriţe. Cam şaizeci de mii din poporul din Franţa şi Lorena s-au strâns ca o turmă în jurul pustnicului şi l-au presat să-i conducă la sfântul mormânt. Deşi nu avea aptitudinile necesare, el şi-a asumat rolul de general şi a condus marşul de-a lungul Rinului şi Dunării. Walter cel fără un ban, un soldat sărac dar viteaz, l-a urmat cu aproximativ cincisprezece mii de oameni. La puţin după Petru şi Walter a mai urmat şi un călugăr numit Gottschalk, însoţit de douăzeci de mii de săteni din Germania. În urma lor a venit un al patrulea roi de aproape două sute de mii dintre scursurile poporului, condus de contele Emecho. Mulţimile care s-au succedat numărau cu totul trei sute de mii de aşa-numiţi soldaţi ai crucii. Dar curând s-a văzut că ei erau însufleţiţi de alt duh, pentru că nici unul dintre ei nu cunoşteau crucea în vreun alt fel decât ca un simbol idolatru vizibil. Bătrâni şi neputincioşi, femei şi copii şi drojdia poporului, cei care nu aveau de lucru, au urmat tabăra cruciaţilor.

Nimic mai trist şi mai dezastruos ca purtarea şi soarta acelor mulţimi amăgite. Nevoile lor i-au obligat în scurt timp să se risipească. Erau fără ordine şi fără disciplină, iar cei mai mulţi dintre ei nu avea nici arme nici bani. Şi nu aveau idee la ce distanţă era Ierusalimul, nici ce dificultăţi aveau de întâmpinat pe drum. Unii erau atât de ignoranţi încât, la vederea primului oraş pe care nu-l cunoşteau au şi întrebat dacă acela era Ierusalimul. În loc de sobrietate şi ordine, marşul lor a fost marcat de ucidere, jaf, destrăbălare şi tot felul de fapte condamnabile. Paşnicii locuitori iudei din oraşele de pe Moselle, Rin, Main şi Dunăre prin care au trecut, au fost jefuiţi şi măcelăriţi ca fiind ucigaşii lui Hristos şi vrăjmaşi ai crucii. Populaţia Ungariei şi Bulgariei s-a ridicat împotriva lor din cauza obiceiurilor lor de a jefui, aşa că mulţi dintre ei au fost ucişi.

După repetate dezastre şi aventuri prosteşti, au ajuns la Constantinopole, dar Alexius, împăratul grec, a fost mai curând alarmat decât mulţumit de acei aliaţi, fapt pentru care i-a trecut peste Bosfor grabă, spre pierzarea lor. La scurt timp după aceea a avut loc o mare bătălie sub zidurile Niceei – capitala turcă. Armata pustnicului a fost tăiată în bucăţi de Soliman, sultanul turc de Iconium. Walter cel fără un ban a fost ucis împreună cu cea mai mare parte a celor care l-au urmat, iar oasele lor au fost strânse pentru a forma o mare grămadă ca avertisment pentru tovarăşii lor cu privire la zădărnicia întreprinderii lor. Se estimează că în aceste expediţii prost conduse au pierit trei sute de mii de oameni, unii măresc cifra la jumătate de milion. Dintre cei care porniseră sub conducerea lui Petru şi a locotenenţilor săi, nu mai mult de douăzeci de mii au supravieţuit, iar aceia s-au străduit să ajungă acasă numai pentru a istorisi soarta tristă a tovarăşilor lor care muriseră doborâţi de săgeţile turcilor, ale ungurilor sau de lipsuri şi oboseală. Abia dacă vreunul din armata lui Petru va fi ajuns la htarele Ţării Sfinte. Papa Urban a trăit pentru a vedea necazurile şi nenorocirile lucrării lui rele, dar a murit înainte de cucerirea Ierusalimului.

A doua ramură a primei cruciade

În timp ce mulţimea plebeie săracă, lipsită şi amăgită, era tăiată în bucăţi, aristocraţia vestului a luat crucea şi s-a încurajat pregătindu-se să pornească în aceeaşi misiune sfântă. Va fi necesar să spune ceva despre conducători, pentru a avea o idee cât de mult afectase acea epidemie toate clasele sociale.

Cel mai eminent era Godfrey de Bouillon, un descendent al lui Carol cel Mare, care este socotit cel dintâi atât la război cât şi la sfat. El îl însoţise pe William al Normandiei în invazia Angliei, apoi, în slujba lui Henric al-IV-lea, se spune că l-ar fi rănit mortal pe Rudolph, punând capăt războiului civil. Şi el a fost primul din armata lui Henric care s-a suit pe zidurile Romei. El este prezentat de cronicari ca un om remarcabil prin evlavia şi blândeţea lui în viaţa de zi cu zi, dar înţelept la sfat şi curajos ca un leu pe câmpul de luptă. El a fost însoţit de cei doi fraţi ai săi – Eustace şi Baldwin; Hugh, fratele regelui Franţei; de conţii Raymond de Toulouse, Robert de Flandra şi Stephane de Blois; şi de ducele Robert al Normandiei, fiul lui William Cuceritorul. Dar atât de mare şi atât de general era entuziasmul încât aproape toţi mai marii viteji ai Europei au fost inspiraţi cu curaj cavaleresc şi rivalităţi naţionale ca să se distingă în acest război sfânt.

Se spune că şase sute de mii de oameni şi-au părăsit casele în acelaşi timp, împreună cu numeroşi servitori, femei şi slujitori şi tot felul de lucrători. Dificultăţile de a aproviziona atât de mulţi oameni i-a determinat să-şi împartă forţele şi să înainteze spre Constantinopole pe căi diferite. Au hotărât să se întâlnească cu toţii acolo şi de acolo să înceapă operaţiunile împotriva turcilor. După un marş lung şi dureros, în care au pierit mii de oameni, supravieţuitorii au ajuns la capitala răsăriteană. Alexius, deşi ar fi fost mulţumit ca o forţă de dimensiuni medii din vest să-l ajute împotriva turcilor, care erau periculos de aproape de el, a fost uimit şi alarmat la vederea atâtor mari căpetenii şi armate numeroase. Paceal hotarelor lui fusese tulburată de jafurile mulţimii promiscue conduse de Petru sihastrul, dar el se temea de consecinţe mai grave în urma sosirii unor trupe atât de puternice conduse de Godfrey. Aflând de la ei că urma să mai vină curând o altă armatp, el i-a trecut în mod peste Bosfor, ca ei să nu se reunească în imediata vecinătate a capitalei lui. Astfel, deşi nu fără a fi ameninţaţi, cruciaţii au trecut în Asia înainte de sărbătoarea Cincizecimii.

Asediul Niceei

Zelul şi indignarea pelerinilor au fost mult incitate la vederea piramidei de oase care marca locul unde căzuse Walter împreună cu tovarăşii lui. Niceea a fost asediată şi a căzut în cam ciinci săptămâni, dar ei au fost tare dezamăgiţi de prada de acolo. Când au văzut că nu-şi mai puteau menţine poziţia, turcii i-au predat cetatea lui Alexius. Pe citadelă a fost ridicat stindardul imperial şi importanta cucerire a rămas păzită cu vigilenţă de perfizii greci. Murmurele căpeteniilor ai fost inutile, şi, după câteva zile de odihnă, ei a mărşeluit către Frigia.

Marea bătălie de la Dorylium a avut loc la aproape două săptămâni după asediul Niceei. Soliman şi-a strâns hoardele de turci şi a urmărit ceea ce el numea “barbarii din vest”. El i-a atacat prin surprindere înainte ca ei să fi ajuns la Dorylium. Creştinii spun că avea o cavalerie în număr de peste trei sute de mii. Atât de grozav a fost începutul luptei şi atât de dens valul de săgeţi otrăvite încât cruciaţii au fost copleşiţi. Ei au fost atât de derutaţi încât, dacă nu ar fi fost vitejia şim conducerea lui Bohemnod, Tancred, Robert de Normandia, şi, în ultimă instanţă, ajutorul lui Godfrey şi Raymond, întreaga aramtă ar fi pierit. În cele din urmă, lunga bătălie s-a decis în favoarea cruciaţilor şi tabăra lui soliman a căzut în mâinile lor. Superstiţia afirmă că victoria a fost câştigată de luptători cereşti care au venit pentru a-i ajuta pe creştini.

Pe parcursul uni marş de cam opt sute de kilometri, armata a avut mult de suferit. Foametea, setea, căldura extremă, raritatea surselor de hrană şi greutăţile marşurilor au subţiat mult rândurile armatei. Sute de oameni mureau de sete într-o singură zi. Au murit aproape toţi caii. Şi, ca lucrurile să se încurce şi mai mult, au apărut dezbinări între conducători, mergând până la conflict deschis. Dar, în pofida dificultăţilor, marea masă de cruciaţi care a supravieţuit calamităţilor şi-a continuat drumul spre Ierusalim. Baldwin, fratele lui Godfrey, a reuşit să ia în stăpânire oraşul Edessa şi a întemeiat primul principat al latinilor dincolo de Eufrat.

Asediul Antiohiei

La 18 octombrie 1097, “războinicii crucii” au asediat Antiohia, cetatea în care ucenicii fuseseră pentru prima dată numiţi creştini, care a devenit la puţin timp după aceea centul lucrărilor misionare ale marelui apostol. Cât de diferite erau duhul, obiectivele şi mijloacele acelui aşa-zis succesor al apostolului, ale aceluia care îşi luase în mod blasfemiator titlul de locţiitor al lui Hristos, dar la a cărui uşă stă vina stă vina pentru vărsarea de sânge şi pentru cea mai mare amăgire a poporului! Pentru ca Izabela să-şi realizeze ambiţia de a domni încă, atât în biserică cât şi în stat, prietenii trebuie sacrificaţi ca şi vrăjmaşii. Dar se apropie grăbită ora când i se va cere socoteală pentru sânge şi va veni judecata potrivită pentru motivele şi faptele ei. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru mărturia care a pornit de la Antiohia în primul secol, care este la fel de clară acum ca şi atunci şi are tot atâta autoritate asupra conştiinţei chiar dacă zece mii de izvoare de corupţie pretind să fi ieşit din aceeaşi fântână. Trebuie să ţinem la învăţătura apostolului, nu la tradiţia părinţilor bisericii. În orice epocă, crezul creştinului trebuie să fie persoana lui Hristos pentru inimă, lucrarea lui Hristos pentru conştinţă şi cuvântul lui Dumnezeu pentru calea lui.

Asediul Antiohiei a durat opt luni şi privaţiunile suferite în acea perioadă sunt groaznice. Pentru un timp s-au putut bucura, chiar până la exces, de roadele pământului şi de o climă mai bună, dar a venit iarna şi a pus capăt lucrurilor plăcute. Ploile abundente le-au inundat tabăra, iar vânturile le-au dărâmat corturile. Au ajuns să domnească foametea şi molimele cu consecinţele lor. Au devorat cu lăcomie carnea cailor, a câinilor şi chair a inamicilor ucişi. La începutul asediului cruciaţii aveau şaptezeci de mii de cai, iar la sfârşitul lui numai două mii, dintre care abia câtiva erau apţi. În cele din urmă le-a venit un ajutor, fără de care ar fi pierit până la ultimul. Prin trădarea unui ofiţer sirian din cetate, care se bucura de favoarea emirului şi comanda trei turnuri, a fost deschisă o poartă. Armata a dat năvală atunci în cetate cu strigătul de luptă al cruciaţilor – “E voia lui Dumnezeu!” Şi Antiohia a ajuns din nou în mâinile creştinilor. Dar victoria nu era completă pentru că citadela a refuzat să se predea, şi la puţin timp după victoria aparentă s-a arătat o copleşitoare forţă a turcilor condusă de Kerboga, prinţul de Mosul. Timp de douăzeci şi cinci de zile, cruciaţii au fost din nou pe punctul de a fi complet distruşi, fiind prinşi între Kerboga şi garnizoana din fortăreaţă.

Când toate inimile erau pe cale să se înmoaie şi predomina o indiferenţă generală, un călugăr abil numit Bartolomeu s-a prezentat la uşa consiliului şi a declarat că i se descoperise ărintr-un vis ceresc că sub altarul bisericii Sf. Petru vor găsi lancea cu care a fost străpuns pe cruce Mântuitorul. Au început să sape, dar după ce au săpat aproape patru metri nu au găsit ceea ce căutau. Seara, cu picioarele goale şi în haină de penitent, Bartolomeu s-a coborât în groapă şi în scurt timp a ieşit de acolo tras afară cu o lance. S-a auzit un zăngănit de oţel: era arma sfântă. La prima sclipire a lăncii sfinte, cruciaţii au trecut de la disperare la entuziasm. Preoţii şi călugării au intonat un psalm de luptă: “Scoală-te Dumnezeule şi să fie risipiţi vrăjmaşii Tăi!” Porţile Antiohiei au fost deschise şi războinicii fanatici au năvălit afară, lancea sfântă fiind purtată de legatul capelanului. Şarja a fost irezistibilă. Sarazinii au fugit în faţa atacului neaşteptat, lăsând în urmă o pradă imensă.

Bohemond a fost proclamat Prinţ al Antiohiei, cu condiţia ca el să-i însoţească la Ierusalim.

Asediul Ierusalimului

În loc să pornească imediat spre Ierusalim, când erau astfel încurajaţi şi întăriţi în urma victoriei şi când inamicii erau buimăciţi, ei au pierdut timpul bucurându-se de luxul din Siria cam zece luni, şi, când au venit ordinele să pornească în marş, anul următor, în mai, mai rămăsese numai o mică parte din puternica armată. Se presupune că trei sute de mii au ajuns la Antiohia, dar foametea, boala şi sabia le-au redus numărul la puţin peste patruzeci de mii. Rămăşiţele armatei s-au pus în mişcare în luna mai. Pe măsură ce se apropiau de obiectivul propus pentru lunga ţi periculoasa lor călătorie şi recunoşteau locurile sfinte, cum ar fi Tirul, Sidonul, Cezareea, Lida, Emaus şi Betleem, entuziasmul lor era fără margini, iar când au ajuns pe o înălţime de pe care puteau vedea cetatea sfântă, a izbucnit strigătul: “Ierusalimul! Ierusalimul! E voia lui Dumnezeu! E voia lui Dumnezeu!”. Toţi au căzut atunci în genunchi şi au sărutat pământul sfânt. Mintea lor s-a umplut de scene din istoria evangheliei şi au zăbovit încântaţi. Dar Ierusalimul era în mâinile necredincioşilor, iar ei nu aveau maşinile necesare pentru asalt.

Asediul a durat patruzeci de zile, care au fost însă zile de mari suferinţe pentru asediatori, mai ales din cauza setei grozave ca urmare a soarelui arzător din miezul verii în acea ţară. Pârâul Chedron secase, rezervoarele de apă fuseseră distruse sau ptrăvite, şi necazul era aşa de mare încât erau pe punctul de a cădea în disperare. Dar, ca şi în situaţiile de mai înainte, le-a venit ajutorul. Au fost salvaţi de superstiţie. Godfrey a văzut pe Muntele Măslinilor un războinic al cerului făcându-i semn cu scutul lui strălucitor ca pentru un nou asalt. Cu o fervoare militară reînnoită, i-au atacat pe necredincioşi, şi, după o luptă aprigă, au ajuns stăpânii cetăţii sfinte. Istoricii, de comunn acord, spun că la 15 august 1099, într-o zi de vineri, la ora trei după amiază – adică în ziua şi la ora patimilor Mântuitorului -, Godfrey de Bouillon stătea victorios pe zidurile Ierusalimului. El a alergat în cetatea închinată însoţit de Tancred şi urmat de soldaţi care au măcelărit pe fiecare stradă.

“Cruciaţii,” spune robertson, “cuprinşi de o mânie nebună la gândul nedreptăţilor comise împotriva fraţilor lor şi la rezistenţa înverşunată întâmpinată din partea celor asediaţi, nu i-au cruţat nici pe bătrâni, nici pe femei, nici pe copii. Au fost masacraţi şaptezeci de mii de mahomedani. Mulţi cărora căpeteniile le promiseseră viaţa au fost măcelăriţi de soldaţi. Porticul templului lui Solomon a ajuns plin de sânge până la genunchii calului, şi, în furia generală împotriva vrăjmaşilor lui Hristos, iudeii au fost arşi în sinagoga lor. Godfrey nu a participat deloc la aceste atrocităţi, dar a apărut la biserica sfântului mormânt imediat după victorie, îmbrăcat ca un pelerin, pentru a mulţumi că i se îngăduise să ajungă în cetatea sfântă. Urmând exemplul lui, mulţi şi-au întrerupt lucrările sălbatice pentru a vărsa lacrimi de penitenţă şi bucurie şi pentru a oderi la altar prada pe care o luaseră. Dar, printr-o revenire la sentimentele lor fireşti, au ajuns din nou într-o stare de excitare în care s-au întors la lucrarea sălbatică, astfel încât timp de trei zile în Ierusalim au curs râuri de sânge[71]”.

Ierusalimul în mâinile creştinilor

Ierusalimul, care fusese sub jugul mahomedanilor de la cucerirea de către Omar, în anul 637, a ajuns din nou în mâinile creştinilor, şi, la opt zile după memorabilul eveniment, căpeteniile victorioase au trecut la alegerea unui rege. Prin vocea armatei, exprimată liber şi în unanimitate, Godfrey de Bouillon a fost proclamat cel mai vrednic luptător al creştinătăţii şi rege al Ierusalimului. Dar smeritul şi evlaviosul pelerin, acceptând poziţia şi responsabilitatea, a refuzat să poarte numele şi însemnele de rege. Cum putea el să se numească rege şi să poarte o coroană de aur cânt Împăratul împăraţilor, Mântuitorul şi Domnul, purtase o coroană de spini? El s-a mulţumit cu titlul de Apărător şi Baron al Sfântului Mormânt.

Abia s-a aşezat Godfrey pe tron, că a trebuit să meargă din nou pe câmpul de luptă. O mare forţă de sarazini din Egipt venea în grabă pentru a răzbuna pierderea Ierusalimului. Cruciaţii au ieşit din nou victorioşi în ceea ce se numeşte bătălia de la Ashkelon. Cum poziţia lor în Ţara Sfântă ajunsese să fie considerată sigură, cea mai mare parte a armatei s-a pregătit să se întoarcă în Europa. După ce s-a suit pe dealul Calvaria, înconjurat de imnurile puternice ale clerului, stropind cu lacrimi pământul sfânt, scăldându-se în Iordan, purtând ramuri de palmier de la Ierihon şi nenumărate relicve, ei s-au îndreptat spre casă. Printre cei care s-au întors a fost Petru sihastrul, care şi-a petrecut restul vieţii într-o mânăstire întemeiată de el, la Huy, lângă Liege, până în 1115, când a murit.

Numai trei sute de cavaleri şi două mii de pedeştri i-au rămas lui Godfrey pentru a apăra Palestina. Dar tânărul regat avea să fie curând atacat de un nou inamic, unul pe care-l cunoaştem prea bine: nesăţiosul preot de la Roma. În numele papei a fost instalat Patriarhul Ierusalimului, care a pretins asemenea venituri şi proprietăţi pentru biserică încât statul a ajuns să fie sărăcit. Evlaviosul Godfrey s-a supus. Atât el cât şi Bohemond au primit investitura de la preot, astfel încât sceptrul Ierusalimului a ajuns în mâinile papii, sau, mai curând, a fost apucat de ambiţiosul papă. Obosit după toată truda lui şi simţind că şi-a împlinit lucrarea lui cea mai importantă, Godfrey nu a mai fost dispus să lupte împotriva preotului, aşa că i-a permis să-i uzurpe poziţia şi jurisdicţia, atât în chestiunile spirituale cât şi în cele seculare. Creştinii greci au fost persecutaţi de cei latini ca fiind schismatici, ceea ce a făcut să se lărgească ruptura dintre este şi vest.

După ce a stabilit franceza ca limbă oficială şi a pus bazele unui cod de legi, cunoscut după aceea sub numele “Codul de la Ierusalim”, deţinând funcţia puţin mai mult de un an, viteazul şi victoriosul Godfrey – adevăratul erou al cruciadei – a murit la 17 august 1100.

Cea de-a doua cruciadă
anul 1147

După ce am prezantat o relatare destul de detaliată a primei cruciade, nu cred că trebuie să facem mai mult decât să prezentăm câteva date şi aspecte specifice pentru următoarele şapte. Aceleaşi cauze iraţionale şi ne-scripturale, dar excitante şi aceleaşi rezultate dezastruoase s-au arătat în fiecare din aceste expediţii. Ele s-au prezentat ca tot atâtea copii nereuşite ale originalului.

Descendenţii imediaţi ai primilor cruciaţi sunt descrişi ca unii care s-au dedat la o viaţă uşuratică şi luxoasă în Siria, ajungând depravaţi şi efeminaţi. Pe de altă parte, mahomedanii şi-au revenit după groaza şi consternarea iniţială, şi-au strâns forţele şi i-au hărţuit continuu pe creştini cu războaie. În 1144, Zenghis, prinţul de Mosul, a devenit stăpânul Edessei. Locuitorii au fost măcelăriţi, oraşul a fost jefuit şi complet distrus. Bucuria mahomedanilor a fost fără margini. Ei ameninţau Antiohia, iar creştinilor le-a pierit curajul. Ei au implorat cu lacrimi ajutorul regilor creştini şi al armatelor Europei. Vrăjmaşii crucii înaintează, au strigat ei; mii de creştini au fost măcelăriţi şi nu va mai rămâne nici unul în viaţă în Ţara Sfântă dacă nu ne veniţi în ajutor caât mai repede.

Pontiful roman, eugen al-III-lea, a răspuns favorabil acelor cereri şi a hotărât să stârnească o nouă cruciadă. Regii şi prinţii Europei au fost chemaţi prin de papă, prin scrisori, la războiul sfânt, iar cu predicarea cruciadei în acele ţări el l-a însărcinat, în mod înţelept, pe celebrul Bernard, stareţ de Clairvaux. Acesta era un om care avea o influenţă imensă, un caracter sfânt şi o mare reputaţie pentru lucrări miraculoase. Cu cea mai strălucită elocvanţă, el a zugrăvit suferinţele creştinilor din est, profanarea locurilor sfinte de către necredincioşi şi succesul sigur al armatelor Domnului. Ludovic al-VII-lea al Franţei, regina lui şi un mare număr de nobili de-ai lui au jurat şi s-au dedicat pentru războiul sfânt. Conrad al-III-lea, împăratul Germaniei, după ce pentru un timp a rezistat chemărilor Sf. Bernard, s-a declarat în final gata să asculte chemarea în slujba pentru Dumnezeu. Mulţi dintre oamenii de seamă din Germania au urmat exemplul pe împăratului luând crucea – cum era pe atunci expresia consacrată -, dar era o cruce care nu era însoţită nici de adevăr, nici de har, ci o grozavă amăgire a lui Satan şi o prostituare a simbolului sacru cu scopul de a orbi şi a ruina milioane de oameni.

Imediat ce aceşti monarhi au făct jurământul au şi început pregătirile. Au fost strânse trupe şi tot felul de provizii, şi, în 1147, armatele lor puternice, compuse în principal din francezi, germani şi italieni, numărând peste nouă sute de mii de oameni, s-au deplasat în două coloane spre Palestina. Înaintând, după cum gândeau ei şi îi asigura Bernard, cu aprobarea cerului, ei se aşteptau să dea lovitura finală puterii mahomedanilor şi să asigure stabilitatea regatului Ierusalimului şi pace pentru creştinii latini. Sub unele aspecte, cea de-a doua cruciadă diferea de prima. A fost rezultatul entuziasmului popular, a fost un mare moment european, sub conducerea a doi mari suverani europeni, urmaţi de nobilii lor, sprijiniţi de bogăţia şi influenţa naţiunilor, dar ei nu au avut mai mult succes decât Petru sihastrul. Ei au fost trădaţi în mod crunt de greci, care s-au temut mai mult de cruciaţi decât de mahomedani. Apropierea a o sută patruzeci de mii de cavaleri greu înarmaţi, însoţiţi de slujitorii lor şi de trupe cu arme uşoare, infanterie şi preoţi şi călugări, femei şi copii, cu totul aproape de un milion de oameni, i-a speriat pe grecii efeminaţi până într-atât încât împăratul a trimis soli pentru a le cere să jure că nu plănuiesc să atace imperiul lor. Teama lor a luat forma ostilităţii atunci când cruciaţii au pătruns în teritoriile imperiale şi au apărut dificultăţi din toate părţile.

Istoria celei de-a doua cruciade în Ţara Sfântă este şi mai tristă, mai ruşinoasă şi mai dezastruoasă decât cea a primei cruciade. În 1149, Conrad şi Ludovic au condus înapoi în europa puţinii soldaţi care au supravieţuit. Ce se întâmplase cu restul? Oasele lor albeau drumurile din pustiul prin care au mers. Un milion de oameni a pierit în mai puţin de doi ani. S-au înălţat murmure puternice împotriva lui Bernard, din vreme ce el era preotul prin ale cărui predici, profeţii şi miracole fusese promovată cruciada. Dar vicleanul stareţ a convins poporul că el avea dreptate în ceea ce spunea, însă eşecul expediţiei a fost pedeapsa pentru păcatele cruciaţilor. Astfel, singurul efect al celei de-a doua cruciade a fost acela de a fi secătuit o bună parte din avuţia Europei şi din floarea armatelor ei, fără a ameliora cumva situaţia creştinilor din est.

A treia cruciadă
anul 1189

În anul 1187, vestitul Saladin, sultanul Egiptului, a invadat Ţara Sfântă în fruntea unei mari armate. Obiectivul lui declarat era acela de a recuceri Ierusalimul. După ce a câştigat o mare victorie la Tiberiada, şi-a condus armata la zidurile Cetăţii Sfinte, a asediat-o şi l-a luat prizonier pe rege. Ierusalimul s-a predat lui Saladin la 3 octombrie. Crucea a fost dată jos, relicvele au fost risipite, locurile sfinte au fost profanate şi închinarea mahomedană a fost restaurată. Totuşi, purtarea lui Saladin, deşi era un cuceritor şi un mahomedam, nu a fost deloc cu acel spirit răzbunător care a fost o pată pe caracterul francilor conduşi de Godfrey. El a cruţat sfântul mormânt şi le-a permis creştinilor să-l viziteze pentru o anumită taxă. Generozitatea lui faţă de prizonieri este lăudatp de toţi scriitorii. Mii de oameni au fost eliberaţi fără a li se cere răscumpărare şi mai multora li s-a dat să meargă în Europa pe cheltuiala lui. Creştinilor li s-a permis să rămână în casele lor cu condiţia să plătească tribut.

Ştirile despre noile nenorociri, în special despre cucerirea Ierusalimului, au produs cea mai mare indignare în creştinătate. S-a făcut din nou auzit strigătul de ajutor al creştinilor din est către fraţii lor din vest. Dar, la-nceput, cei din vest au fost cam tari de urechi pentru că trecuseră numai patruzeci de ani de la ultima expediţie şi Europa abia dacă uitase de nenorocirile ei şi mai recuperase după acea epuizare. Dar papa Clement al-III-lea a preluat cauza cu multă vigoare, iar cardinalii s-au jurat să umble călare “cât timp ţara în care călcase Domnul era călcată în picioare de vrăjmaş” pentru a predica cruciada ca nişte cerşetori. Interesul a crescut, deşi la-nceput oamenii au ezitat să se lanseze într-o astfel de întreprindere. Preoţii au perseverat, şi cei mai mari trei prinţi ai Europei au fost influenţaţi pentru a primi crucea din mâinile episcopului, iar supuşii lor au fost puşi să plătească taxa numită “zeciuiala pentru Saladin” pentru a acoperi cheltuielile de război.

În primăvara anului 1189, Frederic I al Germaniei, supranumit Barbarossa, a pornit cea de-a treia cruciadă împreună c Philippe Auguste al Franţei şi Richard I al Angliei, supranumit inimă-de-leu. Barbarossa, care era atunci în vârstă de şaizeci şi şapte e ani, cu marea lui armată, a traversat Ungaria, Bulgaria şi Grecia, cum făcuseră pelerinii de mai înainte, şi au fost şi ei hărţuiţi de primii şi trădaţi de cei din urmă. Optzeci şi trei de mii de germani au traversat Helespontul, şi timp de câteva zile marşul lor prin Asia Mică a avut succes. Dar ghizii şi traducătorii pe cere le dăduseră grecii fuseseră mituiţi pentru a-i înşela, şi, după ce i-au atras în pustiu, s-au făcut nevăzuţi. Nu existau pieţe, aşa că le-au murit caii din lipsă de hrană, iar soldaţii le-au devorat carnea. Totuşi împăratul a mai pututm menţine disciplina, şi, chiar cu rândurile mult rărite, i-a atacat cu îndrăzneală şi i-a înfrânt pe turci, făcând un mare măcel, în timp ce fiul său asedia Iconium, obligându-l pe sultan să predea cetatea. Armata, cu proviziile împrospătate la Iconium, a înaintat cu speranţa că avea să-şi atingă rapid ţinta expediţiei, dar marele ei conducător a murit anul următor în apropiere de Tars, şi, cum Frederic cel tânăr a murit la scurt timp după aceea, mulţi dintre supravieţuitori au abandonat cruciada şi s-au întors în Europa. Şaizeci şi opt de mii de oameni din armata germană au pierit în mai puţin de doi ani.

Armatele englezilor şi francezilor au ajuns în Palestina în anul 1190 şi au luptat sub acelaşi stindard, dar, după cucerirea Acrei, Philippe s-a întors în Europa, lăsându-l pe Richard să continue războiul. Vitejia regelui cu “inimă de leu” a fost atât de mult lăudată, atât de istoricii englezi cât şi de cei mahomedani, încât nu considerăm că mai este nevoie să spunem decât că l-a înfrânt pe Saladin la Ashkelon, şi, după ce a încheiat o pace care le asigura unele privilegii pelerinilor la Ierusalim şi de-a lungul coastei, s-a întors în Anglia în 1194, deşi cu mari dificultăţi şi mari cheltuieli. Saladin a murit în 1195, în timp ce Richard era în drum spre casă. Se estimează că în expediţia care s-a încheiat astfel, au pierit peste o jumătate de milion dea creştini mărturisitori. Numai la asediul Acrei au murit o sută douăzeci de mii de creştini şi o sută optzeci de mii de mahomedani. Aşa au fost aşa-numitele războaie sfinte purtate în urma consiliilor de la Roma de inspiraţie infernală.

Celelalte cruciade
anii 1195 - 1270

Cea de-a patra cruciadă, care a început în anul 1195 sub conducerea împăratului Henric al-VI-lea, a fost mai curând una politică decât religioasă, având în vedere nu atât eliberarea Ţării Sfinte cât distrugerea imperiului grec. După câteva lupte izbutite, Henric a murit, iar germanii s-au hotărât să se întoarcă acasă. Papa Celestin al-III-lea, care îndemnase la acea expediţie i-a supravieţuit împăratului, murind în 1198.

Descrierea celei de-a cincea şi a celei de-a şasea cruciade ar implica multe repetiţii, dar cea de-a şaptea merită să fie descrisă în câteva cuvinte.

Ludovic al-XI-lea, regele Franţei, cunoscut în general cu numele Sf. Ludovic, credea că se însănătoşise după o boală grea pentru că cerul hotărâse ca el să recucerească ţara sfântă, şi nimic nu l-a putut convinge să nu-şi împlinească jurământul. După patru ani de pregătiri, el a navigat la Cipru în 1249, însoţit de regina lui, de cei trei fraţi ai săi şi de toţi cavalerii Franţei. După câteva succese şi cucerirea Damiettei, el a fost înfrânt şi luat prizonier împreună cu doi dintre fraţii săi. Contele de Salisbury, care îl însoţise, împreună cu toţi englezii care îl urmau, au pierit şi ei. Molima şi foametea îşi începuseră groaznica lucrare printre franci. Necazul a ajuns şi mai mare după ce flota a fost distrusă şi sarazinii, în mare număr, erau pe punctul de a veni asupra lor. În cele din urmă, regele şi-a cumpărat libertatea în schimbul unei mari sume şi s-a încheiat un armistiţiu pentru zece ani. După ce a vizitat în linişte câteva dintre locurile sfinte, regele s-a întors în Franţa, dar chiar prins în problemele guvernării în ţara lui, Ludovic nu a uitat niciodată jurământul lui de cruciat. A fost mereu urmărit de ideea că cerul îi încredinţase o misiune măreaţă.

În cele din urmă, la 14 martie 1270, a pornit în cea de-a doua cruciadă a lui şi a opta cruciadă. Era atât de slab încât nu putea purta armură şi nici nu putea sta mult în şa. Dar de îndată ce a ajuns cu armatele lui pe coastele Africii, că toate viziunile lui însângerate au pierit. Trupele sultanului, clima, lipsa apei şi a hranei au şi început să-şi facă efectul. Armata lui a fost aproape complet distrusă, iar Ludovic însuşi, împreună cu fiul său, Tristan, s-au scufundat şi au murit în luna august. Supravieţuitorii s-au întors în Europa. Astfel s-au încheiat războaiele sfinte, obiectivul declarat al cruciadelor rămânând la fel de departe ca înainte de Petru sihastrul.

Cruciada copiilor
anul 1213

Între cruciada a cincea şi cea de-a şasea, cam prin anul 1213, excitaţia şi nebunia vremii a s-au manifestat printr-un copil. Un păstor numit Ştefan, de lângă Vendome, a mărturisit că fusese chemat de Mântuitorul, care-i apăruse într-o viziune, să predice crucea. Curând, prin revelaţiile lui minunate, el a strâns în jurul lui alţi copii, şi ei şi-au început călătoria, aşteptându-se să-i biruie pe necredincioşi cântând imnuri şi spunând rugăciuni. Au trecut prin oraşe şi sate purtând stindarde şi cruci şi cântând “Doamne, ajută-ne să recuperăm crucea Ta cea adevărată şi sfântă”. O mişcare asemănătoare a pornit, cam în acelaşi timp, şi din Germania. Se spune că numărul lor a crescut pe drum până ce au ajuns să fie cam nouăzeci de mii de băieţi cu vârste între zece şi doisprezece ani, gats să mărşeluiască spre Ţara Sfântă. Dar toată trupa s-a topit în scurt timp. Mulţi dintre nenorociţii copii au murit de foame şi epuizare, alţii au fost trădaţi de căpitanii de corăbii care le promiseseră să-i ducă pe ţărmurile Palestinei, dar se presupune că i-au vândut ca sclavi. Aşa a fost nebunie acelor vremuri, că, în loc să oprească o asemenea mişcare, papa a declarat că zelul manifestat de copii făcea de ruşine indolenţa celor mai în vârstă[72].

Reflecţii asupra cruciadelor

Există o multitudine de opinii diferite ale istoricilor cu privire la originea, caracterul şi efectele cruciadelor, dar toţi sunt de acord că ele au avut o mare influenţă asupra cursului istoriei, mai ales în Europa şi Asia. Prin providenţa lui Dumnezeu, care schimbă totul, ele au fost mijlocul prin care a fost schimbată întreaga structură a societăţii în acele ţări ca şi în altele. De la şerb până la suveran, toţi au trecut prin mari schimbări. Starea socială a vasalului şi a şerbului s-a îmbunătăţit, iar numărul şi puterea stăpânilor feudali a scăzut şi puterea suveranului a crescut. Prin aceleaşi mijloace, comerţul a crescut mult, iar baronii au sărăcit, mulţi dintre ei ipotecându-şi moşiile la cetăţeni bogaţi, ceea ce a făcut ca aceia să devină, în scurt timp, o a treia clasă socială – burghezia. Libertăţile Europei, atât cele civile cât şi cele religioase s-au născut în această a treia clasă.

Dar papalitatea a fot aceea care a avut cel mai mult de câştigat în urma cruciadelor, rezultatul lor imediat fiind o mare creştere a puterii şi influenţei papei, a clerului şi a instituţiilor monastice. Şi acesta era marele obiectiv al politicii papale, acela pentru care a luptat Hildebrand, întrezărindu-l de la distanţă, şi pe care Urban l-a folosit cu multă abilitate şi putere. Şi supremaţia pe care a obţinut-o prin mijloace aparent bune şi sfinte, dar care era de fapt extrem de subtile şi satanice. Teoria era aceasta: “Cruciatul era un soldat al bisericii, şi aceasta era prima lui obligaţie, care îl elibera de orice alte îndatoriri”. Nicicând nu a fost propusă omenirii vreo teorie mai nedreaptă care să măture şi să niveleze totul. Sub aparenşa evlaviei se ascundea o profundă viclenie.

Când Urban s-a aşezat în fruntea armatelor credinţei, în anul 1095, el şi-a asumat rolul de conducător al mişcărilor şi de dătător de binecuvântări şi consilier şi legiuitor infailibil. El predica nu că ar fi fost un război naţional al Italiei, Franţei sau Germaniei împotriva imperiului egiptului, ci un război sfânt al creştinilor împotriva mahomedanilor, că nici un creştin nu trebuia să meargă la război împotriva unui alt creştin, ci toţi trebuiau să se unească într-o alianţă sfântă împotriva vrăjmaşului lor comun – necredincioşii. Privilegiile promise tuturor soldaţilor lui Hristos, după cum se poate vedea din cuvântarea lui Urban erau iertarea sigură şi imediată a tuturor păcatelor, şi paradisul lui Dumnezeu dacă aveau să cadă în luptă sau dacă mureau în drum spre Ţara Sfântă, iar, în ceea ce priveşte viaţa pe pământ, papa declara că toate obligaţiile seculare, cetăţeneşti şi sociale erau dizolvate prin luarea crucii. Astfel erau desfăcute toate legăturile care menţin coeziunea socială, fiind înlocuite cu un nou principiu al ascultării, papa devenind stăpânitorul întregii omeniri[73].

Cavalerii Templieri şi Ospitalieri

Înainte de a părăsi acest subiect vom nota că, în timpul acestor războaie ale creştinilor împotriva mahomedanilor, au fost întemeiate trei ordine religioase militare de renume: Cavalerii Templului de la Ierusalim, Cavalerii Ospitalieri şi Cavalerii Teutoni. Principalele îndatoriri ale acestor cavaleri, potrivit cu întemeietorii ordinelor, erau acelea de a-i proteja şi a-i ajuta pe cei săraci, bolnavi şi răniţi dintre pelerini şi a apăra sub toate formele Ierusalimul şi Ţara Sfântă. În scurt timp, aceste ordine au devenit deosebit de populare şi mulţi nobili din Europa au luat crucea şi au mărturisit jurământul cavalerilor din Palestina. Superstiţia i-a îmbogăţit, şi, abia dacă mai este nevoie s-o spunem, i-a şi corupt, iar bogăţia lor a stârnit lăcomia altora. După ce creştinii au pierdut teritoriile din Ţara Sfântă, aceşti cavaleri s-au risipit în mai multe ţări. Ordinul Templierilor a fost dizolvat prin Consiliul de la Vienne, în secolul al paisprezecelea, iar cel al teutonilor a fost dizolvat în secolul al şaptesprezecelea de autorităţile germane. Ospitalierii au obţinut de la Carol al-V-lea insula Malta şi sunt cunoscuţi acum sub numele de Cavaleri de Malta[74].

Capitolul 21
Henric al-V-lea şi succesorii lui Grigore
anii 1122 - 1186

După ce am prezentat cronologic istoria cruciadelor, care ne-a adus la sfârşitul secolului al treisprezecelea, trebuie să ne întoarcem acum într-un punct unde rămăsesem mai înainte pentru a relua firele istoriei noastre generale.

Lungile şi devastatoarele războaie ocazionate de disputa sintre Grigore şi Henric în legătură cu dreptul de investitură, nu au reuşit deloc să apropie o rezolvare a problemei. Succesorii lui Grigore, adânc pătrunşi de spiritul lui, s-au străduit să îndeplinească planul lui prin orice mijloace. Pe de altă parte, Henric al-V-lea era la fel de hotărât să se opună cererilor papalităţii şi să recupereze tot ceea ce pierduse coroana lui din cauza tiraniei spirituale a papilor. El a investit episcopi cu inel şi cu cârja episcopală, cum făcuseră şi înaintaşii lui şi i-a obligat pe prelaţii Germaniei să-i consacre. Împotriva împăratului papii şi consiliile au tunat cu anateme şi excomunicări, dar el le-a lăsat liniştit să treacă. Astfel a continuat disputa, deşi cu mult mai puţină vărsare de sânge decât în vremea lui Grigore.

Donaţia Matildei

În anul 1115 a murit Matilda, marea contesă a Toscanei. Înainte de moarte ea a dat Scaunului Romei vastele ei posesiuni. Actul ei era ceva cu totul împotriva legilor feudale, dar în perfect acord cu legea pontificală, aşa că din această donaţie a luat naştere încă un subiect de dispută între papi şi împăraţi. Dacă papei i s-ar fi permis să ia în stăpânire domeniile ei, atunci el ar fi fost ca un rege în Italia. Dar, indiferent cât de devotată bisericii Romei va fi fost acea mare femeie şi indiferent cât de sinceră va fi fost în darul ei, actul era contrar legii şi nu a putut fi complet executat niciodată, deşi, în final, a contribuit mult la puterea temporală a papilor. Nu considerăm că este necesar să dăm detalii. Lumea începea să se cam sature de istoria papilor şi antipapilor, cu facţiuni, jurăminte false, ipocrizii, ca şi de monotonia vărsărilor de sânge şi devastărilor care au durat ceva mai bine de jumătate de secol. Toate sufletele tânjeau după pace, după cum spune cineva, şi dorinţa de a lupta s-a stins de ambele părţi. Focul discordiei civile şi religioase aprins de Grigore şi aţâţat de succesorii lui. După multe eforturi, în anul 1122, delegaţii papei şi ai împăratului au ratificat o pace în următoarele condiţii:

Concordatul de la Worms

Papa Calixtus, deşi afirma în mod inflexibil drepturile papei, văzând dorinţa generală de pace, i-a instruit pe legaţii săi să convoace la Metz un consiliu general al tuturor episcopilor şi clerului Franţei şi Germaniei, cu scopul de a analiza stabilirea unei înţelegeri între Sfântul Scaun şi Imperiu. Când acest act celebru a căpătat forma finală şi a primit sigiliul de aur al imperiului, adunarea s-a mutat de la Metz într-o pajişte întinsă din apropierea oraşului Worms. Acolo, nenumărate mulţimi s-au strâns pentru a fi martori la schimbul de copii ale tratatului ratificat care urma să readucă pacea civilă şi religioasă întregii Europe. Ceremonia s-a încheiat, potrivit obiceiului vremii, cu o mesă solemnă şi un Te Deum ţinut de cardinalul episcop de Ostia, în care nunţiul papal a fost în comuniune cu împăratul şi, în numele Papei, i-a dat sărutul de pace.

Tratatul a fost privit de atunci şi până astăzi ca o definire fundamentală a drepturilor papei şi ale împăratului. El stipula următoarele:

“Împăratul îi cedează lui Dumnezeu, Sfân tului Petru, şi bisericii catolice dreptul de investitură cu inel şi cârjă episcopală, dă clerului din tot imperiul dreptul de a alege liber, restituie bisericii Romei şi tuturor celorlalte biserici şi nobililor proprietăţile şi suveranităţile feudale care le-au fost luate pe parcursul războaielor din timppul tatălu său şi de sub domnia lui, dându-le imediat pe cele care sunt în posesia lui şi angajându-se să se folosească de influenţa lui pentru restituirea celor care nu sunt în posesia lui. Împăratul garantează pacea papei şi susţinătorilor lui şi se angajează să protejeze în toate privinţele biserica Romei, atunci când este chemat să o facă”.

“Dinspre partea lui, papa garanta că toţi episcopii şi stareţii urmau să fie aleşi în prezenţa împăratului sau a delegaţilor săi, dar fără mită şi fără violenţă, iar în caz de alegeri contestate, se va face apel la episcopii metropolitani şi de provincie. Episcopul ales în Germania urma să primească, prin atingerea sceptrului, toate drepturile temporale, domeniile şi proprietăţile Scaunului, cu excepţia celor care erau subordonate imediat Romei, şi urma să se achite în mod loial de toate îndatoririle faţă de împărat care decurg din deţinerea acelor proprietăţi. În toate celelalte părţi ale imperiului, proprietăţile urmau să-i fie date episcopului consacrat în termen de şase luni. Papa îi garantează împăratului şi susţinătorilor lui pacea şi promite să îi acorde asistenţă în toate situaţiile legitime[75]”.

Aşa s-a încheiat conflictul care a devastat Germania prin război civil timp de cincizeci de ani şi Italia prin cele mai dezstruoase invazii. Câteva momente de reflecţie asupra aranjamentului care a pus capăt conflictului şi a concesiilor făcute de fiecare parte vor arăta grozava nedreptate a celor care au prelungit lupta. Nici Calixtus, nici Henric nu au supravieţuit mult Concordatului de la Worms. Papa a murit în anul 1124, iar împăratul în 1125.

Nu este necesar să spunem mai multe despre evenimentele din acest secol, caracteristicile principale care îl marchează fiind cruciadele şi rezultatele lor, pe care le-am examinat deja. Totuşi este bine să remarcăm, pe scurt, doi sau trei oameni remarcabili care au apărut în acel timp, ale căror nume ne sunt cunoscute şi astăzi şi ale căror istorii ne conduc la secretele adânci ale mânăstirilor. Înafară de aceasta, din asemenea istorii învăţăm mai multe despre starea religiei, a literaturii şi despre obiceiuri decât am înţelege din nişte afirmaţii abstracte.

Sfântul Bernard de Clairvaux

Cel mai celebru dintre aceşti oameni vestiţi este Sf. Bernard, care este considerat ca fiind cel mai strălucit reprezentant al religiei romano-catolice după zilele lui Ieronimk, Ambrozie, Augustin şi Grigore. Timp de jumătate de secol, el apare ca fiind conducătorul creştinătăţii şi oracolul Europei. Papii sunt eclipsaţi de strălucirea stareţului. “El este centrul,” spune unul dintre biografii lui, “în jurul căruia gravitează marile evenimente ale istoriei creştine, din mintea căruia vin impulsurile care însufleţesc şi călăuzesc creştinătatea latină şi spre care converg gândurile religioase ale oamenilor. El conduce atât lumea monatică cât şi consiliile suveranilor seculari şi toate evoluţiile intelectuale ale vremii. Într-un veac care îl admira, el este considerat ca fiind acela care l-a făcut de ruşine pe Abelard şi a reprimat învăţăturile şi mai periculoase ale lui Arnold din Brescia”. Celor care au citit despre viaţa lui, această imagine nu li se va părea exagerată. Pentru a arunca o lumină asupra acelor timpuri, vom vedea întâi care a fost pregătirea lui.

Bernard s-a născut într-o familie nobilă a Burgundiei. Tatăl lui, Tesselin, a fost un cavaler renumit pentru vitejie şi evlavie, conform cu ideile despre religie care dominau acel timp. Mama lui, Alith, a fost, de asemenea, dintr-o familie nobilă şi un model de închinare şi caritate. Bernard, al treilea fiu al lor, s-a născut la Fontaines, în apropiere de Dijon, în anul 1091. Încă din copilărie el a fost meditativ şi dedicat religiei şi studiului. Mama lui a murit când el era încă tânăr, lăsând în urmă şase fii şi o fiică. I-a fost dată libertatea de a-şi alege ocupaţia. Ce avea să fei? Nu prea avea multe opţiuni: fie să devină un cavaler războinic, fie un călugăr care să postească şi să se roage. S-a hotărât, în cele din urmă, să se retragă din lume şi să se dedice vieţii monastice. La vârsta de douăzeci şi trei de ani a intrat în mânăstirea de la Citeaux.

Când au auzit de această hotărâre a lui, familia a fost împotrivă. Tatăl lui, Tesselin, şi doi fraţi ai lui, Guido şi Gerard, îl urmau pe marele duce al Burgundiei în războaiele lui, ca militari şi nobili. Dar atât de puternic era caracterul lui Bernard încât i-a influenţat pe fraţii săi, ca, unul după altul, să depună jurământul, şi pe sora lui de asemenea, astfel încât întreaga familie a dispărut în scurt timp după zidurile mânăstirii.

Sf. Bernard şi monasticismul

Cum creştinismul sau entuziasmul monastic, conform teoriei Romei, era atunci singura adevărată perfecţiune creştină, îi vom prezenta cititorului din secolul al-XIX-lea câteva caracteristici ale sistemului pentru ca să poată judeca personal cât de orbiţi erau credincioşii ca Sf. Bernard şi cât de pervertit ajunsese să fie numele sacru al creştinismului. Dacă dovezile nu ar fi fost incontestabile, atunci faptele ar părea de necrezut. Renunţarea la lume, singurătatea, ascetismul şi chinuirea trupului erau predicate ca fiind singura cale sigură către cer. Presupusele merite ale călugăriei şi nu lucrarea completă a lui Hristos erau considerate temeiul pentru ca Sf. Petru să primească pe cineva în ţinutul gloriei. De aceea, cu cât era un călugăr mai sincer, cu atât mai tare se tortura pe sine însuşi în toate felurile. Aceasta era înşelăciunea: “Cu cât te depărtezi mai mult de ce este omenesc, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu, iar măsura sfinţeniei era măsura în care omul rupea din rădăcini toate simpatiile omeneşti, toate sentimentele sociale, legăturile de rudenie şi afecţiunile în familie, de măsura durerii şi rugăciunii, durerea şi rugăciunea fiind singurele ocupaţii ale unbei vieţi sfinte”.

Cu siguranţă, aceasta este o capodoperă a lui Satan şi cea mai mare înşelăciune a consiliilor infernale. Fie ca Sfânta Scriptură să vă fie îndrumarul şi fiţi siguri că toţi cei care cred în Domnul Isus sunt, deci nu este vorba că vor fii, ci chiar sunt mântuiţi, iar toţi cei care cred vor fi atenţi să facă lucrări bune în virtutea firii divine şi a puterii Duhului Sfânt.

Mânăstirile cisterciene

Stephen Harding, un englez originar din Sherborne în Dorsetshire, a fost stareţ al mânăstirii cisterciene de la Citeaux. El uram regulile Sf. Benedict cu o severitate şi mai mare. Ei aveau numai o singură masă pe zi în comun şi lucrau timp de douăsprezece ore până să o primească. Niciodată nu gustau carne, peşte sau ouă, iar lapte luau numai rareori.

Când cineva dorea să fie călugăr la Citeaux, spune biograful Sf. Bernard, era obiceiul ca el să aştepte patru zile înainte de a fi luat în consistoriu, în prezenţa adunării celor din mânăstire. După aceea, el rămânea prosternat înaintea stranei, iar stareţul îl întreba ce dorea, la care el răspundea: “Îndurarea lui Dumnezeu şi a voastră”. Stareţul îi cerea să se ridice şi îi prezenta severitatea regulamentului şi îl întreba din nou care îi erau intenţiile, şi, dacă răspundea că dorea să ţină totul, stareţul spunea: “Fie ca Dumnezeu, care a început o lucrare bună în tine, s-o împlinească”. Această ceremonie era repetată timp de trei zile, şi, după cea de-a treia, el trecea din casa de oaspeţi în chiliile novicilor, începând imediat anul de probă.

În anii lui Bernard, rutina mânăstirii era următoarea. La ora două dimineaţa suna clopotul cel mare şi călugării se ridicau imediat de pe paturile lor tari şi se grăbeau, în linişte solemnă, de-a lungul culoarelor întunecate, către biserică. O singură lampă mică agăţată de acoperiş dădea o lumină licărindă, atât cât să poată vedea calea prin clădire. După rugăciune sau sserviciul divin, se retrăgeau, şi după pentru o scurtă odihnă, ca să se scoale din nou pentru matutini[76], care dura cam două ore. După aceea urmau alte slujbe, unele dintre ele corelate cu anotimpul – vară sau iarnă, dar erau angajaţi în diferite exerciţii religioase până la ora nouă, când mergeau să lucreze pe câmp. Prânzeau la ora două, iar la căderea serii – şase sau opt după amiază, în funcţie de anotimp - se strângeau pentru vesper[77]; încheiau ziua cu rugăciune şi treceau imediat în dormitor.

Dar, chiar aşa de severe cum erau, aceste austerităţi erau departe de a satisface zelul şi spiritul de autochinuire al lui Bernard. El îşi petrecea timpul în singurătate şi în studiu. Timpul pentru somn el îl considera timp pierdut şi era înclinat să compare somnul cu moartea, considerând că cei care dorm pot fi priviţi ca morţi printre oameni după cum cei morţi sunt adormiţi înaintea lui Dumnezeu. Citea scripturile cu multă sârguinţă şi se străduia să-şi eleboreze propria lui concepţie despre religia perfectă şi angelică. Atât de mult îşi izolase simţurile de comunicarea cu lumea exterioară încât ele păreau moarte faţă de orice impresie exterioară: ochii lui nu puteau spune dacă se afla într-o cameră care avea tavan sau nu sau dacă avea o fereastră sau trei. Nu simţea gustul hranei sărăcăcioase pe care o lua şi nu putea spune dacă era bună sau greţoasă. Bea ulei şi nu-l putea deosebi de apă. Şi acest om, despre care nu avem vreo îndoială că era mântuit prin har, făcea toate acelea pentru mântuirea lui şi, desigur, tot nu era mulţumit. Spunea despre sine că era numai în noviciatul lui, că el abia începuse sfinţirea lui, tinzând către o sfinţenie la care alţii poate că au ajuns deja.

Mărturisirea lui Bernard

Trecuse un an de când Bernard intrase la Citeaux. S-a încheiat perioada lui de probă şi trebuia să facă mărturisirea. Acea ceremonie s-a desfăşurat cu toată solemnitatea şi înconjurată cu tot ce-i putea conferi măreţie pentru a impresiona. Novicele a fost chemat în consistoriu, şi, înaintea tuturor, s-a dezis de toate lucrurile mumii pe care le-ar fi putut poseda. I-a fost tuns capul şi părul lui i-a fost ars de un sacristan într-un vas făcut special pentru aceasta. Mergând pe treptele presbiteriului, le a citit formula de mărturisire, şi-a făcut semnul crucii, şi, înclinându-se, s-a apropiat de altar. A aşezat formularul cu mărturisirea la dreapta altarului pe care l-asărutat, apoi s-a retras pe trepte. Stareţul, stând de cealaltă parte a altarului, a scos mărturisirea din pergament în timp ce novicele, cu faţa la pământ, pe palme şi pe genunchi, implora iertarea repetând cuvintele: “Primeşte-mă, o, Doamne!” Întreaga mânăstire răspundea cu “Gloria Patri[78]”, iar cantorul a început psalmul “Dumnezeule, ai milă de mine,” care era cântat alternativ de două coruri. Novicele se prosterna la picioarele stareţului, după care făcea acelaşi lucru înaintea adjunctului său şi succesiv înaintea tuturor fraţilor, chiar şi înaintea celor bolnavi dacă erau bolnavi. Spre sfârşitul psalmului, stareţul, purtând cârja lui, se apropia de novice şi îl făcea să se ridice. O glugă era binecuvântată şi stropită cu apă sfinţită, iara stareţul, dând jos hainele lumeşti ale novicelui, îl îmbrăca cu veşmintele călugăreşti. Era rostit “crezul” şi novicele devenea călugăr şi-şi lua locul în cor[79].

Bernard părăseşte Citeaux

Sosirea la Citeaux a lui Bernard, urmat de rudele lui şi de alţii, s-a dovedit un punct de răscruce în istorie. A crescut popularitatea micii mânăstiri şi dormitoarele ei au ajuns să se aglomereze, şi curând a fost nevoie să caute să întemeieze o altă mânăstire. Pentru aceasta, Bernard a fost ales de Stephen, generalul comunităţilor cisterciene din Franţa, şef al comunităţii. Doisprezece călugări şi tânărul lor stareţ, reprezentându-L pe Domnul şi apostolii săi, s-au strâns în biserică. Stephen i-a pus o cruce în mâini lui Bernard, care, în mod solemn, a ieşit din Citeaux în fruntea micii trupe. După ce au mers spre nord aproape nouăzeci de mile, au ajuns la o vale din Champagne, numită Valea Pelinului, al cărei nume a fost schimbat în Clairvaux – adică “Valea Strălucită”. Era o pustietate stearpă, şi, petru un timp, mica comunitate a avut de îndurat privaţiuni deosebit de grele. Cu propriile lor mâini au ridicat o pânză grosolană care-i adăpostea de vânt, ploaie, căldură şi frig. Au fost nevoiţi să trăiască cu frunze, nuci şi rădăcini amestecate cu grăunţe până ce Domnul a făcut ca, din compasiune, ţăranii din vecinătate să le dea cele necesare pentru nevoile lor. Sigur că aprovizionarea lor cu bani şi grâne a fost atriibuită intervenţiei miraculoase a Sf. Bernard, cu evlavia lui, rugăciunile lui şi viziunile lui profetice, dar Domnul a avut îndurare şi i-a salvat pe acei bieţi oameni rătăciţi ca să nu moară de foame.

Guillaume de Champeaux, episcopul de Chalons, auzind că viaţa lui Bernard era în pericol din cauza severităţii deosebite a chinurilor lui, a reuşit să-l ia de la Clairvaux timp de doisprezece luni, şi, obligându-l să mănânce o hrană decentă şi să se odihnească, l-a salvat de la o sinucidere lentă, dar sigură. În anii de mai târziu, Bernard şi-a exprimat dezaprobarea faţă de asemenea chinuri exagerate, prin care el îşi slăbise trupul şi-i scăzuse puterea.

Puterea predicilor lui Bernard

După această perioadă, potrivit cu relatările biografilor săi, faima şi influenţa lui Bernard au crescut rapid şi au ajuns departe. Sănătatea lui suferise atât de mult din cauza practicilor ascetice încât el nu mai putea lucra la câmp împreună cu fraţii săi pentru a-şi asigura existenţa, dar lucra cu pana şi predicile lui aveau erau de o solemnitate impresionantă şi de o elocvenţă convingătoare. Faţa lui palidă, chipul lui măcinat şi slăbiciunea trupului său erau într-un ciudat contrast cu vocea lui puternică, vorbirea lui curgătoare şi fervoarea emoţionantă a apelurilor sale. Când se afla că avea să predice într-un anumit loc, soţiile se grăbeau să-şi depărteze soţii, mamele să-şi depărteze fiii şi prietenii să-şi ţină departe prietenii de teamă ca nu cumva puterea irezistibilă a stareţului să-i determine să renunţa la lume şi să se închidă într-o mînăstire. Reputaţia lui ca predicator şi scriitor s-a răspîndit rapid în întreaga creştinătate, şi toată lumea ajunsese să considere că el producea o asemenea impresie prin puterea divină şi să considere că el avea darul de a face miracole.

“Valea Strălucită” a ajuns în scurt timp să fie asaltată de candidaţi ca să fie admişi în mânăstire, iar numărul celor închişi acolo a ajuns rapid la şapte sute, pe când numărul mânăstirilor întemeiate de Bernard însuşi s-a ridicat la o sută şaizeci. Aceste mânăstiri erau răspândite în Franţa, Italia, Germania, Anglia şi Spania, de fapt în toate ţările din vest, şi, după cum era şi de aşteptat, toate priveau cu o admiraţie superstiţioasă şi afecţiune la fondatorul lor. Clairvaux a devenit astfel un fel de tribunal la care toţi puteau apela în mod gratuit, şi, de la care, se spune, toţi plecau mulţumiţi, indiferent dacă erau îndreptăţiţi sau erau condamnaţi. El ştia cum să se adreseze persoanelor din toate categoriile sociale, în stilul cel mai potrivit nivelului lor de înţelegere, exercitând astfel o influenţă imensă asupra a tot felul de oameni. Discipolii lui care călătoreau se întreceau în a vesti miracolele făcute de mâinile lui sau de rugăciunile lui, până ce fiecare faptă a lui devenea un miracol şi fiecare cuvânt al lui o profeţie. Evangheliile nu cuprind atât de multe miracole ca viaţa lui Bernard. El vindeca boli cu atingerea lui, pâinea pe care o binecuvânta el avea efecte supranaturale şi un orb şi-a recăpătat vederea numai pentru că a stat în acelaşi loc în care stătuse omul sfânt!

Epoca miracolelor şi viziunilor

Pentru cei care cunosc cât de puţin spiritul şi temperamentul din evul mediu, asemnea credinţe neîntemeiate nu reprezintă deloc o surpriză, dar celor care cunosc numai epoca noastră trebuie că li se pare ciudat că se găsea măcar unul atât de slab ca să le creadă. Dacă acestea nu ar avea o valoare istorică, nici nu ar trebui să ne gândim să le transcriem, dar ele arată, cum nimic altceva nu o poate face mai bine, modul de a gândi şi dezvoltarea intelectuală a omului în acea vreme, şi numai pe acest temei putem înţelege şi explica cum asemenea istorii nebune şi ficţiuni absurde au putut fi primite ca revelaţii ale lui Dumnezeu. Rezultatul a fost că, după cum plănuia Satan chiar şi în cazul adevăraţilor creştini, cuvântul lui Dumnezeu, care este singurul standard pentru credinţă şi practică, a fost dat laoparte complet şi au fost crezute minciunile înşelătorului. Până şi un om bun şi talentar, cu trebuie că a fost Bernard, a ajuns să fie pătruns de credulitatea superstiţioasă a epocii. Şi el, ca şi alţii, credea că Dumnezeu făcea minuni prin intermediul lui. Şi toţi oamenii din secolul al doisprezecelea, ca şi în mai multe secole, atât anterioare cât şi ulterioare aceluia, credeau în miracole, viziuni, revelaţii şi în intervenţia îngerilor buni şi a celor răi în cele de sub soare.

Efectul sistemului monastic în evul mediu trebuie să fie explicaţia faptului că ei erau dispuşi să creadă orice ar fi spus un călugăr, mai ales dacă era vorba despre bine şi rău, despre cer şi iad. Sunetul clopotelor mânăstirii îi amintea mereu seniorului războinic ca şi vasalilor săi de ocupaţia cerească a călugărilor, care, în mintea lor superstiţioasă, trebuia să aibă un mare efect. Şi nu este de mirare. În valea singuratică, în izolare, sta sfânta mânăstire. Prinţul, ţăranul şi omul sărac puteau bate la poarta ei şi puteau găsi adăpost între zidurile ei sfinţite. Celor care intrau acolo li se promitea pacea în această viaţă şi cerul în cea de dincolo. Corul, veghile şi slujbele de dimineaţă şi cele din timpul nopţii trebuie să fi trezit sentimentele religioase ale tuturor elor din jur şi să le fi umplut inimile cu cea mai sfântă admiraţie faţă de acei oameni nepământeşti. De aceea mânăstirea era privită ca poarta cerului, iar cei închişi acolo erau consideraţi slujitorii Celui Preaînaşt. Fără-ndoială că, în acel timp, aceea era o mare îndurare pentru cel sărac, şi pentru popor în general, mai ales în perioada când domnea feudalismul.

Degenerarea monasticismului

Înainte de a părăsi subiectul mânăstirilor, după ce am văzut cum erau ele sub conducerea lui Bernard, este bine sp vedem ce erau ele înainte de el şi ce au devenit după aceea. Cele mai multe mânăstiri vechi au ajuns bogate şi au suferit consecinţele naturale panteu aceasta. Unele dintre ele au relaxat complet disciplina şi au renunţat demult la sărăcie, nesocotind jurământul de ascultare faţă de stareţ şi de adjunctul lui. Ele şi-au fertilizat pământurile din vecinătate, şi, ca şi când nu ar fi avut decât să se bucure de roadele muncii lor, s-au cufundat într-o odihnă indolentă, iar lenea afost urmată de zeci de mii de păcate. Milman spune că monasticismul a urmat aceleaşi cicluri în toate epocile, fapt care este atât de adevărat şi atât de plastic descris de el încât vom cita întregul pasaj. Dar trebuie să adăugăm că el omite în acest paragref grozavele imoralităţi, disensiunile şi nesupunerea care au fost întotdeauna consecinţele bogăţiei.

“Sălbăticia, izolarea completp, cea mai adâncă sărăcie, lupta cu pădurea îndărătnică şi cu mlaştina nesănătoasă, cea mai înaltă evlavie, închinarea care nu găsea că sunt suficiente ceasurile din zi şi din noapte ca să se exercite, regula care nu putea fi îndeajuns de strictă, ascetismul în care se întreceau, disciplina autoimpusă cu tot felul de invenţii, inepuizabila ingeniozitate în a găsi mijloace de a se tortura pe sine, mândra servilitate a ascultării, apoi faima evlaviei, darurile bogate ale credincioşilor, donaţiile senoirului care se pocăia, înzestrările date de regele care avea remuşcări, opulenţă, putere şi măreţie. Cocioaba din nuiele, sihăstria săpată în stâncă devine grandioasă mânăstire; umila biserică din lemn devine splendida abaţie; pădurea sălbatică cu tufe devine dumbrava umbroasă; mlaştina devine un domeniu cu păşuni şi lanuri de grâu; pârâul spumegând sau torentul devine o succesiune de eleştee liniştite pline de peşte. Stareţul, odinioară gârbovit şi smerit, ros de griji, palid şi slab, cu o hană grosolană încinsă la mijloc cu o sfoară, ajunge un abate călare, în straie bogate, purtând pe piept o cruce de argint şi care călătoreşte pentru a se aşeza alături de cei mai mari din ţară[80]”.

O nouă ordine şi o nouă instituţie s-a dezvoltat sub mâna lui Bernard. Clairvaux a fost începutul unei noi epoci în istoria monasticismului. Oameni din toate clasele sociale au fost atraşi de ordinul cistercian, cu toată stricteţea disciplinei lui, şi multe mânăstiri au răsărit în pustietate după modelul celei din Clairvaux. Dar toată puterea lui Bernard nu a putut împiedica rivalităţile amarnice şi disensiunile nepotrivite care s-au iscat între călugării din ordinele noi şi cei din cele mai vechi, mai ales cu odinioară celebra mânăstire de la Cluny, unde Hildebrand se pregătise pentru tronul papal.

Bernard părăseşte Clairvaux
anul 1130

O mare schismă apărută în biserică din cauza a doi papi neprincipiali a fost ceea ce, cu greu, l-a făcut pe Bernard să iasă din paşnica sa izolare pentru a se arunca în problemele lumii. Pentru a avea un exmplu cu privire la ceea ce era obişnuit în alegerea papilor, vom prezenta câteva detalii. Cititorul va putea vedea şi judeca singur cum este infailibilitatea papală. Vai! puţini papi au fost decenţi în manifestările exterioare.

La moartea papei Honorius al-II-lea, cu puţin înainte ca papa să-şi de ultima suflare, cardinalul Pietro Leonis, nepotul unui cămătar evreu, a făcut un efort îndrăzneţ pentru a ajunge pe scaunul Sf. Petru. Dar muribundul papă, fiind adus la fereastră şi arătat poporului ca fiind încă în viaţă, Pietro şi prietenii lui s-au retras pentru un timp. O altă partidă, hotărâtă să-l excludă pe Pietro, a vegheat până la moartea papei , şi imediat după aceea l-a proclamat pe cardinalul Grigore pontif suprem al creştinilor sub numele de Inocenţiu al-II-lea. În acelaşi timp, partida lui Pietro a trecut prin formalităţile alegerii papei lor, l-a îmbrăcat în veşmintele pontificale şi a declarat că, sub numele de Anacletus al-II-lea, el era autenticul locţiitor al lui Hristos.

Roma, scena unor continue rivalităţi şi lupte, a ajuns să fie plină de două armate de partizani feroci. Devastări şi vărsari de sânge au urmat repede după ameninţările lor spirituale şi blestemele lor. Se spune că Anacletus, în fruntea unei cete de mercenari, a început atacul asediind biserica Sf. Petru. El a intrat cu forţa în sanctuar şi a scos afară crucifixul de aur şi tot tezaurul de aur, argint şi pietre scumpe. Acele bogăţii au făcut ca mulţi să i se alăture. Înafară de aceasta, el era bogat şi îşi putea permite să-i plătească pe cei care-l urmau. El a asaltat şi a prădat bisericile don capitală una după alta. Inocenţiu a fost în scurt timp convins să părăsească Roma, unde, aşa cum era atunci starea de spirit, nu putea găsi un loc sigur. S-a hotărât să fugă deoarece era în pericol. Cu mare dificultate, el şi prietenii lui au scăpat pe două galere şi au ajuns în portul Pisa. De acolo au plecat în Franţa, unde au fost rimiţi cu braţele deschise de comunităţile de la Cluny şi Clairvaux.

Bernard a îmbrăţişat cu mult zel cauza lui Inocenţiu şi acel zel l-a făcut să iasă din bârlogul lui. El a călătorit de la un suveran la altul, de la un conte la altul şi de la o mânăstire la alta până ce a ajuns să se poată lăuda că Inocenţiu era recunoscut de regii Franţei, Angliei, Spaniei şi de împăratul Lothaire şi de cei mai puternici clerici şi de comunităţile religioase din acele ţări. Numai puternicul duce rugiero al Siciliei a susţinut cauza lui anacletus, ceea ce l-a împiedicat pe Inocenţiu să se întoarcă la Roma. Dar moartea a rezolvat curând problema. Anacletus a murit în fortăreaţa inexpugnabilă Sant Angelo, în ianuarie 1138, după ce timp de opt ani îşi sfidase inamicii. Inocenţiu s-a întors la Roma avându-l alături de el pe Bernard şi a fost recunoscut ca pontif suprem.

Marele consiliu de la Lateran
anul 1139

Inocenţiu, ajuns stăpân indiscutabil al Romei, a convocat un consiliu general la Lateran. Nicicând nu mai văzuse Roma sau vreun alt oraş al creştinătăţii un consiliu la care să fie atât de mulţi participanţi. Au fost prezenţi o mie de episcopi şi nenumăraţi demnitari ecleziastici. Discursurile şi hotărârile redau o imagine a creştinătăţii din acel timp. Marele subiect declarat a fost autoritatea feudală a papei. El a declarat că, “din vreme ce Roma este metropola lumii, de unde izvorăşte orice putere pământească, şi tronul pontifical este sursa pentru orice autoritate şi demnitate ecleziastică şi că orice asemenea funcţie sau demnitate trebuie să fie primită din mâinile pontifului roman ca dar încredinţat de Scaunul de la Roma, faţă de care cel care a primit darul are obligaţii ca faţă de marele stăpân spiritual”.

După cum se obişnuia în asemenea situaţii, Inocenţiu a anulat toate decretele adversarului său, Anacletus, care a fost donsemnat în teritoriul lui Satan, iar prelaţii care primiseră consacrare schismatică au fost degradaţi şi au fost citaţi să se prezinte înaintea papei. Papa i-a asaltat cu reproşuri indignate, le-a smuls din mâini cârjele episcopale, le-a dat dat jos de pe umeri mantiile şi le-a luat inelele episcopale. După aceasta, ca pentru a duce până la capăt cea mai josnică ipocrizie, a fost declarat “armistiţiul lui Dumnezeu”, adică o încetare a conflictelor particulare. Dar canonul care prezintă cel mai mare interes pentru noi este cel pronunţat împotriva a două categorii de oameni, despre care vom vorbi ceva mai încolo. “Îi excludem din biserică drept eretici pe cei care, sub pretextul religiei, condamnă sacramentele trupului şi sângelui lui Hristos, botezul copiilor, preoţia,” etc. Această anatemă şi aceia împotriva cărora ea a fost aruncată sunt ca mijirea zorilor marii lupte pentru libertatea religioasă care a dus la glorioasa reformă.

Acest nenorocit om şi-a petreuct în război tot restul vieţii, cu toate că el a instaurat “armistiţiul lui Dumnezeu”. El a înfiinţat şi a condus o armată împotriva lui Rugiero al Siciliei, prietenul lui Anacletus, dar a căzut prizonier la normanzi. Aceştia au fost cuprinşi de tamă având un prizonier aşa de sfânt încât s-au plecat înaintea lui, au obţinut binecuvântarea lui şi l-au lăsat să plece acasă. Dar viaţa lui era pe sfârşite, şi curând el va trebui să se înfăţişeze înaintea Judecătorului întregului pământ. “Pentru că toţi trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, după faptele lui, fie bine, fie rău” (2 Cor. 5.10).

La 24 septembrie 1143, pontiful şi-a dat ultima suflare în mijlocul tulburărilor unei revolte populare şi al conflictului, iar Celestin al-II-lea a domnit în locul lui.

Bernard şi Abelard

Înainte de moartea lui Inocenţiu, Bernard a fost chemat să părăsească Clairvaux, unde se retrăsese pentru a avea linişte, pentru a se angaja în luptă împotriva unui nou vrăjmaş al bisericii, în persoana lui Pierre Abelard. Acest conflict s-a iscat în legătură cu mişcările intelectuale din acel timp şi marchează o epocă în istoria bisericii, a literaturii şi a libertăţilor cetăţeneşti. Vom spune pe scurt ce anume a dus la acest conflict.

Cei mai mulţi dintre cititori ştiu că învăţătura care s-a acumulat în limba greacă şi în limba latină a fost aproape complet distrusă de barbari în secolul al cincilea. Literatura anticilor s-a pierdut aproape complet când naţiunile barbare au pus stăpânire pe ruinele Imperiului roman. Timp de aproape cinci sute de ani, ignoranţa a fost predominantă şi orice cunoştinţe sa-u mai putut păstra au fost deţinute în rândul ecleziasticilor, iar lor, în acea perioadă, li s-a interzis să studieze sau să facă copii ale cărţilor de învăţătură seculară. Cu toate acestea, unii dintre călugări, mai ales cei din ordinul benedictin, au colecţionat şi au copiat manuscrise antice, şi, spune Hallam, “nu trebuie să uităm că, dacă nu ar fi fost ei, acea literatură ar fi fost complet pierdută. Dacă ei ar fi fost mai puţin tenaci în liturghia lor latină, a traducerii în vulgata a scripturii, şi în autoritatea Părinţilor, este îndoielnic că s-ar fi dezvoltat mai puţine suăerstiţii, dar nu putem ezita să spunem că fără ei toată învăţătura gramatică ar fi fost complet abandonată. Totuşi, printre ei, deşi erau mulţi foarte ignoranţi, necesitatea de a păstra limba latină, în care erau scrise scripturile, canoanele şi alte autorităţi ale bisericii şi în care erau scrise şi liturghiile, singura limbă în care putea fi purtată corespondenţa elor mari, a continuat să curgă chiar dacă în ele mai grele timpuri a fost doar un firicel firav[81]”.

Printre acei călugări trebuie să fi fost diferite minţi: unii, fără-ndoială neciopliţi, leneşi şi rutinieri, alţii rafinaţi, activi, şi cercetători, care nu puteau fi închişi în limitele rigide ale doctrinei catolice sau supuşi puterii ordinului preoţesc. Aşa era, şi aceasta s-a şi arătat. Reformatorul şi protestantul au răsărit din ordinul monastic. Au fost mulţi gen Luther înainte de vreme. S-a spus că în orice revoluţie, fie ea religioasă sau filozofică, împotriva sistemului dogmatic dominant, conducătorul a fost un călugăr, şi au fost trei sau patru asemnea mişcări revoluţionare înainte de Abelard. În secolul al nouălea, Gotschalk a fost biciuit şi întemniţat pentru credinţa lui încăpăţânată în predestinare. John Scott Erigena, un călugăr foarte învăţat din Irlanda sau din insulele Scoţiei, a fost invitat de Hincmar, arhiepiscopul de Rheims, să i se opună lui Gotschalk, dar el a tulburat biserica la fel de mult ca şi adversarul său prin aceea că a făcut apel la o nouă putere ca superioară autorităţii catolice – raţiunea umană. El a fost un mare raţionalist, dar a făcut multe speculaţii în teologia scolastică. Fiind sub interdicţia bisericii, el a fugit în Anglia, unde se spune că a găsit adăpost la noua universitate a lui Alfred, la Oxford.

Zorii zilei în evul întunecat

În ultima parte a secolului al unsprezecelea întâlnim faimoasele nume ale lui Lafranc, Anselm şi Berengar. Lucrările acestor învăţători eminenţi au dat un nou impuls activităţii intelectuale. Cam prin acel timp, vechile şcoli din catedrale s-au dezvoltat ajungând seminarii de învăţătură generală, din care s-au născut apoi universităţile noastre moderne. Această activitate intelectuală după o lungă perioadă de apatie ajunsese să fie atât de atrăgătoare încât mii de oameni se înghesuiau la prelegeri, şi, ca oameni cărora mult timp le fusese oprit pomul cunoaşterii, ei au fost chiar prea dispuşi să primească ceea ce auzeau. Dar era o reacţie faţă de autoritatea dogmatică a bisericii, pentru că le spunea oamenilor că puteau să gândească şi să cerceteze.

Pierre Abelard a fost cel mai îndrăzneţ, şi, de departe, cel mai popular dintre cei care ţineau prelegeri pe tema dialecticii – ceea ce se declara a fi ştiinţa sau arta de a deosebi adevărul de eroare prin raţiunea omenească. Acest om remarcabil s-a născut în anul 1079, în apropiere de Nantes, în Bretagne. Tatăl lui, Berengar, a fost senior al castelului Le Pallet, şi, deşi Pierre a fost cel mai mare dintre fiii săi, el a preferat de timpuriu “conflictele disputelor verbale în locul trofeelor obţinute cu armele”, şi, lăsându-el fraţilor săi moştenirea familie, el s-a dedicat vieţii de învăţat. A fost întâi elev al lui Rosselin, apoi al lui Guillaume, arhidiaconul Parisului, şi al lui Anselm, lectorul teologic din Laon. Dar nu este cazul să urmărim istoria lungă şi extraordinară a acestui om – o istorie de victorii, crime şi nenorociri. El a fost, în acelaşi timp, reprezentant şi victimă a teologiei scolastice care periclita puterea şi constituţia bisericii Romei. El a fost primul om care a practicat ştiinţa teologiei fără a fi preot. Mii de învăţaţi entuziaşti îl înconjurau oriunde mergea. Biograful lui Bernard soune: “Mulţimi de mii de oameni traversau munţii şi mprile, suferind privaţiuni, pentru a se bucura de privilegiul de a asculta prelegerile lui Abelard”. “Elocvenţa lui,” spune un altul, “era atât de fascinantă încât ascultătorul se vedea luat de val; dacă un adversar i se opunea, logica lui ascuţită era la fel de infailibilă ca şi torentul oratoric şi el câştiga în orice dispută[82]”.

Abelard scria, pe multe teme importante, la fel de bine după cum vorbea, dar era extrem de nesenătos în ceea ce priveşte învăţăturile fundamentale ale creştinismului. Cu toate acestea, în toată Europa nu se găsea nici un apărător al adevărului şi ortodoxiei care să se confrunte singur cu acest gigant al ereziei. În cele din urmă au făcut apel la Bernard de Clairvaux. O scrisoare de la Guillaume, stareţul de la Saint Thierry, l-a făcut să iasă din mânăstirea lui. Sfântul şi logicianul s-au întâlnit la Sens în 1140. Era prezent regele Franţei împreună cu un mare număr de episcopi şi ecleziastici. Abelard era înconjurat de discipolii lui, iar alături de Bernard erau doi călugări. Logicianul se adresa raţiunii câtorva, pe cânf călugărul aprindea inimile şi pasiunile tuturor claselor sociale. Unul fusese denunţat ca eretic, celălalt avea reputaţia de afi cel mai sfânt om din timpul său, deasupra regilor, a prelaţilor şi chiar a papei. În acea situaţia, Abelard nu avea nici o şansă. Curând el a simţit ce putere îi sta împotrivă, şi, înainte de a se citi toate pasajele incriminatoare, el s-a ridicat şi, spre uimirea tuturor celor de faţă, a spus: “Refuz să mai ascult sau să răspund la întrebări; fac apel la Roma,” şi a părăsit adunarea.

Unii spun, ca pentru a explica purtarea lui neaşteptată, că feţele ostile pe care le-a văzut în jurul lui nu numai că i-au stins entuziasmul ci l-au făcut să simtă că viaţa îi era în pericol. Auzind că o relatare a consiliului sjunsese la Roma şi că papa îl condamnase, în disperarea luji, el a apelat la “venerabilul” Pierre de Cluny, care, din milă faţă de nenorocirea lui, l-a adăpostit în mânăstirea lui, deşi se opunea învăţăturilor lui.

Vom nota în treacăt binecunoscuta istorie a frumoasei sale Heloïse, care a dat naştere unei noi idei cu privire la rolul femeii în societate, fără care nici o civilizaţie adevărată nu ar fi putut exista. Până atunci biserica privea femeia cu dispreţ pentru că ea fusese prima în călcarea poruncii, dar emoţionanta istorie a nenorocirilor eloisei a făcut ca femeia să capete locul cuvenit în societate.

Abelard, căzut şi cu inima zdrobită, după ce a petrecut doi ani în singurătate la Cluny, beneficiind de multă bunătate din partea stareţului milos, şi satisfăcându-i pe judecătorii săi ecleziastici prin umilirea şi pocăinţa lui, şi-a găsit sfârşitul vieţii agitate în anul 1142. Merită să notăm că principiile lui sunt active în multe discipline.

Arnold din Brescia

Deşi Arnold a fost socotit un discipol al lui Abelard, totuşi, din ceea ce am putut afla, este evident că el era un alt fel de om. Există motive să credem că el era un creştin sincer şi că avea mai multe trăsături de reformator, deşi era într-o epocă încă nepregătită pentru reformă. Înafară de aceasta, el era prea politic, prea mare admirator al Republicii romane, pentru ca să poată fi folosit de Dumnezeu pentru a pune bazele solide ale unei reforme a bisericii Lui. El a avut onoarea de a fi martir, dar aceasta a fost mai mult din cauza caă el susţinea libertăţile cetăţeneşti decât pentru că el predica supunerea faţă de Hristos şi de cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, se cuvine să-l respectăm şi să-i fim recunoscători ca unui semănător timpuriu al seminţelor marii reforme.

Arnold s-a născut în Brescia, în Lombardia, probabil prin anul 1105. Într-o perioadă timpurie a istoriei lui, el s.a despărţit de clerul secular, a îmbrăţişat viaţa monastică şi a început să predice în mod necruţător împotriva corupţiei clerului şi a călugărilor. S-ar părea că el avea o convingere interioară că el avea o misiune divină împotriva mândriei, luxului şi imoralităţii preoţiei, înepând cu papa însuşi şi până la cel mai de jos rang din ierarhia bisericii. Pentru această misiune el şi-a dedicat neînfricat toată puterea. Având, potrivit cu toate relatările, un stil de exprimare extrem de viguros şi combinat cu o elocvanţă deosebit de bogată şi fluentă, el se adresa cu putere maselor oriunde predica. “Cuvintele lui,” spune Bernard, “sunt mai lunecoase decât uleiul şi mai ascuţite ca nişte săbii”. Marea lui idee era separarea completă a bisericii de stat. Vechiul edificiu papal, care luase proporţii începând din zilele lui Constantin, şi care, sub Grigore al-VII-lea, asipra să guverneze întreaga lume şi să stăpânească toate naţiunile pământului ca tot atâtea stăpâniri ale Sf. Petru – susţinea el cu multă îndrăzneală, trebuie să fie demolat şi ras de pe faţa pământului. Ca text, el folosea pasajul pe care îl folosesc mulţi de atunci, deşi nu cunoştea semnificaţia lui spirituală: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Slujitorii evangheliei, spunea el, nu trebuie să aibă altă putere decât aceea de a guverna spiritual turma lui Hristos şi nu trebuie să aibă alte averi decât zeciuielile pe care le dau cei credincioşi şi darurile lor de bună voie. Relele imense şi discordiile care au apărut în biserică, afirma el, sunt în principal din cauza marilor bogăţii ale pontifilor, episcopilor şi preoţilor.

Deşi era mult adevăr în ceea ce spunea el, în cel mai trist mod, el amesteca dorul lui pentru vechea libertate romană cu religia smerită a lui Isus şi duhul rigid al călugărului cu cel al republicanului aprig. “Dacă Hristos a fost sărac,” exclama el, “dacă apostolii Săi au fost săraci, dacă cei a căror viaţă se aseamănă cu cea a apostolilor şi cu a lui Hristos sunt călugări slabi care postesc, trudesc, au feţele tras de foame şi ochii cufundaţi, cât de departe de apostoli şi cât de departe de Hristos sunt acei episcopi cu înfăţişare princiară, acei stareţi domni, cu mantii îmblănite, de cărămizii şi purpurii, care călăresc pe cai de rasă, cu zăbale de aur şi având pinteni de argint, ţinând curţi ca de regi!” În acord cu aceasta, el le mai spunea oamenilor şi că “suveranul temporal este sursa normală de onoare, bogăţie şi putere, şi că el nu se cuvine să dea bisericii proprietăţile lui, să dea domenii mânăstirilor şi daruri papii şi episcopilor[83]”.

Efectele predicării lui Arnold

Poporul din Brescia asculta cu mult interes acele învăţături noi şi periculoase. Aceasta le descoperea paginile întunecate ale istoriei ecleziastice pe care am văzut-o cu puţin înainte. Întregul oraş era într-o stare de agitaţie- Şi nu este de mirare că poporul a fost atât de entuziasmat când a auzit că bogăţiile clerului trebuie să le fie redate laicilor, şi că, în viitor, păstorii lor trebuie să fie susţinuţi financiar prin contribuţiile turmelor lor. Până şi în secolul al nouăsprezecelea, numai un predicator îndrăzneţ ar cuteza să stârnească fanatismul poporului cu asemenea apeluri şi propuneri, dar ce trebuie să fi fost aşaceva în secolul al doisprezecelea, în mijlocul întunericului, ignoranţei şi superstiţiei? Astfel de om era reformatorul înainte de vreme din Brescia, şi, fiind un călugăr auster, cu o viaţă ireproşabilă, de o ortodoxie incontestabilă şi bucurându-se în totul de simpatia poporului, puterea lui se arăta irezistibilă. Marele obiectiv al eforturilor sale era răsturnarea completă a puterii sacerdotale – a supremaţiei temporale a papei. El îndrăznea să atace marele plan papal pentru dominaţia universală, făcând ca edificiul să se clatine din temelii pentru o clipă. Papa a fost detronat şi a fost proclamată republica, a fost înălţat stindardul libertăţii şi a fost proclamată separarea puterilor spirituale şi temporale, iar guvernarea preoţilor a fost abolită. Însă entuziasmul cetăţenilor a fost trecător şi ei nu au avut coeziune pentru că terenul nu era încă pregătit ca libertatea să poată creşte. Nelegiuirea sistemului anti-creştin nu ajunsese încă la culme, iar setea Izabelei nu se potolise cu sângele sfinţilor lui Dumnezeu: mai trebuiau să piară încă milioane înainte ca ea să fie rănită mortal. Aceasta com vede în ceea ce urmează.

Arnold nu mai era în siguranţă în Italia pentru că ura clerului era mai puternică şi mai adâncă decât simpatia poporului. El a fugit dincolo de Alpi şi a găsit un adăpost primitor la Zurich. Acolo, înaintaşului faimosului Zwingli i s-a permis să ţină prelegeri pentru un timp, iar cei simpli au păstrat mult timp spiritul învăţăturilor lui. Dar unui asemenea om nu îi era permis să trăiască atunci pe faţa pământului. Bernard îi urmărea mişcările şi l-a îndemnat pe papă să ia măsuri extreme; le-a scris aspru celor care îl adăpostiseră, avertizându-i împotriva contaminării periculoase cu erezie. El l-a mustrat aspru pe episcopul diocezei Zurich pentru că-l proteja: “De ce,” scria el, “nu l-ai alungat demult pe Arnold? Cel care se însoţeşte cu un suspect devine şi el suspect; cel care îl ajută pe unul aflat sub excomunicarea papală este împotriva papei şi chiar împotriva Domnului Însuşi. Acum, din vreme ce cunoşti omul cu care ai a face, izgoneşte-l de la voi, sau, mai bine, leagă-l cu lanţuri ca să nu mai facă rău”.

După mai multe aventuri, de genul celor obişnuite pentru asemenea oameni, pe care nu considerăm necesar să le relatăm, Arnold a ajuns din nou la Roma, unde i s-a permis să rămână pentru un timp deoarece pontiful era unul slab şi cetatea era într-o situaţie tulbure. Dar, de când Papa Adrian s-a suit pe tronul Sf. Petru, zilele lui Arnold au ajuns să fie numărate.

Martiriul lui Arnold
anul 1155

Noul papă era un englez deosebit de abil - şi se spune că a fost singurul englez care a stat vreodată pe tronul papal. La origine, el era din St. Albans, dar a fost obligat să-şi părăsească familia din cauza severităţii tatălui său. După ce a călătorit pe continent pentru un timp şi a studiat cu multă pasiune şi cu mult succes teologia şi legea canonică, promovând treaptă cu treaptă în ierarhia ecleziastică, el a ajuns în final la cel mai înalt rang ecleziastic luând numele Adrian al-IV-lea. Numele lui englez era Nicholas Breakspeare.

S-a ivit ocazia ca papa să scape de reformatorul cel îndrăzneţ. Împăratul Barbarosa venea la papa Adrian pentru a primi din mâinile lui coroana imparială, aşa că papa a trimis înaintea lui o delegaţie de trei cardinali pentru a-i cere, ca un fel de preţ pentru încoronare, să i-l predea pe arnold din Brescia. Unui om ca Frederick, care nu prea preţuia viaţa omenească, i s-a părut ceva uşor, aşa că el i-a obligat pe prietenii lui Arnold să-l predea în mâinile emisarilor papali. Nu era timp de pierdut, de teamă ca nu cumva prietenii lui Arnold să afle că era prizonier şi să încerce să-l salveze. Biserica a luat asupră-şi condamnarea la repezeală şi execuţia rebelului, fără a recurge, ca de obicei, la sabia seculară. Înainte de ivirea zorilor, slujbaşul papei îşi mânjise deja mâinile cu sângele victimei lui, trupul lui fusese ars, iar rămăşiţele aruncate în Tibru, ca nu cumva poporul să strângă relicvele prietenului lor martirizat şi să se închine la ele. Clerul a triumfat prin moartea lui, dar el a rămas în amintirea romanilor. “Cenuşa rugului funerar al lui Arnold,” spune Milman, “a fumegat timp de secole, pentru ca în final să producă un incendiu de o violenţă irezistibilă”.

Bernard, marele adversar al lui Abelard şi al lui Arnold, se stinsese în pace la Cleirvaux în 1153. Sfântul, filozoful şi reformatorul s-au dus într-o altă lume, pentru a fi judecaţi nu după decretele papale, ci potrivit cu tronul dreptăţii şi sfinţeniei imaculate. Credinţa în Domnul Isus Hristos şi în lucrarea pe care el a împlinit-o pentru păcătoşii pierduţi este singurul temei pentru iertare şi pentru a fi primit de Dumnezeu. Nu există nici un purgatoriu, ci doar sângele scump al crucii Lui curăţeşte. Ce îndurare că acel sânge poate curăţi până şi pe cel mai rău om! “Curăţeşte.mă cu isop, şi voi fi curat, spală.mă, şi voi fi mai alb decât zăpada” (Ps. 51.7). Mântuirea este numai prin credinţă, fără lucrările legii. Nimic altceva decât sângele lui Isus poate face un suflet mai alb decât zăpada şi bun pentru cer; orice alte mijloace sunt doar o mascaradă şi o amăgire a lui Satan care adânceşte şi permanentizează vinovăţia sufletului. Pentru ca să putem aduce rod pentru Dumnezeu trebuie să fim altoiţi în viţa cea adevărată. Hristos este singurul care aduce rod, iar credincioşii sunt ramurile. “Cine zice rămâne în El este dator şi el însuşi să umble cum a umblat el” (1 Ioan 2.6). Fără o credinţă vie şi adevărată în Hristos nu este iertare, nici mântuire, nici fericire şi nu ai parte de cer, dar “ferice de toţi cei care se încred în El” (Ps. 2.12).

Vom relua firul istoriei noastre pentru a nota

Întâlnirea dintre papa Adrian şi Frederic

Dacă nu ar fi fost o anumită împrejurare pe care noi o considerăm copilărească, am fi putut trece peste întâlnirea dintre Adrian şi Frederic fără a nota nimic despre ea, din vreme ce nu prezintă importanţă pentru istoria bisericii, dar, din vreme ce ea este importantă pentru istoria papalităţii, considerăm că este potrivit să notăm tot ce constituie o manifestare a spiritului ei în această perioadă Tiatira. Apoi, uneori cel mai nesemnificativ incident descoperă cele mai profunde scopuri şi poate trădă cele mai neclintite hotărâri.

Bunăvoinţa cu care i-a fost dată viaţa lui Arnold nu a înlăturat din mintea lui adrian toate suspiciunile pe care le avea faţă de intenţiile lui Frederic. Cu toate acestea, negocierile au dat în final rezultate satisfăcătoare, şi Adrian a venit în tabăra lui Frederic. El a fost întâmpinat cu curtoazie de câţiva nobili germani, care l-au condus la cortul regal. Papa a rămas în şa, aşteptând ca împăratul să vină şi să-i ţină scările pentru ca el să descalece. Dar a aşteptat în zadar, pentru că Frederic a nu a făcut nici o mişcare în acel sens, iar în final papa a coborât de pe cal fără ajutorul lui. Această neglijenţă de a-l onora pe supremul pontif a fost considerată o mare ofensă şi un semn de ostilitate. Cei mai mulţi dintre cardinali au fugit atunci speriaţi, dar temerarul Nicholas Breakspeare a rămas pe loc. Frederic a invocat necunoaşterea obiceiului, dar papa a refuzat să se împace sau să-i dea sărutarea păcii înainte ca împăratul să se umilească prin acel ceremonial. Germanul cel mândru a spus că trebuia să se consulte cu nobilii săi. A urmat o lungă discuţie. Adrian susţinea că acela era obiceiul din zilele lui Constantin cel Mare, care îi ţinea scara papei Silvestru, dar afirmaţia lui era complet falsă, pentru că primul asemenea omagiu fusese adus de Conrad, fiindu, nevrednicul fiu răzvrătit al lui Henric al-IV-lea, cu cincizeci de ani mai înainte. Dar, pentru partida papală nu prea conta că un împărat era umilit, ci totul era ca papa să fie înălţat. Au fost fabricate precedente pentru a arăta că acel obicei exista de opt sute de ani, şi că, în consecinţă, “din cauza că împăratul nu-i dăduse onorurile cuvenite apostolilor Petru şi Pavel, nu putea fi pace între biserică şi imperiu înainte ca el să-şi îndeplinească obligaţiile până în cele mai mici detalii”. Aşa de blasfemiatoare era îngâmfarea acelor oameni răi. Ei îşi impuneau pretenţiile ca omenirea să-i omagieze prezentându-se ca fiind în locul apostolilor, al lui Hristos şi al lui Dumnezeu Însuşi. Cum dovezile păreau a fi în favoare papei, iar lui Frederic nu i-a păsat cât de departe mergea papa, s-a lăsat convins că acele precedente erau adevărate şi că se cuvenea ca el să-l omagieze pe papă. Ca urmare, a doua zi, ca un îndatoritor fiu al bisericii, împăratul a descălecat la venirea lui Adrian, a luat frâul şi i-a ţinut scara pentru pentru ca papa să coboare din şa. S-a revenit astfel la amiciţia exterioară, iar părintele spiritual şi fiul cel serviabil au înaintat spre cetatea sfântă şi au trecut la încoronare.

După o domnie de aproximativ patru ani, şi, putem adăuga, după continue rivalităţi şi vărsări de sânge, Adrian a murit în 1159. El se pregătea să-l excomunice pe împărat şi să-i declare război deschis atunci când moartea a pus capăt conflictului. Aşa au trăit şi au murit cei mai mulţi papi, în război pe faţă cu puterea seculară. Se spune că Frederic Barbarossa a fost cel mai puternic suveran care care a domnit până atunci în Europa după Carol cel Mare. El a pornit în cea de-a treia cruciadă, şi, după cum am văzut, a murit în 1189 sau s-a înecat în râul Saleph, în apropiere de Tars, în 1190.

Capitolul 22
Abuzurile Romei în Anglia
anul 1162

Ne apropiem de o perioadă din istoria noastră care trebuie să trezească un interes deosebit pentru cititorul englez. Cârmuirea anglo-saxonă era înlocuită cu cea anglo-normandă, atât în biserică cât şi în stat. În întreaga ţară, situaţia era în schimbare, dacă nu se schimbase deja. Dar preotul italian tot nu era satisfăcut cu terenul pe care-l câştigase sub domnia normanzilor, ci tot mai poftea via în floare a lui Nabot, pe care trebuia s-o ia în stăpânire prin orice fel de mijloace, fie ele corecte sau necinstite. Anglia, cu toată mândria, bogăţia şi puterea ei trebuia să fie redusă la starea de servitoare a Scaunului de la Roma. Acesta era scopul hotărât al Romei şi ea trebuia să-şi îndeplinească planurile. Mai întâi vom nota situaţia adversarilor, apoi natura şi finalul conflictului aprig.

În timpul domniei lui Alexandru al-III-lea, un pontif abil, viclean şi vigilent, în Anglia a avut loc un mare conflict între Henry al-II-lea şi Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, conflict care, timp de mai mulţi ani, a captivat atenţia întregii Europe. Sub mai multe aspecte, semăna cu conflictul dintre Henric al-IV-lea şi Grigore al-VII-lea, cu deosebirea că, dacă era cu putinţă, a fost purtat cu mai multă înverşunare şi încăpăţânare, iar finalul a fost mai tragic. Din zilele lui Constantin nu s-a mai văzut o coliziune mai violentă între puterea spirituală şi cea temporală. Caracterul şi poziţiile liderilor au făcut, fără-ndoială, ca acest conflict să prezinte interes pentru întreaga lume. Dar era mult mai mult decât un conflict personal, ci se punea problema puterii Romei în Anglia, a prerogativelor suveranului şi a responsabilităţilor supuşilor. Henry, cu sânge de normand, era hotărât să fie rege şi să-i guverneze pe supuşii săi după legile ţării, dar Becket, un om al bisericii violent, era la fel de hotărât să susţină, potrivit infailibilelor decrete ale Romei, că ierarhia bisericii este o comunitate separată şi privilegiată, un fel de castă care are dreptul să fie exceptată de la judecata autorităţilor civile şi care-şi are propria ei jurisdicţie.

Cititorul englez din secolul al-XIX-lea poate fi foarte surprins că o hotărâre a papei, trimisă prin nunţiul papal, pentru a schimba legile şi obiceiurile din Anglia, ar fi fost măcar ascultată un moment, darămite să mai şi intre în vigoare. Dar aşa stăteau lucrurile atunci, şi cei mai puernici monarhi ai Europei erau nevoiţi să se plece la picioarele pontifului, într-o ruşinoasă supunere. De ce erau oare înrobiţi de această temere faţă de Roma? Din cauza ignoranţei şi superstiţiei poporului. “Sistemul roman, cu pretenţiile lui neruşinate, era încă învăluit cu un halo însângerat de teamă superstiţioasă, care îndepăratam gândurile sau le înăbuşea prin frica de moartea temporală şi eternă”. Vicleanul preot pretindea a zăngăni cheile Sf. Petru înaintea adversarului său, ameninţându-l că-i va închide cerul şi că îl va închide în iad dacă nu se supunea bisericii. Sfinţenia cu care se lăudau ei şi sucirea textului scripturii le da o mare putere asupra celor ignoranţi şi superstiţioşi.

Legea şi obiceiurile engleze

Din cele mai vechi timpuri, regii Angliei erau recunoscuţi atât de cler cât şi de laici ca având puteri depline în lucrurile văzute care ţineau de guvernarea bisericii. Fie că era vorba de proprietăţile şi înzestrările bisericii, fie de cele ale membrilor clerului, potrivit obiceiului ţării, autoritatea coroanei era supremă. Edward, regele anglo-saxon, a spus clerului că ei “mânuiau sabia Sf. Petru”, iar el “mânuia sabia lui Constantin”, iar despre William Cuceritorul, biograful său scria: “toate chestiunile, atât cele ecleziastice cât şi cele seculare, depindeau de bunul lui plac”. Dar, în timpul secolului al doisprezecelea, ţara s-a cufundat treptat într-o tristă supunere faţă de Scaunul de la Roma.

În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că, deşi biserica a evoluat spre supunerea faţă de roma, în nemărginita Lui îndurare, Dumnezeu făcut ca puterea temporală a clerului şi marile aşezăminte ecleziastice ale călugărilor să contribuie la protecţia celor săraci şi să fie spre binecuvântarea lor. El, binecuvântat fie numele Său, se gândeşte întotdeauna la “sărmanii turmei”. În urma cuceririi normande s-a instaurat o ierarhie străină şi o nobilime străină, dar poziţiile inferioare erau în general ocupate de saxoni, a căror limbă şi ale căror sentimente îi făceau să fie mai apropiaţi de populaţia băştinaşă, dându-le o mare putere asupra poporului. Ei erau priviţi ca adevăraţii păstori ai turmei şi mângâietorii celor în necaz. Normanzii, a căror limbă şi ale căror sentimente le erau străine, erau urâţi de popor, ca asupritori şi jecmănitori. William îi sacrificase pe englezi pentru a le dărui multe pământuri şi funcţii mari celor care-l urmaseră, astfel încât saxonii au fost nevoiţi să devină servitori ai cuceritorilor, dependenţi de ei. Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera. Păcatul lui îl va ajunge din urmă, cu siguranţă. Dar sentimentul de a fi nedreptăţit, care este ingredientul oricărui conflict dintre popoare, era altceva decât ceea ce s-a arătat în marea luptă dintre regele normand şi primatul englez, şi aceasta ne poate ajuta să evaluaăm importanţa şi rezultatele conflictului. Mai întâi să vedem cauzele imediate care au dus la conflict.

Introducerea legii canonice în Anglia

După mai multe încercări şi eşecuri ale papei de a introduce în Anglia puterea nunţiului, el a reuşit aceasta în timpul perioadei agitate a domniei lui Stephen, în anul 1135. Aceasta era ceva cu totul nou în ţară şi cel mai îndrăzneţ lucru din partea Romei. Din vreme ce aceasta marchează o epocă în istoria bisericii din Anglia, este cazul să notăm cu grijă schimbarea. Pentru a fi exacţi, vom cita câteva pasaje din istoricul nostru în chestiuni juridice, Thomas Greenwood, avocat, cartea 12, vol. 5.

“Publicarea şi adoptarea Decretelor Isidoriene a schimbat ordinea şi distribuţia puterilor ecleziastice. Orice funcţia de conducere în biserică era încredinţată clerului, ceea ce era ca şi cum i-ar fi revenit papei de la Roma, în calitate de şef suprem al lor. În orice chestiune legată de viaţa şi comportamentul, secular sau spiritual, al oamenilor bisericii, autoritatea statului era contestată vehement şi respinsă: posesiunile lor erau declarate sacre şi inalienabile; ei nu puteau fi supuşi nici unui control înafară de cel al superiorilor lor oficiali, iar persoanele lor erau scoase de sub jurisdicţia seculară, ei nemaiputând fi pedepsiţi şi orice şi orice intervenţie a unui prinţ sau a unui laic în numirea episcopilor, a preoţilor sau a vreunei alte funcţii spirituale era declarată de natura simoniei. Deşi aceste principii ale legislaţiei bisericii au fost numai în puţine cazuri aplicate deplin, ele au fost primite fără opoziţie şi au fost, în parte, adoptate de clerul Franţei, Italiei şi Germaniei. În Normandia avusese deja loc separarea completă a jurisdicţiei ecleziastice. În Anglia, totuşi, până atunci singurele canoane cunoscute de cler sau de laici au fost cele adoptate de biserica naţională însăşi, având şi aprobarea şi acordul suveranului… Eforturile de romanizare a episcopilor Angliei după cucerire au fost în mod constant în sensul introducerii celor mai importante articole din Codul Isidorian, mai ales pentru emanciparea proprietăţilor bisericii şi a înzestrărilor ei de sub dependenţa de coroană şi de autorităţile seculare şi a persoanelor şi cauzelor membrilor clerului de ingerinţele judecătorilor regelui …”

“Hotărârile anterioare ale lui William Cuceritorul pentru separarea tribunalelor celeziastice de cele laice nu au fost niciodată puse în aplicare până la a-i scoate pe oamenii bisericii de sub responsabilitatea de a respecta legea. Dar, atât Cuceritorul cât şi succesorii lui până la John, s-au străduit să urmeze o cale de mijloc între canoane şi prerogativele regelui. În solicitudinea lor faţă de curetea de la Roma, deseori ei au luat măsuri care au periclitat siguranţa poziţiei lor, dar niciodată nu au schimbat vechile baze ale legii ţării sau drepturile coroanei. În disputa aprigă dintre Anselm, arhiepiscopul de Canterbury, şi Henry I, cel din urmă şi-a susţinut în mod vigros dreptul său de a hotărâ pe care dintre cei doi pretendenţi la papalitate să îl recunoască celrul din ţinuturile de sub stăpânirea lui, iar atunci când Anselm, fără consimţământul regelui, a insistat ca el să-şi transfere către Urban al-II-lea vasalitatea lui spirituală şi nu către Clement al-III-lea, Henry l-a informat dur că “nu cunoştea vreo lege sau vreun obicei care să-i dea vreunui supus al său dreptul ca, fără permisiunea regelui, să pună un papă de-al lui peste regatul Angliei şi că oricine s-ar îngâmfa într-atât încât să-i ia dreptul la acea decizie ar putea la fel de bine să aibă şi dreptul de a-i lua coroana de pe cap…”

“Lupta dintre Henry şi Anselm a fost îndelungă şi încăpăţânată. Episcopul a fugit la Roma, iar regele a luat în stăpânire averile scaunului său episcopal. Când disputa era încă nedecisă, pe ţărmuri a venit un emisar al papei care s-a anunţat a fi nunţiul curţii de la Roma, căruia papa îi încredinţase puterea de legat asupra întregii Anglii. Însă regele a susţinut că era un prerogativ special al coroanei sale să accepte sau să respingă asemenea ingerinţe ale unui prinţ străin în guvernarea ecleziastică, aşa că nunţiul a fost expediat înapoi fără să fi fost primit de rege. La cincisprezece ani după aceea, acelaşi papă a încercat, a doua oară, să introducă în regat un nunţiu extraordinar, dar tot fără succes… Şi a treia încercare a aceluiaşi pontif a fost la fel de nereuşită. Atunci s-a înţeles destul de bine că legea şi obiceiurile Angliei respingeau funcţia de nunţiu ca pe o ingerinţă ilegală în guvernarea normală a bisericii, pe care legea o lăsa sub supravegherea regelui”.

Dar, după moartea lui Henry I, care a avut loc în 1135, vicleanul şi perseverentul papă Alexandru al-III-lea a avut mai mult succes. Sub domnia lui Stephen, un monarh slab, un nunţiu al Romei a ajuns în insula noastră. Prelaţii Angliei au înţeles bine mersul lucrurilor, aşa că un sinod ţinut la Londra a protestat în faţa nunţiului împotriva pretenţiilor unui preot străin de a prezida peste arhiepiscopi, episcopi, stareţi şi nobilimea întregii ţări a Angliei. Totuşi, prostestul a fost fără efecte. Ignoranţa predominantă a maselor, caracterul lumesc al clerului şi starea jalnică a întregii ţări sub domnia lui Stephen au dat ocazii favorabile pentru ca partida romanizatoare să calce în mod sistematic prerogativele coroanei şi libertăţile bisericii naţionale. Episcopii anglo-normanzi din acea vreme erau mai curând baroni decât prelaţi, palatele lor erau castele, slujitorii lor erau vasali înarmaţi, aproape toţi purtau arme, se amestecau în războaie şi se bucurau de toate cruzimile şi prăzile din războaie. Aşa erau prelaţii Angliei în anul 1154, când Henry al-II-lea s-a suit pe tron. Opoziţia lui Becket faţă de acest rege bogat şi puternic ne luminează mai bine cu privire la ambiţiile seculare ale Romei decât ar face-o oricare dintre conflicetele de care am spus până acum.

Thomas A Becket şi Henry al-II-lea

Nu este cunoscută naşterea, nici originea lui Becket. Probabil că originea lui a fost ascunsă de biografii lui. Unii spun că el s-a născut cam prin anul 1119. Potrivit cu Du Pin, el şi-a început studiile la Londra şi le-a încheiat la Paris, la cea mai bună şcoală a normanzilor francezi.

La puín timp după ce s-a întors în anglia, el i-a fost recomandat cu căldură lui Theobald, Arhiepiscopul de Canterbury, care l-a angajat să se ocupe de administrarea afacerilor lui. Becket a ajuns astfel pe o cale spre înalte demintăţi. Theobald, care bănuia că, de la tatăl său, tânărul rege Henry ajunsesem să fie impregnat de spiritul de împotrivire faţă de pretenţiile Romei, a dorit să aibă în apropierea regelui pe cineva care să contrabalanseze acele tendinţe. Primatul cel inteligent a putut vedea la arhidiaconul lui nu numai capacitatea de a administra afacerile ci şi spiritul unui om al bisericii devotat, mândru şi hotărât. La recomandarea lui, Becket a fost înălţat la rangul de cancelar. “A ajuns să fie a doua putere civilă în ţară deoarece pecetea lui era necesară pentru a contrasemna toate decretele regale. Şi avea şi o mare influenţă ecleziastică, din vreme ce capelanul numea toţi capelanii regelui şi numea şi episcopi şi stareţi în posturile rămase vacante şi hotăra şi neneficiile lor”. Cum Thomas Becket ne-a fost, în poveştile despre istoria Angliei, ne-a fost prezentat ca un sfânt şi un martir, să facem o scurtă cercetare a lui, mai întâi ca om din lume.

Thomas a Becket în funcţia de cancelar
anul 1158

Felul lui amabil, aparenta lui supunere, perspicacitatea lui şi modul atrăgător în care se prezenta au făcut ca el să câştige curând încrederea şi afecţiunea regelui, care a ajuns să-l ia ca tovarăş al lui la toate plăcerile şi distracţiile sale. Dar Henry a profitat mult de înţelepciunea şi priudenţa cancelarului său în chestiunile mai problematice ale guvernării. Se spune că abilităţile lui de curtean, conducător militar şi om de stat erau neegalate. Pentru cititorul din zilele noastre, ca un ecleziastic care are mai multe beneficii clericale să mai fie şi un general viteaz poate părea tare ciudat, dar aşa era renumitul sfânt. Unul dintre biografii săi spunea: “În expediţia regelui Henry cu scopul de a-şi afirma suzeranitatea asupra conţilor de Toulouse, Becket a mers în fruntea a o sută de cavaleri care îi slujeau şi viteazul cancelar a fost cel dintâi în fapte de arme. Mai târziu i s-a încredinţat misiunea de a distruge câteva castele care se opuneau stăpânului său, şi deseori s-a distins prin bravura lui personală. El s-a întors la Henry în Normandia în fruntea a o mie două sute de cavaleri şi patru mii de călăreţi, toţi strânşi şi întreţinuţi pe cheltuiala lui”. Un altul observa: “Cine oare poate socoti măcelurile şi pustiirile pe care le-a făcut el în fruntea unei trupe puternice? A atacat castele, a ras de pe faţa pământului târguri şi oraşe, a ars case şi ferme fără pic de milă şi niciodată nu a arătat îndurare faţă de vreunul care s-a ridicat împotriva autorităţii stăpânului său[84]”.

Cei mai sobri oameni ai bisercii, chiar dintre cei din vremea lui, sigur că ar deplânge asemenea fapte ale arhidiaconului de Canterbury, dar acea practică era mult prea obişnuită pentru ca să mai surprindă. Vai! demnităţile seculare ajunseseră să fie obiectivul principal al ambiţiilor pentru aproape toţi membrii clerului, astfel încât se găseau mult mai mulţi care să admire evoluţia lui Becket decât cei care s-o deplângă. Bogăţia, măreţia şi puterea lui erau fără precedent. Era aproape ca un rege, numai că nu avea titlul. Se spune că lumea nu mai văzuse prieteni aşa de apropiaţi. Dar, ca prieteniile din lume, dintre doi oameni egoişti, ambiţioşi şi fără scrupule, aceasta a ţinut numai cât timp a slujit intereselor lor. Vom vedea aceasta manifestându-se într-un mod cum rareori s-a mai văzut.

Thomas a Becket arhiepiscop de Canterbury
anul 1162

La aproximativ un an după moartea lui Theobald, regele l-a numit pe Becket arhiepiscop de Canterbury şi primat al întregii Anglii. Înainte de aşezarea lui pe scaunul episcopal, el se prefăcuse a fi în totul devotat intereselor stăpânului său regal, dar, din momentul în care alegerea lui i-a fost adusă la cunoştinţă lui Alexandru al-III-lea, şi mai ales după întâlnirea lor la Consiliul de la Tours, inima lui s-a schimbat complet faţă de suveranul său. De la Tours, el s-a întors la Canterbury mărturisind a fi vasalul inflexibil al Romei şi vrăjmaşul regelui şi al legilor ţării. Aşa era, aşa este şi aşa va rămâne duhul papalităţii. Intenţiile regelui de a limita puterea în creştere a bisericii îi erau binecunoscute lui Becket, care prezidase consiliile lui secrete. El trebuia să se opună cu orice preţ acelor intenţii ale regelui, aşa că a început bătălia.

Pretenţiile ordinului sacerdotal ca o castă deosebită a omenirii, de la cel mai mare până la cel mai de jos, ajunseseră să încurce guvernarea civilă şi să fie o piedică în calea administraţiei. Biserica cerea să fie complet exclusă de sub controlul legii seculare. Se susţinea cu multă îndrăzneală că persoanele şi proprietăţile clerului trebuiau să fie înafara jurisdicţiei tribunalelor obişnuite şi să fie responsabile numai faţă de superiorii lor şi supuse direct, cu viaţa şi proprietăţile lor, numai hotărârilor Romei. Dar nelegiuirea conduce la violenţă , iar rezultatul acestei agresiuni papale în Anglia a fost o creştere grozavă a delictelor care puneau în pericol viaţa şi proprietatea supuşilor. “De exemplu,” spune avocatul nostru, “s-a dovedit că, de la începutul domniei lui Henry al-II-lea, funcţionari din ordinele preoţeşti au comis nu mai puţin de o sută de crime fără a fi pedepsiţi deloc. Violatori, incendiatori şi jefuitori se adăposteau sub roba preotului sau sub sutana călugărului; nici un fel de pedepse existente în legea ad-hoc nu erau potrivite pentru reprimarea unor crime atât de mari, astfel încât regele Henry a ajuns în cele din urmă să-şi pună problema dacă vechile legi şi obiceiuri ale ţării mai erau respectate”.

Regele s-a hotărât să rezolve aceste mari probleme şi a convocat parlamentul la Westminster, cerând un răspuns clar la întrebările lui. Clerul i-a răspuns regelui că vechile legi şi obiceiuri ale ţării trebuie să fie respectate şi menţinute, dar “au susţinut mereu privilegiile ordinului lor”. Acest răspuns, aparent evaziv, era de fapt un refuz. Consternat, regele a suspendat adunarea, a părăsit Londra şi a început să-i ia lui Becket puterea ca şi privilegiul şi onoarea de a-i educa fiul. Episcoii, alarmaţi, cunoscând mândria şi puterea lui Henry, i-a cerut primatului lor fie să retragă, fie să schimbe răspunsul atât de ofensator. Dar, la început, el a declarat că şi dacă un încer din cer l-ar sfătui să arate o asemenea slăbiciune, el l-ar considera blestemat. În cele din urmă, el a cedat totuşi. Unii spun că a cedat sub influenţa papei Alexandru, pentru că Henry a ameninţat că nu va mai plăti “banul lui Petru”. Astfel, pe tot parcursul disputei, papa a fost alături de rege când a avut nevoie de bani şi a fost de partea lui Becket când se putea descurca fără a mai primi bani.

Constituţia de la Clarendon

După ce a primit un răspuns afirmativ de la ierarhie, regele a convocat consiliul ţării la Clarendon, un palat regal lângă Salisbury, pentru a ratifica acea concesie. Regele dorea pacea. Legea ţării era peste tot sfidată de biserică, exercitarea justiţiei era oprită şi ţara era în pericol de război intern. Regele a pus să fie întocmit un act legal cuprinzând legile şi rânduielile, pe care l-au semnat baronii laici şi episcopii şi a sperat că prin aceasta va pune capăt conflictului dintre coroană şi biserică. Este greu de spus dacă de teama mâniei regelui sau din motive politice sau pentru că plănuia trădarea, totuşi arhiepiscopul a depus jurământul şi a semnat celebra “Constituţie de la Clarendon”. Ceilalţi episcopi l-au urmat. Astfel, ei au scăpat de mâna regelui şi a baronilor. Totuşi este extrem de clar că Becket nu a intenţionat nici o clipă să se supună legilor pe care le-a semnat în mod solemn şi pe care a jurat să le respecte onorându-l pe rege. El ştia ce anume putea justifica cel mai josnic sperjur şi nu a pierdut o clipă, ci i-a spus papei ceea ce făcuse cu atâtea reticenţe, aşa că, în mai puţin de o lună a primit condamnarea oficială a “Constituţiei”, însoţită de scrisori care-l absolveau “de toate angajamentele contrare canoanelor şi de un mandat către toţi episcopii şi prelaţii regatului, ca, fără nici un fel de scrupule, să încalce orice promisiuni vor fi făcut”.

Poate fi oare comis un sperjur mai deliberat şi cu mai mult sânge rece? Şi cel care a făcut aceasta era cel mai mare din biserică şi fusese şi cel mai apropiat de rege! Inima se îmbolnăveşte când condeiul transcrie o asemenea răutate neruşinată. Cu siguranţă, nu există răutate mai mare decât aceea comisă luând numele lui Isus şi cel al creştinătăţii ca justificare. Asemenea revelaţii ne redau cele mai înfricoşătoare idei izvorâte din duhul cel rău al papalităţii. Cele mai rele crime împotriva lui Dumnezeu şi a omului erau îndreptăţite dacă acestea duceau la creşterea puterii şi măreţiei lumeşti a bisericii. Având înaintea noastră o asemenea duplicitate, ne putem întreba când şi în ce împrejurări poate poţi să-i acorzi încredere unui adevărat papistaş. Suntem mulţumitori că nu noi suntem aceia care să-l judecăm, ci Dumnezeu este acela care va judeca omenirea. “Pentru că a rînduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat din morţi” (Fapt. 17.31).

Arhiepiscopul, care câştigase încrederea regelui şi îi cunoştea bine sentimentele inimii, l-a ţinut pe papă la curent cu tot ce se petrecea între ei, astfel încât Papa a ştiut bine când să-i facă pe plac regelui şi când să-l susţină pe slujitorul lui cel plin de zel. Cu siguranţă, aceasta este cea mai josnică speţă de trădare din partea unui slujitor şi cea mai nedreaptă purtare pentru un îndrumător spiritual. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, ci trebuie să-l trădeze pe unul dintre ei. Şi aşa a fost şi în cazul care ne stă înainte, care este unul dintre cele mai triste din analele istoriei. Imediat după ce primatul şi-a pus pecetea pe “Constituţia de la Clarendon”, Alexandru a fost înştiinţat şi de pocăinţa lui şi că el se dezicea de ea. “Imediat după ce a înghiţit otrava, antidotul a şi ajuns la buzele lui[85]”.

Thomas a Becket se împotriveşte regelui

S-a declarat război între prerogativele coroanei şi pretenţiile bisericii. Aceeaşi luptă care s-a purtat între Henric al-IV-lea al Germaniei şi Grigore al-VII-lea avea să aibă loc din nou pe terenul Angliei între rege şi arhiepiscop. Becket a demisionat din funcţia de cancelar şi a preat sigiliul. S-a retras de la plăcerile curţii, de la vânători, banchete, turniruri, războaie şi consilii şi a devenit brusc un călugăr auster şi chinuit. Purta sutană de călugăr, o cămaşă de postav, şi se biciuia cu un bici de fier. A părăsit toate obiceiurile lui rafinate; postea numai cu pâine şi apă, se întindea pe podeaua tare şi, în fiecare noapte, cu mâinile lui, spăla picioarele la treisprezece cerşetori. Această aparentă sfinţenie intangibilă era puterea lui în luptă: mâinile oaemnilor lumii nu-l puteau atinge pe sfântul lui Dumnezeu, pe marele preot, unsul Domnului. Becket îşi cunoştea omul pentru că îi studiase fiecare aspect al caracterului.

Henry a fost uimit, încurcat şi dezamăgit. Îl ridicase pe slujitorul său favorit în poziţia şi mai înaltă de arhiepiscop de Canterbury pentru ca serviciile lui să fie şi mai eficiente împotriva partidei romanizatoare. De observat că nu se punea problema privilegiilor legale ale bisericii în Anglia, pe care Henry nu s-a arătat deloc dornic să le încalce, ci că biserica, prin instrucţiunile primite din partea Papei, a arătat hotărârea de a călca drepturile coroanei şi ale întregului popor al Angliei. Şi regele nu cunoştea în tot regatul să nici un om în stare să-i combată, prin talentele şi perspicacitatea lui, pe emisarii Romei, mai capabil ca veselul său cancelar, beneficiarul generozităţii lui.

Gândise că pusese în fruntea bisericii şi a statului pe cineva care avea să se lupte pentru libertpţile coroanei şi ale poporului ţării sale natale. Dar nu cu aceste scopuri nobile primise Becket inelul şi cârja episcolală, ci, din momentul în care a atins crucifixul episcopal, el a fost un vasal jurat să apere până la moarte Scaunul de la Roma şi un vrăjmaş declarat al oricărui om şi oricărui principiu care s-ar opune intereselor scaunului Sf. Petru. În scurt timp Henry a descoperit că abilul şi serviabilul lui cancelar, “care se aşteptase să-l sprijine şi să-i aducă victoria, s-a întors împotriva lui cu cea mai neînduplecată vrăjmăşie şi a mers mai departe ca niciodată până atunci în susţinerea pretenţiilor Romei[86]”.

Consternarea regelui

Nu este greu să ne închipuim ce sentimente au stârnit la mândrul Plantagenet ofensat veştile despre purtarea primatului său. Henry nu numai că era mai bogat şi mai puternic decât orice alt monarh din acea vreme, ci era şi un om capabil, hotărât şi întreprinzător. După mai multe încercări nereuşite de a-l aduce la pocăinţă pe preotul îndărătnic, el a poruncit să fie tratat ca un trădător. Becket, cunoscând puterea şi temperamentul lui Henry, a ajuns la concluzia raţională că persoana lui nu avea şanse să mai fie în siguranţă decât prin fugă. Regele Franţei l-a primit nu ca pe un fugar, ci ca pe un oaspete distins. Arhiepiscopul a fost atunci proclamat trădător, prietenii lui personali şi rudele lui au fost exilaţi şi au fost luate măsuri severe pentru a împiedica comunicarea lui cu partizanii săi din Anglia. Ca răspuns, Becket i-a excomunicat pe toţi adversarii săi. Astfel, furtuna şi conflictul au bântuit timp de şapte ani, perioadă în care au fost implicaţi mulţi suverani, papi şi anti-papi, prelaţi şi demnitari de tot felul.

După ce am examinat cu grijă cum se punea problema între biserică şi stat – chestiune într-o anumită măsură de interes naţional -, care a condus la acest conflict urât, considerăm că ne-am îndeplinit misiunea. Detaliile din acei şapte ani ar fi plictisitoare şi nefolositoare pentru cititor şi ar cere un mare efort pentru a le scrie. În acestea s-au manifestat din plin cele mai rele patimi ale naturii umane căzute. Apoi, acest gen de dispute nu se pot termina altfel decât prin moartea preotului sau prin supunerea regelui. Potrivit principiilor papale, nu se poate ca preotul să greşească şi preotul nu trebuie să cedeze niciodată.

Aceasta era poziţia lui Becket, pe care şi-a susţinut-o inflexibil. În cele din urmă, prin mijlocirea regelui Franţei şi a papei, i s-a permis să se întoarcă din exil. El se îndoia destul de mult de sinceritatea lui Henry, dar considera revenirea lui un truumf asupra regelui.El a rămas adversarul putrenic şi inflexibil dintotdeauna. El a cerut restituirea imediată a domeniilor Scaunului său episcopal şi a refuzat categoric să-i absolve pe episcopii pe care-i excomunicase, ca şi pe ceilalţi excomunicaţi.

Ca de la începutul conflictului, purtarea lui a fost ofensatoare şi sfidătoare. Purtarea lui Becket de la revenirea lui i-a fost relatată în mod amănunţit lui Henry de către episcopi, care au implorat protecţia lui pentru ei înşişi şi pentru clerul ţării. Unul dintre ei a spus, în mod imprudent: “Cât timp trăieşte Thomas, nu vei avea pace”. Regele a fost profund tulburat si a căutat ajutor. Fiind inflamat la nebunie de fermitatea neclintită şi de aroganţa lui Becket, dorinţa lui secretă i-a venit pe buze: “Sunt un prinţ nefericit. Cine oare mă va răzbuna pe un singur preot neruşinat, care-mi face atâta necaz şi se străduieşte, pe toate căile, să-mi anuleze autoritatea regală!”

Asasinarea lui Thomas a Becket
anul 1171

Nu este deloc sigur că regele avea un scop ucigaş când a rostit acele vorbe necugetate, dar cei din jurul lui le-au interpretat fiecare în felul lui. Patru cavaleri, şambelani ai regelui, oameni cruzi şi războinici, s-au hotărât să aducă acel serviciu dorit cu disperare. Reginald Fitz-Urse, williem de Tracy, Hugh de Morville şi Reginald Brito, au dispărut de la curte şi au mers la Bayeux. Temându-se de intenţiile cavalerilor absenţi, regele l-a trimis în grabă pe contele de Manderville cu ordinul de a-l aresta pe primat şi de a-i rechema pe cei patru cavaleri. Dar asasinii au traversat în grabă canalul şi l-au asasinat pe arhiepiscop înainte ca mesagerii regelui să-i ajungă din urmă.

Detaliile acestei fapte sângeroase le sunt binecunoscute cititorilor noştri, fapt pentru care nu vom zăbovi mult asupra lor aici. Dar, putem adăuga, ca un fapt istoric dovedit, nu rezultă clar că cei patru cavaleri weau hotărâţi să-l ucidă pe primat înainte de a se strădui să obţină de la el o promisiune că se va supune regelui şi că-i va absolvi pe episcopi. Ca urmare, ei au intrat neînarmaţi în camera lui. Dar cererile lor poruncitoare şi răspunsurile lui arogante şi sfidătoare au stârnit cele mai rele patimi ale lorzilor feudali, care aveau un puternic sentiment al loialităţii faţă de suveranul lor, aşa că ei s-au înfuriat şi s-au repezit afară pentru a-şi lua armele. Uşile au fost închise în urma lor şi le-a trebuit un timp să le spargă pentru a intra. Toţi ştiau ce avea să urmeze. Arhiepiscopul ar fi putut scăpa, dar nu a vrut. Victoria era deja a lui şi avea să fie şi mai mare dacă el era martirizat. Clopotul suna pentru slujba de seară. A intrat în mod solemn în biserică, purtând cârja episcopală. În mânăstire s-a auzit zgomotul oamenilor înarmaţi, iar călugării speriaţi au fugit. “Unde este trădătorul?” a strigat unul dintre ei. Nici un răspuns. “Unde este arhiepiecopul?” “Iată-mă,” a răspuns el. Cavalerii au cerut din nou absolvirea episcopilor şi jurământul de supunere faţă de rege. El a refuzat. A urmat o altercaţie aprinsă, care s-a încheiat cu lovituri şi arhiepiscopul a fost tăiat în faţa altarului. Ucigaşii au fugit mai întâi la Roma pentru a face penitenţă, apoi la Ierusalim, unde, potrivit poruncilor papei, ei şi-au petrecut restul vieţii în penitenţă şi austeritate.

Umilirea lui Henry al-II-lea

Regele a fost extrem de tulburat când a auzit de acea crimă sacrilegiu. Creştinătatea a fost străbătută de un sentiment de oroare, iar regele a fost clasat ca un tiran fără religie şi Becket a fost adorat ca un sfânt martirizat. S-a considerat că el fusese omorât în urma ordinului direct al regelui. Trei zile şi trei nopţi, monarhul nefericit s-a închis în singurătate şi a refuzat hrana şi orice mângâiere, încât servitorii săi au ajuns să se teamă pentru viaţa lui. La sfârşitul penitenţei lui, el a trimis emisari la papă pentru a se dezinculpa de orice fel de participare la crimă. La început, Alexandru a fost indignat şi nu a vrut să audă nimic şi nici măcar ca numele urâcios al regelui Angliei să fie rostit în prezenţa lui. El a ameninţat că avea să-l excomunice pe rege personal şi să pronunţe o interdicţie solemnă asupra tuturor domeniilor din stăpânirea lui. “S-au găsit totuşi mediatori,” spune Greenwood, “care au făcut ca acel caz să fie cercetat de tribunalul papal. Au fost chemaţi anumiţi cardinali care nu s-au arătat inaccesibili faţă de argumentele emisarilor. Primind o prezentare a lucrurilor, papa a fost înduplecat”. Au fost discutate condiţiile reconcilierii, dar în acea situaţie papa avea piciorul pe grumazul regelui şi era hotărât să-şi impună condiţiile pentru a-l absolvi. Triumful lui asupra regelui a fost atât de complet pe cât şi-l dorise.

Alexandru a trimis doi cardinali cu autoritate de nunţiu pentru a-l întâmpina pe Henry în Normandia şi a cerceta cazul mai în amănunt şi pentru a fi martori la penitenţa regelui. Henry a jurat pe evanghelie că nu poruncise şi nici nu dorise moartea lui Becket şi că nu fusese mai profund îndurerat nici la moartea tatălui său sau a mamei sale. Şi totuşi a mărturisit că vorbele pe care le spusese la mânie împotriva acelui om sfânt s-ar putea să fi dus la moartea lui, fapt pentru care era pregătit să facă penitenţa pe care pontiful ar considera să o ceară. Sfântul Scaun a cerut şi Henry a primit ca: “1. Să susţină pe cheltuiala lui două sute de cavaleri în Ţara Sfântă; 2. Până în trei ani el personal avea să ia crucea înafară de situaţia când Sfântul Scaun îl va absolvi de această obligaţie; 3. Să abroge Constituţia de la Clarendon şi toate obiceiurile rele introduse pe parcursul domniei lui; 4. Să restituie bisericii de la Canterbury toate drepturile şi posesiunile ei şi să ierte şi să restituie proprietăţile tuturor acelora care fuseseră victime ale mîniei lui din cauza primatului; 5. El şi fiul său, Henry cel tânăr să ţină coroana Angliei credincioasă Papei Alexandru şi succesorilor săi şi că ei şi succesorii lor nu se vor considera regi cu adevărat până ce papa şi succesorii lui nu îi vor recunoaşte ca atare”. După ce a fost pecetluit după cuviinţă actul oficial, regele a fost reconciliat cu papa în porticul bisericii, la 22 mai 1172. Dar el nu scăpase încă din mâinile preoţilor nemiloşi pentru că umilirea lui nu era încă desăvârşită.

Clerul a predicat de la amvoane şi poporul a fost dispus sp creadă că anumite încercări ale familiei regale erau judecăţi ale lui Dumnezeu pentru că îl persecutase pe sfântul Lui. Poporul fusese şi făcut să creadă că acel sfânt luptase pentru cei săraci împotriva celor bogaţi, în special pentru saxonii săraci şi asupriţi împotriva normanzilor cruzi şi avari. Deprimat în urma nenorocirilor, acuzat de complicitate cu criminalii şi bântuit de temeri superstiţioase, nefericitul prinţ a fost gata să facă ispăşire completă pentru păcatele lui. El a fost asigurat că nimic mai puţin decât o umilinţă publică nu ar putea îndupleca cerul şi pe sfântul cel martirizat. Scenele de la Canosa trebuiau să se mai desfăşoare încă odată. Acesta este adevăratul spirit al neînduplecatului cler al Romei. Dacă nu pot vărsa sângele victimelor lor, atunci îi vor forţa să bea până la fund cea mai amară cupă a umilinţei.

Penitenţa lui Henry la mormîntul lui Thomas Becket
anul 1174

La aproximativ trei ani după moartea lui Becket, regele a vizitat mormântul lui de la Canterbury. Când a ajuns într-un loc de unde se putea vedea biserica în care era înmormântat arhiepiscopul, el a descălecat şi a mers pe jos o distanţă de trei mile îmbrăcat în veşmânt de pelerin şi cu picioarele goale sângerând prin pietrele drumului. S-a aruncat cu faţa la pământ înaintea mormântului sfântului care fusese canonizat. După ce a zăcut mult timp în acea poziţie, el i-a rugat pe călugări să-l biciuiască, ceea ce ei s-au şi arătat dornici să facă. Astfel, în toată biserica, a fost satisfăcută mândria călugărilor, fiecare dintre ei lăsând câteva brazde pe spinarea mândrului normand. El a petrecut apoi toată ziua şi toată noaptea pe pietrele reci fără a primi ceva care să-l învioreze.

Puterea spirituală a triumfat deplin asupra celei temporale, în persoana regelui, dar şi asupra legilor ţării. Astfel, scopurile ambiţioase ale papalităţii au fost mai deplin atinse prin moartea apărătorului lor decât ar fi putut fi dacă el ar fi trăit mai mult.

Reflecţii asupra sfârşitului luptei

Pentru a-l ajuta pe cititor să aibă o apreciere mai corectă asuăra acestui îndelungat şi crunt conflict, mai adăugăm câteva gânduri. Credem că nimic îl poate ajuta pe un cititor protestant să aprecieze mai just adevăratul spirit al papalităţii decât istoria planurilor ei ambiţioase şi a mijloacelor pe care ea le-a întrebuinţat fără scrupule pentru îndeplinirea lor.

Dacă întrebăm care era de fapt miza pentru această mare şi tragică luptă, ce răspuns putem găsi? Era oare pentru libertăţile spirituale ale bisericii lui Dumnezeu, ca ea să aibă privilegiile de a I se închina Lui şi de a-I sluji potrivit cuvântului său? A avut oare primatul sau papa în vedere libertăţile cetăţeneşti şi religioase ale creştinilor individuali sau binele omenirii în general? Sau şi-au ridicat ei glasul pentru a-l mustra pe rege şi curtea lui pentru încălcarea flagrantă a legilor lui Dumnezeu şi ca să-i prevină asupra judecăţii viitoare? Toţi cei care s-au străduit să cerceteze detaliile controversei au fost nevoiţi să admită, oricât de trist ar fi, că nici unul dintre aceste motive mai demne nu şi-a găsit loc în gândurile lor. Ei au avut un singur obiectiv şi numai unul: puterea preoţilor! Adevărul. Creştinismul, pacea bisericii, pacea naţiunii, ca să nu mai vorbim de gloria lui Hristos sau de realităţile eterne, toate au fost sacrificate pe altarul zeificat al pretenţiilor clerului. Becket a fost reprezentantul acelor pretenţii şi a cerut ca persoanele şi proprietăţile clerului să fie sfinţite ca absolut inviolabile. “De la început până la sfârşit,” spune Milman, “a fost o dispută pentru autoritatea, imunitatea şi proprietăţile clerului. Libertatea bisericii era considerată scoaterea bisericii de sub autoritatea legii, ca ea să aibă o existenţă separată, exclusivă şi deosebită de restul lumii. Toţi trebuie să recunoască faptul că, dacă regele ar fi consimţit ca oamenii bisericii să dispreţuiască orice lege, dacă nu ar fi insistat ca preoţii vinovaţi de ucidere să fie spânzuraţi la fel ca orice laic, el şi-ar fi putut continua cariera lui ambiţioasă fără probleme, ar fi putut trăi încălcând fiecare principiu creştin al dreptăţii, omeniei şi fidelităţii conjugale fără să-l mustre cineva, ar fi putut stoarce orice taxe de la supuşii săi fără să fie mustrat de cler, numai să nu se atingă de comorile bisericii”.

Aşa este judecata solemnă a unui demnitar al bisericii, care nu poate fi acuzat că are prejudecăţi împotriva clasei din care el însuşi face parte şi ale cărui critici sunt considerate extrem de valoroase, după cum şi istoria scrisă de el este demnă de încredere şi în alte privinţe.

Nu numai că suntem de acord cu tot ce spune decanul, ci am mai adăuga că alte cuvinte, oricâtă greutate şi solemnitate ar fi să aibă, nu ar exprima mai bine profunzimea răului protejat şi propagat de sistemul papal. De observat că noi nu vorbim despre biserica catolică, sau, mai curând, despre biserică privită ca fiind ceva distinct de papalitate, ci de ambiţiile lumeşti şi politica fără scrupule a papilor, mai ales începând din timpul lui Hildebrand. Cu toate acestea, în ea au fost totuşi, chiar şi în cele mai întunecate perioade ale istoriei, mulţi sfinţi scumpi ai lui Dumnezeu, care nu au ştiut nimic despre căile rele ale episcopului Romei şi ale consiliului său. Domnul Însuşi spune aceasta în mesajul său către Tiatira: “Dar vouă vă spun, celorlalţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut «adâncimile lui Satan»” (Apoc. 2.24). Aici vedem că există o rămăşiţă credincioasă într-un sistem caracterizat prin “adâncimile lui Satan”.

Dar, înainte de a încheia cu această istorie care este deja destul de lungă, am mai adăuga că tragica moarte a lui Becjet a fost imediat înfurmuseţată cu multă sârguinţă de discipolii din şcoala lui. Ni se spune că biografii şi memorii ale martirului au fost multiplicate şi răspândite cu multă hărnicie. Elemnetul puternic al idolatriei, prezent dintotdeauna în biserica Romei, a ajuns să se manifeste puternic de atunci în Anglia. Au ajuns la modă pelerinajele la mormântul martirului pentru iertarea păcatelor, iar sfântul a ajuns să fie obiectul închinării poporului. Pelerini din toate părţile veneau la racla lui şi au îmbogăţit biserica cu daruri din cele mai scumpe. S-a făcut mult comerţ cu articole care se spune că ar fi venit în contact cu persoana lui şi că ar fi avut puteri miraculoase. Într-o zi au fost înregistraţi chiar o sută de mii de pelerini la Canterbury. Până şi Ludovic al-VII-lea al Franţei a făcut un pelerinaj la mormîntul făcător de minuni şi a pus la raclă un giuvaer evaluat ca fiind cel mai valorros din creştinătate. Dar Henry al-VIII-lea a îndrăznit să jefuiască bogatul altar, a poruncit să fie luat sfântul, să-i fie arse oasele şi cenuşa lui să fie risipită în vânt.

Capitolul 23
Teologia bisericii Romei

Trecem acum ân secolul al treisprezecelea. Protagoniştii şi marile evenimente ale secolului al doisprezecelea au trecut. Avem de reflectat în mod solemn. Este bine că nu putem trece dincolo de hotarul care separă cele două stări ale fiinţei. Dacă marea agitaţie din secolul al doisprezecelea nu ar fi – deşi destul de departe – în relaţie cu reforma din secolul aş şaisprezecelea, aceasta nu ar prezenta mai deloc interes pentru noi în secolul al nouăsprezecelea, dar la acei oameni, în timpul lor, putem vedea principalele curente de gândire şi sinţire umană care au apărut în mânăstire şi rezultatele lor în ceea ce priveşte libertăţile cetăţeneşti şi religioase de care noi ne bucurăm acum, prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu.

A apărut o nouă generaţie, un alt fel de oameni. Papii, primaţii, împăraţii, călugării, filozofii şi demagogii despre care am aflat ceva au făcut loc altora- Dar unde s-au dus? Unde sunt ei acum? Punem această întrebare numai pentru ca să ne fie de folos în ziua de astăzi şi să nu ne scape ocazia pe care o avem, ca să nu ajungem să ne lamentăm împreună cu profetul din vechime: “A trecut secerişul, s-a sfârşit vara, şi noi tot nu suntem mântuiţi” (Ier. 8.20)

Considerăm că a venit timpul ca martorii pentru Dumnezeu şi adevărul Lui să ocupe un loc deosebit în istoria noastră. Ei ies în evidenţă spre sfârşitul secolului al doisprezecelea. Dar, mai întâi, ar fi bine să prezentăm cititorilor noştri câteva definiţii teologice şi obiceiuri ale bisericii romane din acel timp, pentru că vom vedea că pe temeiul acestora au fost judecaţi acei martori şi prin ele a câştigat papalitatea putere asupra vieţii şi libertăţii sfinţilor lui Dumnezeu.

Cele şapte sacramante

În Noul Testament, totul este simplu şi clar. Citim doar despre două sacramente sau instituţii divine rânduite pentru un popor mântuit: botezul şi masa Domnului. Dar, atât în biserica greacă, cât ţi în cea latină, numărul a fost umflat mult şi a fost diferit în învăţăturile diferiţilor teologi. A ajuns să nu mai fie ceva care ţine de revelaţia divină, ci de imaginaţia omenească. Unii vorbesc chiar despre douăsprezece sacramente, dar în biserica occidentală a fost, în cele din urmă, stabilit numărul mistic şapte, care corespunde ideii darurilor înşeptite ale Duhului Sfânt. Acestea sunt: botezul, confirmarea, euharistia, penitenţa, ultima ungere şi căsătoria[87].

Astfel le-a fost întinsă o cursă celor care-L urmează pe Hristos. Nu mai conta cât de sincer Îl credea un om pe Dumnezeu şi cât asculta de cuvântul Lui, pentru că, dacă nesocotea sacramentele bisericii şi numeroasele ei ceremonii, se expunea acuzaţiei de erezie, cu toate consecinţele ei. Pe de altă parte, nu conta că era dispreţuit complet cuvântul lui Dumnezeu dacă cineva mărturisea ascultare faţă de biserică. Cei care Îl urmau pe Domnul potrivit Cuvântului Său nu aveau nici o posibilitate de a scăpa: erau prinşi în cursă.

Transsubstanţierea

O enumerare a rânduielilor religioase exterioare adăugate ar fi interminabilă. Multe ritualuri, ceremonii, obiceiuri, zile sfinte şi sărbători au fost adăugate pe parcursul istoriei, atât de către pontifi în mod public, cât şi de preoţi în particular. Dar nici o invenţie preoţească nu a deschis în mod mai clar o cale şi nu avut un efect mai mare asupra minţii poporului decât cea a transsubstanţierii. Această dogmă nu apare nicăieri în scrierile părinţilor greci, nici în ale celor latini. Prima urmă a acestei învăţături poate fi găsită în secolul al optulea. În secolul al nouăşea, perioadă de întuneric gros, călugărul Pascasius pare să fi dat forma definitivă monstruoasei superstiţii. În secolul al nouălea, Berengar de tours s-a opus energic acestei învăţături, iar Anselm de Canterbury a apărat-o în mod abil. Ea a continuat să fie un subiect disputat printre învăţători până la cel de-al patrulea consiliu de la Lateran, în anul 1215, când ea a fost pusă în rândul învăţăturilor oficiale ale bisericii Romei. Un canon al consiliului afirmă că, atunci când preotul oficiant rosteşte cuvintele consacrării, elementele sacramentale – pâinea şi vinul – se transformă în substanţa trupului şi sângelui Domnului Isus Hristos. “Trupul şi sângele lui Hristos,” spun ei, “sunt cuprinse la altarul sacramental sub forma pâinii şi vinului; pâinea fiind transsubstanţiată în trupul lui Isus Hristos, iar vinul în sângele Său, prin puterea lui Dumnezeu, de către preotul oficiant. Schimbarea produsă astfel este declarată atât de perfectă şi de completă încât elementele îl conţin în integralitate pe Hristos, cu divinitatea Lui, umanitatea, sufletul, trupul şi sângele, cu toate părţile ei componente[88]”.

De atunci, pâinea sfinţită a euharistiei a primit onoruri divine. Au fost introduse schimbări importante şi în modul de administrare a acestui sacrament. S-a spus că vinul sfinţit era în pericol de a fi profanat prin înmuierea bărbii în potir sau pentru că aceia care erau bolnavi nu puteau să-l înghită, iar copiii puteau să-l verse, aşa că acea cupă nu le-a mai fost dată laicilor, nici celor bolnavi, iar comuniunea copiilor a fost oprită complet la latini, pe când grecii încă o mai practicau.

În modul cel mai firesc, din această doctrină a transsubstanţierii au rezultat cele mai grozave superstiţii. Într-un anumit moment al serviciului mesei, preotul ridică ostia consacrată, iar poporul se prosternează în închinare. În unele situaţii, pâinea este aşezată într-un fel de sicriu frumos şi purtată în mod solemn în procesiune pe străzi, fiecare om îngenunchind în închinare la trecerea ei. În Spania, când preotul aduce pâinea sfinţită la cineva care e pe moarte, este însoţit de un om care sună dintr-un clopoţel, şi, la sunetul acelui clopoţel, toţi sunt datori să cadă în genunchi şi să rămână în acea poziţie cât timp aud clopoţelul. Preoţii au făcut poporul să creadă că Dumnezeul cel viu este în acel sicriu sub forma pâinii şi că poate fi purtat dintr-un loc într-altul. Sigur că aceasta este culmea nelegiuirii, idolatriei şi blasfemiei şi face ca toate lucrurile sfinte să poată fi ridiculizate de către cei neevlavioşi. Acest obicei a fost produs şi întreţinut într-un timp de mare ignoranţă, depravare şi superstiţie.

Aşa a fost răutatea îndrăzneaţă a preoţiei papale şi atât de jalnică, dar şi vinovată, a fost orbirea bisericii romane. Cu toate acestea, Dumnezeu a îngăduit-o timp de o mie de ani. Dar va veni o zi a judecăţii, când El va judeca secretele inimilor oamenilor nu după standardul ritualurilor romane, ci potrivit evangheliei lui isus Hristos, Domnul nostru. “Pentru că este scris: «Viu sunt Eu,» spune Domnul, «că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă Îl va mărturisi pe Dumnezeu». Astfel că fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Rom. 14.11-12).

Închinarea la Maria

Închinarea la fecioara Maria şi-a avut sursa iniţial în spiritul ascetic, care a ajuns să domine secolul al patrulea. Înainte de acea perioadă nu s-a găsit nici un indiciu că ar fi existat închinare către Maria. Cam în acelaşi timp, adică spre sfârşitul secolului al patrulea, s-a descoperit şi s-a răspândit mult vorba că în templul de la Ierusalim erau fecioare închinate lui Dumnezeu, printre care a crescut Maria cu jurământul de virginitate perpetuă. Această nouă învăţătură a dus la venerarea Mariei ca reprezentanta stării ideale de celibat şi a susţinut mărturisirea castităţii religioase. În scurt timp s-a ajuns ca fecioara să fie numită “Mama lui Dumnezeu”, ceea ce a dus la controvetrsa nestoriană. Dar, în pofida opoziţiei, închinarea la Maria a ajuns predominantă şi imagini frumoase ale fecioarei ţinând în braţe pruncul Isus au apărut în toate bisericile. Odată ce s-a ajuns la aceasta, ea a ajuns repede un obiect al închinării directe şi mariolatria a ajuns pasiunea dominantă a bisericii romane. Slujbele zilnice pentru Maria şi zilele şi sărbătorile în onoarea ei au fost confirmate de Urban al-II-lea la Consiliul de la Clermont, în anul 1095.

Respectul pentru fecioara binecuvântată a devenit o doctrină şi o practică stabilită oficial a visericii Romei, continuând să fie aşa până în ziua de azi. Romano-catolicii pot nega că ei o onorează pe Maria prin acea închinare care se cuvine să-I fie adusă numai lui Dumnezeu, dar în cărţile lor de rugăciune fecioara ocupă un loc important. Bici o rugăciune nu este mai des folosită decât “Ave Maria”, care, după ce citează pasajul din salutul îngerului Gabriel, adaugă “Sfântă Marie, Mamă a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ceasul morţii. Amin”. În altă rugăciune se adresează din nou fecioarei: “Alergăm la ajutorul tău, O sfântă Mamă a lui Dumnezeu, nu ne dispreţui cererile în nevoile noastre, ci scapă-ne de toate pericolele, tu veşnic glorioasă şi binecuvântată fecioară!” Alta sună în felul următor: “Glorie ţie, sfântă Regină, Mamă a îndurării, viaţa noastră, dulceaţa şi speranţa noastră! Către tine strigăm, noi, sărmani fii izgoniţi ai evei, către tine se îndreaptă gemetele noastre, jalea şi plânsul nostru în valea plângerii. Întreaptă-ţi deci către noi ochii tăi plini de har şi de îndurare,” “Stea a dimineţii,” “Adăpostul păcătoşilor,” şi mulţi alţi asemenea termeni, care arată clar poziţia de idol pe care o are Maria în închinarea bisericii romane[89].

Rozariul este o serie de rugăciuni şi un şirag de mărgele care sunt numărate în cincisprezece grupe de câte zece. Fiecare grupă de zece conţine zece Ave Maria, marcate de mărgele mici, precedate de Pater Noster, marcate de mărgele mai mari şi se încheie cu un Gloria Patri. Şi breviarul roman, cartea universală pentru rugăciune, din care orice preot trebuie să citească un pasaj în particular, fiind ameninţat cu pedeapsa ca pentru un păcat de moarte dacă omite aceasta, foloseşte următorul limbaj puternic cu privire la fecioară: “Dacă se stârneşte vântul ispitei, dacă ai naufragiat pe stâncile necazului, priveşte la stea şi cheamă pe Maria. Dacă eşti aruncat încoace şi-ncolo de valurile mândriei, ambiţiei, ale distracţiilor sau invidiei, priveşte la stea şi chemă pe Maria. Dacă mânia sau avariţia sau ispita cărnii îţi chinuie mintea, priveşte la Maria. Dacă eşti tulburat de greutatea păcatelor tale, de conştiinţa ta întinată, decă eşti îngrozit de judecată, dacă începi să aluneci în prăpastia tristeţii, în abisul disperării, gândeşte la Maria. În pericole, în greutăţi, în îndoieli, gândeşte la Maria, cheamă pe Maria”. Atât de mult a ajuns închinarea la Maria să fie închinarea creştinătăţii încât fiecare catedrală şi aproape fiecare biserică mai mare are“Capela Doamnei noastre”.

Din aceste citate este extrem de evident că Mariei îi sunt adresate rugăciuni nu numai ca unei mijlocitoare la Fiul ei, ci ca celui mai înalt obiect al închinării. Şi acestea sunt numai câteva specimene calme şi sobre în comparaţie cu limbajul exotic al închinării cavalereşti, care se găseşte în imnuri, psaltiri şi breviare. Ei îi sunt atribuite toate atributele dumnezeirii şi ea este reprezentată ca Împărăteasa Cerurilor, aşezată între heruvimi şi serafimi. Dogma concepţiei imaculate a fost rezultatul firesc al acestei adoraţii a Mariei. Aceasta a fost reafirmată, ca un articol al credinţei bisericii Romei de către actualul papă şi a fost general acceptată.

Închinarea la sfinţi

Se paote considera că închinarea la sfinţi a început în aceeaşi perioadă ca şi închinarea la Maria şi că ea a răsărit pe acelaşi teren. Şi, într-adevăr, este acelaşi lucru, singura deosebire fiind aceea că Maria este înălţată deasupra întregii oşti a sfinţilor şi martirilor datorită sfinţeniei sale deosebite şi a influenţei sale mai mari în cer.

În vremurile de început ale creştinismului erau veneraţi aceia care dăduseră o mărturie credincioasă şi suferiseră pentru Hristos, ceea ce a condus la practica de a-i invoca pe sfinţi şi a implora mijlocirea lor. O afecţiune scuzabilă a devenit veneraţie superstiţioasă şi a ajuns în final adoraţie. Trecerea de la veneraţie la adorare este uşoară şi firească, deşi uneori are loc fără a-ţi da seama. De aceea este important îndemnul apostolului: “Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” Potrivit acestui cuvânt, rezultă că toţi cei care nu au înaintea lor Persoana lui Hristos ca unicul obiect care le conduce inima, au un idol. Apostolul tocmai spusese despre un loc minunat şi de binecuvântări minunate în El, după care a spus: “Suntem în Cel adevărat, în Fiul Său Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu şi viaţă eternă” (v. 1 Ioan 5.20-21). Cum avem viaţa eternă în El şi suntem identificaţi cu El în ceea ce priveşte poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, sigur că El trebuie să fie unicul nostru obiectiv. Orice altceva este un idol. Şi chiar şi cei mai buni creştini sunt în pericol să onoreze prea mult vreun învăţător sau conducător favorit. Cum va apărea aceasta în lumina epistolei lui Ioan în ziua cea mare de la urmă? Să ne păzească Domnul de o veneraţie necuvenită pentru vreo făptură de-a Lui, fie ea în viaţă sau moartă!

Prin subtilitatea preoţilor, pornind de la aceste mici începuturi, s-a ridicat un sistem foarte influent, care în cele din urmă a adus bisericii mari bogăţii. Din acest sistem fac parte pelerinajele cu banii pentru ispăşire şi darurile de bunăvoie. În vremurile de început era obiceiul de a face slujebe religioase mai deosebite la mormintele sfinţilor şi martirilor. Dar, pe măsură ce întunericul a devenit mai gros şi a crescut spiritul superstiţios, aceasta a ajuns să nu mai fie suficient. În secolul al patrulea, pe locul umilelor lor morminte au fost construite biserici splendide şi chiar şi unele presupuse relicve ale sfinţilor au ajuns să fie puse în racle şi expuse la loc de cinste în clădirile înălţate în onoarea lor. De obicei se afirma că trupul sfântului făcător de miracole era îngropat sub altar şi că mijlocirea unor asemenea sfinţi era deosebit de eficientă. Aceasta a atras sute de mii de oameni la altarele lor, unii venind pentru a vedea minuni, alţii pentru ca să aibă parte de minuni în favoarea lor sau ca sufletele lor să aibă parte de binefaceri.

În scurt timp pelerinajele au devenit cea mai populară formă de închinare, şi, cum închinătorii erau darnici, inimile lor fiind calde şi sensibile, preoţia materialistă a încurajat mult aceasta. În timpul secolului al şaselea, a fost ridicat un mare număr de temple în onoarea sfinţilor şi au fost instituite multe sărbători în amintirea acelor oameni sfinţi.

Potrivit cu Milman şi alţii, închinarea la sfinţi ajunsese să fie atât de populară încât sfinţii puteau fi neglijaţi pentru că erau prea mulţi la număr, sau, mai curând, pentru că erau nenumăraţi. “În calendarul atât de încărcat nu se mai putea găsi o zi care să fie dedicată unui nou sfânt fără ca aceasta să se suprapună cu cea a unui sfânt vechi sau să o anuleze. Estul şi vestul se întreceau unul cu altul în fertilitate. Dar, dintre nenumăraţii sfinţi din est, numai puţini au fost primiţi în vest, iar estul a arătat un la fel de mare dispreţ faţă de mulţi sfinţi faimoşi, care erau adoraţi în vest. Mulţimea sfinţilor este o mărturie a universalităţii idolatriei”. Rivalitatea dintre o biserică şi alta, dintre un regat şi altul şi dintre un ordin călugăresc şi altul au produs emoţii timp de secole pentru a atrage mulţimi de închinători la patronul lor sfânt. Faima vreunui nou sfânt celebru, cum ar fi Sf. Thomas de Canterbury, a atras pentru un timp comerţul şi profitul în detrimentul altor locuri. Din aceasta a apărut nevoia de a produce noi emoţii prin descoperiri noi, care să atragă cursul în favoarea noului altar. Chiar când scriem noi – în septembrie 1873 -, este trist să spunem că aproape o mie de pelerini din Anglia sunt pe drum , deşi nu cu picioarele goale, ca odinioară, spre Parayle-monial, în Franţa, pentru a se pleca înaintea raclei “Inimii Sfinte”, în onoarea binecuvântatei Mame, Margaret Marie Alacoque. Aceasta este o surpriză pentru toţi şi trezeşte gânduri profunde în mintea multora cu privire la adevăratul obiectiv al papalităţii. Sigur că, în mod declarativ, este spre binele sufletului pelerinului, spre onoarea sfântului şi triumful bisericii. Dacă mergem înapoi în timp până la Origen, care a fost primul care a stabilit închinarea la sfinţi prin altarul lui Martin de Tours, care a fost cel mai cunoscut în secolele patru şi cinci, până în zilele noastre avem cam o mie patru sute de ani de închinare la sfinţi şi pelerinaje, atât în biserica greacă cât şi în cea latină. Atunci nu-i de mirare că mahomedanii au concluzionat că toţi creştinii sunt idolatri.

Cei mai mulţi dintre noi cunosc numele celor care pot fi numiţi sfinţi universali, cum ar fi părinţii de la început şi patronii sfinţi ai regatelor, dar cercetarea mai îndeaproape a extinderii idolatriei ne face să ne cutremurăm. În toată întinderea creştinătăţii romane, fiecare comunitate şi fiecare individ are un mijlocitor cu Hristos, care este Cel Mare, Mijlocitorul între Dumnezeu şi om. Mulţi catolici îşi aleg patronul lor sfânt potrivit cu ziua de naştere, adică după ziua sfântului în care s-au născut ei. Acel sfânt este considerat protectorul special al acelui om, al comunităţii sau al ţării, astfel încât patronului sfânt îi este de regulă atribuită puterea divină şi voinţa divină. Argumentul în favoarea acestei atitudini este că, cum aceia au fost oameni, ei mai au încă simpatii omeneşti şi nu sunt atât de înfricoşători cum este Hristos şi sunt mai accesibili decât El şi pot să-şi exercite influenţa pe lângă El în folosul acelor locuri şi a celor care locuiesc acolo. Sfinţii sunt reprezentaţi ca nişte oameni schimbători şi care se ofensează uşor. Secerişurile bogate, victoriile în războaie, ieşirea din necaz, siguranţa în călătorie şi alte asemenea haruri le sunt atribuite rugăciunilor sfinţilor, iar dacă este vorba de calamităţi, se spune că sfântul a fost ofensat şi că, pentru a se împăca cu el, oamenii trebuie să onoreze mai mult altarul lui şi să aducă mai multe daruri de preţ.

Închinarea la relicve

Istoria închinării la relicve este similară celei a închinării la sfinţi, aşa că sunt suficiente numai câteva remarci scurte. Ea are aceeaşi origine. Pasiunile şi slăbiciunile firii noastre de a păstra amintiri legate de cei dragi au fost folosite de vrăjmaş pentru a-i coborâ pe creştini la cea mai degradantă formă de închinare. S-a invocat că, dacă este scuzabil ca noi să păstrăm amintiri ale afecţiunilor noastre omeneşti şi ne este atât de plăcut, “cu cât mai mult când este vorba de obiecte ale unei iubiri sfinte, ale sfinţilor, ale binecuvântatei Fecioare şi ale Mântuitorului?” Oricât de frumoase ar părea asemenea raţionamente, ele nu sunt nici cinstite, nici drepte. Marea amăgire, puterea satanică şi răutatea grozavă a închinării la relicve stau în aceea că biserica Romei susţine că relicvele au o putere inerentă şi indiscutabilă de a face miracole, şi, fiind aşa, ele sunt folosite şi sunt adorate, de la papă până la cel mai de jos membru al bisericii în comuniune.

Chiar din zilele lui Constantin, respectul faţă de relicvele sfinţilor şi martirilor au ajuns să capete forma unei adoraţii. Împărăteasa Elena, mama lui Constantin, în zelul ei superstiţios de a cinsti locurile din Palestina care fuseseră sfinţite prin trăirea şi moartea Mântuitorului, a ridicat biserici splendide în locurile unde se presupune că S-a născut, a murit şi de unde S-a înălţat. Se spune că, în timpul săpăturilor făcute, a fost descoperit Sfântul Mormânt şi că acolo au fost găsite trei cruci şi tableta cu inscripţia scrisă de Pilat în trei limbi. Vestea despre această descoperire minunată s-a răspândit rapid în întreaga creştinătate şi a produs impresii puternice. Cum nu era cert de care cruce aparţinea tableta, un miracol a decis care era “adevărata cruce”. Şi cuiele de la care a suferit Mântuitorul au fost descoperite în sfântul mormânt. Aceste comori preţioase, abia dacă mai este nevoie s-o spunem, s-au dovedit a fi un capital inepuizabil pentru traficul de relicve. Bucăţi din “adevărata cruce” au fost folosite ca material pentru a face crucifixuri pentru cei bogaţi şi fragmente din ea au fost depozitate în racle în biserici, atât în est cât şi în vest. Atât de repede a crescut lemnul crucii – spun cei mai isteţi – încât a devenit în scurt timp o pădure.

Pasiunea pentru relicve, care a crescut secol după secol a fost alimentată şi de cruciade. Atunci, creştinilor din vest, le-au fost prezentaţi mulţi sfinţi care înainte nu le erau cunoscuţi şi nenumărate relicve. Trecând peste marile cantităţi de oase vechi ale sfinţilor renumiţi şi de alte relicve mai mici, care au fost aduse din est, vom remarca două sau trei dintre cele mai renumite. Cea mai de seamă dintre aceste relicve era “vasul sfânt” – o cupă de sticlă verde, care se spunea că ar fi fost un smarald – adus din Cezarees şi venerat ca fiind acela folosit la ultima cină. O altă relicvă faimoasă era cămaşa Domnului, dintr-o singură ţesătură, care se spune că a fost găsită în 1156 la Argenteuil, şi, de asemenea, haina sfântă, care se spune că i-ar fi fost dăruită de împărăteasa Elena arhiepiscopului de Treves.

Ca o ilustraţie practică a închinării la relicve, mai adăugăm că, în fiecare an, în Săptămâna Sfântă, papa şi cardinalii merg în procesiune la biserica Sf. Petru, de la Roma, pentru a se închina la cele trei mari relicve. În cadrul acestei ceremonii, ei îngenunchează în nava bisericii, iar relicvele care sunt expuse din balconul de deasupra statuii Sf. Veronica, constau într-o bucată din lemnul adevăratei cruci, o jumătate din lancea care a străpuns coasta Mântuitorului şi chipul sfânt. Aceasta din urmă este o bucată de pânză pe care se spune că Domnul şi-ar fi imprimat în mod miraculor faţa, pânză care a fost adusă în Italia pentru a-l vindeca pe împăratul Tiberius când era afectat de lepră. Ceremonia are loc într-o tăcere solemnă. Nici un act de închinare vizibil nu este mai profund în biserica romano-catolică. Ne întrebăm deci, este posibil oare ca absurditatea sau slăbiciunea omenească sau puterea lui Satan să meargă mai departe? Faptul că oameni cu educaţie, şi, în multe cazuri, oameni cu o cultură evlavioasă, se pleacă în cea mai profundă adoraţie înaintea unei bucăţi de lemn putrezit, a unei lănci rupte şi a unei pânze vopsite poate fi explicat numai pe baza principiului solemn al orbirii judiciare. Un întuneric dens s-a coborât demult, atât peste preot cât şi peste popor, din cauza că, în mod voit, ei au ascuns cuvântul lui Dumnezeu şi au stins lumina Duhului Sfânt. Şi aşa se întâmplă întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, atât pentru catolici cât şi pentru protestanţi, când Dumnezeu şi cuvântul Său este nesocotit, după cum spunea profetul: “Daţi glorie Domnului, Dumnezeului vostru, mai înainte de a aduce El întunericul şi mai înainte de a vi se poticni picioarele pe munţii nopţii. Şi veţi aştepta lumina, dar El o va schimba în umbra morţii şi o va preface în întuneric adânc” (Ier. 13.16).

Purgatoriul

Se spune că Augustin, episcopul de Hipo, este primul care a sugerat existenţa unei stări intermediare, dar opiniile lui sunt vagi şi nesigure. Aceasta nu a fost acceptată ca o dogmă oficială a bisericii Romei până la Gricore cel Mare, în anul 600. El are reputaţia de a fi descoperitorul flăcărilor purgatoriului. Vorbind despre starea sufletului după moarte, el a spus în mod clar: “Trebuie să credem că, pentru o greşeală mică, există un foc purificator înainte de ziua judecăţii”. Dar, cum dezvoltarea aceste învăţături pe parcursul a sute de ani este extrem de greu de urmărit, ne vom referi acum la decretele Consiliului de la Trento, cea mai mare şi nedisputată autoritate pe această temă.

“Există un purgatoriu,” spune Consiliul, “şi sufletele închise acolo primesc ajutor de la cei credincioşi, dar mai ales prin acceptarea mesei de sacrificiu. Acest sfânt consiliu porunceşte tuturor episcopilor să depună eforturi ca, această învăţătură sănătoasă cu privire la purgatoriu, primită de la venerabilii părinţi şi de la consiliile sfinte, să fie crezută, susţinută, învăţată şi predicată peste tot de către credincioşii lui Hristos… În focul purgatoriului, printr-o pedeapsă temporară, sunt curăţite sufletele oamenilor drepţi pentru ca ei să fie primiţi în ţara eternă, unde nu intră nimic întinat… Sacrificiul mesei se aduce pentru cei morţi în Hristos care nu au fost curăţiţi în totul”[90].

Scriitorii romano-catolici încearcă să sprijine această groaznică dogmă cu diferite pasaje din scriptură, dar mai ales din apocrife şi din tradiţie. Cu ultimele două noi nu avem nici o legătură, deoarece orice doresc oamenii poate fi demonstrat din asemenea surse incerte, dar nimic nu poate fi mai îndrăzneţ, şi, în acelaşi timp, mai imposibil decât aplicarea nepotrivită a scripturii în acest scop. Să luăm ca exemplu două texte: 1. “Cu nici un chip nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ” (Mat. 5.26). Aici catolicii sunt inconsecvenţi, pentru că dacă păcatele lăcomiei sunt iertate în purgatoriu, pasajul vorbeşte de a plăti până la ultimul bănuţ. E clar că nu putem vorbi de a ierta o datorie, şi, în acelaşi timp a o şi plăti până la cel din urmă bănuţ. 2. “Înviaţi prin Duhul, în care a şi mers şi le-a predicat duhurilor în închisoare” (1 Pet. 3.18-19). Acest pasaj nu poate fi o referinţă la sufletele din presupusa închisoare a purgatorilui, pentru că, dacă este vorba despre cei vinovaţi de păcate de moarte, ei nu merg acolo. Şi, în mod ciudat, inconsistent cu versiunea Douay a acestui pasaj, antediluvienii erau necredincioşi, deci vonovaţi de păcat de moarte. Şi, după cum am văzut din extrasele noastre, purgatoriul este numai pentru “cei morţi în Hristos, care nu au fost curăţiţi în totul”. Pasajul ne învaţă şi că Hristos nu a predicat în persoană, ci le-a predicat în Duh, prin Noe, antediluvienilor care sunt acum în închisoare. Atât de puţin vin aceste texte în sprijinul purgatoriului încât romano-catolicii mai gânditori se străduiesc să sprijine dogma numai prin autoritatea bisericii.

Sunt multe lucruri vagi la scriitorii romani şi chiar şi la Consiliul de la Trento în ceea ce priveşte unde se află purgatoriul şi ce anume este el de fapt. În general opinia este că se află sub pământ şi în vecinătatea iadului, adică într-o poziţie între cer şi iad, în care sufletul trece prin focul purificator înainte de a intra în cer.

Scriitorii catolici au fost destul de precauţi să nu spună cum anume poate un foc material purifica un duh. Cei aflaţi în starea intermediară, spune Consiliul de la Florenţa – anul 1439 – sunt într-un loc de chin, “dar nu putem spune dacă este foc, furtună sau altceva”. Totuşi, majoritatea spun că aceea este o închisoare în care este ţinut sufletul şi este şi chinuit şi curăţit în acelaşi timp, iar aceasta nu prin nelinişti mentale şi remuşcări, ci printr-un foc real sau prin ceea ce produce focul. Totuşi atât de diferite sunt opiniile celor mai buni teologi de-ai lor încât unii au reprezentat chinu ca trecerea bruscă de la căldură extremă la frig extrem. Dar vagile speculaţii ale lui Augustin şi dogma la care s-a aventurat Grigore, au fost curând autentificate prin vise şi viziuni. În evul întunecat erau mulţi călători care au cercetat subteranele şi au relatat secretele purgatoriului. Să luăm ca exemplu o relatare care este dintre cele mai blânde şi mai puţin agresive.

Ţinutul purgatoriului

“Drithelm, a cărui istorie este relatată de autorităţi de talia lui Bede şi Bellarmine, a fost condus în călătoria lui de un înger în veşminte strălucitoare, şi, împreună cu ghidul lui, a înaintat spre răsăritul soarelui. Călătorii au ajuns, în cele din urmă, într-o vale imensă. Această regiunea avea, la stânga cuptoare încinse, iar la dreapta grindină, zăpadă şi gheaţă. Întreaga vale era plină de suflete omeneşti, pe care o furtună părea să le arunce în toate părţile. Sufletele nefericite, care, într-o parte, nu puteau suporta căldura arzătoare, erau apoi aruncate în frigul pătrunzător, ca după aceea să fie din nou împinse în flăcările care nu pot fi stinse. O nenumărată mulţime de suflete schimonosite era aruncată de colo-colo şi torturată necontenit prin alternanţa dintre căldura extremă şi frigul extrem. Potrivit cu ghidul angelic care-l conducea pe Drithelm, acela era locul de pedeapsă pentru aceia care amână confesiunea până în ceasul morţii. Şi totuşi, toţi aceştia vor fi primiţi în cer în ziua din urmă, în timp ce mulţi, prin milostenii, veghi, rugăciuni, şi mai ales prin mese, vor fi eliberaţi înainte de judecata generală”[91]. Oricine poate vedea din prima intenţia acestei viziuni: ea a fost întocmită cu multă abilitate pentru a acţiona cu putere în temeiul temerilor celor mai serioşi în senusl de a spori puterea preoţiei şi a asigura bisericii mari moşteniri.

Ne putem întreba, deci, acesta să fie locul în care “sfânta mamă biserica” îşi trimite copiii ei evalvioşi şi penitenţi? Da, ba încă numai cei îndreptăţiţi merg acolo! Cei care mor fiind vinovaţi de un păcat de moarte merg direct în iad, dincolo de porţile pe care este scris: “Nici o speranţă”. Cât de groaznic trebuie să fie gândul la purgatoriu pentru orice suflet evalvios! Pentru a ilustra aceasta menţionăm ceea ce se întâmplă să cunoaştem cu privire la o tânără doamnă care a îmbrăţişat religia catolică, sau, cum se spune, “a trecut de partea Romei”. Ea arată un devotament rigid faţă de biserică, are prospeţimea primei ei iubiri, dar în mod evident se înfioară când gândeşte la purgatoriu. “Cred că voi merge acolo,” spune ea, “Sper să merg acolo, pentru că nu pot pretinde că sunt destul de bună pentru ca să merg direct în cer după ce voi muri. Trebuie să trec prin purgatoriu, dar s-ar putea să nu stau acolo mai mult de cinci sute de ani”. Nu există nici un dubiu că ea este o creştină adevărată şi că este îndreptăţită în toate, dar aşa este puterea de a orbi a lui Satan şi a sistemului papal. Nu putem decât să ne bucurăm că, nu peste mult timp, aceştia vor fi primiţi, după cum spun multe texte din cuvântul lui Dumnezeu, cum ar fi: “Mulţumind Tatălui, care ne-a făcut împreună-moştenitori cu sfinţii în lumină” … “Absent din trup, dar prezent cu Domnul”… “Astăzi vei fi cu mine în paradis”… “Dorind să plec ca să fiu cu Hristos, ceea ce este mult mai bine”… “Păcatele tale, cele multe, sunt iertate” (Col. 1.2, 2 Cor. 5, Luca 23, Fil. 1, Luca 16.22).

Din aceste pasaje, ca şi din multe altele care ar mai putea fi citate, este extrem de clar că, de îndată ce părăseşte trupul, sufletul credinciosulu este prezent cu Domnul în paradisul lui Dumnezeu, cu siguranţă în cel mai fericit loc din cer. Şi atunci care este scopul pentru care biserica Romei perverteşte scriptura într-atât încât neagă eficacitatea sângelui lui Hristos, despre care se spune că el curăţeşte orice păcat? Pentru a răspunde al această întrebare, mintea trebuia să se confrunte cu adâncimile lui Satan şi să le înţeleagă.

Modul în care este folosit purgatoriul

Istoric, preoţia romană s-a folosit de această superstiţie satanică pentru a acţiona asupra temerilor şi afecţiunilor oamenilor. Oare ce n-ar da tânăra doamnă despre care am amintit, sau părinţii ei, pentru a scăpa de acei cinci sute de ani de chin în sălaşul de groată? Rugăciunea pentru scoaterea sufletelor din purgatoriu, prin mesele ţinute în contul lor au ajuns o sursă de mari venituri pentru biserică. La moartea unui om bogat, care nu-şi poate lua cu el bogăţiile, şi care se teme de chinurile din purgatoriu, preotul îşi poate impune condiţiile. Şi nu numai atât, ci din această superstiţie s-a născut scandalosul trafic de indulgenţe papale, cu scopul de a reduce chinurile din acea stare intermediară.

Dar mai este încă un aspect al răutăţii acestei dogme, de care ne minunăm cum a putut-o concepe inima omului sau a lui Satan, şi anume autoritatea preotului asupra victimei sale după moarte şi înmormântare. Preotul face sufletul care pleacă să creadă că va mai fi dependent de influenţa lui, de intervenţia lui şi că el are cheia purgatoriului şi că soarta lui atârnă de cuvântul rostit de buzele preotului. Cu siguranţă, acestea sunt adâncimile lui Satan şi ne înfiorăm încercând să le pătrundem. Dar toate sunt minciuni şi este cea mai grozavă blasfemie ca vreun om să spună că lui i-au fost încredinţate cheile cerului, iadului şi ale purgatoriului.

“Nu te teme,” îi spunea lui Ioan Domnul binecuvântat, “eu am cheile locuinţei morţilor şi ale morţii”. Numai El are putere şi autoritate în lumea nevăzută, iar scriptura arată clar credinţei că Dumnezeu “ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a mutat în împărăţia Fiului dragostei Sale”. Aici ni se spune clar că cel credincios nu numai că este iertat şi mîntuit, ci este acum eliberat de sub puterea ţinutului întunericului şi mutat în împărăţia Fiului iubit al lui Dumnezeu. Limbajul nu poate fi interpretat greşit: “care ne-a mutat”, nu care ne va muta, nici care ne poate muta, ci “care ne-a mutat”. Aceasta este valabil în prezent şi nu putem bucura acum de aceasta. Nimeni altul înafară de Domnul înviat nu are putere şi nu există purgatoriu, ci doar sângele Său scump împreuă cu “spălarea cu apă, prin cuvânt”. “Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat. Spală-mă, şi voi fi mai alb ca zăpada!” (Apoc. 1.17-18, Col. 1.13, Ps. 51, Ioan 13, 15, 1 Ioan 5).

Bisericile greacă, abisiniană şi armeană resping învăţătura despre purgatoriu, dar o susţin prin practică. Şi acolo se spun rugăciuni pentru morţi, se ţin slujbe pentru morţi şi se arde tămâie la mormintele celor decedaţi[92].

Ungerea extremă

Ca orice sistem fals, papalitatea este şocant de inconsecventă. Falsitatea, mama minciunilor, este înscrisă pe fruntea ei, chiar dacă sunt multe suflete cinstite şi evlavioase în comuniunea ei. Cât de mult se deosebeşte de unitatea perfectă a adevărului divin! Deşi scris de atât de multe persoane diferite şi având atâtea subiecte diferite, în împrejurări atât de deosebite, şi în atât de multe locuri din lume şi în atâtea epoci, avem totuşi un întreg perfect. Poate oare cineva să nu vadă gloriile crucii, bogăţiile harului divin, starea de om pierdut a păcătosului şi mântuirea lui deplină cum răzbate din toată scriptura; de exemplu prin mielul lui Abel, arca lui Noe şi curăţirea leprosului? Dar trecând de la un sacrament al sistemului roman la altul găsim cele mai flagrante contradicţii. Aşa stau lucrurile cu purgatoriul şi ungerea extremă. Dacă există vreun crâmpei de adevăr în ungerea extremă, atunci purgatoriul este o amăgire şi nu poate exista un asemenea loc şi nu este nevoie de un asemenea loc. Scopul declarat şi efectul uleiului sacru, potrivit cu Consiliul de la Trento, este acela de a şterge rămăşiţele păcatului. Ereticul care îl dispreţuieşte merge drept în iad. Aşa este administrată ungerea extremă.

“Preotul, la intrarea în casă, va îmbrăca anteriul violet şi îi va prezenta crucea celui bolnav pentru ca să o sărute. După rostirea rugăciunilor şi stropirea apei sfinţite, preotul îşi va înmuia degetul mare în uleiul sfânt şi îl va unge pe bolnav făcând semnul crucii. Începând cu simţul vederii, el va unge fiecare ochi, spunând: «Domnul, prin ungerea Lui sfântă şi prin compasiunea Lui cea plină de îndurare, îţi iartă orice păcate vei fi comis prin vedere». În acest fel sunt şapte ungeri: câte una pentru fiecare din cele cinci sinţuri – ochii, urechile, nasul, gura, mîinile, iar celelalte două sunt pentru piept şi picioare”. După multe rugăciuni şi semne ale crucii şi ceremonia arderii pânzei cu care a fost şters uleiul de pe diferitele părţi ale trupului uns şi de pe degetul mare al preotului, persoana care este pe moarte este pronunţată pregătită să treacă în siguranţă în portul fericirii eterne.

Acest sacrament nu este administrat atâta timp cât mai există vreo speranţă de însănătoşire. Este numit ungere extremă pentru că este ultimul lucru care se administrează. Prin intermediul acestui aşanumit sacrament infailibil pentru muribund, ar fi de aşteptat ca purgatoriul să primească puţini supuşi ai bisericii Romei, astfel încât el trebuie să fie populat de protestanţi care dispreţuiesc ungerea preoţească sau şi de aceia din comuniunea Romei care s-au descalificat de la acest sacrament. Dar, în această privinţă, există mai multe opinii diferite printre romano-catolici. Unii consideră că fiecare suflet, fără nici o excepţie, începând de la papă, indiferent cât de sfântă va fi fost viaţa lui sau cât de bine i-a fost administrat ultimul sacrament, trebuie să treacă prin purgatoriu şi nici un suflet nu poate trece de pe pământ direct în cer. Ei argumentează că, din vreme ce nici un om nu are control desăvârşit asupra gândurilor sale, gânduri nebune şi băcătoase pot trece prin mintea lui chiar şi în timpul administrării ungerii extreme sau imediat după aceea, fapt pentru care sufletul trebuie să treacă prin purgatoriu în drumul lui către cer. Sigur că păcatul poate fi atât de mic încât detenţia să fie foarte sucrtă, dar până şi un Grigore sau un Bernard trebuie să fie curăţit de focurile purgatoriului. Vai de copiii Romei! Am exclama noi, că trebuie să fie cu toţii sclavi ai prinţului purgatoriului înainte de a putea gusta libertatea şi fericirea cerului. Cât de groaznice şi de negre trebuie să fie atunci gândurile la moarte! Cât de diferite de gândurile şi sentimentele marelui apostol când spunea: “Pentru mine, a trăi este Hristos, iar a muri este un câştig”. Dacă trăia, trăia Hristos şi se bucura de cea mai dulce comuniune cu El, iar dacă murea, el avea de câştigat din aceea… “Doresc să plec pentru a fi cu Hristos, ceea ce este mult mai bine”. Înafară de aceasta, cuvântul lui Dumnezeu este clar cu privire la toţi credincioşii în Isus Hristos: “Absent din trup, prezent cu Domnul” (Fil. 1.21-23, 2 Cor. 5.8).

Aluzia din Noul Testament la practica antică a ungerii le-a dat curaj catolicilor să susţină necesitatea acestui sacrament, dar ei au grijă să omită sau să ascundă faptul că ungerea scripturală era pentru vinecarea miraculoasă a trupului şi prelungirea vieţii. Ungerea romană este însă pentru suflet, un sacrament permanent pentru a transmite harul, pentru iertarea păcatelor şi pentru a căpăta mântuirea chiar în ceasul morţii. Ungerea apostolică era pentru însănătoşire, pe când ungerea extremă este ultima pregătire pentru moarte. “Şi au scos mulţi demoni şi au uns cu untdelemn mulţi bolnavi şi i-au vindecat”. “Este cineva bolnav printre voi? Să cheme bătrânii bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei îl va salva pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica” (Marc. 6.13, Iac. 5.14-15).

Nu este greu să înţelegem cum superstiţia poate folosi asemenea pasaje pentru a-şi atinge scopurile şi este extrem de clar că iniţial ungerea era pentru însănătoşirea unor anumite persoane şi că a continuat câtn timp s-au manifestat darurile de vindecare şi alte lucrări miraculoase, care e puţin probabil să mai fi fost după încheierea epocii apostolice. Dar ungerea extremă, în forma ei actuală, nu era cunoscută în biserică în primele unsprezece secole, ci a primit pecetea de aprobare a Consiliului de la Trento.

Confesiunea auriculară

Sacramentele bisericii catolice, care erau considerate necesare pentru viaţa spirituală, fiind la dispoziţia preoţimii, îi dădea o enormă putere. Dar nici unul dintre numeroasele sacramente nu tindea să mărească influenţa preoţilor sau să robească mai mult poporul şi să scadă moralitatea, aşa cum o făcea confesiunea auriculară. De la împărat până la ţăran, inima oricărui om aparţinea bisericii Romei şi se deschidea înaintea preotului. Cel puţin în evul mediu, nici o faptă şi nici măcar un gând nu rămânea secret înaintea părintelui confesor. Ascunderea sau cosmetizarea adevărului era un păcat care se pedepsea cu cea mai umilitoare penitenţă sau cu pedeapsa eternă în iad. Cine oare nu tremura înaintea unei asemenea puteri arbitrare, exercitată în mod atât de iresponsabil? Preoţii erau astfel un soi de poliţie spirituală, la care fiecare om era obligată să dea informaţii împotriva lui însuşi. Ei cunoşteau secretele tuturor oamenilor, ale tuturor familiilor, ale guvernelor şi din toate societăţile, şi astfel ei ştiau cum să acţioneze pentru a atinge orice scopuri şi-ar fi propus. Conştiinţa, fiinţa morală şi religioasă sau spirituală a omului, era sub puterea lor. Aceasta era ca o pecete şi o culme a răutăţii şi blasfemiei. Taţii şi fiii, mamele şi fiicele, stăpânii şi servitorii, toţi îşi destăinuiau preoţilor secretele şi erau sub supravegherea şi sub controlul lor.

Puterea căştigată prin intermediul confesionalului era exercitată spre ceea ce afirmau a fi binele bisericii, preoţii uneori amânând sau refuzând absoluţiunea, după caz. Totul ţinea de ceea ce avea de câştigat biserica: informaţia furnizată astfel cu religiozitate, era folosită în cele mai neprincipiale, mai egoiste şi mai crude moduri cu putinţă. Ne referim mai ales la cazurile disputelor îndeluungate şi la măsurile disciplinare care nu erau considerate suficiente până ce nu câştiga biserica. Excomunicarea era ceva groaznic în acele vremuri, iar papa era un adversar redutabil. Când Hildebrand a tunat sentinţa de excomunicare împotriva lui Henric, el i-a dezlegat pe supuşii lui de jurământul de loialitate şi l-a declarat fără drepturi la tron, regele a descoperit că era zadarnic să lupte împotriva papei, deşi era pe atunci cel mai mare suveran al Eropei. El a fost forţat să cedeze, şi, în cele mai umilitoare condiţii, desculţ şi tremurând de frig, l-a implorat umil pe neînduplecatul călugăr să înceteze interdicţia bisericii şi să-l repună pe tronul lui.

Groaznica sentinţă a excomunicării îl distrugea pe cel atins de ea, indiferent de rangul şi funcţia lui, din vreme ce mântuirea era considerată absolut imposibilă în afara bisericii Romei: cel care murea sub acea sentinţă nu mai avea nici o speranţă. Putea să se refuze şi ca trupul lui să primească un loc de odihnă într-un pământ consacrat, iar sufletul lui urma să fie prada demonilor pentru totdeauna.

Originea confesionalului

Este greu să urmărim istoria acestei invenţii, şi nici nu este ceva necesar pentru scopul pe care ni l-am propus. Chestiunea confesiunii private şi a absoluţiunii prin preoţi a fost deseori discutată de teologi, dar biserica nu a dat nici o lege clară cu privire la aceasta până la începutul secolului al treisprezecelea. În anum 1215, sub pontificatul lui Inocenţiu al-III-lea, prin Consiliul de la Lateran, practica confesiunii auriculare a fost impusă cu autoritate credincioşilor de ambele sexe, ca fiind necesară cel puţin odată pe an. De atunci şi până în zilele noastre, se consideră ca fiind o rânduială divină a bisericii Romei. Aceasta se practică şi în biserica greacă şi în cea coctă.

Principalele pasaj din scriptură pe care romano-catolicii le invocă sunt: “Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi” (Iac. 5.16) şi “Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt; celor cărora le ţineţi, ţinute le sunt” (Ioan 20.23). Primul pasaj se referă, în mode evident, la confesarea greşelilor unul către altul, iar cel de-al doilea la disciplina aplicată de biserică, dar nici unul la secretul confesiunii spuse la urechea unui preot pentru a primi absoluţiunea. Îndatorirea de a confesa, sau privilegiul acesta, este un fapt pe care toţi îl recunosc, atât protestanţii cât şi catolicii, dar se pune problema cui să ne confesăm. Unui preot sau lui Dumnezeu? Pot fi citate numeroase pasaje, atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament, care arată că păcatele trebuie să fie mărturisite înaintea lui Dumnezeu. Să luăm câte unul din fiecare: “Şi Iosua i-a spus lui Acan: «Fiul meu, dă glorie Domnului, Dumnezeului lui Israel, te rog, şi mărturiseşte înaintea Lui şi spune-mi acum ce ai făcut; nu-mi ascunde nimic»” (Ios. 7.19). “Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi, dar dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi derpt ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1.8-9).

Dar forma de confesiune prescrisă de biserica Romei pentru orice penitent, cea la confesional, ne arată cel mai bine adevăratul ei caracter. Penitentul trebuie să îngenunchieze de-o parte a confesorului şi să facă semnul crucii spunând: “În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, mârturisesc înaintea Dumnezeului Atotputernic, a binecuvântatei Maria, veşnic fecioară, a binecuvântatului Mihael, arhanghelul, a binecuvântatului Ioan Botezătorul, a sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi a tuturor sfinţilor, şi înaintea ta, părintele meu spiritual, că am păcătuit tare mult, cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, din vina mea, prin greşeala mea foarte tristă”. Apoi penitentul îşi spune păcatele în detaliu, fără a căuta să omită ceva şi fără echivoc, celel mai dure şi mai diabolice păcate fiind vărsate la urechea preotului, indiferent care ar fi ele. Ştim deja care au fost multe dintre ele. După ce preotul se declară satisfăcut de detalii, penitentul continuă: “De aceea, o rog pe binecuvântata Maria, veşnic fecioară, pe binecuvântatul arhanghel Mihael, pe binecuvântatul Ioan Botezătorul, pe sfinţii apostoli Petru şi Pavel şi pe toţi sfinţii, şi pe tine, părintele meu spiritual, să vă rugaţi Domnului Dumnezeu pentru mine. Mă căiesc din toată inima, mă angajez să mă îndrept în viitor şi cer cu umilinţă iertarea lui Dumnezeu şi ispăşire şi absoluţiune de la tine, părintele meu spiritual[93]”. Penitentul ajunge astfel la mâna preotului, întotul la mila lui. Acesta poate prescrie cea mai scandaloasă penitenţă sau poate amâna absoluţiunea până când îşi va atinge scopurile lui rele. Dar vom părăsi acest subiect şi vom remarca, pe scurt, dogma înrudită cu aceasta pe care a dezvoltat-o teologia romană, şi anume

Indulgenţele

Sistemul indulgenţelor papale, care s-a dezvoltat treptat ajungând în cele din urmă să aibă efecte deosebite, necesită să fie cercetat cu atenţie, deşi nu prea mult. Dintotdeauna, duhul rău al Romei, ca o caracteristică a istoriei ei, a introdus cele mai mari rele începând cu lucruri mici. Duhul care conduce politica ei introduce în mod imperceptibil capătul subţire al penei, care, odată introdus, permite ca uneltirea Romei să-şi atingă deplin scopul. Printr-un aparent respect faţă de memoria morţilor şi o consideraţie faţă de afecţiunile pentru ei, a fost introdus păcatul închinării la sfinţi, care a dus la cea mai clară idolatrie. La fel a fost şi cu sistemul indulgenţelor. Odată acceptată corupţia ecleziastică, ea a rămas şi a sporit de la un veac la altul, până ce întreaga creştinătate a fost cuprinsă de răutatea ei şi simţul moral şi religios al omenirii a ajuns să fie atât de grav insultat de infamul trafic de indulgenţe încât au apărut proteste şi a urmat reforma.

Principala caracteristică a noii doctrine a indulgenţelor era aceea că a fost descoperită o resursă sau un tezaur al bisericii, prin întrebuinţarea căruia erau iertate păcatele fără a fi necesar durerosul sau umilitorul proces al penitenţei şi fără respectarea sacramentelor. Marele inventator al acestei dogme afirma că există un infinit tezaur de merite ale lui Hristos, ale Fecioarei Maria şi ale celorlalţi sfinţi, care era mai mult decât suficient pentru ei înşişi. Deşi se spunea că sursa meritelor este Mântuitorul Însuşi, se spunea mult şi despre meritele sfinţilor, iar aceasta a dus la naşterea ideii de lucrări de supererogaţie. Prin lucrările lor de penitenţă şi prin suferinţele nemeritate prin care au trecut prin această lume, ei au făcut mai mult decât este necesar pentru propria lor mântuire, şi, prin aceste lucrări de supererogaţie, cu meritele supraabundente ale lui Hristos, s-a acumulat un tezaur, ale cărui chei le deţine papa, la care oamenii pot apela pentru a fi absolviţi de păcatele lor, atât în viaţa aceasta cât şi pentru purgatoriu. Astfel, puterea acestor chei înlocuia eficacitatea sacramentelor.

Aceasta este teoria papală a inddulgenţelor, al cărei caracter anti-scriptural trădează cine este autorul ei. Este izbitor de antiscriptural din vreme ce promite iertare fără pocăinţă, şi chiar şi pe terenul catolic, răutatea ei este manifestă. Ea elimină necesitatea exerciţiului de penitenţă al individului, desfiinţează disciplina bisericii şi oferă, în schimbul unei sume de bani, iertarea tuturor păcatelor comise, ba încă şi o licenţă pentru a comite păcate, dând o garanţie scrisă a salvării de chinurile purgatoriului şi de iad. Ea încurajează asocierea celor mai flagrante nedreptăţi cu mărturisirea creştină, şi, cu adevărat, prin această dogmă, moralitatea a fost complet despărţită de religie. Este oare cu putinţă ca depravarea papală să meargă mai departe? Oamenii au căpătat curaj să-şi dea frâu liber viciilor şi să-şi urmeze căile lor rele cumpărând cu ceva bani iertarea eternă, fără vreun fel de condiţii de pocăinţă! Ce zi a judecăţii o aşteaptă pe Izabela Romei şi pe copiii adulterului ei! Domnul să-l apere acum pe poporul său de amăgirile ei!

Istoria plasează prima emisiune oficială de indulgenţe a bisericii Romei la începutul secolului al unsprezecelea, dar sistemul a ajuns la deplina capacitate operativă prin cruciade. La Clermont, în anul 1095, papa Urban al-II-lea, a proclamat indulgenţă deplină şi iertarea păcatelor tuturor celor care aveau să ia parte la războiul sfânt. După acea perioadă s-a format obiceiul de a oferi indulgenţe cu valoare inferioară. Absolvirea de la o sută de ani de chinuri în purgatoriu, sau mai mult, putea fi cumpărată de la episcop prin repararea bisericii sau extinderea ei, prin construirea unui pod, prin protejarea pădurii lui, şi, de asemenea, absolvirea de la o serie de îndatoriri religioase suplimentare, cum ar fi recitarea unui anumit număr de rugăciuni înaintea unui anumit altar, pelerinaje la relicve şi alte asemenea lucruri. Potrivit teoriei Vaticanului, papa era cel care dispunea în mod suveran de tezaurul bisericii, şi, din acea putere, împărţea episcopilor în diocezele lor. Papa putea da indulgenţe tuturor creştinilor, iar puterea episcopului se limita la dioceza lui.

Istoria indulgenţelor

Sistemul indulgenţelor s-a răspîndit din ce în ce mai mult, şi, deşi, ca urmare a abuzurilor evidente, unii dintre cei mai abili dintre învăţaţi nu au ezitat să-şi exprime obiecţiunile lor împotriva acestui trefic de indulgenţe, alţii au scris în favoarea lui, iar oamenii în general nu au dorit să aibă de suferit o penitenţă severă, cu austerităţi neplăcute, atunci când puteau obţine absoluţiunea imediată prin plata unor sume de bani sau prin daruri către biserici sau către oamenii bisericii. Din perioada ei cea mai timpurie, biserica Romei a impus lucrări sau suferinţe grele pentru absolvirea celor care păcătuiau sau ca ei să treacă prin mari umilinţe, ceea ce se numea satisfacţie, dar, când penitenţa era scurtată sau exclusă complet datorită unei sume de bani sau a unor lucrări bine, aceasta se numea indulgenţă. Preţul indulgenţei era în funcţie de natura păcatului şi situaţia celui care o cumpăra.

Următorul eveniment deosebit, citat de Milner de la Burnet, îl va ajuta pe cititor să-şi facă o idee cu privire la dezvoltarea acestui trafic mai bine decât orice altceva am putea spune pe această temă. Aceasta s-a întâmplat când, datorită răspândirii reformei, vânzarea indulgenţelor a scăzut mult. “Burnet ne spune că scandaloasa vânzare de graţieri şi indulgenţe, în ţările catolice, era mult mai departe de a fi încetat complet de cât se consideră în general. El spune că, în Spania şi în Portugalia, în orice loc există un funcţionar care gestionează vânzarea în cele mai infame împrejurări pe care ni le-am putea imagina. În Spania, Regele, printr-un acord cu papa, are şi el profitul lui. În Portugalia, regele şi papa au fiecare partea lui.

În anul 1709, corsarii[94] din Bristol care au capturat un galion au găsit cinci sute de baloturi cu bule – sau graţieri tipărite în numele papei – pentru indulgenţe .. şi într-un balot erau şaisprezece topuri, astfel încât, s-a estimat că, în total, erau trei milioane opt sute patruzeci de mii. Aceste bule le erau din taxele luate de la popor şi erau de vânzare, cea mai ieftină fiind de trei reali, ceva mai mult de douăzeci de penny, dar unele ajungeau la valoare de până la unsprezece lire în banii noştri. Toţi erau obligaţi să le cumpere până la Paşte. Înafară de relatarea din această călătorie, am mărturia particulară a căpitanului William Dampier[95]”.

Dar cititorul va fi şi mai bine pregătit pentru această declaraţie aproape incredibilă dacă vom continua istoria noastră până la acel moment. Deocamdată, am spus îndeajuns pentru a da o idee corectă cu privire la fundaţia, caracterul şi efectele acestui trafic.

Sacramentul căsătoriei va fi privit atât de detaliat în această istorie încât nu considerăm că este necesar să-i consacrăm un capitol. Aşa că, pentru moment, vom părăsi subiectul dureros de interesant al teologiei romane, sau, vai! al creştinătăţii papale, şi vom relua istoria noastră generală[96].

Capitolul 24
Inocenţiu al-III-lea şi timpul lui
anii 1198 - 1216

}n timpul domniei acestui mare pap[, Scaunul Romei a ajuns la apogeul puterii sale. Secolul al treisprezecelea se distinge, în general, ca miezul zilei gloriei pontificale. Am văzut zorii înălţării papale, sau, mai curând, mijirea zorilor ei, în planurile îndrăzneţe ale lui Inocenţiu I şi Leon cel Mare, în secolul al cincilea. Grigore cel Mare, în secolul al şaptelea, şi Nicolae şi Ioan în cel dea-al nouălea, au făcut multe pentru a pune bazele marelui edificiu papal, iar Grigore al-VII-lea a înălţat suprastructura lui. Unicul obiectiv al ambiţiei preotului fără scrupule era acela de a reda Romei papale tot ceea ce pierduse Roma imperială, astfel încât Scaunul Sf. Petru să fie deasupra tuturor tronurilor. Dar îndrăzneţul papă a pierit în lupta disperată. Roma a fost cucerită, şi, după cum am văzut, Hildebrand a fost obligat să fugă şi a murit în exil, la Salerno. Timp de mai bine de o sută de ani nu a venit nici un papă care să continue lucrarea pe care o începuse el, dar, la începutul secolului al treisprezecelea, geniul lui Grigore a fost depăşit de Inocenţiu. Planurile îndrăzneţe ale celui dinainte au fost adese la îndeplinire complet de cel din urmă. Fără-ndoială, a fost o conjunctură de împrejurări favorabile, iar puterile minţii sale erau potrivite pentru a-şi atinge obiectivul principal, el obţinând astfel ceea ce de veacuri dominase imaginaţia papilor: “supremaţia sacerdotală, monarhia regală şi stăpânire peste toţi regii pământului”. Preotul încoronat al Romei a ajuns să pună în mişcare cu o mână de maestru şi cu o perseverenţă neostenită întreaga maşinărie a papalităţii pentru a menţine şi consolida suveranitatea absolută a Scaunului de la Roma. Dar, odată ajuns la vârf, trebuie să ne oprim pentru o reflecţie. Să facem un efort pentru a vedea care este gândul lui Dumnezeu cu privire la marele sistem religios, nu numai mărturia istoriei.

Babilonul din Apocalipsa 17

De la începutul acestei lucrări am dorit să studiem istoria dintr-un punct de vedere scriptural, şi, în mod special, în lumina epistolelor adresate celor şapte biserici apocaliptice. Relele care răsăreau sunt acum complet dezvoltate. În Pergam îl avem pe Balaam care îi învăţa “să curvească”, iar în Tiatira ne este prezentată Izabela, care a impus prin forţă idolatria. Dar, în cupa femeii false din capitolul 17 din Apocalipsa mai sunt concentrate încă multe alte rele.

Considerăm că nu mai există nici o îndoială cu privire la semnificaţia simbolului folosit aici, Nu numai că este o femeie, ci o femeie prostituată şi aşezată pe un tron în mijlocul cetăţii cu şapte coline. “Aici este mintea care are înţelepciune: cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia”. Aici ne este prezentat un aspect fizic caracteristic dintotdeauna Romei, atât în proză cât şi în poezie. Cineva care vorbea despre Arnold din Brescia spunea: “în slujba libertăţii, elocvenţa lui a tunat peste cele şapte coline”.

Fiecare cititor ştie ce vrea să spună istoricul prin această descriere, iar cucântul lui Dumnezeu este perfect clar pentru “mintea care are înţelepciune”. Roma este în mod clar indicată, iar corupţiile ei religioase sunt simbolizate prin expresia “mama curvelor”. Dar, ne putem întreba de ce anume este ea numită Babilon? Considerăm că termenul este folosit în sensul figurat, aşa cum şi numele sodoma şi Egipt sunt aplicate la Ierusalim: “şi trupurile lor moarte vor fi pe strada cetăţii celei mari, care, spiritual, se numeşte Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor” (Apoc. 11.8). Şi, nu numai atât, ci Babilonul istoric a fost construit înttr-o câmpie – câmpia Şinear.

Odată ce am limpezit bine aceste aspecte şi Roma este bine identificată, primim Apocalipsa 17 şi 18 ca o descriere a papalităţii. Caracterul, purtarea, relaţiile şi judecata finală a acestui Babilon spiritual ne sunt prezentate nu printr-o pană a unui istoric partizan sau imprefect, ci prin Duhul Adevărului, care chiar de la început vede sfârşitul. Întregul sistem papal este privit sub aspect moral din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ceea ce reprezintă un mare câştig pentru omul credinţei. Vom cerceta acum câteva dintre cele mai importante trăsături de caracter prezentate.

1. În viziune, femeia este văzută că “şade pe apele cele multe”. În versetul 15 îngerul explică faptul că aceasta înseamnă “popoare şi mulţimi şi naţiuni şi limbi”. Imaginea spune că femeia, sau sistemul corupt al Romei, exercită o influneţă în conducerea sufletelor unor mari mulţimi, naţiuni şi limbi. Dar Dumnezeu vede totul şi notează totul: istoria ei rea este consemnată în cer.

2. Ea este prezentată ca având relaţii din cele mai seducătoare şi imorale cu toate categoriile de oameni. “Cu care au curvit împăraţii pământului; şi cei care locuiesc pe pământ au fost îmbătaţi de vinul curviei ei” (v. 2). Ce stare a lucrurilor la ceea ce poartă numele frumos al lui Hristos! Termenul “curvie”, aşa cum este folosit aici, fără-ndoială, înseamnă puterea de seducţie a sistemului Roman de a îndepărta afecţiunile de la Hristos, care este unicul obiect adevărat al credinţei pentru inimă. Preoţii se interpun între inimă şi Domnul binecuvântat, Biblia este ascunsă, gândul lui Dumnezeu nu este cunoscut, iar poporul este intoxicat cu falsităţile ei impresionante şi se închină la ceea ce nu cunoaşte. Întregul pământ este stricat din cauza vinului curviei ei, dar sfârşitul ei cel groaznic se apropie rapid, “pentru că păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu şi-a amintit de nedreptăţile ei. Răsplătiţi-o cum v-a răsplătit şi ea; şi întoarceţi-i dublu, potrivit faptelor ei” (Apoc. 18.5-6).

3. Ea este apoi văzută conducând şi dând îndrumări puterii civile. “Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşu-aprins, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne”. Fie că este vorba despre imperiul roman refăcut (Apoc. 13), sau diferitele regate care se vor ridica pe ruinele unităţii lui imperiale, sau sau toate guvernele şi stăpânirile pământului, acestea erau sub sceptrul femeii, sau, mai curând, sub sabia ei însângerată, ca domeniu al stăpânirii ei, asupra căruia are drepturi divine. Purpura cezarilor a fost reclamată de papi, iar acvilele imperiale au fost înlocuite de cheile încrucişate şi Sanctitatea Sa a fost proclamat moanrh universal. Şi această nouă stăpână a lumii nu stăpânea numai cu numele, cu anticul ei nume avea o putere nouă. Roma imperială prin armatele nu a inspirat niciodată atâta groază ca Roma papală prin anatemele ei. După cum spunea cineva: “Creştinătatea, în toate domeniile întinse ale întunericului ei mental şi moral, tremura când pontiful tuna excomunicări. Monarhii se clătinau pe tronurile lor de groaza despotismului papal şi se plecau înaintea puterii spirituale asemenea celui mai de jos sclav. Clerul considera că papa era sursa autorităţii lor subordonate şi calea pentru avansarea lor în viitor. Poporul cufundat în ignoranţă şi superstiţie îl vedea, cu supremaţia lui, ca pe un dumnezeu pe pământ, care determina destinele temporale şi eterne ale omului. Bogăţia naţiunilor se scurgea în tezaurul sacru, permiţându-i succesorului pescarului galileean şi capului creştinătăţii să rivalizeze splendoarea şi măreţia orientală[97]”. Întinderea stăpânirii ei depăşea cu mult cele mai întinse cuceriri ale imperiului. Multe popoare care scăpaseră de jugul Romei imperiale erau sub jugul Romei papale. Aceasta am văzut în istoria războaielor religioase ale lui Carol cel Mare. Unii au socotit că Irlanda, Scoţia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Prusia, Polonia, Boemia, Moravia, Austria, Ungaria şi o bună parte a Germaniei au fost strânse ca nişte oi în staului păstorului de la Roma de misionari ca Bonifaciu, dar, potrivit cu aprecierea lui Dumnezeu, acestea au fost înrobite tiraniei şi uzurpării curvei celei mari.

4. Dar, ea nu numai că stă pe multe ape şi pe fiară, ci este plină de idolatriile şi nucurăţiile curviei ei. “Şi femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle, având în mâna ei o cupă de aur plină cu urâciunile şi necurăţiile curviei ei”. Cu toată gloria ei vizibilă - ceea ce lumea socoteşte a fi de mare preţ şi frumos – ea este în ochii lui Dumnezeu o femeie prostituată, cu o cupă spelndidă plină de toate urâciunile. Am văzut cât de mult iubeşte ea cu tenacitate imaginile, care aici sunt desemnate prin termenul “urâciuni”.

5. Ea pretinde a deţine în exclusivitate adevărul lui Dumnezeu. “Şi pe fruntea ei avea scris un nume: «Taină, Babilonul cel mare, mama curvelor şi a urâciunilor pământului»”. Aceasta este cel mai mare şi mai grav păcat al Romei, groaznicul fals al lui Satan şi cea mai josnică ipocrizie a ei. Despre adevăratul mister ceresc citim: “Aceasta este o taină,” spunea Pavel, “dar vorbesc despre Hristos şi biserică” (Efes. 5.32). Însă, în loc de a fi supusă lui Hristos şi credinciasă Lui, ca o femeia părăsită şi neruşinată, ea îi corupe prin îmbrăţişarea ei rea pe cei mari de pe pământ. Şi asta nu este tot, ci ea este o mamă: mama curvelor şi are multe fiice. Orice sistem religios din creştinătate care tinde, într-o cât de mică măsură, să depărteze sufletele de Hristos şi să se ataşeze de obiecte care se interpun între inimă şi Omul din glorie, se înrudeşte cu această mamă a nedreptăţii spirituale.

6. Ea are o sete nestăpânită după sângele sfinţilor lui Dumnezeu. “Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus. Şi, văzând-o, m-am minunat cu mare uimire”. Această ciudată imagine – o femeie – a unei comunităţi religioase care se declară a fi adevărata soţie a lui Hristos, dar este îmbătată de sângele martirilor, al sfinţilor lui Dumnezeu, umple de uimire mintea apostolului. Şi noi nu trebzie să fim surprinşi de aceasta, pentru că în curând vom vedea această ciudată imagine nu numai în viziune ci şi în realitatea ei fără prededent. Inocenţiul al-III-lea a fost omul care a declarat război ţăranilor din sudul Franţei şi a îndreptat sabia notoriului Simon de Montfort împotriva binecunoscuţilor albigenzi şi waldenzi, şi aceasta chiar sub pretextul de a face voia lui Hristos şi de a acţiona sub autoritatea Lui.

De la versetul 7 avem explicaţia pe care a dat-o îngerul cu privire la viziune şi soarta grozavă a Babilonului, pe care o va primi atât prin mâna omului cât şi a lui Dumnezeu, aceasta ţinând până la sfârşitul capitolului 18. Dar, cum noi nu intenţionăm să dăm interpretări, nu este cazul să mai urmărim temele solemne din aceste capitole, ci acum putem urmări calea întunecată a urmelor însângerate, cu ochiul istoricului în lumina sfintei scripturi[98].

Inocenţiu şi regii pământului

Diferitele trăsături şi caracteristici ale Babilonului, pe care Duhul lui Dumnezeu ni le-a prezentat clar în aceste capitole, care sunt atât de mult urâte de El, le vom vedea manifestate deplin în istoria acestui pontif. Atât cititorul cât şi scriitorul trebuie să vegheze ca duhul Babilonului să nu se strecoare în inima lor. Nu trebuie să presupunem că acest duh se limitează numai la papalitate, deşi în mod public tronul lui este acolo şi acolo va fi el judecat public. Dacă nu ne strângem în jurul lui Isus cel respins şi nu umblăm în părtăşia suferinţelor Lui şi având speranţa gloriilor Lui, atunci suntem în pericol de a cădea în cursă. Oamenii, chiar creştinii, prea adesea leagă prosperitatea şi plăcerile de care se pot bucura în prezent în lume cu numele şi cu aprobarea lui Hristos. Aceasta este însăşi esenţa Babilonului: amestecul necurat compus din Hristos şi lume, din cer şi pământ. Cel care mărturiseşte a avea credinţă într-un Hristos respins, dar a cărui inimă este ataşată de lumea care L-a respins pe El, este profund pătruns de spiritul Babilonului: este ca unul care este logodit cu Prinţul cerului, dar care tot mai ascultă linguşirile şi mai acceptă propunerile şi favorurile stăpânitorului lumii acesteia. Şi, nu vedem noi oare, vai! peste tot, cum oamenii se bucură de plăceri lumeşti şi mărturisesc în acelaşi timp numele Domnului? Aceasta este o inconsecvenţă şi o confuzie care este ofensatoare pentru Dumnezeu şi pe care El o va judeca într-un mod atât de groaznic. Fie ca Domnul să ne păzească de a căuta să amestecăm crucea şi gloria cerească a lui Hristos cu lumea rea de acum.

Duhul papalităţii este în totul legat de lumea aceasta deşi are cele mai mari pretenţii că este în totul pentru Hristos. Ea spune: “Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare” (Apoc. 18.7). Dintotdeauna, unica ei dorinţă a fost aceea de a stăpâni, asupra bisericii şi a statului, pe mare şi pe pământ, peste sufletele şi trupurile oamenilor, având puterea de a deschide şi a închide porţile cerurilor şi ale iadului după bunul plac. Aşa gândea Inocenţiu, şi potrivit acestor gânduri a acţionat el, după cum vom vedea.

La origine, numele lui Inocenţiu a fost Lothario de Conti. El era din familia conţilor de Segni, una dintre marile familii ale Romei. Sub îndrumarea celor doi unchi ai săi, cardinalii Sf. Sergiu şi Sf. Paul, marile abilităţi înnăscute ale lui Lothario promiteau ca el să aibă acea distincţie pe care o doreau cel mai mult prietenii şi rudele lui. El a căpătat apoi faimă în şcolile de la Roma, Bologna şi Paris pentru învăţătura lui, iar legea canonică a fost obiectul lui favorit de studiu. După moartea lui Celestin al-III-lea, el a fost ales după cuviinţă în scaunul papal rămas vacant şi a fost consacrat la 22 februarie 1198, la vârsta tânără de treizeci şi şapte de ani. Cardinalii l-au salutat cu numele Inocenţiu, ca mărturie despre viaţa lui ireproşabilă.

Concepţiile lui Inocenţiu despre papalitate

Câteva extrase din predica de inaugurare şi alte câteva scrieri ale lui Inocenţiu îi vor da cititorului o imagine clară a pretenţiilor papale sau babilonice. Afirmarea puternică a demnităţii sale, însoţită şi de cea mai zgomotoasă declaraţie de smerenie trădează adevăratul spirit al papei. Astfel, el spunea: “Vedeţi ce fel de slujitor este acela pe care Domnul l-a pus peste poporul său; nimeni altul decât viceregele lui Hristos, succesorul Sf. Petru. El este unsul Domnului; el stă ca mijlocitor între Dumnezeu şi om: mai jos decât Dumnezeu şi deasupra omului. El îi judecă pe toţi şi nu este judecat de nimeni, pentru că este scris: «Eu voi judeca». Dar acela care este înălţat în demnitate, prin slujba lui se coboară, astfel încât cel smerit să fie înălţat iar mândria să fie umilită; pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mândri şi arată îndurare faţă de cei smeriţi, iar cel care se înalţă va fi smerit”. El a descoperit papalitatea până şi în cartea Geneza. El spunea: “Firmamentul înseamnă biserica. După cum Creatorul tuturor lucrurilor a pus în ceruri doi mari luminători, cel mai mare pentru a guverna ziua, iar cel mai mic noaptea, tot aşa a pus pe firmamentul bisericii Sale două mari puteri: cea mai mare pentru a guverna peste suflete, iar cea mai mică pentru a guverna trupurile oamenilor. Acestea două sunt puterea pontificală şi cea regală, dar luna, fiind mai mică, primeşte de la soare toată lumina ei şi ea este inferioară soarelui atât cantitativ cât şi calitativ în ceea ce priveşte lumina pe care o dă ca şi în poziţia şi funcţia ei în ceruri. În mod asemănător, puterea regală primeşte toată demnitatea şi strălucirea ei de la cea pontificală, astfel încât, cu cât ea este mai aproape de lumina cea mai mare, cu atât razele ei sunt absorbite şi gloria pe care a primit-o este eclipsată. Mai mult chiar, este rânduit ca aceste glorii să-şi aibă sediul lor stabil şi definitiv în Italia noastră, din vreme ce în această ţară este, prin îmbinarea primatului imperiului şi preoţiei, întreaga temelie şi structură a credinţei creştine, şi, odată cu aceasta, dominaţia asupra amândorura[99]”.

Cititorului nu-i va fi greu ca, din aceste declaraţii, chiar şi îmbrăcate într-o formă metaforică, să vadă marile pretenţii ale planurilor papale ajunse la maturitate în mintea celebrului pontif. El a afirmat, în modul cel mai neechivoc, că orice stăpânire pământească derivă de la papă şi că toţi regii şi prinţii acestei lumi sunt supuşii şi slujitorii papei, el fiind acela care are stăpânirea universală.

Inocenţiu şi cetatea Romei

Ca un om înţelept, el şi-a început operan prin reforme în casa lui. În locul luxului de curte, el a stabilit o simplitate rigidă. Mulţimea de nobili şi paji de neam ales, care în ultima vreme forfotea prin palat, a fost expediată la ale lor, dar primind daruri bogate prin care papa a păstrat prietenia lor şi şi-a asigurat serviciile lor pentru ocazii deosebit de ceremonioase. Nu a uitat nici de cetăţenii care se agitau să primească daruri la începutul fiecărei noi domnii, astfel că şi-a asigurat şi favoarea mulţimii. El îmbina îndrăzneala lui Grigore al-VII-lea cu precauţia politică şi răbdarea lui Alexandru al-III-lea. Îi cunoştea pe romani şi ştia cum să îi guverneze. Ei aveau cel mai rău caracter arătat de vreun popor în cursul istoriei. Ascultaţi mărturia Sf. Bernard, care-i scria papei: “Ce să spun despre popor? Poporul este roman. Nu găsesc cuvânt mai scurt sau mai clar care să exprime opinia mea despre enoriaşii voştri. Ce este oare mai cunoscut de toţi oamenii din toate timpurile, decât desfrânarea şi trufia romanilor? Sunt o naţie care nu vrea pacea, este obişnuită cu zarva, o naţie neîndurătoare şi refractară şi care până acum batjocoreşte orice autoritate cât timp are mijloce pentru a-şi asigura existenţa… Pe cine veţi găsi în toată întinderea cetăţii care să vă vrea ca papă altfel decât pentru un profit sau în speranţa unui profit? Promit fidelitatea pentru a avea mai bune mijloace de a-i răni pe aceia care se încred în ei. Sunt oameni prea mândri pentru a se supune, prea ignoranţi pentru a conduce, fără credinţă faţă de superiori, insuportabili pentru subordonaţii lor, fără ruşine când este vorba să ceară, obraznici în refuzul lor, grăbiţi să obţină favoruri, agitându-se pentru a le obţine şi apoi nerecunoscători după ce le-au obţinut; grandomani, numai vorbe şi ineficienţi; foarte darnici în promisiuni, dar zgârciţi în împlinirea promisiunilor; cei mai abili linguşitori şi cei mai veninoşi detractori. Printre asemenea oameni vei fi păstor, acoperit cu aur şi cu toate splendorile. Ce doresc oile tale? Dacă am îndrăzneală să folosesc expresia, aş spune că mai curând este slujba de a paşte demoni decât de a paşte oi[100]”.

Potrivit mărturiei celei mai mari autorităţi, acesta era caracterul poporului din jurul noului păstor al Romei, asupra căruia el trebuia să vegheze. Dar el nu a fost descurajat nici chiar de stilul exhaustiv al Sf. Bernard, ci, cu multă putere, prudenţă şi abilitate, şi-a început domnia plină de sucess.

După chestiunile legate de casa lui, şi-a îndreptat atenţia spre problemele cetăţii. Primul lui obiectiv a fost acela de a desfiinţa ultimul vestigiu din Roma al suveranităţii imperiale. A fost un pas îndrăzneaţ, dar el şi-a netezit calea distribuind bani prin toate cele treisprezece cartiere ale oraşului. Până atunci, prefectul Romei primea funcţia de la Împărat şi era reprezentantul autorităţii imperiale, dar Inocenţiu l-a influenţat să respingă autoritatea imperială şi să se supună în totul numai puterii papale. El a luat din mâna lui sabia seculară, vechea emblemă a puterii, şi i-a dat în schimb o cupă de argint, ca simbol al păcii şi prieteniei. El l-a absolvit pe prefect de jurământul de credinţă faţă de împăraţii germani şi l-a obligat să jure credinţă papei şi să primească din mâinile lui investitura. Aceasta a fost ultima legătură a puterii imperiale care s-a rupt la Roma.

În mod asemănător, noul papă l-a convins pe senator sau pe reprezentatul legislativ să demisioneze, pentru ca el să poată pune un altul în locul lui, pe care l-a legat printr-un jurământ de credinţă faţă de el ca suveran. Judecătorilor, funcţionarilor şi tuturor cetăţenilor li s-a cerut să jure supunere majestăţii sale spirituale şi să recunoască suveranitatea exclusivă a Sfântului Scaun.

 Inocenţiu şi regatul Siciliei

Dar cetatea imperială era atunci înconjurată de mulţi vecini periculoşi, astfel încât cea mai importantă problemă a lui Inocenţiu a fost cum să scape de ei. Cele mai bogate provincii din Italia centrală şi de sud, chiar până la porţile Romei şi regatul Siciliei erau sub jugul dur al unor aventurieri germani feroci. Lucrurile au decurs după cum urmează.

Henric al-VI-lea, Împăratul Germaniei, supranumit cel Sever, s-a căsătorit cu Constanţia, moştenitoarea legitimă a coroanei Siciliei, cu seniorul provinciilor normande din sudul Italiei.

Avantajele evidente pentru Împărat ale acestei alianţe, ca şi pericolul la fel de evident pentru papalitate, l-au alarmat pe pontiful Lucius al-III-lea, făcându-l să ia măsuri pentru a împiedica acea căsătorie, dar el a murit subit, aşa că nu a reuşit nimic. Succesorul lui, Urban al-III-lea, nu a reuşit nici el să rupă logodna, astfel încât căsătoria a avut loc la 27 ianuarie 1186. Dar, ca de obicei, s-a găsit un pretendent la tronul Siciliei, pe care l-a sprijinit papalitatea, ceea ce a dus la un război crud şi pustiitor, care a durat mai mulţi ani. Henric a invadat teritoriile italiene cu scopul declarat de a intra în stăpânirea moştenirii soţiei sale, iar expediţia a avut succes deplin. Provincie după provincie a căzut în mâinile lui, şi, în scurt timp, tot sudul Italiei şi regatul Siciliei s-au supus tiranului neîndurător, soţul cel rău al Constanţiei. “Înainte de a părăsi teritoriile cucerite” – spune Greenwood –“ toate marile comandamente militate le-au fost încredinţate celor mai distinşi ofiţeri ai armatei sale. Castele, pământuri, venituri şi puteri din cele mai mari şi mai incert delimitate le-au fost încredinţate unei mulţimi de aventurieri şi mercenari, al căror obiectiv era numai prada şi a căror rapacitate nu era înfrânată de vreo urmă de respect faţă de drepturile celor asupra cărora ei au fost puşi să guverneze”.

Filip, ducele de Şvabia, fratele lui Henric, a căpătat guvernarea Italiei centrale, care cuprindea domeniile Contesei Matilda şi ducatul Toscanei.

Markwald, un cavaler din Alsacia, favoritul împăratului, a fost făcut duce de Ravenna şi Romagna. Conrad de Lutzenburg, un cavaler şvab, ca duce de Spoleto, poseda cetatea şi domeniile ei. Astfel, domeniile pontificale au fost înconjurate din toate părţile cu un lanţ de fortăreţe ostile şi comunicaţia lor cu lumea de afară era aproape complet întreruptă. Dar mâna stăpînului, care era necesară pentru a conduce diferitele garnizoane, s-a retras brusc.

Henric a murit la Messina la 28 septembrie 1197, la puţin mai mult de trei luni după înălţarea pe tron a lui Inocenţiu[101].

Am descris rapid ocupaţia militară care era în ţară atunci când Inocenţia a apucat frâiele guvernării. Pentru mai multe detalii puteţi consulta istoriile generale. Dar, cum obiectivul nostru în acest capito este să arătăm cât de complet a fost triumful puterii ecleziastice asupra celei civile, am considerat că era necesar să arătăm ce poziţie puternică avea aceasta din urmă. Acum prezentăm problema de rezolvat. Cum putea un singur om, numai printr-un cuvânt, să răstoarne forţa fizică a imperiului şi să-i oblige şi pe prinţi şi pe popor să se supună unui despotism spiritual? Nu avem nici o îndoială că puterea nevăzută este de dedesupt. Îmbinarea mielului cu balaurul, sau omul păcatului, într-o singură putere sau într-un sistem arată originea ei (Apoc. 13.11-18).

Inocenţiu şi statele bisericii

Moartea lui Henric, geloziile şi rivalităţile conducătorilor germani şi starea exasperantă a italienilor a pavat calea pentru exercitarea deplină a marilor puteri administrative ale lui Inocenţiu. Cruzimile împăratului Henric împotriva supuşilor săi italieni copseseră întreaga ţară pentru revoltă. Ei aşteptau un eliberator de sub jugul german, iar acel eliberator a fost Inocenţiu. El l-a somat pe Merkwald, cel mai grozav dintre locotenenţii imperiali, să-i predea Sf. Petru toate domeniile bisericii. Markwald a stat pe gânduri: deşi era un om îndrăzneţ şi ambiţios şi avea mari averi şi multă putere, el dorea să evite un conflict deschis cu papa. El era conştient de pericolul din partea poporului din cauza urii faţă de jugul străin, aşa că, prin promisiuni că va aduce mari servicii bisericii, s-a străduit să şi-l facă aliat pe papă. Dar papa a rămas ferm şi a respins toate ofertele în bani sau servicii şi i-a cerut să predea imediat şi necondiţionat toate teritoriile bisericii. Markwald a refuzat. Papa s-a ridicat pentru a-şi afirma pretenţiile. Aşa a început războiul. Stindardele germane au fost rupte şi oraş după oraş s-a revoltat şi a călcat în picioare tot ce era german. Markwald, ofensat şi plin de furie, “s-a răzbunat ieşind din cetatea Ravenna şi făcând ravagii în toată regiunea, arzând, jefuind şi distrugând gospodării şi recolte, castele şi biserici. Inocenţiu a deschis tezaurul papal, a împrumutat mari sume de bani, a alcătuit o armată, a pronunţat excomunicarea împotriva vasalului răzvrătit al bisericii, prin care îi absolvea de jurămintele lor de credinţă pe toţi vasalii lui Markwald[102]”.

Căderea lui Markwald i-a umplut de consternare pe ceilalţi. Ei au propus condiţii de pace şi au oferit să plătească tribut, dar Inocenţiu nu a acceptat nici un compromis. El a cerut să intre în posesia domeniilor patrimoniale, declarându-se moştenitorul donaţiei Contesei Matilda şi suveranul ducatului Toscanei. Dar nici un eveniment după moartea împăratului nu a fost mai important pentru papalitate decât purtarea necredincioasă a împărătesei Constanţia. Imediat după moartea soţului ei, deşi fusese lăsată păzitoarea ţinutului, ea s-a disociat de cauza germană şi s-a întors în Sicilia împreună cu copilul ei mic, Frederick. Ea a susţinut interesele ţării ei natale şi, împreună cu fiul ei, s-a aruncat în braţele Sfântului Scaun, făcând ca fiul ei să fie încoronat la Palermo şi cerând pentru fiul ei investitura pontificală ca dar al Sfântului Scaun. Inocenţiu şi-a cunoscut puterea şi a cunoscut slăbiciunea ei, aşa că şi-a impus condiţiile. Împărăteasa şi fiul ei trebuiau să recunoască suveranitatea feudală absolută a papei asupra întregului regat al Napoli şi al Siciliei şi să plătească un mare tribut anual. Războinicii germani erau obligaţi să se retragă în castele din ţara lor, dar aceasta au făcut-o numai pentru a medita la înfrângerea lor şi a cloci răzbunarea.

Cuceririle lui Inocenţiu au fost rapide şi păreau a fi complete: în mai puţin de un an de la înălţarea lui pe tronul papal, el era practic regele Siciliei şi stăpân al teritoriilor sale. El şi-a făcut simţită prezenţa prin intermendiul nunţiilor săi şi a impus supunerea faţă de el în teritoriile de curând dobândite. Teritoriile, fortăreţele, cetăţile şi veniturile care au fost recuperate de la germani au fost reclamate de Scaunul papal ca posesiuni ale sale. Dar acele pretenţii erau şi nedrepte şi ilegale, aşa că a rezultat, în mod natural, rezistenţă din partea cetăţenilor şi a guvernatorilor imperiali, aşa că timp de mulţi ani Sicilia şi provinciile ei au fost o scenă a anarhiei, violenţei, vărsării de sânge şi a unor intrigi necontenite. Şi totuşi, chiar în acel moment, Inocenţiu le-a reamintit cetăţilor care obiectau că nu-i vor preda lui toate beneficiile eliberării pe care o câştigaseră cu greu de natura puterii căreia ei îndrăzneau să i se opună: neîncrederea lor faţă de el era o crimă împotriva Domnului Isus însuşi, al cărui succesor era el, “unul în care nu exista păcat, nic nu s-a găsit vicleşug în gura Lui”. Poate exista o blasfemie mai îndrăzneaţă şi mai neruşinată? Poate oare exista o mai perversă încercare de a îmbina mielul cu balaurul?

Inocenţiu şi imperiul

Înainte de a se sfârşi anul tumultos pe care l-a parcurs, Constanţia, prinţesa siciliană şi împărăteasa germană, a murit. La 27 noiembrie 1198, ea şi-a dat ultima suflare. Se spune că moartea ei a fost grăbită de grija de mamă pentru copilul ei mic, Frederick. El avea pe atunci cam patru ani şi fusese încoronat rege al Siciliei şi moştenitor al imperiului. În testamentul ei, ea şi-a încredinţat fiul în grija papei ca suzeran al lui şi a prevăzut ca treizeci de mii de monede de aur să-i fie plătite anual papei pentru protecţia evlavioasă pe care o va asigura fiului ei şi că toate celelalte cheltuieli vor fi achitate din veniturile ţării.

Dar Roma nu s-a liniştit după acel mare succes, ci războiul civil cu ororile lui a reînceput. Pontiful nu a pierdut nici o clipă în a face cunoscut nobililor Siciliei, prin cea mai trufaşă frazeologie, faptul că el devenise guvernator al Siciliei ca regent, şi şi-a trimis nunţiul pentru a administra jurământul lor de credinţă. Între timp, auzind de moartea împărătesei, Markwald şi-a reluat titlul de Seneşal al Imperiului, şi, printr-un document care se pretindea a fi testamentul împăratului răposat, a pretins regenţa Siciliei cât timp tânărul rege era minor. Pentru a-şi susţine pretenţiile, el a strâns un mare număr de aventurieri, a asediat şi a cucerit cetatea papală Germano şi aproape că a ajuns să cucerească marea mânăstire Monte Casino, care a fost apărată timp de opt zile de o garnizoană a papei până ce trupe proaspete şi provizii de la Roma au ajuns să întărească poziţia călugărilor războinici, obligându-l pe marele duce să ridice asediul. Potrivit celor mai de încredere surse, Inocenţiu a luat atunci o atitudine extrem de războinică. El a emis o proclamaţie prin care chema la arme toate ţinuturile Napoli şi Siciliei. El a strâns trupe din Lombardia, Toscana, Romagna şi Campania, plătindu-le din tezaurul papal. Markwald şi complicii lui au fost excomunicaţi în modul cel mai solemn în fiecare duminică, cu stingerea de lumânări, cu clopotem – clopote, cărţi şi lumânări. Întregul regat a fost jefuit, pustiit şi umplut de jale de armatele papei şi de soldaţii imperiului. Dar moartea căpeteniei rebelilor, Markwald, în anul 1202, l-a scăpat pe papă de cel mai puternic şi mai cu succes opozant.

Ne îndreptăm acum puţin atenţia spre modul în care a lucrat acea minte deosebită în afacerile încurcate ale imperiului.

Împăratul copil, ajuns orfan şi tronul vacant şi disputat cu ferocitate de prinţi rivali, au deschis o cale mai largă pentru înaintarea ambiţiei papale.

Obiectivul imediat al politicii lui Inocenţiu a fost acela de a separa regatul Siciliei de imperiu: cât timp ambele rămâneau în aceleaşi mâni, pe tronul Siciliei putea să se aşeze un suveran mai puternic decât el. Posibilitatea de a avea un vecin periculos trebuia înlăturată. Atunci, competiţia pentru coroană i-a oferit ocazia pe care o dorea. Trupele necesare acasă au fost retrase din Sicilia, Apulia şi Capua. Garnizoanele fiind reduse, stăpânirea germană a fost răsturnată şi ţările s-au separat de imperiu, iar autoritatea papală s-a impus prin forţă.

Imediat după moartea lui Henric, fratele lui, Filip, duce de Şvabia, a luat în stăpânire tezaurele imperiale şi s-a declarat regent şi protector al intereselor tânărului său nepot. Din cât se ştie, s-ar părea că el a acţionat din motive drepte. Dar un împărat copil era ceva contrar obiceiului german, mai ales nepotrivit în vremuri tulburi ca acelea. A apărut rapid o partidă adversă, care s-a opus energic alegerii copilului ca rege. Aderenţii casei Hohenstaufen l-au rugat pe Filip să devină reprezentantul familiei, în opoziţie cu ceilalţi candidaţi la coroană. El a consimţit şi a fost ales apărător al regatului de către un mare număr de prinţi şi prelaţi adunaţi la Mulhausen.

Partida opusă familiei din Şvabia era condusă de Adolph de Altena, arhiepiscop de Koln. Această facţiune era compusă în principal din mari prelaţi din zona Rinului. Aceasta era principala ocupaţie a clerului în acel timp. Ei erau hotărâţi să susţină un opozant al casei Hohenstaufen. După ce mai mulţi prinţi au refuzat să candideze la demnitatea imperială, oamenii bisericii s-au gândit la casa de Saxonia, adversarul neîmpăcat al casei de Şvabia. Ei l-au ales pe Otto, al doilea fiu al lui Henric leul, duce de Saxonia.

Ca urmare a faptului că familia tatălui său ajunsese să fie sub interdicţia imperiului, fiind izgonit din Germania, el a crescut la curtea Angliei. Mama lui, Matilda, a fost sora regelui Richard Inimă de Leu. Tânărul cavaler a arătat semne de vitejie de genul celor pe care le admira Richard, astfel încât el l-a făcut pe Otto Conte de York şi Poitou. Dotat cu aur englez şi având câţiva adepţi, el a pornit la drum şi a ajuns la Koln, unde a fost proclamat împărat şi apărător al bisericii.

Filip şi Otto

Filip era în vârstă de douăzeci şi doi de ani, Otto de douăzeci şi trei. “Din punct de vedere al personalităţii,” soun cronicarii, “al averii şi numărului de susţinători, Filip era în avantaj. El era apreciat pentru cumpătarea lui şi pentru dragostea de justiţie. Fusese cultivat prin literatură la un nivel puţin obişnuit printre prinţi, iar prin purtarea lui populară apărea într-un contrast favorabil cu mândria şi duritatea lui Otto. Dar Otto era favoritul majorităţii clerului, care îl găsea pe Filip de nesuportat pentru că era reprezentantul unei familii care era considerată opusă intereselor ierarhiei[103]”.

Dar - se poate întreba cititorul – cum era cu tânărul Frederick, care fusese încoronat şi uns şi căruia prinţii şi prelaţii îi juraseră credinţă? Cu cel pentru care papa era plătit din greu pentru a-i apăra drepturile? Putem găsi răspuns la această întrebare numai în politica secretă şi perfidă a lui Inocenţiu. Obiectivul lui principal, pentru care permitea, dacă nu chiar şi producea, acest mare conflict naţional pentru coroana imperială era umilirea mândrei case de Şvabia, aşa că orice alte considerente trebuiau sacrificate în scopul limitării puterii lor. Iar conştiinţa elastică a papalităţii a găsit întotdeauna motive aparent evalvioase pentru a înfăptui cele mai mari răutăţi şi pentru cel mai infidel şi înşelător comportament. Inocenţiu nu putea nega drepturile lui Frederick, şi, de aceea, el s-a afişat ca om drept, recunoscându-le. Aceasta era vocea balaurului. El a recunoscut că alegerea lui era legală, ca şi că jurământul de credinţă al nobililor imperiului, dar, pe de altă parte, a descoperit că acel jurământ le-a fost impus de tatăl copilului înainte ca acel copil să fi devenit creştin prin botez. El a decretat deci că un copil de doi ani, nebotezat, este o nulitate, şi, de aceea, jurămintele lor erau nule şi ei nu mai aveau nici o obligaţie faţă de tânărul moştenitor.

Ce caracter a rămas pentru posteritate! Putem exclama. Cel care se pretindea “reprezentantul dreptăţii eterne şi neschimbate a lui Dumnezeu pe pământ, cel absolut deasupra oricăror interese şi pasiuni”, a ajuns să absolve întreaga Germanie de cel mai solemn jurămînt de credinţă faţă de moştenitorul legitim al regatului! În loc să susţină drepturile celui căruia îi fusese dat în grijă, despre care scrisese atunci când îl acceptase: “deşi Dumnezeu l-a cercetat prin moartea tatălui şi a mamei sale, El i-a dat un tată mult mai vredinic - pe însuşi locţiitorul Lui pe pământm şi o mamă mai bună - biserica”, mustrând partidele rivale şi convingându-le să facă pace, îl vedem agitând animozităţile lor şi vedem cum dreptatea, adevărul şi pacea şi orice urmă de omenie sunt sacrificate în speranţa de a creşte şi a consolida puterea papală. Abilul papă a rămas în fundalul scenei, dar a întărâtat şi a alimentat flacăra conflictului, ştiind că, în urma sângelui vărsat şi a cheltuielilor, ambele părţi vor fi obligate să aducă înaintea lui cauza lor, ca atunci el să se afirme ca suveranul şi îndrumătorul regilor şi să-şi impună condiţiile. Aceste convingeri sunt prezentate complet în următoarea apreciere a decanului Milman: “zece ani de război civil în Germania sunt din cauza, dacă nu a instigării directe, atunci a inflexibilităţii papei Inocenţiu al-III-lea[104]”.

Războiul civil în Germania

Richard, regele Angliei şi Philippe Auguste, regele Franţei – care a îmbrăţişat cu căldură cauza lui Filip – nu su precupeţit nici un pic linguşirile şi declaraţiile că-l vor câştiga pe papă pentru candidatul lor favorit. Dar papa a amânat pentru că avea prea multe alte obiective pentru ca să fie direct şi deschis. Războiul a izbucnit de-a lungul Rinului. La început Filip a câştigat mult şi a înaintat până în apropierea porţilor Koln-ului, dar o armată puternică a prelaţilor de pe Rin şi a nobililor flamanzi l-a făcut să se retragă. Cea mai mare şi mai puternică parte a imperiului sprijinea cauza lui Filip; clerul şi Contele Flandrei erau aproape singurii susţinători ai lui Otto.

A fost un război civil plin de nelegiuiri barbare şi feroce. La sfârşitul primului an de război sorţii erau în favoarea lui Filip. Moartea lui Richard în 1199 au făcut ca Otto să fie lipsit de cel mai puternic aliat al său. John, care i-a urmat lui Richard, nu era dispus să-şi cheltuiască banii într-un joc atât de îndepărtat şi riscant. Războiul s-ar fi putut termina într-un mod destul de onorabil chiar şi pentru Otto, dar răzbunarea papală împotriva urâtei case de Hohenstaufen nu se împlinise. Papa s-a declarat deschis de partea uzurpatorului Otto, şi, timp de nouă ani lungi şi groaznici, cu numai scurte armistiţii, Germania a fost lăsată de blândul păstor de pe Tibru pradă ororilor războiului civil. Dar politica duplicitară a lui Inocenţiu a ajuns să fie evidentă pentru toţi. Trma lui care suferise îndelung l-a acuzat şi i-a reproşat că se făcuse vinovat de toate nenorocirile lor pentru că provocase, incitase şi întreţinuse conflictul dezastruos numai pentru a-şi atinge scopul lui rău de a ruina casa regală a lui Henric cel Sever. A fost nevoie de toată abilitatea şi de ajutorul lui Satan ca el să se dezvinoăţească de acea acuzaţie.

Dar războiul îşi făcuse lucrarea lui, acea lucrare de balaur. “A fost un război nu cu bătălii decisive, ci cu jafuri, devastări, pustiiri, distrugerea recoltelor şi prădarea ţinuturilor fără apărare de la ţară; purtat de un prelat împotriva altuia, de un prinţ împotriva altuia, de boemi sălbatici şi de soldaţi bandiţi de orice naţie care străbăteau toate provinciile”. Aşa de rău, ba chiar mai rău a fost războiul civil din Germania. Totuşi cugetul neînduplecat al acelui om nenorocit a continuat să tune anateme împotriva lui Filip, să declare nule jurămintele de credinţă faţă de el şi să acorde privilegii şi imunităţi de tot felul episcopilor şi societăţilor monastice care îmbrăţişau partida lui Otto. Dar tunetele Vaticanului au ajuns să fie zadarnice şi puterea lui Filip a crescut an de an[105].

Cursul evenimentelor nu se putea sa nu-l marcheze până şi mintea inflexibilului Inocenţiu. El ajunsese să fie ameninţat cu unilinţa unei înfrângeri totale. După zece ani, cauza lui Otto era fără speranţă. Dar cum ar fi putut papa uita jurămintele lui de vrăjmăşie neînduplecată împotriva casei de Şvabia şi cum putea el să iasă de sub jurămintele de alianţă pentru totdeauna cu casa de Saxonia? Trebuia să găsească ceva motive sfinte şi evlavioase pentru a îmbrăţişa cauza lui Filip. I-a fost dificil să acopere ruşinea situaţiei în care căzuse. Dar Filip, prin ambasadorii pe care i.a trimis papei, a făcut asemenea declaraţii şi promisiuni că vedea că este de datoria lui să fie primit înapoi ca fiul lui penitent şi să fie absolvit de interdicţiile bisericii. Nunţiul papal a mers la Metz, unde l-a proclamat Împărat victorios.

Moartea lui Filip

Pacea părea să fi fost asigurată din toate părţile. Filip obţinuse ceea ce dorise cel mai mult şi papa aprobase o propunere de căsătorie între Otto şi Beatrice, fiica lui Filip, sub pretextul de a vindeca lupta îndelungată dintre casele de Şvabia şi Saxonia. Dar stabilitatea oricărei poziţii omeneşti şi a gloriei omului este foarte nesigură. La 21 iunie 1208, împăratul Filip, unul dintre cei mai capabili şi mai blînzi din neamul lui, a fost asasinat în mod josnic de Contele Palatin de Bavaria pentru o ofensă particulară. Ţara a rămas înmărmurită la vestea teribilei crime. Ura omenirii l-a urmărit pe ucigaş: castelul lui a fost ras de pe faţa pământului, iar asasinul a fost ucis prin multe răni.

Inocenţiu şi-a refăcut planurile. Crima bavarezului îl scutise de umilinţa apostaziei. El s-a grăbit să le scrie prinţilor germani, îndemnându-i să recunoască declaraţia evidentă a providenţei divine în favoarea lui Otto. El a folosit toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie pentru a împiedica o nouă alegere şi pentru a uni toate partidele în sprijinul lui, şi l-a îndemnat cu multă căldură pe Otto să arate moderaţie şi să fie conciliant. De ambele părţi era o mare dorinţă de pace, aşa că Otto a ajuns împărat necontestat.

În anul următor, 1209, el a mers în Italia pentru a primi coroana imperială. El a fost însoţit de prinţi, prelaţi şi nobili ai imperiului, cu o mare armată. Marşul lor a fost o succesiune de recepţii festive. Oraşele îşi deschideau porţile pentru a-l primi pe luptătorul bisericii şi pe împăratul ales de papă. Inocenţiu şi Otto s-ai întâlnit la Viterbo. “S-au îmbrăţişat şi au vărsat lacrimi de bucurie în amintirea încercărilor lor comune pe calea lor spre triumful lor comun”. Dar papa nu a uitat prerogativele tronului său pontifical şi a cerut garanţie de la Otto că, imediat după încoronare, va reda pământurile bisericii şi va renunţa la orice pretenţie asupra îndelung disputatei moşteniri a Contesei Matilda. Dar Otto a fost atât de bun, de smerit şi de supus când a îngenuncheat pentru a primi diadema, încât inima lui s-a întristat când a văzut suspiciunea pe care o avea sfântul lui părinte în legătură cu loialitatea lui. El a exclamat: “Tot ce am fost, tot ce sunt şi tot ce voi fi vreodată, după Dumnezeu, îl datorez bisericii”.

Apostazia lui Otto

Coroana imperială ajunsese pe capul lui Otto, şi nu numai că el fusese încoronat de Inocenţiu în catedrala Sf. Petru de la Roma, ci fusese şi înălţat în demnitate prin politica abilă şi crudă a Sfantului Scaun. Dar înşelătorul a fost şi el înşelat şi trădătorul a fost trădat. Abia de s-a încheiat ceremonia încoronării, că Otto a şi dat jos masca ascultării sub care îşi ascunsese adevăratele intenţii. Coroana de fier a avut un efect irezistibil: el s-a simţit un om nou, într-o poziţie nouă şi dator să-şi susţină prerogativele coroanei împotriva ingerinţelor puterii spirituale. Împăratul şi papa au ajuns vrăjmaşi neînduplecaţi. Aşa de mare a fost dezamăgirea pontifului cel fără scrupule, hotărâtă prin guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu. Satan poate hotărâceva, dar Dumnezeu întotdeauna schimbă hotărârea. “Nu vă amăgiţi”, spune apostolul, “Dumnezeu nu se lasă batjocorit; pentru că ce seamănă omul aceea va şi secera” (Gal. 6.7). Inocenţiu îl învăţase pe candidatul lui să mintă, aşa că după aceea a fost nevoit să mănânce roadele amare ale propriei sale învăţături.

Numărul mare şi puterea armatei care-l însoţea pe Otto şi care îşi aşezase tabăra sub zidurile Romei a ajuns să fie privit cu gelozie de locuitorii cetăţii. Conflictele care erau ceva obiţnuit în asemenea ocazii, au izbucnit din nou cu mare intensitate. Mulţi germani au fost ucişi şi mai mulţi cai de-ai lor au fost omorâţi – sau cel puţin aşa se spune că a fost. Dar nu aceasta a fost deajuns, pentru că ambiţia pe care Otto şi-o înnăbuşise până atunci, a izbucnit într-o flacără de indignare. S-a retras din cetate plin de mânie şi a cerut compensaţii. Inocenţiu a refuzat. Trupele au fost atunci distribuite în domeniile Sf. Petru, aducând prejudicii poporului şi umplându-l de teamă pe papă. Împăratului i s-a cerut să-şi retragă soldaţii din împrejurimile Romei, dar el a declarat că vor rămâne acolo până ce vor fi epuizat resursele ţării. El s-a îmbogăţit prădându-i pe pelerinii pe care soldaţii lui i-au oprit pe drumurile care duceau la Roma. A intrat în Toscana şi a luat în stăpânire cetăţile de la frontiera teritoriului Contesei Matilda, luând oraşele şi fortăreţele pe care mai înainte le ocupase papa. Domeniile şi demnităţile pe care pontiful le reclama pentru sine, el le-a dat favoriţilor săi, iar cel mai puternic adversar al papei, Contele Diephold, a primit de la el ducatul Spoleto. Succesul i-a umflat ambiţia, astfel că el se gândea să invadeze Sicilia şi să pună mâna pe tânărul Frederick, ultimul descendent al casei de Hohenstaufen.

Cel care se proclama infailibil a ajuns la disperare: după toate strădaniile, sacrificiile şi trădările lui, a văzut că-şi ridicase cel mai grozav vrăjmaş, mult mai crunt decât fusese vreodată vreunul din familia de Şvabia. Cele mai solemne apeluri la recunoştinţă şi admonestări şi cele mai puternice tunete ale excomunicării, toate au fost nesocotite de încăpăţânatul elev al lui Richard Inimă de Leu.

Căderea lui Otto

Otto lipsise din Germania timp de trei ani, timp în care ţara a avut o pace puţin obişnuită şi cetăţenii s-au întărit. Rudele tânărului Frederick se temeau pentru siguranţa lor, iar Frederick ajunsese la vârsta de optesprezece ani. L-au consultat în secret pe papă, care s-a schimbat şi a găsit motive puternice pentru a lua măsuri împotriva lui Otto şi a se da drept prieten al lui Frederick. Erau multe dificultăţi din cauza ocupaţiei lui Otto, dar doi cavaleri şvabi viteji şi loiali au întreprins o expediţie periculoasă pentru a-l aduce pe Frederick din însoritul Palermo în regiunile mai reci ale Germaniei, unde a fost primit cu braţele deschise pentru a-şi ocupa tronul strămoşesc. Dar cauza lui Frederick împotriva lui Otto a fost în final căştigată prin Philippe Auguste, regele Franţei.

Între cei doi rivali pentru imperiu nu a fost nici o bătălie mare. Franţa a fost tot timpul prietenul statornic al şvabilor, după cum Anglia a fost aliatul saxonilor. Philippe a făcut o alianţă strânsă cu Frederick. Contele Flandrei, prinţii de pe Rinul inferior şi regele Angliei s-au aliat cu Otto. În fruntea unei mari armate, Otto a înaintat spre frontierele Franţei mânat de patima răzbunării. El îl privea pe Philippe ca fiind autorul tuturor nenorocirilor lui. Dar adversarul lui era vigilent şi a fost pregătit să-l întâmpine. La 27 iulie 1214, lângă satul Vouvines, în apropiere de Lille, a avut loc o mare bătălie. Philippe Auguste i-a învins definitiv pe Otto şi aliaţii săi. Otto a supravieţuit cinci ani după înfrângere, timp pe care l-a petrecut în penitenţă, într-o mânăstire, fiind destituit în mod oficial.

Anul următor, Frederick al-II-lea a fost încoronat la Aix-la-Chapelle, şi, în entuziasmul momentului, împreună cu mulţi alţii, el a jurat să meargă personal într-o cruciadă în Ţara Sfântă. Acea promisiune făcută în pripă i-a adus necazuri la care nu s-ar fi aşteptat pe tot parcursul îndelungatei sale domnii de treizeci şi cinci de ani.

Inocenţiu şi Philippe Auguste

Am văzut cum s-a implicat Inocenţiu în ridicarea pe tronul Germaniei a trei împăraţi şi politica pe care a dus-o pentru a obţine mai multă putere seculară pentru Scaunul de la Roma şi o stăpânire cât mai largă peste gândirea şi căile omenirii. Îl vom urmări acum în regatul Franţei pentru a fi martori la aceeaşi expresie a puterii pontificale, dar pe alt temei şi cu alte scopuri. El ni se înfăţişează acum ca protector al nevinovăţiei împotriva nedreptăţii, ca predicator al moralei creştine şi susţinător al sfinţeniei legăturii căsătoriei. Suntem dispuşi să admitem că, în conflictul cu Philippe, el se poate să fi fost însufleţit de motive drepte, dar purtarea lui a fost marcată de acelaşi spirit dictatorial care a caracterizat domnia lui până atunci. El şi-a asumat funcţia de a conduce în mod suprem toate chestiunile oamenilor, de ultim arbitru, fie că era vorba de un tron disputat sau de legătura sacramentul căsătoriei. Dar principalul nostru obiectiv, sub acest titlu, este acela de a-im da cititorului un exemplu cum un regat întreg a ajuns sub interdicţie papală. În zilele noastre ne este greu să credem ce consecinţe a avut aşaceva.

O împrejurare deosebită legată de cea de-a doua căsătorie a lui Philippe i-a oferit lui Inocenţiu ocazia pe care o căuta pentru a-l pedepsi şi a-l umili pe aliatul şi sprijinitorul casei de Şvabia. La întoarcerea lui din cruciadă, în anul 1193, el a fost atras de faima frumuseţii şi virtuţilor prinţesei Ingeburga – sau Isamburga -, sora regelui Danemarcei. Ea a acceptat cu bucurie mâna regelui Franţei şi a fost stabilită zestrea. Prinţesa a ajuns în Franţa cu o escortă de nobili danezi, iar regele s-a grăbit s-o întâmpine la Amiens. În următoarea zi după căsătorie, cuplul regal a fost încoronat, dar, în timpul ceremoniei încoronării, unii au observat că Philippe s-a înfiorat şi a pălit. Nu mult după aceea s-a descoperit că el căpătase o aversiune nestăpânită faţă de noua lui regină. Cum nu a putut fi descoperită nici o cauză rezonabilă pentru o asemenea schimbare la rege, în mod popular s-a considerat că era din cauza vrăjitoriei sau a unei influenţe diabolice. Ea este descrisă ca fiind blândă şi foarte frumoasă şi o creştină sinceră. Philippe şi-a propus să o trimită înapoi în Danemarca, dar slujitorii ei au refuzat acea misiune ruşinoasă şi ea însăşi era hotărâtă să rămână în Franţa.

Regele era în dificultate. A cerut un divorţ, dar ştia că, dacă nu obţinea o anulare a căsătoriei într-o formă legală, el nu putea avea pace. Genealogiile caselor regale au fost urmărite, şi episcopi devotaţi regelui au descoperit că acel cuplu regal era compus din rude între care căsătoria era interzisă, motiv pentru care clerul Franţei, în frunte cu erhiepiscopul de Rheims, a pronunţat căsătorie anulă. Când acea hotărâre i-a fost explicată Ingeburgăi, care abia de spune un cuvânt în franceză, ea şi-a exprimat indignarea excalmând: “Rea Franţă! Roma! Roma!” Fratele ei i-a preluat cauza şi a apelat la bătrânul papă Celestin, care însă nu era capabil să se angajeze într-un conflict cu puternicul rege al Franţei, aşa că în restul pontificatului său nu s-a întreprins nimic decisiv. Între timă, Ingeburga a fost închisă într-o mânăstire, iar Philippe s-a căsătorit cu Agnese, frumoasa fiică a ducelui de Meran. Afecţiunea lui faţă de Agnes a fost la fel de intensă ca ura lui faţă de Ingeburga. Agnes a fost introdusă în cercul regal cu orice ocazie, pe când cea din urmă a fost dusă de la o mânăstire la alta, sau, mai curând, de la o închisoare la alta.

Aşa stăteau lucrurile în Franţa când Inocenţiu a îmbrăţişat cauza prinţesei daneze repudiate. El i-a scris întâi episcopului Parisului, apoi regelui însuşi. După ce a vorbit pe larg despre sfinţenia căsătoriei, el l-a admonestat pe rege ca să o îndepărteze pe Agnes şi s-o repună în drepturi pe Ingeburga. Regele a declarat în mod semeţ că chestiunile legate de căsătoria lui nu erau treaba papei, dar Philippe a trebuit, nu peste mult timp, să simtă groaza tunetelor papale aşa cum nu mai fuseseră nicicând simţite în Franţa.

Nunţiul papal în Franţa

Pietro, cardinal de Sf. Maria din Via Lata, a fost trimis în Franţa delegat cu autoritate pentru cazul regelui încăpăţânat pentru a pune sub interdicţie papală toate stăpânirile lui. Dar regele a primit cu dispreţ şi a sfidat porunca de a o îndepărta pe iubita lui Agnes şi a o primi înapoi pe Ingeburga, pe care o ura. Papa a rămas inflexibil: “Dacă până într-o lună,” îi scria el nunţiului, “după această comunicare, regele Franţei nu o primeşte pe regina lui cu afecţiune conjugală, îi vei pune toate ţinuturile lui sub interdicţie, cu toate consecinţele ei grozave”. S-a ţinut un consiliu la Dijon şi au venit mesageri de la rege care au protestat în numele lui împotriva procedurilor care ar fi fost aplicate acolo şi au făcut apel la Roma. Dar ordinele date nunţiului era categorice şi a fost pronunţată interdicţia cu toate consecinţele ei grozave. Ea este descrisă astfel: “La miezul nopţii, fiecare preot, ţinând o torţă, a cântat psalmul pentru cel nenorocit[106] şi rugăciuni pentru morţi: ultimele rugăciuni rostite de clerul Franţei în timpul interdicţiei. Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost acoperită cu pânză neagră, relicvele au fost închise din nou în cripte şi ostia a fost consumată. Cardinalul, în veşmântul său violet de jale, a pronunţat interdicţia asupra teritoriilor regelui Franţei. De atunci au încetat toate slujbele religioase. Nu se mai da acces în cer prin rugăciuni sau daruri. Numai gemetele bătrânilor, femeilor şi copiilor întrerupeau tăcerea. Interdicţia a fost pronunţată la Dijon. În perioada cât ţara a fost sub interdicţia papală biserica a mai permis doar botezul copiilor şi ungerea extremă pentru muribunzi”.

Pentru vina suveranului trebuia să sufere întreaga naţiune – aşa socotea papa -, pentru ca inima regelui să se înmoaie fie din milă faţă de nenorocirea poporului, fie din teamă de numulţumirea lor. Şi, în acele timpuri superstiţioase, oamenii se simţeau extrem de nenorociţi, pentru că moartea într-o asemenea perioadă era considerată a fi pierzare veşnică. “Vai, ce groaznic,” exclama un martor ocular, “şi ce jalnic spectacol este în toate oraşele noastre! Să vezi uşile bisericilor păzite şi creştinii alungaţi de acolo ca nişte câini; toate slujbele divine au încetat; sacramentele trupului şi sângelui pentru suflet nu se mai dau; nu mai are loc nici o strângere laolaltă a poporului, cum erau la sărbătorile pentru sfinţi; trupurilor morţilor nu li se administrează o înmormântare creştinească, ci duhoarea lor infectează aerul şi priveliştea lor scârboasă îi îngrozeşte pe cei vii: numai ungerea extremă şi botezul sunt permise. Peste toată ţara este o mare tăcere, cât timp orgele şi vocile care cântau laude lui Dumnezeu au amuţit peste tot[107]”.

Furia regelui

Philippe Auguste era un prinţ mândru, semeţ şi arbitrar, care nu era obişnuit să primească în linişte ingerinţele. El a izbucnit în cea mai mare furie şi a jurat pe sabia lui Carol cel Mare că mai curând ar pierde jumătate din stăpânirile lui decât să se despartă de Agnes de Meran. El a ameninţat clerul cu cele mai dure măsuri dacă ascultă de papă. Ingeburga a fost luată, târâtă din mânăstirea ei, şi întemniţată în castelul întărit Etampes. Dar mânia regelui nu a biruit asupra decretului sever al papei. Baronii, a căror putere el o redusese, nu au vrut să i se alăture, iar poporul era într-un fel de revoltă evlavioasă. Ei s-au strâns în jurul bisericilor, au forţat uşile şi erau hotărâţi să nu fie lipsiţi de slujbele religioase. Regele a fost speriat de revoltele din popor şi a promis să de ascultare papei.

A fost trimisă o delegaţie la Roma. Regele s-a plâns de tratamentul dur aplicat de nunţiu, dar s-a declarat gata să respecte hotărârea papei. “Care hotărâre?” a exclamat cu seriozitate Sfinţia Sa; “doar el cunoaşte decretul nostru; s-o îndepărteze pe concubina lui şi să-şi primească soţia după lege; să-i repună în slujbă pe episcopii pe care i-a exclus şi să le dea compensaţii pentru pierderile lor. Atunci vom ridica interdicţia, vom primi garanţiile lui, vom cerceta ceea ce se spune despre acea relaţie şi ne vom pronunţa hotărârea”. Răspunsul a străpuns inima Agnesei şi l-a înnebunit pe rege. “Mă fac mahomedan!” a exclamat el. “Ferice de Saladin că nu are un papă peste el!” Dar mândrul Philippe a trebuit să se plece. Afecţiunile şi sentimentele religioase ale oamenilor din toate clasele sociale erau alături de cler. El a convocat parlamentul la Paris, la care au venit toţi vasalii coroanei. “Ce este de făcut?” a întrebat regele, având-o alături pe frumoasa Agnes. “Daţi ascultare papei, expediaţi-o pe Agnes, primiţi-o înapoi pe Ingeburga” a fost răspunsul zdrobitor. Astfel, acela care dublase întinderea Franţei prin ascuţişul săbiei sale şi prin politica lui înţeleaptă, care înălţase coroana făcând-o independentă de marii seniori feudali, a trebuit atunci să bea până la fund cupa umilinţei înaintea nobililor Franţei, după cum ceruse papa.

Scena a fost copleşitoare. Agnes a declarat că ei nu-i păsa de coroană, ci că ea îl iubea pe soţul ei. O străină, fiica unui prinţ creştin, tânără şi necunoscătoare în chestiunile lumii, ea se căsătorise cu regele şi îi născuse doi copii. “Nu mă despărţiţi de soţul meu” a fost apelul ei emoţionant. Dar decretul neînduplecat fusese emis: “Ascultaţi de papă, expediaţi-o pe Agnes şi primiţi-o înapoi pe Ingeburga”. Regele a acceptat în final o reconciliere cu Ingeburga. Ea a fost adiusă, dar aversiunea regelui a fost stârnită aşa de rău numai la vederea ei încât negocierile era cât pe ce să fie întrerupte. În cele din urmă, regele s-a stăpânit pentru moment şi s-a plecat înaintea hotărârii papale. A jurat s-o primească şi s-o onoreze ca regină a Franţei. În acel moment, sunetul clopotelor a vestit încetarea interdicţiei care apăsase atât de greu asupra poporului timp de mai bine de şapte luni. “Au fost înlăturate pânzele care acopereau statuile şi crucifixele, iar uşile bisericilor au fost deschise şi mulţimea a curs în râuri pentru a-şi satisface dorinţele evlavioase care fuseseră suprimate în perioada interdicţiei”.

Roma şi-a atins obiectivul: a triumfat asupra celui mai mare rege al creştinătăţii; cuvântul lui Dumnezeu a fost împlinit. “Femeia pe care ai văzut-o este acea cetate mare care stăpâneşte peste împăraţii pământului”. Stăpânirea universală asupra trupurilor şi sufletelor şi afacerilor tuturor oamenilor era dorinţa ei nesătulă, scopul ei dintotdeauna. Şi nu putem presupune că Roma avea în vedere alte lucruri mai înalte decât să-şi afişeze puterea, din vreme ce ea acceptase la marele predecesor al lui Philippe o purtare mult mai scandaloasă.

Regele necăjit s-a despărţit de Agnes a lui, cea cu inima frântă. Nu mult timp după aceea, ea a murit de supărare, după ce a născut un fiu căruia i-a pus numele Tristan – fiu al tristeţii. Ingeburga a fost primită cu aparente onoruri, dar ea a fost de fapt ca o prizonieră, deoarece nimic nu l-a putut determina pe Philippe să trăiască cu ea ca soţie a lui, deşi a acceptat ca ea să trăiască în palat. Noi conflicte între Franţa şi Anglia au făcut ca atenţia lui Inocenţiu să se abată de la regina cea neglijată şi i-au deschis un câmp mai promiţător pentru ambiţia lui. Vom schimba pentru un timp scena.

Inocenţiu în Anglia

Richard Inimă de Leu, să ne reamintim, a fost marele susţinător al lui Otto, candidatul papal la imperiu. Anglia era atunci într-o strânsă alianţă cu Scaunul de la Roma. După moartea lui Richard, Ioan, fratele lui, fiul cel mai tânăr al lui Henry al-II-lea, a ocupat tronul rămas vacant. După legile succesiunii existente atunci, nepotul lui, Arthur, duce de Bretagne, unicul fiu şi moştenitor al fratelui său mai mare, Geoffrey Plantagenet, ar fi trebuit să fie rege, dar pe atunci coroanele erau cam în aceeaşi măsură elective şi ereditare.

Întreaga domnie a lui John, din 1199 până în 1216, a fost o istorie a slăbiciunii şi violenţei, a răutăţii şi degradării, a celui mai crud, senzual şi infidel monarh. Dar mâna Domnului s-a manifestat clar în viaţa politică a angliei în acel timp. Nicicând nu a purtat coroana un prinţ mai rău, dar Dumnezeu, în îndurarea Lui şi în grija lui faţă de Anglia, a făcut ca multele lui defecte şi greşeli să lucreze în final în folosul bisericii şi poporului Angliei. Spunem aceasta cu privire la mersul general al lucrurilor. În timpul domniei lui a apărut scârba sănătoasă a Angliei faţă de papalitate şi entuziasmul ei faţă de libertăţile civile şi religioase. Deşi domnia lui Ioan a fost cum nu se poate mai dezastruoasă, umilitoare atât pentru rege cât şi pentru naţiune, totuşi glasul unanim al istoriei afirmă că atunci au fost puse bazele “caracterului englez, ale libertăţilor engleze, a măreţiei engleze, şi începând de la această domnie şi de la încercările de a reduce regatul la un fief al Scaunului de la Roma pot fi văzute primele semne de independenţă şi acea gelozie împotriva uzurpării papale care au condus mai apoi la Reformă”. Mâna lui Dumnezeu, Cel care schimbă lucrurile, în grija lui deosebită faţă de Anglia, s-a arătat în toate revoluţiile din ţară începând de atunci. Nici statul, nici biserica, nu au avut aproape nici un beneficiu în urma intervenţiei papei în Franţa în problemele lui Philippe, ci numai că s-a făcut simţită grozăvia puterii papale. Dar nu a fost semnată nici o Magna Charta, nici nu s-a înfiinţat vreo Cameră a Comunelor.

Unul dintre primele mari scandaluri ale lui John pune în modul cel mai clar în lumină caracterul neprincipial al politicii lui Inocenţiu. Înainte de a ajunge pe tron, John fusese căsătorit timp de doisprezece ani cu fiica Concelui de Gloucester, dar, după aceea, dorind să aibă legături cu o familie regală, a căutat o anulare a căsătoriei, iar slugarnicul arhiepiscop de Bordeaux a anulat legătura căsătoriei. El a ajuns dintr-odată să se îndrăgostească de o doamnă care era logodită cu Contele de la Marc, pe care a luat-o şi s-a căsătorit cu ea, cât timp soţia lui mai trăia încă. A spus atunci ceva papa cu privire la sfântul sacrament al căsătoriei? El, care în cazul lui Philippe şi Agnes s-a arătat oripilat de asemenea relaţii? Ne-am fi aşteptat ca fulgerele lui să fie reppezi şi dese împotriva regelui adulter. Dar nu! Roma nu a pronunţat nici o interdicţie, nici împotriva regelui, nici împotriva arhiepiscopului. El a confirmat anularea căsătoriei ănaintea lui Dumnezeu, a bisericii şi a lumii. Aşa de flagrantă a fost răutatea “Sanctităţii Sale”, a celui infailibil! Cum a putut să fie el atât de părtinitor faţă de John? Pentru că el era susţinător al lui Otto şi vrăjmaş al casei de Şvabia.

Dar, dacă papa a stat liniştit, lumea a fost scandalizată. O asemenea nelegiuire din partea unui vasal mai mare ar fi fost o încălcare a celei dintâi legi a feudalismului. Baronii de Anjou, Touraine, Poitou şi Maine, au fost dornici să răzbune demnitatea ofensată a lui Hugh de la Marc, şi de atunci ei s-au considerat absolviţi de jurământul lor de credinţă faţă de John. Ei au apelat la Philippe, regele Franţei, pentru a îndrepta lucrurile. Philippe Auguste s-a simţit tare şi l-a chemat pe regele Angliei la curtea de la Paris ca să răspundă pentru nedreptatea făcută Contelui de la Marc. John nu s-a prezentat, iar aceasta a dus la un război dezastruos şi Anglia a pierdut imense teritorii pe care le deţinuse ăn Franţa. În câteva luni, Philippe i-a smuls lui John moştenirea Lui Rollon – marele ducat anglo.normand, care, în zilele lui Henry al-II-lea, tatăl său, era egal ca întindere a teritoriilor, ca venituri, forţe şi bogăţie, cu întregul regat de sub sceptrul monarhului francez[108].

John şi papalitatea

Lăsăm acum istoria civilă şi ne îndreptăm spre istoria ecleziastică a Angliei în acest moment interesant.

Am văzut cum papa a trecut cu vederea cele mai grave imoralităţi ale lui John, presupunem că deoarece era partizan al lui Otto şi aliat al Sfântului Scaun, dar apoi John s-a făcut vinovat de crime pe care Sanctitatea Sa nu le-a mai putut trece cu vederea. Neregulile lui matrimoniale, indiferent cât de criminale vor fi fost, au putut fi trecute cu vederea, dar faptul că el dispunea de episcopate, că taxa mânăstirile şi a intervenit pentru numirea primatului l-au făcut să vintre în coliziune cu papalitatea şi a dus la un conflict violent între el şi fostul lui aliat, Papa Inocenţiu.

Imediat după mortea lui Hubert, arhiepiscopul de Canterbury, călugării mai tineri şi-au ales în grabă stareţul adjunct, pe Reginald, în postul rămas vacant. Dar, la scurt timp după aceea, ei au descoperit că procedaseră imprudent şi au apelat la rege pentru a le permite să treacă la o nouă alegere. Alegerea unui episcop era de fapt în mâinile suveranului, deşi nominal era în mâinile clerului. Aşa era sistemul anglo-normand. Regele l-a recomandat pe unul dintre principalii săi consilieri, pe John de Grey, episcop de Norwich, care a fost ales după cuviinţă şi investit cu toate beneficiile Scaunului episcopal şi trimis la Roma spre confirmare. Papa a găsit atunci ocazia aşteptată, şi, dornic să-şi extindă sfera de influenţă, a invalidat ambele alegeri, atât pe cea a lui Reginald cât şi pe cea a lui John de Grey, şi a poruncit alegerea lui Stephen Langton, un englez prin naştere, om învăţat şi înţelept şi cu un caracter deosebit. Nu se putea ca papa să numească o persoană mai potrivită, dar acţiunea lui sfida privilegiile pe care le reclamau călugării, episcopii cu drept de a alege şi regele însuşi. Zadarnic au susţinut reprezentanţii de la Canterbury şi delegaţii regelui necesitatea consimţământului regal, pentru că Inocenţiu a hotărât altfel. El a coonstituit un consiliu prin “autoritatea lui Dumnezeu şi a Scaunului Apostolic”. Călugării au ajuns atunci să fie prinşi între doi tirani: unul spiritual şi altul temporal. Cei doisprezece juraseră regelui să nu aleagă pe altcineva decât pe episcopul de Norwich, iar papa le-a poruncit să-l aleagă pe Langton, în caz contrar ameninţându-i cu anatema şi excomunicarea. Biruiţi de acea ameninţare groaznică, consiliul a cedat înaintea tiranului spiritual şi a trecut să-l aleagă pe Stephen, pe care, la 17 iunie 1207, papa l-a cnsacrat arhiepiscop de Canterbury.

O asemenea ingerinţă care încălca drepturile bisericii oficiale şi prerogativele coroanei era ceva complet nou în Anglia. Dacă John ar fi fost un prinţ popular, care să se fi bucurat de simpatia poporului ofensat, atunci ar fi putut să râdă cu dispreţ în faţa pretenţiilor şi ameninţărilor unui preot străin, dar nebunia şi nepopularitatea regelui i-au dat papei ocazia pe care o dorise. La întoarcerea de la Roma, călugării de la Canterbury au fost învinuiţi de înaltă trădare, şi, în consecinţă, au fost expulzaţi, iar proprietăţile le-au fost confiscate. Dar furia regelui nu a cunoscut limite, aşa că el a trimis trupe pentru a-i scoate din ţară pe călugări şi a-i omorâ în caz că se împotriveau. Ordinele lui au fost executate exact în spiritul în care fuseseră date: soldaţii au năvălit în mânăstire cu săbiile scoase şi stareţul şi călugării au primit ordinul de a părăsi regatul, fiind ameninţaţi că, dacă se opuneau sau întârziau, mânăstirea lor va fi arsă şi că ei înşişi vor fi aruncaţi în flăcări. Mulţi din tre ei au fugit şii s-au adăpostit în Flandra. Regele a găsit plăcere să protesteze în limbajul cel mai insultător împotriva pătimaşului papă, spunând că niciodată nu-l va accepta pe Stephen langton ca primat şi că va susţine dreptul la episcopat al lui Norwich, şi că, în caz că papa refuză, va întrerupe orice relaţii dintre stăpânirile sale şi Roma. Papa a trecut la acţiuni la fel de energice ca şi John, însă cu un calm mai demn.

Pe parcursul unui schimb de scrisori, papa a vorbit pe larg despre învăţătura şi evlavia lui Langton şi l-a îndemnat pe rege să se abţină de a ridica armele împotriva lui Dumnezeu şi a bisericii Sale, dar, cu John nu a făcut nici o concesie, Inocenţiu le-a poruncit episcopilor de Londra, Worcester şi Ely să pună tot regatul sub interdicţie. Când episcopii i-au transmis regelui mesajul lor, mânia acestuia a izbucnit în jurăminte crude şi blasfemii. A jurat că dacă papa sau vreun prelat avea să pună regatul lui sub interdicţie, el urma să-i alunge din regat pe episcopi cu tot clerul “fără ochi, urechi sau nasuri, ca să fie sperietori pentru toate naţiile”. Prelatul s-a retras, şi, odată ajuns destul de departe de John, a vestit public inderdicţia.

Anglia sub interdicţie

Într-o clipă, slujbele divine au încetat în tot regatul, cu excepţia botezului şi a ungerii extreme. “De la Berwick până la Canalul Mânecii ” – spune o relatare despre acest teribil blestem – “şi de la Land’s End până la Dover, bisericile au fost închise, clopotele au amuţit , iar singurii clerici care mergeau în tăcere ici şi colo erau aceia care se duceau să boteze un copil nou-născut sau să asculte confesiunea unui muribund. Morţii erau scoşi afară din oraşe şi îngropaţi ca nişte câini în pământ nesfiinţit, fără rugăciune, fără sunet de clopot şi fără slujbă de înmormântare. Pot înţelege efectele interdicţiei papale numai aceia care se gândesc că întreaga viaţă a tuturor claselor sociale era afectată de ritualurile şi rânduielile de zi cu zi ale bisericii. Orice lucru mai important nu se făcea fără sfatul unui preot sau al unui călugăr. Sărbătorile bisericii erau singurele sărbători, iar procesiunile bisericii erau singurele spectacole şi ceremoniile ei singurele distracţii. Să nu mai auzi nici o rugăciune şi nici o cântare, să crezi că întreaga lume a fost lăsată pradă puterii nestăvilite a diavolului şi a duhurilor lui rele, fără vreun sfânt care să mijlocească, fără vreun sacrificiu care să abată mânia lui Dumnezeu; când nici o statuie nu mai era lăsată la vedere şi nici o cruce nu rămăsese neacoperită, că relaţia dintre im şi Dumnezeu era complet întreruptă şi că sufletele erau lăsate să piară sau, cu multe reticenţe, li se acorda absoluţiunea în clipa morţii”. Din alte părţi aflăm că, pentru a face ca întunericul să fie mai adânc şi fanatismul mai mare, părul nu mai era tuns şi barba nu mai era rasă, carnea era interzisă şi până şi salutul obişnuit era interzis.

Aceasta a fost starea ţării noastre, Anglia, timp de cel puţin patru ani. Nenorocirea publică era mare şi universală, dar nici nenorocirea supuşilor, nici privaţiunile religioase ale creştinilor nu au înduioşat inima dură a pontifului deoarece păstorul de la Roma dorea mai mult să triumfe asupra unui regat mare decât bunăstarea turmei sale. Prelaţii care au publicat edictul, împreună cu alţi episcopi bogaţi, au părăsit regatul. “Acolo,” spune un istoric, “ei trăiau în educaţie şi lux în loc să stea pentru a apăra casa Domnului, lăsându-şi turma la cehremul lupului răpitor”. John, tiranul răzbunător, părea să sfideze şi să trateze cu cel mai neruşinat dispreţ efectele grozave ale edictului asupra supuşilor săi. Şi-a vărsat răzbunarea asupra episcopilor şi preoţilor care dădeau ascultare papei. El a confiscat proprietăţile clerului superior şi ale mânăstirilor din toată Anglia şi, prin închisoare şi torturi, i-a silit pe evrei să-i dea avuţia lor. Această situaţie dura de aproape doi ani când a fost emisă o nouă bulă.

Abilul papă urmărise îndeaproape efectele primei sale bule, şi, văzând că John îşi pierdea prietenii şi devenea tot mai nepopular, a publicat sentinţa de excomunicare împotriva numelui şi persoanei suveranului. Totuşi obiceiurile destrăbălate ale lui John erau de aşa natură că, în timp ce-l sfida pe papă şi ierarhia lui, el s-a făcut urât de toate categoriile sociale din ţară. Papa a văzut aceasta şi a emis o altă bulă, mult mai groaznică: supuşii lui John erau absolviţi de jurământul de credinţă faţă de el şi li se poruncea să-l evite. Dar, cu indiferenţa stoică faţă de suferinţa omenească pe care o manifesta în toate, el a hotărât ca, atât el cât şi naţiunea, să se opună răzbunării Romei. Tunetele papale păreau să fi răsunat degeaba asupra regelui fără sentiment religios şi el îşi gestionase abil nobilii şi poporul. Cel mai mare dintre papi şi cele mai puternice fulgere ale lui nu ar fi avut nici un efect asupra poporului Angliei, dar rapacitatea, barbariile şi purtarea scandaloasă a regelui îl înstraăinaseră de toate clasele sociale. Aversiunea a dus la murmure şi aproape la revoltă. Observând că acest aluat al aversiunii lucra aşa de eficient în Anglia, s-a pregătit să lanseze cel mai periculos fulger împotriva suveranului. “Interdicţia lovise ţara, excomunicarea desacralizase persoana regelui şi mai rămânea numai ca el să fie destituit de pe tronul părinţilor săi, ceea ce a şi fost pronunţat: John, regele Angliei, este deposedat de coroana şi demnitatea regală, iar supuşii săi sunt dezlegaţi de jurământul lor de credinţă şi sunt liberi să dea tronul vacant unei alte persoane mai vrednice[109]”.

În public, în modu solemn, tronul Angliei fusese declarat vacant prin decretul papei, iar stăpânirile regelui erau considerate pradă dereaptă pentru oricine i le putea smulge din mâinile lui păgâne. Aşa era puterea papei în acel timp şi atât de multă groază produceau tunetele lui. El lovea naţiuni puternice cu anatemele lui, iar ele cădeau uscate înaintea lui; da jos de pe tron regi mari şi îi obliga să se plece înaintea furtunii mâniei sale şi să se supună cu umilinţă voinţei sale. Toţi, fără excepţie, atât în biserică cât şi în stat, trebuiau să accepte condiţiile lui de împăcare sau să moară fără mântuire şi să fie chinuiţi pentru totdeauna în flăcările iadului. Semeţul şi abilul Philippe Auguste al Franţei a fost îmblânzit şi supus în câteva luni, în timp ce slabul şi nemernicul de John nesocotea fulgerele lui de mai mulţi ani. Aceasta însă a fost numai pentru ca să primească în final o lovitură mai puternică şi să fie supus la o umilinţă şi mai mare. Vom vedea acum cum s-a petrecut aceasta, şi, pe parcursul intrigii, cititorul va putea observa marea viclenie a papei. Nu este nici o dificultate ca în aceste chestiuni să distimgem adâncimile lui Satan.

Coroana Angliei oferită Franţei

După ce sentinţa papală de destituire a regelui Angliei a fost promulgată public în mod solemn, Philippe al Franţei a fost delegat să execute hotărârea. Delegaţii i-au înmânat o misiune oficială, prin autoritatea apostolică, dându-i îndrumarea de a invada Anglia pentru a-l da jos pe rege şi a-i lua coroana. Un istoric observa că delegaţii şi prelaţii se prefăceau a fi eosebit de plini de zel şi de serioşi în acea chestiune, când totul era numai o înşelătorie. Nimic nu era mai departe de planurile lui Inocenţiu decât a uni cele două coroane punându-le pe acelaşi cap, pentru că aşaceva ar fi întărit Franţa şi nu Scaunul de la Roma. Philippe nu uitase obrăznicia papei de a-i fi pus regatul sub interdicţie şi de a-l fi excomunicat, dar ura lui împotriva lui John, dorul lui de aventură şi înşelăciunea papei l-au orbit complet. El a coontat pe fidelitatea papei, dar a făcut o greşeală dezastruoasă. Philippe nu a pierdut nici o clipă şi a strâns o flotă şi o armată numeroasă pentru a invada Anglia.

În acelaşi timp, papa a vestit în toată creştinătatea o cruciadă împotriva neevlaviosului rege John, promiţând tuturor celor care ar fi participat la acest război sfânt iertarea păcatelor şi privilegiile cruciaţilor. Dar regelui căzut nu i-a lipsit nici energia, nici abilitatea. El a strâns o flotă mare la Portsmouth şi o armată pe Barnham Downs, lângă Canterbury. S-a arătat agresiv, dar curând a descoperit că în marea sa armată nu erau mulţi pe care să se poată bizui. Înnebunit de patimă, el a ameninţat că avea să devină mahomedan şi să caute să se alieze cu Califul, dar, în acel moment, duhul regelui nerăbdător s-a schimbat brusc, şi, de la înălţimea celei mai sfidătoare furii, el a căzut în cea mai umilă frică şi prostraţie.

Anglia predată Romei

Cum nu era în interesul Sanctităţii Sale să lase ca lucrurile să fie duse până la capăt, vigilentul papă a văzut că era momentul să intervină. Doi nunţii, Pandulph şi Durand, au fost trimişi pentru a-i prezenta lui John cererile finale ale lui Inocenţiu. Ei l-au asigurat că regele Franţei era gata să invadeze Anglia cu o armată mare şi o flotă puternică şi că el urma să fie însoţit de arhiepiscopii, episcopii şi ceilalţi clerici pe care John îi exilase, care vor jura credinţă rivalului său, Philippe, pe care îl vor încorona. Prin multe asemenea declaraţii, ei l-au înspăimântat pe rege, care şi-a pierdut stăpânirea de sine şi s-a predat fără rezerve, împreună cu tot regatul lui, în mâinile nunţiilor. Cu un spirit josnic cu n u s-ar putea închipui şi cu o supunere abjectă nemărginită , el şi-a pus coroana la picioarele semeţului nunţiu papal şi a dat Anglia şi Irlanda în mâinile papei, ca suzeran al său şi jurând credinţă lui şi succesorilor săi. Acest remarcabil jurământ este destul de lung, dar, în principiu, sensul lui este prezentat în Encyclopedia Britannica în felul următor:

“Eu, John, prin harul lui Dumnezeu rege al Angliei şi Lord al Irlandei, pentru a-mi ispăşi păcatele, de bună voie şi sfătuit de baronii mei, dau Bisericii Romei, Papei Inocenţiu şi succesorilor săi, regatul Angliei împreună cu toate prerogativele coroanei mele. De acum încolo mă voi considera vasal papei. Îi voi fi credincios lui Dumnezeu, Bisericii Romei şi papei, stăpânul meu şi succesorilor săi aleşi în mod legitim. Promit să-i plătesc un tribut de 1000 merk[110], adică 700 pentru regatul Angliei şi 300 pentru regatul Irlandei”. Această memorabilă supunere s-a petrecut la 15 mai 1213, în al paisprezecelea an al domniei lui, la casa templierilor, în apropiere de Dover.

Regele a depus jurământul înaintea întregului popor, având mâinile lui în mâinile nunţiului. Martorii care atestau aceasta eu fost un arhiepiscop, un episcop, nouă conţi şi patru baroni. După ce a fost de acord să-l instaleze pe Langton ca primat, el a primit coroana asupra căreia se presupunea că nu mai avea drepturi. Belicosul şi politicul Pandulph, după ce a primit jurământul regelui Angliei şi optzeci de mii de lire compensaţie pentru episcopii exilaţi, şi-a strâns în grabă documentele şi sacii cu bani şi a plecat în Normandia, la prelaţii exilaţi, unde a împărţit banii. Apoi, el s-a grăbit să meargă în tabăra lui Philippe Auguste, unde, găsind armata pe punctul de a se îmbarca, l-a informat sec pe rege că “nu mai era nevoie de serviciile lui şi că orice încercare de a invada regatul sau de a aduce prejudicii regelui Angliei va leza interesele Sfântului Scaun, din vreme ce regatul făcea parte din patrimoniul bisericii. De aceea, era de datoria lui să demobilizeze armata şi să se întoarcă acasă în pace”. Când a descoperit că fusese înşelat atât de crunt, Philippe a izbucnit într-o furtună de invective împotriva papei. “Fusese condus la cheltuieli enorme; strânsese toate forţele din toate ţinuturile lui, având promisiunea amăgitoare a unui regat şi a iertării păcatelor. Făcuse totul la rugăminţile papei. Şi cum era să fie demobilizată toată cavaleria Franţei care se strânsese în jurul suveranului, cum să fie cavalerii expediaţi ca nişte slugi ale căror servicii nu mai erau necesare?” Dar furia regelui a fost întâmpinată de porunca repetată: “Renunţă la ostilităţi împotriva unui vasal al Sfântului Scaun[111]”.

Dezamăgirea şi supărarea lui Philippe a fost mare, dar, cum el nu a îndrăznit să-l ofenseze pe papă şi nici nu voia să-şi demobilizeze armata fără a fi întreprins vreo acţiune, el a intrat în Flandra. Contele Ferrand, deşi era pair al Franţei, avea o înţelegere secretă cu John, ceea ce i-a dat un bun pretext lui Philippe să-şi îndrepte armele împotriva vasalului său revoltat. Dar flotele Angliei s-au alăturat flamanzilor, aşa că încercarea de cucerire a Flandrei s-a încheiat cu o ruşinoasă înfrângere. Englezii au capturat trei sute de nave şi au distrus cam o sută, în timp ce Philippe, văzând că nu putea face nimic altceva pentru ca restul flotei să nu cadă în mâinile inamicului, a incendiat el însuşi navele rămase şi a abandonat operaţiunile. Aşa de mari au fost pierderile şi aşa de grea a fost înfrângerea lui Philippe în urma complotului subtil al lui Inocenţiu.

Magna Charta

După ce a triumfat asupra vrăjmaşului său cel mai înverşunat şi şi-a asigurat alianţa Sfântlui Scaun, John a continuat cu aceleaşi măsuri tiranice prin care se făcuse urât supuşilor săi. Îndelunga perioadă în care guvernase rău şi felul necugetat în care se deda la tot felul de excese şi vicii au ajunseseră să epuizeze răbdarea tuturor claselor, atât în biserică cât şi în stat.

Istoria Magnei Charta este atât de autentic engleză şi atât de bine cunoscută şi atât de strâns legată de biserică, ca şi de istoria civilă, încât trebuie să vorbim pe scurt despre ea în această scurtă istorie. Şi  nu numai atât, ci istoricii spun că nici un eveniment atât de important nu a avut loc în vreo altă ţară europeană în secolul al treisprezecelea şi că rezultatele nici unui alt eveniment nu au avut consecinţe pe termen mai îndelungat şi mai extinse decât acea întâlnire a baronilor la Runnymede şi convocarea burghezilor în Parlament.

În timp ce monarhia făcea mari progrese în Franţa, în Anglia s-a constituit o putere contrabalansatoare prin unirea nobililor şi ridicarea Camerei Comunelor.

Arhiepiscopul Langton, pe care Inocenţiu îl ridicase la demnitatea de primat pentru ca, prin intermediul lui, să susţină pretenţiile enorme ale Romei în Anglia, era şi el englez, şi, cu fiecare ocazie, el s-a arătat a avea, în mod sincer, consideraţie pentru interesele regatului, spre dezamăgirea papei. După ce, printre vechiturile dintr-o mânăstire obscură, el a găsit o copie a cartei lui Henry I, el s-a întâlnit în particular cu baronii şi i-a îndemnat să reînnoiască acea cartă. Aceia dintre baroni care au fost profund afectaţi de degradarea întregului regat, pe care John o produsese prin supunerea lui abjectă faţă de papă, au primit documentul cu aclamaţii puternice şi au jurat solemn să învingă sau să moară luptând pentru apărarea libertăţilor lor. După mai multe conferinţe şi amânări, patruzeci şi cinci de baroni, înarmaţi şi în zale, călare pe caii lor de luptă, înconjuraţi de cavalerii, slujitorii şi soldaţii lor, i-au prezentat regelui petiţia, rugându-l să reînnoiască şi să ratifice carta. La început John a, cu o furie pătimaşă, şi-a manifestat ura faţă de îndrăzneala lor jurând că “nu le va acorda niciodată libertăţi care l-ar face pe el un sclav”. Dar baronii au fost fermi şi uniţi, iar curtea lui John s-a subţiat rapid. În cele din umră, el s-a supus şi a acceptat o întrevedere amiabilă. Baronii au desemnat Runnymede ca loc de întâlnire. Era o pajişte situată între Staines şi Windsor, iar terenul este încă venerat ca locul unde s-a desfăşurat pentru prima dată drapelul libertăţilor engleze. La 15 iunie 1215, ceole două părţi s-au întâlnit acolo şi regele a semnat carta – marea cartă a libertăţilor engleze.

Furia lui Inocenţiu

Printre martorii la semnarea documentului a fost şi Pandulph, nunţiul cel trufaş, care a văzut aceasta ca o lovitură fatală dată puterii papale în Anglia. Inocenţiu a aflat curând veştile grozave. Cel infailibil s-a cutremurat de teamă, s-a înfuriat şi a blestemat după cum îi era obiceiul. Şi-a încruntat sprâncenele, şi, după cum spune istoricul, a izbucnit într-un limbaj uimitor: “Cum!? Au îndrăznit baronii Angliei să-l detroneze pe regele care a luat cuucea şi s-a pus sub protecţia scaunului apostolic?! Dau ei altora patrimoniul Bisericii Romei? Pe Sf. Petru, o asemenea crimă nu poate să rămână nepedepsită!” Marea cartă a fost declarată nulă şi neavenită, iare regelui i s-a interzis, în caz contrar fiind ameninţat cu excomunicarea, să respecte jurământul pe care l-a depus şi libertăţile pe care le confirmase. Dar cenzurile spirituale şi edictele de anulare au fost primite cu dispreţ de baroni.

A izbucnit războiul, şi, spre ruşinea lui John, care nu avea nici o armată a lui proprie, el a adus de pe continent bande de aventurieri şi prădători, cărora le-a promis moşiile baronilor englezi ca răsplată pentru vitejia lor. În fruntea acestor trupe de mercenari, împreună cu doi episcopi războinici, Worcester şi Norwich, el a traversat toată ţara, de la canal până la Forth şi şi-a lăsat hoardele feroci, ca nişte fiare sălbatice, fără frâu asupra nefericitelor ţinuturi. Baronii nu erau pregătiţi pentru război fiindcă nu bănuiseră că avea să fie adusă o armată străină. Şi aici vedem adâncimile lui Satan, care este întotdeauna gata să dea altuia puterea pe care el o are asupra naţiunilor, numai ca acela căruia i-o oferă să i se supună lui în totul. “Toate acestea ţi le voi da ţie, dacă vei cădea la pământ şi te vei închina mie” (Mat. 4.9). Pentru John tot una era a fi vasal al papei, al lui Mahomed sau al lui Satan. Pentru puţin timp el a fost stăpân pe câmpul de luptă şi întreaga ţară a fost pustiită cu foc şi sabie, jaful, uciderea şi tortura fiind neînfrânate. Nimic nu mai era sacru şi nimic nu mai era în siguranţă. Nobilii şi ţăranii au fugit împreună cu soţiile lor şi cu familiile lor când au putut fugi. Asasinii sângeroşi ai regelui şi ai papei au străbătut ţara cu sabia într-o mână şi torţa în cealaltă. Atunci s-a înălţat la cer strigătul: “O, nefericită Anglie! O, ţară nefericită! Să se îndure Dumnezeu de noi şi judecăţile Lui să cadă asupra regelui şi asupra papei!”

Judecata nu a întârziat mult, pentru că nici cerul, nici pământul nu mai puteau suporta mult timp cruzimile şi tiraniile. Papa a murit la 16 iulie 1216, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, la numai un an, o lună şi o zi după ce s-a semnat Magna Charta. John i-a supravieţuit numai câteva luni şi a murit la 12 octombrie 1216, în vârstă de parruzeci şi nouă de ani şi în al şaptesprezecelea an al domniei lui. Se spune că ar fi murit de frică şi de beţie. Când se întorcea de la una dintre scenele de măcel, carele regale traversau nisipurile Wash, dinspre Norfolk spre Lincolnshire, când a venit brusc mareea şi toate s-au scufundat brusc. Accidentul l-a umplut de groază pe rege, el simţindu-se ca şi cum pământul era pe cale să se deschidă pentru a-l înghiţi de viu. A băut din belşug cidru, fapt care, împreună cu frica şi remuşcările, a pus capăt zilelor celui mai josnic şi mai vredinc de dispreţ tiran care a ocupat vreodată tronul Angliei. Numele altor regi ale căror vicii sunt destul de negre pentru ca posteritatea să-i privească cu scârbă sunt deseori înconjurate de o aură de talent, fie în politică, fie pe câmpul de luptă, ceea ce micşorează întrucâtva asprimea sentinţei. Dar, după moartea regelui John, caracterul lui ne rămâne necompensat de nici o virtute[112].

Capitolul 25
Inocenţiu şi sudul Franţei

Voracelui preot de la Roma i-a venit în minte un nou câmp pentru vărsarea de sânge şi un cu totul alt fel de război: nu un rătboi împotriva vrăjmaşilor credinţei din ţări depărtate, nici împotriva regilor refractari de acasă, ci războiul armatei bisericii împotriva celor care mărturisesc a-L urma pe Hristos. Acesta era un lucru nou în analele creştinătăţii.

Prin favoarea prinţilor şi prin indiferenţa clerului, albigenzilor li s-a permit timp de secole să predice evanghelia şi să răspândească adevărul nestânjeniţi. Romano-catolicismul aproape că dispăruse în provinciile contelui Raymond. Oamenii erau în general înclinaţi să rupă legăturile complet cu Biserica Romei. Când a auzit despre această stare a lucrurilor, Inocenţiu a chemat la o cruciadă împotriva ereticilor din Languedoc şi nu a avut odihnă până ce nu a măturat complet acea populaţie de pe teritoriul Franţei.

Dar, mai întâi trebuie să ne întoarcem puţin înapoi pentru a prezenta succesiunea martorilor pentru Hristos şi evanghelia Lui.

Lanţul martorilor

Când i-am lăsat pe paulicieni – martorii din răsărit pentru Dumnezeu şi adevărul Lui – am promis că-i vom regăsi în vest. Se spune că, în zelul lor misionar, ei s-au răspândit în Europa, dar a rămas o chestiune neclară pentru istorici dacă ei au rămas o sectă deosebită sau s-au amestecat cu alte secte din vest. Printre numeroasele forme de erezie denunţate de biserica dominantă, abia dacă a scăpat vreuna de acuzaţia de maniheism – semnul cu care erau înfieraţi emigranţii din est. Dar nu ar fi raţional să tragem concluzia generală că toste sectele din vest au fost rodul misiunii lor, chiar dacă ele au fost clasate sub acelaşi nume. Este mult mai probabil, totuşi, că s-au găsit mulţi cu duh separatist, care au perpetuat astfel principiile lor.

Martorii din vest, nu avem nici o îndoială, au fost rezultatul aceluiaşi duh al harului şi adevărului, prin fidelitatea lui Dumnezeu, care nu a rămas niciodată fără un martor, dar nu vedem temeiuri ca să spunem că ei sunt descendenţii acelor paulicieni prezentaţi în mod fals, ci mai curând a fost o asociere a celor care s-au despărţit de biserica oficială.

Ne vom strădui acum să urmărim firul de argint al harului lui Dumnezeu, care a fost în lucrare, deşi sub forme şi nume diferite, chiar în cea mai întunecată perioadă a opresiunii papale. Nu este nici o dificultate să-i identificăm pe martorii lui Dumnezeu din cele mai vechi timpuri şi până la reformă, sau sp urmărim lanţul neîntrerupt al mărturiei împotriva răutăţii Romei şi pentru evanghelia adevărată a harului lui Dumnezeu. Am ajuns cu şirul martorilor la istoria paulicienilor până în secolul al zecelea, iar acum vom vedea cele mai remarcabile secte care s-au ridicat în vest de atunci.

1. Claudius, un spanioal prin naştere, a fost un renumit comentator al scripturilor la curtea lui Louis din Aquitania. Patronul lui, împăratul, l-a promovat episcop de Torino în anul 814. Istoria spune că el ar fi fost un Wycliffe al secolului al nouălea, un apărător sobru al creştinismului de la început. Ajungând în dioceza lui, el a găsit bisericile pline de imagini şi înfrumuseţate cu ghirlande de flori. Imediat şi în modul cel mai neceremonios, a ordonat să fie înlăturate acele ornamente, fără a face vreo deosebire favorizând vreo pictură, relicvă sau cruce; toate trebuiau aruncate afară şi distruse. El a denunţat închinarea şa asemenea lucruri ca pe o reînnoire a închinării la demoni sub alte nume şi forme în locul predicării glorioasei învieri a Domnului Isus. El a declarat că slujba apostolică a Sf. Petru a încetat odată cu sfârşitul vieţii apostolului, fapt pentru care el nu a luat în seamă cenzura papală şi pretenţia papei de a avea puterea cheilor. S-a spus că el a mers până la capăt în separarea bisericii sale de comuniunea cu Roma.

Dar, ca mulţi alţi reformatori, Caludius a fost aspru şi necumpătat în zelul lui. Corupţia groaznică a clerului şi idolatriile poporului l-au făcut să vorbească în termeni duri şi pătimaşi. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Dar Domnul a vegheat asupra lui în cel mai minunat mod. Deşi a fost un reformator îndrăzneţ şi un iconoclast neînfricat într-un oraş italian, prin mâna nevăzută a providenţei i s-a permis să-şi încheie lucrarea având toate privilegiile de episcop, cu toate că a întâmpinat opoziţie.

Ca verigă în lanţul de martori, Claudius ocupă o poziţie deosebită. El a avut multă influenţă în teritorii vaste. Theodemir, stareţ al unei mânăstiri de lângă Nismes, a mărturisit sincer – spune Milman – că cei mai înalţi prelaţi transalpini aveau aceleaşi gânduri ca şi Caludius. Şi ostilitatea faţă de biserica Romei şi numeroasele ei sacramente, care a ajuns mai târziu predominantă în văile Alpilor, s-a putut vedea că îşi avea originea la reformatorul Claudius. El a murit în anul 839.

Petrobrusienii

2. Cam prin anul 1110, un predicator numit Pierre de Brueys, a început să declame împotriva corupţiilor bisericii dominante şi a viciilor clerului. Ca misionar, el a lucrat în principal în sudul Franţei, în Provence şi Languedoc. Şi, ceea ce ni se pare ciudat, i s-a permis să răspândească aceste învăţături noi timp de aproximativ douăzeci de ani fără a fi pedepsit. Vrăjmaşul nu poate reduce la tăcere sau ucide martorul până ce el nu şi-a încheiat mărturia. Dar, cum despre asemenea oameni aproape tot ce ştim a ajuns până la noi numai prin scrierile adversarilor lor, am aflat numai despre ceea ce aceştia numeau erezii. Venerabilul stareţ de Cluny a scris un tratat împotriva urmaşilor lui Pierre, care au fost de atunci numiţi petrobrusieni. Ei erau acuzaţi de multe ofense, dar toate se poat reduce la următoarele: se opuneau botezului copiilor mici, ceremoniei mesei, celibatului, crucifixelor, transsubstanţierii şi eficacităţii rugăciunilor pentru mântuirea celor care au murit. Dar nimic din ceea ce a făcut sau a spus fondatorul acestei secte nu a atras ura publicului până atunci când el a ars un număr de cruci care aveau pe ele chipul lui Hristos. Preoţii au reuşit atunci, s-a produs o revoltă populară şi el a fost ars de viu la St. Gilles, în Languedoc. Dar această mărturie nu a dispărut uşor. Lumina divină poate di umbrită pentru un timp, dar niciodată nu poate fi stinsă.

Henricienii

3. Focul care l-a mistiuit pe Pierre de Brueys nu i-a descurajat, nici nu i-a redus la tăcere pe urmaşii lui. Unul dintre aceştia, numit Henri, un călugăr de la Cluny şi diacon, a ajuns un predicator mai îndrăzneţ şi mai puternic decât Pierre. În izolarea mânăstirii sale, el se dedicase studiului Noului Testament, şi, după ce a ajuns să cunoască creştinismul din cuvântul curat al lui Dumnezeu, a ajuns să aibă dorinţa de a ieşi în lume pentru a proclama adevărul semenilor săi. Aspectul lui şi educaţia lui se îmbinau astfel încât predicarea lui a produs o trezire puternică. Schimbarea rapidă a înfăţişării sale a fost comparată cu o mare furtunoasă: statura lui mândră, ochii care lui se mişcau neobisiţi, vocea lui puternică, picioarele lui desculţe şi îmbrăcămintea lui neîngrijită atrăgeau atenţia, care rămânea captivată şi datprită faimei învăţăturii şi sfinţeniei lui.

Ca vârstă era tânăr, dar tonul lui grav, elecovenţa lui minunată şi aspectul lui remarcabil şocau clerul şi încântau poporul. Cu un duh ca al lui Ioan Botezătorul, el îi chema pe oameni la pocăinţă, să se întoarcă la Domnul, şi nu de puţine ori a atacat viciile clerului.

Dar opoziţia pe care el o întâmpina din partera clerului făcea ca poporul să fie atras mai mult spre el. Mari mulţimi, atât din clasele sărace cât şi dintre cei mai bogaţi, l-au primit ca îndrumător spiritual în toate. Istoric, prima dată s-a auzit de el la Lausanne, dar el a străbătut sudul Franţei de la Lausanne la Bordeaux, şi, după cum observa Neander, “i-a făcut pe oameni să fie legaţi de el şi i-a umplut de dispreţ şi de ură faţă de cler, încât ei nu mai voiau să aibă a face cu clerul. Oamenii nu mai participau la serviciile divine ale clerului, care s-a văzut expus insultelor şi zeflemelelor poporului şi a cerut protecţia autorităţilor civile”. Prudentul episcop de Le Mans, văzând ce influenţă câştigase Henri asupra poporului, s-a limitat la a-l îndruma spre un alt câmp de lucru. Călugărul cel zelos s-a retras liniştit şi s-a arătat în Provence, unde Pierre de Brueys lucrase înaintea lui. Acolo el a elaborat şi mai clar opoziţia lui faţă de biserica Romei şi a atras asupră-şi ostilitatea cruntă a ierarhiei.

Henri a fost arestat de arhiepiscopul de Arles, a fost condamnat ca eretic de Consiliul de la Pisa, care a avut loc în anul 1134 şi a fost condamnat la închisoare. În scurt timp el a scăpat şi s-a întors în Languedoc. Biserici părăsite şi dispreţ total faţă de cler au urmat pe oriunde trecea elocventul ereziarh. Un nunţiu numit Alberic a fost trimis de Eusebiu al-III-lea pentru a potoli revolta, dar misiunea lui nu ar fi dat nici un fel de rezultate dacă nu ar fi împărţit cu Sf. Bernard lucrarea şi gloria. “Henri este un împotriviror,” a spus el, “care poate fi doborât numai de cel care i-a învins pe Abelard şi Arnold din Brescia”.

Puternicul stareţ de Clairvaux i-a scris principelui de Provence să se pregătească să-l primească, indicându-i motivul vizitei lui. “Bisericile,” scria el, “sunt goale, poporul este fără preoţi, preoţii nu sunt onoraţi, iar creştinii sunt fără Hristos. Bisericile nu mai sunt considerate sfinte, nici sacramentele nu mai sunt considerate sacre şi nici nu mai sunt ţinute sărbătorile. Oamenii mor în păcatele lor – sufletele se îndreaptă grabnic spre înfricoşatul tribunal, fără penitenţă şi fără împărtăşire; pruncii nu mai sunt botezaţi, fiind astfel excluşi de la mântuire”. Se credea că stareţul făcea minuni, aşa că poporul se minuna şi îl admira. Henri a fugit, iar Bernard l-a urmat şi a curăţit locurile infectate de ciuma ereziei. În cele din urmă, ereticul a fost prins şi predat în lanţuri episcopului de Toulouse, care l-a aruncat în închisoare, unde, nu peste mult timp,  a murit subit. Astfel, el a scăpat de toţi persecutorii lui în anul 1148 şi a ajuns la odihnă.

Vaudezii, albigenzii şi waldensii

4. Originea aşa-numiţilor sectari occidentali, care sunt desemnaţi in mod obişnuit prin numele waldenzi, a fost un subiect foarte controversat. O categorie de scriitori care privesc favorabil romano-catolicismul, dorind să-i acuze de maniheism, s-au străduit să dovedească faptul că opiniile lor provin din est, că sunt de origine pauliciană, pe când partida adversă afirmă că ei nu erau deloc atinşi de eroarea maniheistă şi că erau moştenitori şi susţinători, din tată în fiu, ai unui creştinism pur şi scripturistic, cel puţin din vremea lui Constantin, dacă nu cumva chiar din zilele apostolilor[113].

Dar obiectivul nostru nu este acum în primul rând să cercetăm istoria originilor acestor creştini simpli şi devotaţi, ci să prezentăm o altă trăsătură de caracter a papalităţii sub Inocenţiu, în cea mai mare blasfemie şi cruzime. Ne vom limita la a-l informa pe cititor cine erau acei oameni şi cu privire la cum au fost masacraţi. “Termenii,” spune Dr. Gilly, “vaudois în franceză, vallenses în latină, valdisi în italiană şi waldensii în istoria ecleziastică engleză, nu are altă semnificaţie decât aceea de «oameni din văi», iar văile Piemontului au avut onoarea de a produce un soi de oameni care au păstrat cu fidelitate credinţa introdusă de primii misionari care au predicat creştinismul în acele regiuni. Sinonimele au fost adoptate ca nume pentru a deosebi acea comunitate religioasă fidelă crezului primar şi neatinsă de corupţia bisericii Romei”.

Albigensii, deşi în esenţă sunt tot una cu vaudezii în ceea ce priveşte credinţa, sunt numiţi astfel deoarece cea mai mare parte a regiunii Narbonne a Galiei, în care locuiau ei, era numită Albigesium sau de la Albi, un oraş în Languedoc. Cele două comunităţi erau separate de alpi. Dumnezeu a pregătit un adăpost pentru vaudezi în văile din partea de est, iar pentru albigenzi în văile din partea de vest a marelui lanţ muntos, unde ele s-au menţinut şi au crescut timp de multe secole.

Pierre de Vaudes

Datorită similarităţii numelui, deseori s-a spus că Pierre de Vaudes a fost fondatorul sectei vaudezilor. Considerăm că aceasta este o greşeală uşor de comis, şi încă una pe care romano-catolicii s-au arătat extrem de dornici s-o folosească drept argument împotriva originii antice a credinţei lor, şi această greşeală a fost preluată în cele mai multe istorii generale. Dar Elliott, în lucrarea “Horae Apocalypticae”, ca şi cei menţionaţi anterior, au cercetat această chestiune cu multă răbdare, şi credem că au ajuns la concluzia clară cu privire la ortodoxia şi antichitatea acestor “oameni din văi”[114].

Totuşi, Pierre de Vaudes este vrednic să fie lăudat pentru cum, cu lepădare de sine, s-a dedicat în slujba adevărului şi împotriva erorii. Evlavia, zelul şi curajul lui au fost extrem de remarcabile într-o perioadă în care ierarhia papală a început să-i persecute pe toţi cei care puneau la-ndoială autoritatea şi infailibilitatea ei. Fără-ndoială, el a fost ridicat de Dumnezeu tocmai atunci pentru a da mai multă claritate mărturiei ţăranilor din alpi. Simplitatea închinării lor şi felul lor liniştit nu par să fi stârnit gelozia vecinilor lor sau suspiciunea bisericii universale până la acel timp. Sub mâna lui Dumnzeu, lucrurile s-au petrecut în felul următor.

Cam prin anul 1160, practicile idolatre care însoţeau doctrina transsubstanţierii au făcut ca Pierre să fie pătruns adânc şi alarmat de răutatea timpurilor şi de periculoasa corupţie a papalităţii. Aceasta a făcut ca sufletul lui să se întoarcă la Dumnezeu în mod autentic, de atunci el dedicându-se slujirii Lui, pentru gloria Lui. El şi-a abandonat îndeletnicirile seculare şi a împărţit săracilor toată averea lui, imitându-i pe primii ucenici. Mulţi s-au strâns în jurul lui. El a simţit nevoia de învăţătură cu privire la lucrurile lui Dumnezeu. Unde să găsească învăţătura? A căpătat dorinţa profundă de a înţelege evangheliile pe care se obişnuise să le audă în biserică. A folosit doi ecleziastici pentru a le traduce în limba maternă, împreună cu alte câteva cărţi ale scripturii şi cu unele pasaje din părinţi. Aceasta a fost marea lucrare a lui Vaudes, pentru care el merită mari mulţumiri de la posteritate. În acel timp, scripturile erau, în cea mai mare parte, o carte pecetluită pentru creştinătate, fiind numai în limba latină. Cei care l-au urmat pe Vaudes au primit astfel copii ale scripturii în limba lor maternă şi au fost capabili să le explice oamenilor că ei nu aduceau învăţături de-ale lor, ci o credinţă pură, cum exista în mod real în Biblie. În mod similar cu cei şaptezeci, el şi-a trimis discipolii doi câte doi în satele din vecinătate pentru a predica evanghelia.

Aceasta a stârnit tunetele Vaticanului. Atâta timp cât Vaudes şi prietenii lui s-au limitat la a da mărturie împotriva invenţiilor, ierarhia nu s-a străduit le facă mult rău, dar de îndată ce au folosit acea armă grozavă – scripturile în limba poporului -, ei au fost imediat anatemizaţi şi excomunicaţi. Cu toate acestea, ei nu s-au gândit să se despartă de biserică, ci doreau doar reformarea bisericii. Ei au perseverat în predicarea evangheliei glorioase a harului lui Dumnezeu pentru păcătoşii pierduţi. Arhiepiscopul de Lyon a emis o interdicţie împotriva lor. Vaudes a răspuns hotărât: “Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai curând decât de oameni”. De atunci, “oamenii săraci din Lyon”, cum au fost numiţi, au fost înfieraţi de cler, calomniaţi şi dispreţuiţi ca eretici. Timp de trei ani după acea primă condamnare, care a avut loc în 1172, Vaudes a reuşit să rămână ascuns în Lyon sau prin împrejurimile oraşului, iar Papa Alexandru al-III-lea a tunat cu ameninţări nu numai împotriva lui Vaudes, ci şi împotriva oricui ar fi îndrăznit să aibă vreun fel de legături cu reformatorul, astfel încât, de dragul prietenilor lui, Vaudes a părăsit Lyonul şi a rătăcit tot restul vieţii sale. După ce a căutat adăpost în multe locuri şi nu a găsit refugiu nicăieri, din mijlocul la muntenilor din Boemia, strămoşii lui Huss şi Ieronim, a trecut la odihna eternă în anul 1179.

Risipirea urmaşilor lui Vaudes

Când a fugit, Vaudes a fost urmat de discipolii săi. Ei s-au risipit în mod asemănător cu ucenicii cu ocazia persecuţiei lui Ştefan. Efectele dispersării lor au fost şi ele similare: evanghelia binecuvântată s-a răspândit şi mai larg în Europa. Marea lor putere consta în aceea că ei aveau sfintele scripturi în limba lor, citeau evangheliile şi predicau şi se rugau în limba poporului. Mulţi dintre ei, fără-ndoială, şi-au găsit loc în văile Piemontului şi în oraşele Languedocului. O nouă traducere a Bibliei a dat, fără-ndoială, poporului acces din plin la bogăţiile spirituale.

Scena era pregătită pentru Papa Inocenţiu: odată transmise ameninţările papale, ele au fost executate cu multă râvnă şi în mod neînduplecat. Cel care îi umilise pe marii regi ai Germaniei, Franţei şi Angliei şi căre primise în mod implicit supunerea aproape oricărei părţi a creştinătăţii, tot nu era recunoscut în calitate de cap suprem al bisericii de vaudezi, oriunde ar fi fost ei. Nu se putea ca un spirit ca acela al lui Inocenţiu să suporte liniştit acest fel de opoziţie faţă de supremaţia universală cu care îi plăcea să se laude. Dar care era crima acelor oameni? Unde se găseau ei? Şi cum să procedeze cu ei?

1. Ei aveau o foarte bună reputaţie chiar şi la cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai lor pentru modestia lor, traiul lor simplu, castitatea lor, munca lor cinstită şi cumpătarea lor. “Nicicând”, spune o înaltă autoritate, care totuşi nu este deloc favorabilă celor pe care el îi numeşte antisacerdotalişti, “Pierre de Vaudes şi creştinii biblici din Alpi nu pot fi judecaţi de cei mai îndârjiţi vrăjmaşi ai lor pentru moralitatea lor”. Păcatul lor de moarte era considerat a fi acela că ei apelau la scripturi şi numai la scripturi în toate chestiunile care ţin de credinţă şi de închinare şi că respingeau sistemul vast al tradiţiei şi religiei susţinut de biserica Romei. Atât prin viaţă cât şi prin învăţătură, ei erau martori nobili pentru Hristos şi pentru simplitatea evangheliei, ei dând o mărturie puternică împotriva puterii, bogăţiei şi superstiţiilor religiei dominante. Ei respingeau sacramantele aproape nenumărate ale Romei şi susţineau că în Noul Testament erau doar două sacramante: botezul şi masa Domnului. Putem spune că, în general, ei anticipau şi susţineau aceleaşi învăţături, care, cu trei secole mai târziu, au fost promovate de reformatorii Germaniei şi Angliei şi care constituie crezul protestanţilor de azi.

2. Seamănă că înaintarea acestor “oameni săraci din Lyon”, în urma persecuţiilor, a fost rapidă şi că ei s-au răspândit mult. Ni se spune că ei s-au întins în sudul Franţei, în Lombardia şi în Aragon. “În Lombardia şi Provence,” spune Robertson, “vaudezii aveau mai multe şcoli decât catolicii, predicatorii lor aveau dezbateri publice şi învăţau în public, iar numărul şi importanţa sponsorilor lor făcea să fie periculos pentru cineva să li se împotrivească. În Germania, ei aveau patruzeci şi unu de şcoli în dioceza Passau, şi erau numeroşi şi în diocezele Metz şi Toul. Din Anglia până în sudul Italiei, de la Helespont şi până la Ebro, opiniile lor erau larg răspândite[115]”.

3. Aşa stăteau lucrurile când Papa Inocenţiu al-III-lea a ajuns pe tron. Cu nelinişte şi cu privire clară, el a observat acel duh de independenţă religioasă, dar era o problemă cum să-l zdrobească în mod eficient. Înafară de aceasta, cititorul îşi poate aminti că papa avea o mulţime de probleme: el căuta să schimbe balanţa puterii în Germania şi Italia, era în conflict ba cu regele Franţei, ba cu regele Angliei, îndruma marşul cruciaţilor, şi, prin intermediul lor, răsturna imperiul grec de la Constantinopole. Şi totuşi supraveghea şi era hotărât să pedepsească orice fel de dizidenţă faţă de preceptele bisericii Romei şi orice exercitare a gândirii libere în domeniul religios. În acel timp era foarte răspândit zvonul că cele două mari sedii ale dizidenţei faţă de Roma erau văile Piemontului şi sudul Franţei. Creştinii din Piemont au prosperat mai în anonimat, în timp ce albigenzii erau mult mai cunoscuţi şi mai periculoşi deoarece se bucurau de protecţia pe care le-o ofereau oraşe bogate din Languedoc. Raymond al-VI-lea, Conte de Toulouse, nu numai că îi favoriza pe cei de credinţă vaudeză, considerându-i cei mai buni dintre supuşii săi, ci îi şi angaja în slujba familiei sale, chiar dacă el se mărturisea a fi romano-catolic. Contele de Foix era căsătorit cu o vaudeză, şi se spune că una dintre cele două surori ale lui era vaudeză, iar cealaltă era catară sau puritană.

Regiunea Albi

Acele provincii îndepărtate ale regatului au primit numele Languedoc datorită limbii bogate, melodioase şi flexibile care se vorbea acolo. În ceea ce priveşte rafinamentul, bogăţia şi libertatea, atât cea politică cât şi cea religioasă, ele depăşeau restul Franţei. Vechea civilizaţie romană încă mai avea vestigii în văile Languedocului şi Provenţei. Căpeteniile feudale, mai ales conţii de Toulouse şi Foix, deşi îi socoteau pe regii lor ca suverani ai lor, posedau şi exercitau autoritate în domeniile lor. Prin favoarea lui Raymond şi indiferenţa altor şefi, acea frumoasă regiune înaintase spre civilizaţie mai rapid decât orice altă parte a europei, dar – observă Milman – acea civilizaţie era complet independentă, sau, mai curând ostilă influenţei ecleziastice. După cum am văzut, blestemul papistaş nu numai că ruinează sufletele, ci este şi distrugător pentru arte şi civilizaţie în general. Până şi faţa unei ţări catolice pare a fi arsă de influneţa nefastă a catolicismului. Mintea trebuie ţinută în ignoranţă, în superstiţie şi în robie pentru ca papalitatea să prospere. Mult timp locuitorii Languedocului au fost lăsaţi în pace de ierarhia romei, şi, ca o consecinţă naturală, oraşele regiunii s-au umplut de o comunitate paşnică, muncitoare şi prosperă.

Dar, pe de altă parte, după cum era cel mai natural, pe măsură ce cuvântul lui Dumnezeu şi opiniile liberale deveneau preponderente, biserica Romei şi clerul ajungeau să fie dispreţuite din ce în ce mai mult. Nobilii şi cavalerii nu mai îngăduiau ca tinerii lor fii să fie educaţi pentru biserică, ci ofereau beneficii fiilor şerbilor lor şi primeau în schimb zeciuieli. La fel de urâţi de nobilime ca şi de popor pentru rapacitatea lor şi comportamentul lor neprincipial, preoţii nu se puteau opune înaintării noilor opinii. Ei nu mai erau temuţi pentru puterea lor spirituală şi erau dispreţuiţi pentru senzualitatea lor. Ei au ajuns subiectul cântecelor şi glumelor trubadurilor, care spuneau de cum jefuiau ei orfanii, cum le escrocau pe văduve, iar necinstea lor, lăcomia lor şi beţiile lor ajunseseră proverbiale şi nimeni nu le mai putea contesta. “Atât de mult” – spune Robertson - “se ruşinau ei înşişi încât îşi trăgeau spre faţă părul de la spate pentru a-şi acoperi tonsura”. Cel mai simplu ţăran, când auzea de ceva scandalos, avea obiceiul să spună: “Mai curând mă fac popă decât să fac o asemenea faptă”. Atât de mulţi erau cei care se despărţiseră de Roma încât ei ajunseseră să constituie majoritatea masei populaţiei. Şi evreii erau numeroşi şi bogaţi, şi, desigur, un mare număr de persoane care nu făceau parte din nici o sectă prospera în oraşele din Languedoc, dar acum vom vorbi despre toţi aceştia desemnându-i ca albigenzi.

Inocenţiu şi persecuţia albigenzilor

Aşa stăteau lucrurile în acea regiune însorită, paşnică şi prosperă când un nor negru de furtună a apărut la orizont. Inocenţiu auzise cu consternare de progresul noilor opinii şi era hotărât să le zdrobească. Având acest obiectiv, el le-a scris mai întâi o scrisoare prelaţilor din sudul Franţei, îndemnându-i să ia măsuri viguroase pentru suprimarea ereziei, ca toţi ereticii să fie anatemizaţi şi exilaţi. Dar lui Raymond şi altora, o asemenea cerere nemiloasă părea a fi atât de arbitrară încât nu i s-a acordat atenţie. “Noi am crescut cu aceşti oameni,” a răspuns Raymond, “ne înrudim cu ei, ştim că ei duc o viaţă cinstită. Cum să-i persecuutăm pe aceia pe care îi respectăm pentru că sunt cei mai paşnici şi loiali dintre supuşii noştri?” Era evident că o asemenea sacrificare a populaţiei afecta interesele principilor şi că aceea ar fi însemnat o exterminare, dar păstorul suprem al turmei lui Hristos nu ezita să recurgă la măsuri atât de groaznice, la care suveranii temporali nu îndrăzneau. Albigenzii au fost excomunicaţi şi a fost pusă o anatemă care se extindea asupra oricui i-ar adăposti, ar avea relaţii comerciale sau vreun fel de relaţii sociale cu ei. Dar neascultătorul Raymond tot îi favoriza pe supuşii lui eretici, ceea ce a făcut ca papa, plin de furie, să trimită doi nunţii – pe Reinerius şi Guido – pentru a cerceta care erau cauzele eşecului şi le-a conferit toată autoritatea pentru a-i desfiinţa pe eretici. Mulţi dintre acei oameni nevinovaţi au fost arestaţi, condamnaţi şi aruncaţi în foc. Totuşi, Raymond nu a acţionat în nici un fel, iar erezia a crescut şi a prins mai multă putere.

Ce era de făcut? Era nevoie de forţe noi şi de agenţi mai duri şi mai activi. Raymond, un suveran independent, cunoscând caracterul drept al supuşilor săi, a refuzat să execute ordinele Romei. Sf. Bernard, marele luptător al papalităţii, murise. Dar papa s-a îndreptat spre descendenţii lui spirituali. În anul 1207, Pierre de Castelnau, un călugăr cisternician, a fost trimis la Raymond ca nunţiu apostolic pentru a-i cere să-i extermine prin foc şi sabie pe supuşii săi eretici. Dar tolerantul prinţ, care pare să fi fost un om vesel, iubitor deplăceri şi lipsit de tăria de caracter necesară pentru a fi un eretic sau un bigot, nu a putut fi incitat să asculte şi să execute mandatul papal. A refuzat de două ori şi de două ori a fost excomunicat şi domeniile lui au fost puse sub interdicţie solemnă. Inocenţiu a aprobat ceea ce făcuse nunţiul său şi i-a scris o scrisoare lui Raymond, într-un limbaj de o aroganţă şi o obrăznicie nemaiîntâlnită. “Ciumă de om! Despot crud şi tiran; ce mândrie ţi-a cuprins inima şi ce nebunie? Să refuzi pacea cu vecinii tăi şi să sfidezi legile divine protejându-i pe vrăjmaşii credinţei? Dacă nu te temi de flăcările eterne, atunci nu ar trebui să te temi tu de pedeapsa temporală pe care o meriţi pentru atâtea crime? Pentru că biserica nu poate avea pace cu căpetenia jefuitorilor şi tâlharilor, cu patronul ereticilor, cu dispreţuitorul sărbătorilor sfinte, cu prietenul evreilor şi al cămătarilor, cu vrăjmaşul prelaţilor şi persecutorul lui Isus Hristos şi al bisericii Lui. Braţul Domnului va rămâne întins împotriva ta până ce vei fi zdrobit şi făcut pulbere. Cu adevărat îţi spun, El te va face să simţi cât de greu este să scapi de mânia pe care ai atras-o asupra capului tău”.

Aşa se prezintă un specimen al vehemenţei invectivelor papale din evul mediu. Şi cititorul se poate întreba care este motivul. Nu este imoralitatea, indiferent cât de rău ar fi stat cu aceasta, ci numai pentru că el refuzase să fie călăul papei şi să verse sângele propriilor săi supuşi paşnici şi harnici. Dar atât de mare era puterea acestor vrăjmaşi înverşunaţi încât Raymond a fost înspăimântat şi s-a supus. Cu multă greutate, el a semnat totuşi un tratat pentru exterminarea ereticilor de pe domeniile lui. Totuşi el a fost foarte lent în aplicarea persecuţiilor. Văzând aceasta, nunţiul nu a putut să nu se înfurie şi a izbucnit în cel mai violent limbaj împotriva prinţului, numindu-l laş şi acuzându-l de sperjur şi a reînnoit excomunicarea cu toată puterea ei. Să ne mai mirăm că un prinţ feudal a fost enervat până la mânie indignată de neruşinarea îndrăzneaţă a unui călugăr? Se spune că, într-un moment nefericit, el a exclamat că avea să-l facă pe Castelnau să plătească cu viaţa pentru obrăznicia lui. Se presupune că ameninţarea a fost auzită de unul dintre slujitorii săi, care, în ziua următoare, după o dispută furioasă, şi-a scos pumnalul şi l-a înjunghiat pe nunţiu în coastă, ucigându-l. După cum s-a văzut, cearta căpătase un aspect asemănător cu cea care avusese loc nu cu mult înainte între Henry al-II-lea al Angliei şi Thomas a Becket.

Raymond – proscris spiritual

Inocenţiu a obţinut ceea ce dorise: un pretext bun pentru a-şi vărsa cupele mâniei. Victima a fost onorată ca martir, iar Raymond a fost denunţat ca autor al crimei şi proclamat proscris priritual, iar toţi credincioşii au fost chemaţi să ajute la distrugerea lui. “Ridicaţi-vă, soldaţi ai lui Hristos,” îi scria el lui Philippe Auguste al Franţei, “, ridică-te rege prea creştin! Auzi strigătul sângelui şi ajută-ne răzbunându-ne pe aceşti răufăcători. Ridicaţi-vă nobili cavaleri ai Franţei: bogatele şi însoritele ţinuturio din sud vor răsplăti vitejia voastră”. Predicarea unei cruciade i-a fost încredinţată ordinului cistercian, sub conducerea stareţului lor fanatic, Arnold, “un om” – spune Milman – “a cărui inimă era acoperită cu o triplă platoşă de mândrie, cruzime şi bigotism”. Tocmai atunci misioanrii au nimerit cu renumitul spaniol Dominic, faimosul întemeietor al inchiziţiei şi al călugărilor dominicani. Inima lui nu era cu nimic mai blândă decât cea a lui Arnold, ba el era şi un predicator mai bun. Nu au pierdut nici o clipă pentru a denunţa crima şi pe făptaşii ei. Fiecare inimă a fost angajată pentru a răzbuna insulta adusă lui Dumnezeu în persoana slujitorului său. Aceleaşi indulgenţe ca acelea date luptătorilor pentru sfântul mormânt le-au fost asigurate celor cărora se angajau în noua cruciadă împotriva lui Raymond şi a albigenzilor. Peste tot, clerul predica cu un zel neobosit noua cale de a obţine iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.

“Pentru acea generaţie ignorantă şi superstiţioasă”, spune Sir James Stephens, “nu se puteau găsi apeluri mai binevenite. Pericolul, privaţiunile şi epuizarea, în formele cele mai severe, au stat ca dificultăţi în calea aspră a cruciaţilor care au mers în est pentru a-şi câştiga prin luptă calea către paradisul promis, iar în lupta împotriva albigenzilor era de câştigat aceeaşi recomplensă inestimabilă nu prin renunţări, ci prin plăceri. Orice datorie faţă de vreun om era anulată, orice ofensă împotriva legii lui Dumnezeu era iertată şi urma să fie câştigată o eternitate de binecuvântare, şi aceasta nu printr-o viaţă viitoare de sfinţenie, ci printr-o viaţă viitoare cu crime, nu prin abstinenţă, ci prin satisfacerea poftelor, a celor mai josnice patimi, prin satisfacerea cruzmii, a avariţiei şi a poftelor pe seama unui popor a cărui bogăţie le stârnea poftele şi a cărui superioritate le provoca ura”. La acest seceriş amestecat de sânge şi pradă, de absoluţiune preoţească şi faimă militară s-au grăbit toate spiritele sălbatice ele vremii. Întreaga Europă a răsunat de pregătirile pentru războiul sfânt.

Cruciada de acasă

În anul 1209, răspunzând la chemarea unui singur om, care mărturisea a fi marele păstor al bisericii lui Hristos, trei sute de mii de soldaţi s-au strâns în jurul provinciilor infectate. Unii dintre scriitorii vremii ridică cifra până la o jumătate de milion. Şi toţi purtau simboşlul crucii, ca o solemnă mascaradă. Ei alcătuiau trei mari armate, fiecare dintre ele condusă de un arhiepiscop, un episcop şi un stareţ cu mitră. Dar el mai renumit dintre conducătorii războiului sfânt era faimosul Simon de Montfort, senior al unui domeniu din vecinătatea Parisului, Conte de Leicester prin drepturile mamei sale, o doamnă engleză. Satan îşi alesese cu mult talent instrumentele: Inocenţiu, Arnold, Dominic şi de Montfort sunt nume de tristă amintire în istorie. Ar fi greu de spus care dintre cele patru inimi era mai bine acoperită de platoşa triplă.

Raymond, complet nepregătit să întâmpine o asemena oştire, s-a supus. Papa a promis absoluţiunea cu anumite condiţii. Dar acestea era dure şi extrem de crude: 1. Trebuia să se dezică de uciderea lui Castelnau; 2. ca dovadă a sinerităţii lui, trebuia să predea şapte dintre cele mai bune castele ale lui; 3. trebuia să facă penitenţă publică pentru ofensele pe care le adusese în trecut; 4. el personal trebuia să devină un cruciat împotriva propriilor săi supuşi. Sărmanul conte s-a plâns de condiţiile care-i erau impuse, dar aşa era îndurarea ce blândă a papei încât el trebuia să le îndeplinească în cele mai mici detalii. El s-a supus şi a primit absoluţiunea în St. Gilles, în prezenţa a trei arhiepiscopi şi nouăsprezece episcopi. Apoi, el s-a prezentat în catedrala unde fusese înmormântat Castenau, cu umerii dezgoliţi şi cu o frânghie în jurul gâtului, la fiecare dintre capetele ei fiind câte un episcop. A fost biciuit nu numai în mod simbolic, ci din toată inima, până ce, plin de sânge, nefericitul conte a primit permisiunea de a scăpa de chinuitorii lui şi de marea mulţime care se adunase pentru a fi martoră la acea degradare aproape incredibilă a suzeranului lor. Dar aceea nu a fost cea mai grea pedeapsă, ci el a fost obligat să-i însoţească pe cruciaţi împotriva propriilor săi supuşi loiali şi împotriva nepotului său, Raymond-Roger, viconte de Beziers, ale cărui teritorii se spune că erau pline de odioşi albigenzi.

Cum duhul răzbunător al papei era departe de a fi împăcat după ce l-a umilit şi l-a înşelat pe vrăjmaş, puternicele arme au mers mai departe. Trei sute de mii de războinici furioşi s-au revărsat peste frumoasele moşii. “Înainte,” a fost strigătul sfântului stareţ, “veţi pustii fiecare ogor, veţi ucide orice fiinţă omenească. Loviţi şi nu cruţaţi. Măsura nelegiuirii lor a ajuns la culme şi binecuvântarea bisericii este asupra capetelor voastre”. Astfel instruit de preot, Montfort era gata să treacă la fapte. Armata a mărşeluit prin ţara cu vii şi livezi de măslini incendiind, măcelărind şi pustiind totul în calea ei. Ţărănimea a fost călcată în picioare şi ucisă cu sânge rece.

Masacrul şi arderea oraşului Beziers

Raymond-roger, un tânăr viteaz de douăzeci şi patru de ani, s-a arătat mai curajos decât unchiul său şi s-a hotărât să-şi apere poporul împotriva cruciaţilor. Cele două mari oraşe ale lui, Beziers şi Carcassone reprezentau puterea lui cea mai mare. El s-a retras în cel din urmă, care era mai întărit. “Soldaţii crucii, preoţii Domnului,” cum se numeau ei, au apărut la porţile cetăţii Beziers, care fusese bine aprovizionată de către viconte şi înzestrată cu o garnizoană. Episcopul acelui loc făcea parte din armată, iar Arnold i-a permis să sfătuiască poporul şi să le recomande să se predea. “Renunţaţi la opiniile voastre şi salvaţi-vă viaţa” – a fost sfatul episcopului. Dar albigenzii au răspuns ferm că ei nu vor renunţa la o credinţă care le dădea împărăţia lui Dumnezeu şi îndreptăţirea Lui. Catolicii, ca şi ereticii, au declarat că, decât să se predea, mai curând vor suferi moartea în cea mai violentă formă. “Atunci”, a declarat Arnold, “nu va mai rămâne piatră pe piatră; focul şi sabia vor nimici bărbaţi, femei şi copii”. Oraşul a căzut în mâinile asediatorilor, iar grozavul îndemn a fost ascultat. Cavalerii, oprindu-se la porţi, l-au întrebat pe stareţ cum să-i deosebească pe catolici de eretici, iar el le-a răspuns: “Ucideţi-i pe toţi. Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai săi”. A început măcelul: bărbaţi, femei, copii şi clerici au fost masacraţi fără deosebire, în timp ce clopotele catedralei sunau. Mulţimi au fugit tremurând în biserici, sperând să găsească adăpost între zidurile sfinte, dar nici o fiinţă omenească nu a fost lăsată în viaţă. Numeroasa populaţie a oraşului Beziers, care înainte forfotea pe străzi şi în pieţe, zăcea în mormane. Estimările numărului celor ucişi astfel variază între douăzeci de mii şi o sută de mii. Mulţi de la ţară s-au refugiat în cetate, astfel încât nu se poate face o estimare corectă. Oraşul a fost prădat şi apoi incendiat.

Nicicând nu a spus stareţul-balaur un adevăr mai mare ca acela că “Domnul îi cunoaşte pe aceia care sunt ai săi”, deşi l-a spus ăntr-o groaznică batjocoră şi nu cunoştea deloc restul versetului, că “cine rosteşte numele Domnului să se depărteze de fărădelege” (2. Tim. 2.19). Domnul îi cunoaşte cu siguranţă pe toţi cei care cred în El şi chiar şi cel mai slab dintre sfinţii săi are un preţ infinit de mare înaintea Lui. Iar Arnold va îi vedea într-o zi, în aceeaşi glorie cu Domnul lor, pe aceia pe care i-a denunţat ca eretici şi pe care i-a ucis cu sabia. Ce zi va fi aceea, când persecutorul şi cel persecutat, acuzatorul şi acuzatul, vor sta faţă în faţă în prezenţa Celui care judecă după dreptate! Până atunci, să umblăm prin credinţă, căutând să-I fim plăcuţi Domnului.

Asediul cetăţii Carcassonne

De la Beziers, din care rămăsese doar un rug, cruciaţii s-au îndreptat spre Carcassonne. Înaintând, ei au găsit ţara pustie. Exemplul groaznic de la Beziers umpluse de groază inimile tuturor. Locuitorii satelor fără apărare au fugit când au văzut ruinele fumegânde ale cetăţii întărite. Nenumărate vaiuri au însoţit pe calea ei acea oaste de dragoni. Au ajuns în faţa Carcassonne. Roger în persoană era comandant şi a suportat asediul cu multă vitejie. Simon de Montfort a fost în fruntea atacatorilor. De cealaltă parte, Roger a fost văzut peste tot, expunându-se în fruntea apărătorilor şi încurajându-i prin cuvinte şi prin exemplul personal. Asediul a durat patruzeci de zile, timp în care asediatorii au fost respinşi cu mari pierderi. Dacă nu ar fi fost înşelăciunea stareţului, Raymond-Roger ar fi triumfat. Lucrurile s-au petrecut după cum urmează.

Soldaţii curcii, atât în virtutea legii feudale, cât şi pentru a obţine privilegiile de cruciat, aveau obligaţia de a sluji numai patruzeci de zile. La sfârşitul acelei perioade, mulţi dintre conducători şi marea masă a trupelor s-au întors dezamăgiţi şi nemulţumiţi. Căldura excesivă, insuficeinţa resurselor de apă, aerul infectat de la cadavrele neîngropate şi rapacitatea, cruzimea şi perfidia preoţilor au făcut ca mulţi să se bucure la încheierea termenului lor feudal. În acea situaţie limită, înconjurat de trupe indisciplinate, stareţul a recurs la viclenie – din vicleniile lui Satan. Nobilul şi viteazul viconte a fost înşelat să vină la tratative. Având jurământul nunţiului şi al baronilor conducători ai armatei, care credea că va fi respectat, Roger a venit împreună cu trei sute de susţinători ai săi. Dar, faţă de un asemenea eretic, nu putea fi vorba de fi credincios jurământului făcut. Tocmai când începea să prezinte condiţiile, nunţiul a exclamat că nu poate fi ţinut nici un fel de credinţă faţă de unul care a fost atât de necredincios faţă de Dumnezeu şi a poruncit ca vicontele să fie legat cu lanţuri şi aruncat în închisoare împreună cu toţi cei care l–au urmat. Curând, el a fost eliberat de umilinţe şi suferinţe prin moarte. Se zice că ar fi murit de mâna lui Simon. Poporul, descurajat prin pierderea conducătorului, a părăsit cetatea fugind prin pasaje subterane, iar preoţii s-au consolat prin prinderea a aproximativ patru sute de cetăţeni, pe care i-au spânzurat şi i-au ars sub acuzaţia comună de erezie.

Cetatea Carcassonne şi moştenirea princiară a lui Roger-Raymond au ajuns în mâinile partidei papale, şi, potrivit legii cuceririi, era în totul la bunul lor plac. Nunţiul şi clerul i-au dăruit lui Simon de Montfort acele pământuri bogate, ca primele roade ale victoriei glorioase împotriva ereticilor, el fiind proclamat viconte de Beziers şi Carcassonne, promiţând să-şi păstreze demnităţile şi teritoriile numai cu condiţia de a plăti papei un tribut anual, papa fiind suzeranul teritoriilor cucerite.

Alegerea lui Simon a fost confirmată de papă, deşi principiile de bază ale dreptăţii şi respectarea angajamentelor date fuseseră încălcate într-un mod atât de flagrant şi de neruşinat. Dar regele Aragonului, ca suzeran, a refuzat să-l investească pe Simon cu noile lui posesiuni. Cucerirea părea a fi fost completă, dar nu era chiar aşa. Ducele de Burgundia, Contele de Nevers şi alţi nobili francezi s-au retras din cruciadă fiind grav ofensaţi de aroganţa mercenarilor papei. De Montfort, rămas cu o armată relativ puţin numeroasă, nu şi-a putut menţine poziţia, aşa că partida papală a pierdut multe oraşe şi castele pe care le cucerise şi a urmat un război continuu, marcat de exasperarea poporului şi de cele mai mari atrocităţi de ambele părţi. De Montfort, în disperare, a scris creştinătăţii cerând o nouă armată.

Trâmbiţa Romei a sunta din nou: a fost predicată o nouă cruciadă. “Roiuri de călugări,” spune Greenwood, “au ieşit din nenumărate chilii şi mânăstiri ale ordinului cistercian predicând pieirea ereticilor şi nelimitată iertare celor care vor vărsa sângele acelei seminţe blestemate, măcar a unuia singur dintre ei. Nu exista crimă prea gravă, nici viciu prea adânc înrădăcinat în inimă ca să nu poată fi şters, fiind eliminată orice urmă de vinovăţie şi de remuşcare, printr-o campanie de patruzeci de zile împotriva acelor renegaţi”. Atraşi de ppromisiunea unor mari prăzi pământeşti în sudul însorit şi de fericirea eternă în cer, nenumărate trupe de fanatici s-au strâns în turme sub stindardul lui De Montfort. În primăvara anului 1210 el a primit o întărire semnificativă sub comanda soţiei sale, aşa că războiul a început cu furie reînnoită.

Distrugerea lui Raymond este hotărâtă

Supunerea Contelui Raymond la condiţiile papale pentru reconciliere fusese completă: el îşi predase castelele, trecuse prin umilinţa personală, şi, cu toate că umerii îi fuseseră însângeraţi, însoţise cruciadele chiar împotriva rudei sale, Roger. Era sigur că biserica avea să fie satisfăcută, că urma să-şi exprime aprobarea şi să-l primească în sânul ei. Dar, vai, a fost exact invers. E adevărat că papa, în modul cel mai înşelător, a mărturisit că-l primea ca pe un fiu ascultător, absolvindu-l de presupusa vină în asasinarea lui Castelnau, şi i-a dat mantia şi inelul, şi, având acele valoroase daruri, contele s-a întors în ţara lui sperând că nunţii vor confirma concesiile făcute de papă. Însă aici istoria a ridicat vălul descoperind cea mai intenţionată trădare care a mânjit vreodată politica unui conducător: într-o scrisoare a acestui pontif către nunţii săi la Toulouse, el face referire la cuvintele apostolului pentru a-şi justifica purtarea duplicitară: “Totuşi, fiind abil, v-am prins prin viclenie” (2 Cor. 12.16). Astfel, el scria: “Vă sfătuim, împreună cu apostolul Pavel, să folosiţi viclenie faţă de acest conte, pentru că în acest caz aceasta este socotită înţelepciune. Trebuie să-i atacăm separat pe aceia care s-au separat de unitate. Lăsaţi-l pentru un timp pe acest conte de Toulouse, folosind disimularea faţă de el, pentru ca alţi eretici să fie înfrânţi mai uşor, iar apoi să fie zdrobit după ce va fi rămas singur”. Încrezătorul conte condamnat a grăbit împlinirea hotărârilor papei. Dar viclenii nunţii Theodosius şi Arnold, care erau implicaţi în secretele stăpânului lor, aveau propriile lor intenţii şi au tot întârziat şi au prezentat cereri până ce contele a văzut că el cu cazul lui era fără speranţă în mâinile lor. I s-a spus că el nu era socotit nevinovat de delictele de erezie şi crimă şi că ei nu-l puteau absolvi şi a izbucnit în lacrimi. Atunci acei oameni ai bisericii cu inimi de fier au batjocorit dezamăgirea lui citând textul: “Cu siguranţă, în potop de ape mari, acestea nu-l vor ajunge” (Ps. 32.6) şi l-au declarat din nou excomunicat.

Adevăratul obiectiv al catolicilor

Cititorul are acum înaintea lui adevăratul obiectiv, care în acea vreme era ascuns, al acelor oameni inspiraţi de Satan. Este vechea istorie crudă a lui Nabot cu via lui: Izabela trebuia să aibă încântătoarele ţinuturi din sud ca via ei, iar sângele lui Nabot izreelitul trebuia să fie vărsat. Din îndemnurile secrete pe care papa le-a dat nunţiilor săi se va vedea că era hotărâtă distrugerea nu numai a lui Raymond ci şi a tuturor principilor din Languedoc şi că el îl înşelase pe contele Raymond printr-o prefăcută reconciliere numai pentru a-l despărţi de restul nobililor din Languedoc, ca aceştia să poată fi nimiciţi mult mai uşor, unul câte unul. Aceasta a fost politica lui Inocenţiu, scrisă cu propria lui mână, iar nunţii săi au fost discipoli potriviţi ai maestrului lor. Prada de la contele de Toulouse şi toţi partizanii lui le era necesră lui Simon şi aliaţilor săi, nunţii, şi nimic mai puţin decât tot sudul nu putea satisface lăcomia lui de Montfort şi fanatismul preoţilor rapaci. De aceea era hotărât ca să fie incluşi conţii de Foix, Comminges şi Beam cu toate teritoriile lor.

Contele de Toulouse era suzeran peste cinci domenii subordonate. Curţile acelor suverani mai mici se întreceau una pe alta în splendoare şi galanterie. Ni se spune că viaţa era mereu un o sărbătoare sau un turnir. Unii dintre ei fuseseră printre cei mai distinşi cruciaţi în est şi aduseseră acasă multe obiceiuri din luxul oriental. La asemenea oameni nu se punea problema că ar fi fost eretici vaudezi sau albigenzi. În ceea ce se vedea ei erau buni catolici, dar religia lor era de fapt cavalerismul şi muzica trubadurilor. Totuşi mai erau câteva excepţii onorabile. Putem urmări firul de argint al harului suveran bogat al lui Dumnezeu la curţile acestor prinţi veseli. Citim despre Almeric, senior de Montreuil, şi sora lui, doamna Geralda de Vetville, care erau albigenzi şi care şi-au apărat oraşele împotriva catolicilor, dar au fost biruiţi. Şi aceşti seniori şi doamne au fost distruşi imediat. Alemric, împreună cu optzeci de nobili, a fost adus înaintea lui de Montfort. El a poruncit ca toţi să fie spânzuraţi. Ştreangurile supraîncărcate s-au rupt, aşa că au fost tăiaţi în bucăţi. Doamna Geralda a fost aruncată într-un puţ şi asupra ei au fost aruncate pietre mari. Numai câţiva au scăpat de la masacrul general de la Vetville pentru a spune povestea. Şi toată ţara a avut o soartă asemănătoare. Creştinul adevărat, curteanul vesel, cavalerul viteaz şi mulţimea doritoare de plăceri, care era prea enervată la vederea obiceiurilor luxoase ale ţării pentru a fi eretică sau bigotă, toţi au trebuit fie să se supună condiţiilor papei, fie să meargă la ştreang sau la rug.

Fiecare regiune din sud era învinuită că adăpostea eretici, iar Raymond, ca senior suzeran, era chemat să se prezinte înaintea unui consiliu la Arles. A fost înlăturat complet tot ce ar mai fi ascuns sălbatica lor nedreptate. Contele a fost însoţit de prietenul lui, Pedro, regele Aragonuluji, un catolic bun şi devotat, care i-a susţinut cauza şi s-a oferit garant pentru fidelitatea lui. Condiţiile pentru reconciliere – cititorul să le noteze ca exemplu pentru aroganţa şi îndrăzneala papală din acele zile – erau următoarele: “Contele Raymond să-şi demobilizeze armata, să-şi demoleze castelele, să-şi recheme toţi comandanţii oraşelor fortificate şi fortăreţelor, să renunţe la toate taxele şi dările din care provine cea mai mare parte a veniturilor sale, să oblige pe toţi nobilii şi oamenii de rând de pe domeniile sale să poarte veşmânt de penitenţă, să-i predea pe toţi supuşii săi care sunt suspecţi de erezie pentru a fi convertiţi sau arşi, după caz şi să fie personal gata să plece în Palestina pentru a sluji sub frăţietatea Sf. Ioan de la Ierusalim până ce papa îl va rechema. Fiecare cap de familie să plătească nunţiului papal patru bani taxă anuală, să fie ascultător bisericii, să plătească toate dările care i se vor cere şi toată viaţa lui să se supună fără a se împotrivi în vreun fel. După îndeplinirea tuturor condiţiilor, toate pământurile urmau să-i fie restituite de nunţiu şi de contele de Montfort[116]”.

Intenţiile acestor noi ofense nu au putut fi înţelese greşit, aşa că nefericitul conte, sfidând ordinele consiliului, a plecat, împreună cu mediatorul lui, regele Aragonului. Sentinţa a fost pronunţată. “Contele de Toulouse a fost condamnat ca eretic declarat, duşman al bisericii şi apostat de la credinţă, iar domeniile şi proprietăţile lui, cele publice şi personale, le-au fost adjudecate primilor care le vor ocupa sau şi le vor însuşi”. Aceste condiţii şi hotărâri îi vor da cititorului o cât de vagă idee asupra modului în care biserica, folosind cele mai sfinţite cuvinte şi pretexte, ruina pe un nobil în acele zile pentru a lua în stăpânire pământurile şi averea lui. Peste tot era aşa: principele şi poporul lui trebuiau să fie înecaţi în sânge sau mistuiţi de foc dacă proprietăţile lor nu puteau fi obţinute prin mijloace mai blânde. Orice Nabot trebuia să-i predea Izabelei ogorul lui dacă ea îl poftea. Înainte de a trece mai departe, cititorul să reţină că atunci când papa şi nunţii săi lucrau la distrugerea contelui şi a vasalilor săi, inchizitorii Dominic şi Reinerius erau angajaţi în “cercetarea religioasă a întregii zone a ereziei”, având autoritate de la papă să aplice pedeapsa capitală asupra ereticilor. Groaznicul tribunal, care de atunci se numeşte Inchiziţia, a fost înfiinţat în acel an de tristă amintire – 1210 -, într-un castel de lângă Narbonne.

Războiul îşi schimbă caracterul

Contele Raymond s-a grăbit să ajungă la Toulouse şi a făcut să fie citită în public hotărârea de excomunicare şi termenii duri pentru absolvirea lui. Cetăţenii au fost indignaţi şi au declarat că mai curând s-ar expune la cele mai mari pericole decât să accepte asemenea condiţii ruşinoase. Pe măsură ce veştile s-au răspândit de la un oraş la altul, acelaşi entuziasm a fost predominant în toate ţinuturile de sub stăpânirea lui. Caracterul războiului s-a schimbat complet. Devenise un fapt evident pentru toţi că acei cruciaţi erau hotărâţi să cucerească provinciile pentru a le transforma în stăpâniri ale Scaunului de la Roma, iar provinciile erau la fel de hotărâte să se opună cruciaţilor ca unor ipocriţi josnici şi să scape de tirania crudă şi uzurpatoare a Romei. Cruciada care se mărturisise a avea scopuri religioase degenerase într-un război total de masacru şi jaf. Tot poporul era într-o stare de revoltă generală împotriva bisericii dominante ca împotriva unui invadator străin.

Războiul fusese declarat, dar combatanţii erau inegali. Raymond pare să fi fost un monarh blând, binevoitor şi indolent, care era iubit mult de poporul lui şi nu avea ambiţii, ci urmărea numai plăcerile vieţii. Nu există dovezi că ar fi fost cât de puţin înclinat spre religia albigenzilor, ci el se mărturisea a fi un romano-catolic adevărat. De cealaltă parte, Simon de Montfort, marele general al Romei, era considerat cel mai îndrăzneţ şi mai capabil conducător militar al vremii şi se jurase să fie apărător al papalităţii. El practica în mod regulat exerciţiile religioase şi asculta zilnic misa. “Dar” – observa cineva – “toate acele mari calităţi ale lui Simon se îmbinau cu nişte vicii care, în mod obişnuit, se doreşte a fi «sfinţite» prin mărturisirea religioasă: o imensă ambiţie, o îndrăzneaţă lipsă de scrupule în ceea ce priveşte mijloacele utilizate, duritate şi indiferenţă faţă de suferinţa umană şi o rapacitate extremă şi nedisimulată[117]”. În fruntea noii oşti de cruciaţi, pentru executarea sentinţei pronunţate de biserică şi pentru a câştiga ca răsplată domeniile lui Raymond, el a străbătut ţara dedicată distrugerii. Masacre, jafuri şi cele mai sălbatice barbarii de nedescris au marcat fiecare pas al lui. Ereticii şi cei suspectaţi de erezie, oriunde erau găsiţi, au fost obligaţi de Arnold şi de Montfort să se suie pe rugurile în flăcări în timp ce călugării se distrau văzând suferinţele lor şi îşi băteau jos ce ţipetele femeilor în flăcări.

Pe măsură ce înainta armata papală, întreaga ţară devenea scena celor mai desfrânate cruzimi: distrugeau vii şi grâne, ardeau sate şi ferme, măcelăreau ţărani neînarmaţi, femei şi copii şi extindeau pustiirea în toată ţara, după care vorbeau de zelul sfânt pentru religia lor. Nu trebuie să ne mirăm că poporul exasperat a ripostat, şi atunci s-a ajuns la un război crud purtat de ambele părţi. Detaliile le lăsăm însă istoricului civil. După ce am prezentat pe scurt şi într-o lumină clară adevăratele motive şi obiective ale papei în această ofensă fără seamăn adusă omenirii şi religiei, vom nota câteva dintre principalele bătălii purtate în acest mare război, lupte care au dus la sfârşitul conflictului şi care fac să se vadă şi mai evident caracterul lui Simon şi al călugărilor de la Citeaux, sub îndrumarea pontifului şi cu aprobarea lui.

Barbariile lui Simon şi ale lui Arnold

Simon de Montfort, ca senior feudal, viconte de Beziers şi Carcassonne, prin angajamentul lui ecleziastic era obligat să-i elimine pe eretici. De aceea, el şi-a continuat campania. Multe oraşe au cazut în mâinile lui, unele prin forţă, altele s-au predat de spaimă. În dioceza Albi, sediul principal al învăţăturilor pe care nu le puteau suferi, războiul a fost purtat cu cea mai mare cruzime. Când cetatea La Minerve, de lângă Narbonne, s-a predat după o defensivă hotărâtă, mai rămăsese totuşi o scânteie de omenie, prin care s-a făcut propunerea ca învinşilor să li se permită să se retragă dacă se vor dezice de erezie. Faţă de asemenea condiţii blânde, călugării cei nemiloşi au obiectat: “Contiţiile sunt prea uşoare,” au exclamat ei, “doar noi am venit să-i eliminăm pe eretici şi nu să le arătăm har!” “Nu vă temeţi,” a răspuns stareţul cu o cruzime batjocoritoare, “nu vor fi convertiţi mulţi”. Şi el a avut dreptate, dar nu în sensul în care a spus el acele cuvinte. El avea intenţia de a-i omorâ pe toţi, iar intenţia lor, sau, mai curând, hotărârea lor fermă, era mai curând să moară decât să accepte acele condiţii papale. Între timp, albigenzii se strânseseră pentru rugăciune. Stareţul de Vaux-Cernay a găsit într-o casă un număr de femei creştine care erau în rugăciune aşteptând să li se întâmple ce putea fi mai rău: nu aşteptau pic de îndurare de la sfinţii părinţi şi erau pregătite să moară. Într-o altă casă, el a găsit şi un număr de bărbaţi în genunchi aşteptându-şi în pace sfârşitul. Stareţul a început să le predice doctrinele papalităţii, dar l-au întrerupt cu toţii, într-un glas, exclamând: “Nu vom primi credinţa ta; am renunţat la biserica Romei; strădaniile tale sunt zadarnice, pentru că nici viaţa, nici moartea nu ne vor determina să renunţăm la adevărul pe care-l avem”. I s-a cerut lui de Montfort să le vorbească. El a vizitat şi pe bărbaţi, şi pe femei, în total cam o sută patruzeci. “Convertiţi-vă la credinţa catolică,” le-a spus el, “sau suiţi-vă pe acest rug”. Mai înainte înălţase un imens morman de lemne uscate. Nici unul dintre albigenzi nu a şovăit măcar o clipă. Ei au negat superioritatea şi autoritatea preoţiei şi L-au recunoscut numai pe Hristos în calitate de Cap şi su susţinut că nu există altă autoritate decât cea a Cuvântului său cel sfânt. Înfuriat la culem de statornicia lor calmă, el a poruncit să fie aprins focul, şi rugul a ajuns în scurt timp o masă în flăcări. Neînfricaţii mărturisitori ai numelui lui Hristos, încredinţându-şi sufletele în mâinile lor, s-au aruncat singuri în flăcări ca şi cum s-ar fi înălţat la cer într-un care de foc.

Când a capitulat castelul Brau, de Montfort a scos ochii la peste o sută dintre apărătorii lui şi i-a mutilat şi în alte feluri ruşinoase, lăsând numai pe unul dintre ei cu un singur ochi pentru a-i donduce pe ceilalţi. Nu că – spune stareţul de Vaux-Cernay – acelui conte i-ar fi făcut plăcere asemenea lucruri, “pentru că el era cel mai blând dintre oameni”, ci deoarece el dorea să ia măsuri represive împotriva inamicului. Aşa judeca istoricul călugărilor. La Lavaur, oraşul bunului Roger Bernard, conte de Foix, barbariile au depăşit tot ce se mai făcuse până atunci chiar şi în acel groaznic război. Vaudezii susţineau că şi contele era unul de-ai lor. “Dintre toţi principii provinciei,” spune Milman, “contele de Foix era cel mai puternic şi cel mai detestat de biserică pentru că îi favoriza pe eretici. În acest caz, acuzaţia era mai curând o onoare decât o calomnie. El era un om profund religios, şi primul care a ridicat stindardul oamenilor locului împotriva lui de Montfort. Era un cavaler la fel de viteaz după cum era şi de credinţă creştină”. În cele din urmă cetatea a căzut în mâinile asediatorilor şi a avut loc un masacru general: bărbaţi, femei şi copii au fost tăiaţi în bucăţi, până ce nu au mai rămas decât câtâţiva din garnizoană şi alţii cărora le-a fost pregătită o soartă şi mai groaznică. Patru sute au fost arşi pe un rug mare, ceea ce a produs bucurie generală în tabără. În mijlocul acelui zaiafet de cruzime cruntă, episcopii şi nunţii stăteau şi cântau: “Vino, Spirit Sfânt”. Atunci Almeric, împreună cu optzeci de nobili, a fost adus înaintea lui de Montfort, care a poruncit ca ei să fie spânzuraţi, după cum am văzut deja. Şi evlavioasa doamnă Geralda a suferit acolo. Despre ea se spune că: “Nici un sărac nu pleca de la uşa ei fără să fi fost hrănit[118]”.

Asediul Toulouse

De la rugul în flăcări, pe care au ars patru sute de oameni şi de la ştreanguri încărcate cu nobili, luptătorul bisericii a trecut la asediul cetăţii Toulouse. Numeroasele lui cuceriri mai curând au stârnit decât au satisfăcut “rapacitatea lui nedisimulată”. Spera să adauge şi Toulouse la posesiunile lui, şi astfel să se ridice la nivelul prinţilor suverani. Episcopul Fouquet era în tabăra lui. Istoricii spun că acest nou episcop de Toulouse fusese pus pentru a atinge scopul papei, el fiind unul dintre cei mai duplicitari, cruzi şi sângeroşi oameni care au existat vreodată. Rabenstein fusese destituit pentru a-i face loc să lucreze în cetate pentru distrugerea contelui, în timp ce inchizitorii şi cruciaţii lucrau pentru aceasta de afară. Dar, cu toate înşelăciunile papei şi cu toată vitejia lui Simon, mersul lucrurilor era în schimbare. Contele de Toulouse, sub disciplina severă a nenorocirilor, a dat dovadă de curaj şi tărie de caracter. El şi-a strâns aliaţi în jurul său, care, împreună cu cei ce i-au urmat, au apărat cetatea şi au făcut câteva ieşiri atât de îndrăzneţe încât simon a fost nevoit să ridice asediul. Atunci el s-a răzbunat devastând grădinile, viile şi câmpurile. Situaţia se schimbase complet: în loc să rămână în defensivă, Raymond a devenit atacator energic, şi, în câteva luni, a recâştigat cele mai multe locuri pe care le cuceriseră cruciaţii. Principiul feudal al termenului de patruzeci de zile a făcut ca forţa armatei lui Simon să fluctueze continuu, şi, fără-ndoială, l-a împiedicat să profite la maxim de avantajele pe care le obţinuse, astfel încât succesele lui au fost uneori răsturnate. Cu toate acestea, triumful lui Raymond a fost numai un respiro temporar şi preludiul unei înfrângeri grozave.

În Germania şi în nordul Franţei a fost predicată o nouă cruciadă, şi mulţi aventurieri cu experienţă în războaiele din Germania şi din est s-au alăturat armatei. Toate binecuvântările lumeşti într-o ţară frumoasă, împreună cu cerul în final, au făcut ca mulţi să ia crucea. Arhiepiscopii de Rheims şi Rouen şi episcopii de Paris, Laon şi Toul au fost împreună cu ei, iar Guillaume, arhidiaconul Parisului a fost genistul şef al armatei. Sărmanii albigenzi descurajaţi, la apropierea unei asemenea oşti de zeci de mii, au fugit din câmpurile deschise pentru a se adăposti fie în păduri şi munţi, fie în oraşele mari.

Raymond, simţindu-şi slăbiciunea, a căutat să se alieze cu ruda lui, Don Pedro, regele Aragonului. Spaniolul viteaz a promis să-l sprijine, dar, înainte de a se angaja în luptă, a făcut un apel la papă în favoarea lui Raymond.

Mişcat de apelul regelui şi gelos pe puterea din ce în ce mai mare a lui de Montfort, Sfinţia Sa a părut dispus să-şi schimbe politica. Faţă de nunţii săi şi-a dezvăluit nemulţumirea că puseseră mâinile pe ţinuturi care nu fuseseră nicicând pângărite de erezie şi a poruncit restituirea pământurilor conţilor de Foix, Comminges şi lui Gaston de Beam. El a suspendat şi indulgenţele oferite cruciaţilor. Dar toată această aparentă justiţie şi milă a fost doar un sentiment trecător, el revocând în scurt timp toate concesiile pe care le făcuse. Sc risorile nunţiilor şi inchizitorilor au fost pline de furie: “Înarmează-te, domnul nostru papă, cu zelul lui Fineas; nimiceşte Toulouse, acea Sodomă şi Gomoră, cu toate relele din ea; nu îngădui ca tiranul eretic Raymond, şi nici fiul său, să-şi mai ridice capul deja pe jumătate zdrobit, ci zdrobeşte-l complet. Nu ne putem gândi la curăţirea Languedocului înainte ca Toulouse să fie ras de pe faţa pământului şi cetăţenii lui să fie ucişi cu sabia. Dacă familiei lui Raymond i se permite să-şi ridice capul, ei vor lua împreună cu ei şapte demoni mai răi decât cel dintâi. Înţelepciunea ta apostolică să ia măsuri împotriva răului; mâna ta să nu de înapoi de la această lucrare sfântă şi evlavioasă înainte ca şarpele lui Moise să fi înghiţit şerpii acestui faraon, înainte ca iebusitul împreună cu toţi cei necircumcişi şi necuraţi să fie risipiţi şi poporul tău să se bucure în pace stăpânind ţara făgăduinţei”.

Papa temporizează. Bătălia de la Muret

Papa era în dificultate şi a cedat de nevoie. El declanşase mişcarea, dar frâiele îi scăpaseră din mâini frâiele cu care s-o aibă sub control. Agenţii săi trebuiau doar să facă ceea ce îi instruia el şi nu aveau dreptul să se plângă. Transformând nevoia într-o virtute, el l-a mustrat aspru pe regele Aragonului, principalul susţinător în Spania al cauzei catolice, acuzându-l că prezenta fals lucrurile şi ameninţându-l cu o cruciadă şi a confirmat sentinţa de excomunicare împotriva lui Raymond şi a aliaţilor săi. L-a proclamat pe de Montfort slujitor vrednic al lui Hristos şi luptător invincibil pentru credinţa catolică şi l-a autorizat să păstreze ceea ce cucerise. Răbdarea îndelung-răbdrătorului rege al Aragonului s-a epuizat, şi, provocat de neruşinarea clerului, el a luat armele. În fruntea a o mie de cavaleri şi a unei armate numeroase, el a traversat Pirineii şi i-a întâmpinat pe cruciaţi în micul oraş Muret, la aproximativ cincisprezece kilometri de Toulouse. În fruntea războinicilor crucii s-a prezentat Simon de Montfort, cu tot armamentul lui, însoţit de şapte episcopi. “Armata lui,” spune Greenwood, “deşi mai puţin numeroasă, era compusă din cavaleria grea a Franţei şi, dorea ca, prin victorie asupra oştii eretice, să dobândească glorie nepieritoare, sau, prin martiriu să fie primită în prezenţa sfinşilor, în paradis”. A urmat o bătălie crâncenă, scurtă şi decisivă. Don Pedro şi mulţi dintre nobilii săi s-a numărat printre cei ucişi. Restul armatei sale, fără comandant, s-a risipit, iar oastea de strânsură neinstruită şi prost înarmată a lui Raymond şi a aliaţilor săi a fost parte ucisă cu sabia, parte înecată în Garonne, nefiind lăsat nici măcar unul.

Ca urmare a marii victorii de la Muret, cauza albigenzilor ajunsese să fie disperată, iar soarta ţării închinate distrugerii părea a fi hotărâtă definitiv. Raymond îşi pierdea toate teritoriile, de Montfort era recunoscut principe al ţinutului şi al oraşului Toulouse şi al celorlalte ţinuturi cucerite de cruciaţi sub comanda lui. Biruit de nenorocirile lui şi de interdicţiile bisericii, Raymond nu s-a mai opus deloc. Fouquet, episcopul papei, a luat în stăpânire palatul strămoşilor lui Raymond, şi, cu o neruşinare crudă, pe care nici un limbej nu o poate descrie, a poruncit ca nobilul conte şi toată familia lui să se retragă în anonimat. Aşa au fost şi aşa sunt îndurările blânde ale preoţiei romane chiar şi faţă de propria lor turmă când unii sunt socotiţi neascultători, pentru că Raymond nu a fost niciodată acuzat de erezie, ci numai că adăpostea eretici pe domeniile lui, sau, cu alte cuvinte, că refuza să-i măcelărească cu sânge rece pe cei mai cinstiţi şi loiali dintre supuşii săi – aceea era, în ochii Romei, crima lui, iar cerul va judeca cu siguranţă.

Învingătorii se ceartă între ei

Cucerirea părea a fi completă, iar învingătorii au început să împartă prada. Dar Arnold şi de Montfort s-au certat pentru coroana ducală a Narbonne, fiecare reclamând pentru el ducatul. Nunţiul luase arhiepiscopia Narbonne şi susţinea că aceea avea drepturi şi asupra proprietăţilor pământeşti, dar de Montfort, care îşi luase titlul de Duce de Narbonne, a fost indignat că un preot reclama autoritatea seculară asupra a ceea ce el susţinea că era în totul al lui, ca principe şi suveran al ţinutului. Conflictul a ajuns să fie serios. Simon a început să-i înfiereze pe Arnold şi pe susţinătorii lui că erau eretici, a invadat şi a luat oraşul în stăpânire prin forţa armelor. Nunţiul, exercitându-şi autoritatea spirituală, l-a excomunicat pe marele cruciat şi a pus sub interdicţie toate bisericile din oraş. Papa, privind cu gelozie marea putere a celor doi rivali şi nesinţindu-se capabil să intervină în conflict, a convocat, în anul 1215, Consiliul de la Lateran, cu scopul de a pune capăt cruciadei împotriva albigenzilor şi a hotărâ definitiv soarta teritoriilor cucerite.

Acela a fost cel mai numeros consiliu ţinut până atunci în creştinătate, dar nu ne vom aventura deloc să descriem desfăşurarea lui, ci vom nota doar efectele lui imediate faţă de subiectul care ne preocupă în prezent. “Raymond şi fiul său, însoţiţi de conţii de Foix şi Comminges şi de mulţi alţi nobili din Languedoc au fost primiţi de papă, care şedea în consistoriu printre cardinalii săi şi alţi prlaţi. Ei au îngenunchiat înaintea lui, iar tânărul Raymond i-a prezentat scrisori de la unchiul său, regele Angliei. Monarhul englez îşi exprima indignarea faţă de uzurparea moştenirii familiei lui Raymond de către Simon de Montfort. Papa a fost mişcat de frumuseţea ţinutei tânărului prinţ, s-a gândit la greşelile lui, şi s-a observat că a vărsat lacrimi”. Acel tânăr nobil din vechea familie de Toulouse, având legături de sânge prin căsătorie cu toţi suveranii Europei, care nu fusese niciodată acuzat de vreun fel de erezie, fusese jefuit de agenţii papei şi ajunsese în exil. După fiu, a venit tatăl, iar apoi ceilalţi conţi, care s-au plâns de nedreptatea nunţiului şi a lui de Montfort, de jefuirea ţinuturilor lor şi de măcelărirea nelegiuită a supuşilor lor. Enormele cruzimi ale lui Fouquet au fost prezentate de toţi martorii, el fiind denunţat ca nimicitorul a peste zece mii de suflete din turma care-i fusese încredinţată în grija pastorală.

Ceva care semăna a milă a mişcat pentru un moment inima lui Inocenţiu când au auziz atâţia martori nobili, care se mărturiseau a fi catolici. Mai mulţi membri ai consiliului au fost atinşi de remuşcări şi au vorbit în favoarea principilor deposedaţi. Dar această tendinţă spre ceva care aducea a justiţie din partea consiliului a stârnit indignarea lui Simon şi a partizanilor săi, care s-au manifestat cu maximum de vehemenţă. Ei l-au asigurat pe Sfinţia Sa, că, dacă nunţiul şi de Montfort erau obligaţi să predea teritoriile şi domeniile pe care le aveau, de atunci încolo nimeni nu se va mai înrola pentru cauza bisericii şi că nimeni nu s-ar mai expune vreunui pericol pentru a o apăra. Totuşi, papa a părut a fi dispus să asculte plângerile principilor, şi, înălţându-şi vocea, a spus: “Las în seama lui Raymond de Toulouse şi a moştenitorilor săi să-şi recupereze stăpânirile de la toţi aceia care le deţin acum pe nedrept”. Prelaţii s-au înfuriat. Papa era încurcat îanintea puterilor pe care le crease, din cauza cărora era silit să facă nedreptate. De Montfort a fost confirmat ca stăpân peste toate cuceririle lui, cu excepţia teritoriului Venaisin, care i-a fost rezervat tânărului Raymond cu condiţia ca purtarea lui să fie apreciată ca satisfăcătoare de către nunţiu. Philippe Auguste, aprobând hotărârea, l-a investit pe de Montfort conte de Toulouse, Beziers şi Carcassonne şi duce de Narbonne. Simon a ajuns pe tronul pe care-l căştigase prin opresiune, tiranie şi vărsare de sânge. A fost proclamat suveran de Toulouse şi general al armatelor lui Dumnezeu, fiu iubit al bisericii. Biserica şi poporul i-au ieşit în întâmpinare cu salutul blasfemiator: “Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului”. Dar triumful celui rău este de scurtă durată, iar răsplata lui eternă este aproape.

Minciunile lui Fouquet

Hotărârea consiliului de la Lateran, care interzicea predicarea de cruciade, a făcut ca de Montfort să ajungă lipsit de resurse proaspete. Această schimbare a l-a încurajat pe Raymond cel tânăr pentru a strânge o armată şi a face un efort eroic pentru a-şi recâştiga domeniile tatălui său. Nu peste mult timp a ajuns în fruntea unei armate mari, iar speranţa eliberării de cruzimile lui Simon şi ataşamentul faţă de suveranii lor ereditari însufleţea întreaga populaţie a Languedocului. De Montfort trata Toulouse ca un oraş cucerit, cerând taxe enorme şi făcând eforturi pentru a impune măsuri din cele mai dure. Era evident că urma o revoltă generală a cetăţenilor oprimaţi, dar cetăţenii au acceptat în mod neînţelept medierea perfidului episcop Fouquet. Episcopul i-a asigurat că nici un fir de păr nu avea să le fie atins dacă se supuneau condiţiilor lui de Montfort. Cetăţenii au fost de acord, iar el le-a jurat în felul următor: “Jur pe Dumnezeu şi pe Sfânta Fecioară şi pe trupul Răscumpărătorului, pe ordinul meu cel sfânt, pe funcţia mea de stareţ şi pe celelalte demnităţi ale mele, că vă dau sfat bun, mai bun decât am dat vreodată; dacă vă va face cel mai mic rău contele de Montfort, prezentaţi-mi mie plângerile voastre, iar Dumnezeu împreună cu mine se va îngriji să vi se facă dreptate”. Ce cruzime! Aşa este papalitatea. Era vorba chiar de oile pe care le păstorea el. Acum nu mai era vorba despre ce este drept sau nedrept în război, ci de parfida falisitate a celui care se pretindea a fi păstor al oilor.

Poporul ajunsese în cursa lui Satan. Au fost trataţi ca supuşi care voiau să se revolte şi pedepsiţi de episcop însuşi cu toată cruzimea neînduplecată. Prima mişcare a lui de Montfort a fost aceea de a cere “treizeci de mii de mărci de argint, demolarea zidurilor şi a oricăror fortificaţii din oraş şi locuitorilor să le fie luată orice bucată de pânză şi până şi ultima măsură de cereale”. Aşa au trebuit să petreacă iarna, dar primăvara următoare le-a sosit ajutorul.

Moartea lui de Montfort

La apariţia bătrânului conte şi a fiului său în apropierea zidurilor dărâmate ale oraşului Toulouse, frica a făcut loc bucuriei entuziaste cu care poporul l-a primit pe Raymond care se întorcea la palatul şi la domeniile strămoşilor săi. Mulţi nobili ai Languedocului au strâns armate şi au venit în oraş. Simon şi fiul său, Guy, s-au grăbit într-acolo, dar au fost respinşi şi s-au făcut de ruşine. Episcopul de Toulouse şi soţia lui Simon au căutat ajutor în Franţa. A fost predicată o nouă cruciadă, dar de Montfort nu putea ţine o armată mai mult de patruzeci de zile, pe când mulţi s-au strâns alături de Raymond. Asediul a durat nouă luni şi a fost scena multor lupte crâncene. În primăvara anului 1218, de Montfort a venit împotriva oraşului Toulouse cu o sută de mii de cruciaţi. “Vei cuceri cetatea,” îi spunea duhul mincinos, “vei intra în casele din care nu va scăpa cu viaţă nici un suflet, fie bărbat, femeie sau copil; nici unul nu va fi cruţat nici în biserică, nici în spital!”

Aşa erau planurile Romei, dar Dumnezeu hotărâse altceva. Când îngenuncheau pntru mesă, un strigăt i-a anunţat că cei asediaţi au făcut o ieşire din cetate, şi, sărind imediat în picioare, Simon, în fruntea veteranilor, s-a grăbit să ajungă la locul atacului şi nici nu s-a gândit că avea să fie ultima lui luptă. Atunci el a fost rănit de o săgeată trasă de pe zidurile cetăţii, ceea ce l-a tulburat şi l-a făcut să se retragă câţiva paşi, când o bucată de stâncă l-a lovit, decapitându-l. Când trupul lui neînsufleţit zăcea pe pământ, admiratorii lui au îndrăznit să-i reproşeze lui Dumnezeu moartea lui şi să acuze justiţia divină. Dar acum îi vom lăsa: Simon este înaintea lui Dumnezeu şi şi-a aflat destinul etern.

Asediul a fost ridicat şi armata asediatoare a fost complet înfrântă. Au sunat clopotele chemându-i pe cetăţeni să aducă mulţumiri cu strigăte exaltate. Raymond a fost aclamat ca suveranul lor de drept, iar stindardul casei St. Gilles a fluturat din nou peste meterezele Toulouseului.

Regii Franţei şi albigenzii

Inocenţiu al-III-lea murise, iar pe tronul papal era Honorius, care a susţinut cu multă ardoare cauza lui de Montfort şi a fost sprijinit cu căldură de regii Franţei. Perspectiva ca sărmanii albigenzi să se bucure de pace sub guvernarea blândă a lui Raymond era ceva de nesuferit pentru noul păstor de la Roma. Pentru a-l mulţimi pe furiosul papă şi sub pretextul de a-şi îndeplini jurământul care-i asigura bunăstarea eternă, Ludovic, fiul lui Philippe Auguste, a condus o cruciadă în anul 1219. Toate atrocităţile de mai înainte au fost reînnoite şi depăşite – dacă era cu putinţă – sub îndrumarea clerului. Dar îl vom cruţa pe cititor de descrierea amestecului satanic de înşelătorie, ipocrizie, perfidie, josnicie şi cruzime sălbatică manifestat de cler cu aprobarea suveranului.

Raymond cel bătrân murise şi îl lăsase pe fiul său să apere moşiile, acesta fiind în deplinătatea forţelor şi plin de speranţe. Milner spunea că “a murit de boală, într-o stare de pace şi prosperitate, după victoria asupra lui Simon şi că nici un om nu fusese până atunci tratat mai nedrept de papalitate”. Philippe Auguste murise şi el, lăsându-i coroana lui Ludovic. De Montfort cel tânăr a murit în anum 1224, disperat de insuccese, după ce părăsise Languedocul. Raymond al-VII-lea stătea pe tronul strămoşilor săi, fără alţi vrăjmaş de care să se teamă, decât papa şi suveranul său – păstorul său şi suzeranul său. Dar Raymond stăpânea o regiune frumoasă a Franţei, pe care Ludovic era nerăbdător s-o unească cu coroana lui.

Izabela a trecut din nou la uneltiri şi a convocat un consiliu la Bourges, în anul 1225, la care Ludovic a fost îndemnat să cureţe ţara de eretici. În acel scop el a strâns bani. Apoi, a luat crucea, şi, însoţit de baronii săi şi de susţinătorii lor, în număr de două sute de mii de oameni, a înaintat din nou pentru a devasta câmpurile în floare ale Languedocului şi a-i extermina pe eretici, potrivit hotărârii Romei. Nefericit Languedoc! Oare când se va sătura de sânge Roma, balaurul care îi devorează pe sfinţii lui Dumnezeu? Când se va sătura de sângele pruncilor, al mamelor, al copilaşilor, al fetelor, al tinerilor neînarmaţi şi al taţilor lor? Fiarele care simbolizează imperiiile caldeean, persan şi grec au putut căpăta un nume, dar pentru cea de-a patra fiară, care simbolizează imperiul roman – fie cel păgân, fie cel papal -, nu se poate găsi nume. “După aceea am privit în viziunile de noapte, şi iată o a patra fiară, înspăimântătoare şi îngrozitoare şi nemaipomenit de puternică; şi avea dinţi mari de fier, mânca şi sfărâma şi călca în picioare ce rămânea; şi ea era deosebită de toate fiarele care au fost înaintea ei şi avea zece coarne” (Dan. 7.7). Ca interpretare, viziunea lui Daniel se referă în mod mai direct la puterea civilă, iar fiara ecleziastică descrisă în Apocalipsa este mult mai setoasă de sânge decât a fost vreodată cea civilă.

Acest monstru pentru care nu s-a găsit un nume a ajuns la culme prin regele Franţei, la îndemnurile papei. La apropierea a două sute de mii de cruciaţi sub stindardul suveranului lor, inimile poporului s-au topit. Oraş după oraş s-a predat pentru că apărătorii au murit. “De atâtea ori suferiseră toate ororile războiului, în cele mai groaznice forme ale lor, încât baronii, cavalerii şi comunele din Languedoc, de comun acord, s-au grăbit ca, prin concesii făcute din timp, să evite continuarea acelor nenorociri”. Dar tocmai atunci a intervenit mâna Domnului: o molimă a izbucnit în tabăra invadatorilor. Ludovic însuşi a fost atins şi treizeci de mii de de soldaţi au fost doborâţi de boală. Distrugerea iminentă a locuitorilor şi a casei lui Raymond a fost amânată pentru puţin timp.

La moartea lui Ludovic al-VII-lea, fiul lui, care era doar un copil, i-a urmat pe tronul Franţei, iar frâiele puterii au ajuns în mâinile mamei sale, Blanche de Castillia. La porunca ei, Toulouse a fost asediat din nou. Raymond era în avantaj în luptă, dar gloria victoriilor sale a fost mânjită de cruzimea cu care el i-a tratat pe învinşii care i-au căzut în mâini. Asediul Toulouse a fost îndelungat şi dificil. Cruciaţii pierdeau speranţa, dar, când ei rămăseseră încurcaţi, Fouquet, geniul rău şi duhul mincinos din Toulouse, a sugerat singura metodă de a ataca cu succes. La sfatul lui, toate viile, toate grânele şi toţi pomii fructiferi au fost distruşi, toate casele din jurul cetăţii au fost arse pe o rază de mai mulţi kilometri, până ce ţara a devenit o pustie şi oraşul Toulouse a ajuns să fie ca în mijlocul unui deşert. Atunci nu au mai putut obţine nici un fel de provizii. Şi aceea era lucrarea episcopului locului, tocmai în dioceza lui, tocmai faţă de aceia asupra cărora fusese pus ca supraveghetor! Cititorul să judece dacă el manifestă mai mult duhul celei de-a patra fiare din Daniel sau al Aceluia care spune fiecărui păstor: “Paşte oile Mele … Paşte mieluşeii mei…” (Ioan 21).

După ce acesastă nouă cupă a mâniei papale a fost vărsată asupra ţării închinate distrugerii şi orice copac verde s-a uscat, locuitorii ţării au fost atât de descurajaţi şi spiritul lui Raymond, conducătorul lor, a fost atât de înfrânt, încât, după trei luni, el obţinut o pace cu condiţii din cele mai umilitoare. Tratatul de la Paris, care a pus capăt războiului pentru un timp, a fost semnat în aprilie 1229. Condiţiile au fost dictate de nunţiul papal şi aprobate de regele Franţei. Raymond al-VII-lea, al cărui aspect plăcut şi ale cărui maniere curtenitoare, simţindu-şi vinovăţia pentru greşeşile lui, storsese lacrimi de la Inocenţiu în consiliul de la Lateran, a trebuit să-şi plece grumazul sub jugul străin şin să poarte povara despotismului spiritual. El a fost condus de nunţiu la o biserica din Paris, ca şi tatăl său în St. Gilles, cu picioarele goale şi cu umerii dezgoliţi şi a fost supus aceleiaşi biciuiri publice aplicată de preoţi. În genunchi, în biserica Notre Dame, el a abdicat în mod solemn de la suveranitatea lui feudală, supunându-se regelui Franţei şi penitenţei bisericii. Cititorul îşi poate aminti că, în penitenţa lui, tatăl renunţase la şapte castele, iar acum fiul renunţa la şapte provincii. Aşa a fost rânduit de Acela care guvernează peste toate, ca Languedocul să obţină pacea în condiţii atât de avantajoase pentru Roma, şi aceasta a fost rânduit spre umilirea în viitor a Romei ca şi pentru creşterea puterii monarhiei Franţei. Philippe Auguste smulsese din mâinile slabe ale lui John posesiunile de pe continent ale coroanei Engleze, iar acum domeniile Contelui de Toulouse şi cele ale regelui Aragonului de la nord de Pirinei s-au adăugat stăpânirii coroanei franceze. “Stăpânirea Normandiei,” spune James White, “făcuse deja ca Franţa să fie o putere maritimă, iar acum, prin câştigarea ţinuturilor Narbonnais şi Magueldonne de la Raymond al-VII-lea, Franţa nu numai că se extindea până la Mediterana, ci, prin desfiinţarea a doi vasali, cum erau Contele de Toulouse şi Ducele Normandiei, coroana regala se întărea foarte mult[119]”.

Reflecţii asupra nenorocirilor Languedocului

Pentru orice gânditor, pentru orice om al credinţei, mai ales pentru cei care studiază istoria din punct de vedere scriptural, războaiele din Languedoc sunt extrem de sugestive. Ele sunt primele de acest gen din istorie. Lui Inocenţiu al-III-lea i-a fost rezervat să inaugureze acest nou tip de război. Până atunci mulţi indivizi au fost sacrificaţi pentru prejudecăţile preoţiei, ca, de exemplu, Arnold din Brescia, dar acesta a fost primul experiment al bisericii pe scară largă cu scopul de a-şi păstra supremaţia prin forţa armelor. De observat că armata bisericii nu a pornit cu zelul sfânt împotriva păgânilor, a mahomedanilor, a celor care Îl resping pe Hristos, ci biserica însăşi a ridicat armele împotriva adevăraţilor ucenici ai lui Hristos, a acelora care recunoşteau divinitatea Lui şi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu.

Am putea umple multe pagini cu citate din cei mai înverşunaţi duşmani ai lor pentru a dovedi credinţa lor sănătoasă, morala lor curată şi simplitatea obiceiurilor lor, dar vom da doar două sau trei de la cele mai înalte autorităţi ale bisericii Romei. “Ei negau,” spune Baronius, “utilitatea botezului pruncilor; negau că pâinea şi vinul devin trupul şi sângele Domnului prin consacrarea lor de către preot; negau că preoţii necredincioşi au dreptul de a exercita puterea ecleziastică, că mai au drepturi la zeciuieli sau la primele roade; şi că ar mai fi necesară confesiunea auriculară. Acei oameni nenorociţi afirmau că au învăţat acestea din Evanghelii şi din Epistole şi nu doreau să accepte nimic altceva decât ceea ce găsesc în mod explicit în acele cărţi, respingând astfel interpretările învăţătorilor, deşi ei nu sunt cărturari”. Inchizitorul Reinerius, persecutorul albigenzilor, spunea: “ei sunt cei mai grozavi inamici ai bisericii Romei pentru că ei au un aer de sfinţenie, pentru că trăiesc o viaţă dreaptă înaintea oamenilor, au o credinţă justă cu privire la Dumnezeu în toate privinţele şi susţin toate articolele crezului, dar ei urăsc şi batjocoresc biserica Romei şi clerul, iar acuzaţiile pe care le aduc ei sunt cu uşurinţă crezute de popor”. Sf. Bernard, care îi cunoştea bine şi trăise în mijlocul lor, dar socotea că era datoria lui să li se opună pentru că erau inamicii papei, recunoştea sincer: “Dacă îi întrebi cu privire la credinţa lor, nimic nu poate fi mai creştinesc; dacă cercetezi purtarea lor, nimic nu poate fi mai ireproşabil, iar ceea ce spun este susţinut şi prin faptele lor. Poţi vedea oameni care, pentru a da mărturie de credinţă, frecventează biserica, îi onorează pe bătrâni, dau daruri, fac confesiuni şi primesc sacramantele. Ce poate fi mai creştin? În ceea ce priveşte purtarea lor, ei nu înşeală pe nimeni, nu răpesc nimic de la nimeni şi nu sunt violenţi împotriva nimănui. Postesc mult şu nu mănâncă pâinea leneviei, ci lucrează cu mâinile lor pentru a-şi câştiga existenţa[120]”.

Aşa era deci caracterul spiritual şi moral al albigenzilor, după cum dau mărturie duşmanii lor. Ei erau martori adevăraţi ai lui Hristos, în mod cert formaţi prin harul lui Dumnezeu pentru a-L lăuda în lume. Şi, dacă am avea atâtea scrieri de la ei câte avem de la reformatorii din secolul al şaisprezecelea, s-ar putea să descoperim că, în unele doctrine, ei erau mai simpli decât aceia. Dar, potrivit gândului Domnului, au mai trebuit să treacă trei sute de ani pentru ca Europa să fie coaptă pentru reformă, şi, între timp, să fie inventat meşteşugul tiparului şi al hărtiei.

Şi, atunci, care era crima albigenzilor? Cea mai importantă ofensă pe care o aduceau ei era aceea că ei negau supremaţia papei, autoritatea preoţimii şi cele şapte sacramente ale bisericii Romei, ceea ce făcea ca, în ochii romano-catolicilor, să nu existe criminali mai mari pe faţa pământului şi ca hotărârea lor neschimbată să fie aceea de a-i extermina. Cei care scăpau de sabia cruciatului trebuiau să fie prinşi şi supuşi la cazne de inchizitor.

“În uste de sate,” spune istoricul, “toţi locuitorii au fost masacraţi. De la jefuirea Romei de către vandali, societatea europeană nu a avut un dezastru naţional mai jalnic prin întinderea lui şi prin caracterul lui”. Ce relatare! Ce mărturie! Şi, dacă cele consemnate pe pământ sunt aşa, cum trebuie să fie cele consemnate în cer? Vai, Romă! Îmbătată de sângele sfinţilor lui Dumnezeu şi acoperită de urâciunile a milioane de oameni, care-ţi va fi viitorul? Cum vei purta vina pentru aceia pe care i-ai înşelat prin minciunile tale şi pentru cei pe care i-ai ucis cu sabia ta? Gândeşte cineva că mă exprim prea dur? Atunci să asculte mesajul unui episcop către cruciaţi înainte de bătălia de la Muret: “Oricine şi-a mărturisit păcatele înaintea unui preot sau are intenţia de a face aceasta după bătălie, murind, va obţine viaţa eternă şi nu va mai trece prin purgatoriu. Eu voi fi garantul vostru în ziua judecăţii. Mergeţi în numele lui Hristos!” Nu era aceasta o minciună care înşela sufletele? Dar Izabela va da socoteală pentru aceasta. “Răsplătiţi-o cum v-a răsplătit şi ea; şi întoarceţi-i dublu, potrivit faptelor ei … De aceea, într-o singură zi vor veni plăgile ei, moarte, întristare şi foamete, şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic … Şi în ea s-agăsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor înjungheaţi de pe pământ” (v. Apoc. 18.5-24).

Dar Roma s-a întins prea mult. Deşi Languedocul a fost pustiit, albigenzii care au scăpat de sabie au fugit în alte ţări. Prin harul şi providenţa lui Dumnezeu, ei au predicat evanghelia în toate colţurile creştinătăţii şi au mărturisit împotriva cruzimilor, superstiţiilor şi falsităţii bisericii Romei. De atunci, ea a început să piardă încrederea oamenilor şi respectul pe care-l avea. Astfel a pregătit Domnul calea pentru Wycliffe şi Huss, Melanchton şi Luther.

Capitolul 26
Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

Prin tratatul de la Paris, în anul 1229, războiul deschis împotriva locuitorilor Languedocului a luat sfârşit, dar Inchiziţia şi-a continuat cruciada ei secretă şi nu mai puţin distrugătoare. Nu a fost suficient că înşelăciunea lui Arnold şi sabia lui de Montfort i-au exterminat pe acei eretici, ci a trebuit să fie luate măsuri ca ei să nu mai apară nici în viitor. Dominic şi tovarăşii lui, deşi nu au fost văzuţi în asedii şi în bătălii, îşi împlineau în secret lucrarea lor groaznică. Inchiziţia urma să fie canonizată. La un consiliu ţinut la Toulouse în noiembrie 1229, s-a ordonat să fie înfiinţată o Inchiziţie permanentă împotriva ereticilor. Unul dintre canoanele ei ne dezvăluie, în mod indirect, ce era la rădăcina urii lui Satan şi ce onorează numele albigenzilor şi  pătează numele persecutorilor lor. Misionarii inchiziţiei au descoperit că principala sursă a opiniilor lor era Biblia, şi, pentru a împiedica utilizarea acestei cărţi de popor, consiliul a dat următorul decret: “Interzicem laicilor cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu excepţia Psaltirei, Breviarului şi Orelor binecuvântatei Fecioare Maria; dar interzicem ca alte părţi ale Bibliei să fie traduse în limba poporului”. Scripturile fuseseră demult ţinute departe de laici, dar aceasta este prima interzicere directă pe care o întâlnim.

Interpretarea papală a acestui canon, sau justificarea severităţii lui, îi vor da cititorului un bun specimen al modului în care clerul cita şi aplica scriptura în acel timp: “Dacă un animal atinge muntele, să fie ucis cu pietre sau străpuns cu săgeata”. Poporul era ca nişte animale din cauza ignoranţei, iar cuvântul lui Dumnezeu era muntele, pe care, dacă-l atingeau, trebuiau să fie ucişi imediat. Inocenţiu avea cunoştinţe generale despre scriptură, pe care le folosea mult în scrisorile şi edictele lui, în acest stil, iar cuvintele divine, chiar aplicate în mod greşit, aveau o imensă putere asupra minţii celor neştiutori. Un obiectiv important al inchiziţiei era acela de a ţine poporul în întuneric cu privire la gândul divin în chestiunile spirituale, pentru ca puterea clerului să nu poată fi contestată şi clerul să rămână autoritatea absolută, ca puterea lui Satan, prinţul întunericului. Consiliul de la Toulouse nu numai că suprima orice formă de învăţătură publică, ci chiar şi libertatea de gândire era condamnată la cele mai dure sancţiuni. Cu greu am putea imagina mai multă îndrăzneală a răutăţii: să interzică cuvântul vieţii, să lase poporul să piară şi să aplice pedeapsa capitală pentru cei care deţin cuvântul – aceasta este cu siguranţă culmea vrăjmăşiei diabolice împotriva lui Hristos şi a sufletelor scumpe. Şi aceştia se pretindeau a fi păstori ai oilor, care juraseră să le conducă la păşuni verzi şi la ape liniştite. Nu vom pierde mult timp cu comentarii moralizatoare, deşi este greu să trecem mai departe fără a exprima indignarea care ne umple inimile faţă de o asemnea nedreptate spirituală, ci cunoscând că judecata dreaptă cu privire la ei îi aparţine Dumnezeului cel viu, ne vom abţine să pronunţăm o sentinţă de-a noastră.

Hotărârile consiliului de la Toulouse

Următoarea notă scurtă privind hotărârile împotriva ereziei îi va da cititorului o idee de cruzimea neînduplecată a catolicilor şi de asuprirea rămăşiţei slabe din Languedoc. “Arhiepiscopii, episcopii şi stareţii trebuiau să pună în fiecare parohie un preot şi trei sau patru inchizitori laici care să cerceteze toate casele şi toate clădirile pentru a-i găsi pe eretici şi a-i denunţa arhiepescopului sau episcopului sau seniorului astfel încât ei să fie arestaţi. Seniorii trebuie să facă aceeaşi cercetare în orice regiune din domeniile de sub stăpânirea lor. Oricine va fi descoperit că adăposteşte un eretic îşi pierde drepturile asupra pământului său, care va fi luat de suzeranul lui, şi va deveni sclav. Orice casă în care se va găsi un eretic va fi rasă de pe faţa pământului, ferma va fi confiscată, iar executorul care nu va fi activ în căutarea ereticilor îşi va pierde slujba şi nu va mai avea în viitor dreptul de a deţine o asemenea funcţie. Ereticii care se dezic de erezia lor să fie mutaţi din casele lor şi aşezaţi în oraşe catolice şi să poarte două cruci de culori diferite de veşmintele lor: una pe partea dreaptă şi alta pe partea stângă. Cei care se vor dezice de erezie de frica morţii să fie întemniţaţi pe viaţă. Toate persoanele, de sex masculin de la vârsta de paisprezece ani şi de sex feminin de la vârsta dedoisprezece ani, să depună jurământ că reneagă erezia şi au credinţa catolică, iar dacă lipsesc şi nu se prezintă pentru jurământ în termen de cincisprezece zile, vor fi suspectate de erezie”.

Cele de mai sus, extrase dintr-un cod catolic pentru persecuţie, sunt suficiente pentru a-i arăta cititorului spiritul papalităţii din acele zile şi ce ar fi astăzi papalitatea dacă ar avea aceeaşi putere. Şi aceste legi nu au fost considerate de nunţiu destul de severe, ceea ce a făcut ca el să convoace Consiliul de la Melun, unde au fost luate hotărâri şi mai severe şi mai eficiente. Dar, cum ereticii puteau fi judecaţi numai de un episcop sau un ecleziastic, iar lucrarea devenea extrem de mare din cauza numeroaselor arestări, Papa Grigore al-IX-lea, în anul 1233, a încredinţat în mâinile dominicanilor această formidabilă jurisdicţie, inchiziţia constituindu-se astfel ca o instituţie deosebită. După ce am spus destul despre originile inchiziţiei, ar fi interesant să aruncăm o privire asupra evoluţiei ideii inchizitoriale în biserică de la începuturile ei.

Istoria inchiziţiei

Înaintea domniei lui Constantin sau înainte de unirea bisericii cu statul, erezia şi ofensele spirituale erau pedepsite numai prin excomunicare, dar, la puţin timp după moartea lui Constantin, a fost adaugată şi pedeapsa capitală. Se admite de majoritatea istoricilor că Theodosius a fost primul Împărat roman care a spus că erezia era o crimă de pedepsit cu moartea. Dar inchizitorii din acel timp nu aparţineau ordinului ecleziastic, ci erau laici numiţi de prefecţii romani. Priscillian, un eretic spaniol, a fost ucis prin anul 385. În anul 529, Justinian a dat legi penale împotriva ereticilor, şi, cu trecerea secolelor, procedurile împotriva ereticilor au devenit din ce în ce mai severe. Totuşi, după cum am văzut, până în secolul al treisprezecelea, legea canonică nu a instituit tribunalul inchiziţiei. De atunci, inchiziţia a devenit un tribunal însărcinat cu descoperirea, punerea sub acuzare şi pedepsirea ereziei, apostaziei şi altor crime împotriva credinţei stabilite oficial. Indiferent dacă Dominic sau Inocenţiu a fost cel care are meritul pentru inventarea inchiziţiei, este evident că ea îşi are originea în războiul împotriva albigenzilor. Nunţiul papal a descoperit că măcelărirea în bătălii a ereticilor nu va duce la exterminarea lor completă, iar această problemă a dus la constituirea unei noi frăţietăţi, numită ordinul Sfintei Credinţe, membrii ei fiind legaţi prin jurăminte solemne să facă tot ce le stă în putere pentru reprimarea cercetării libere în chestiuni care ţin de religie şi pentru păstrarea unităţii credinţei, pentru distrugerea ereticilor şi smulgerea din rădăcini a oricărei erezii din casele şi din inimile oamenilor. Dar lui Grigore al-IX-lea, la consiliul de le Toulouse, i-a fost dat să întemeieze Inchiziţia sub forma unui tribunal şi să dea legi care sa reglementeze aceasta.

Acest tribunal groaznic a fost introdus în mod treptat în statele italiene, în Franţa, Spania şi în alte ţări, dar niciodată nu i s-a permis să pătrundă în Insulele Britanice. În Franţa şi Italia au fost necesare mari eforturi perseverente pentru a întemeia şi a organiza inchiziţia, iar Germania s-a opus cu succes instituirii unie inchiziţii permanente. În Spania, deşi a întâmpinat la început opoziţie, a câştigat teren rapid, şi, în timp, din mai multe cauze diferite, inchiziţia a ajuns să aibă o putere cum nu a mai avut în nici o altă ţară.

Treptat, autoritatea inchizitorilor s-a extins, astfel încât ei au ajuns să pronunţe judecăţi nu numai asupra cuvintelor şi faptelor ci chiar şi asupra gândurilor şi intenţiilor celor acuzaţi. Pe parcursul secolului al paisprezecelea, inchiziţia a avansat, duritatea şi puterea ei crescând continuu, dar abia în secolul al cincisprezecelea, când Isabella, soţia lui Ferdinand de Aragon, a ajuns pe tronul Castiliei şi regatele Spania-Castilia, Navarra, Arragon şi Portugalia au ajuns să fie unite sub aceşti suverani, Inchiziţia a ajuns să fie generală în toată ţara, rămânând în această firmă până la dizolvarea ei în 1808[121].

Procedurile interne ale inchiziţiei

Sub acest nume, după cum ştim cu toţii, pot fi trecute cele mai rele fapte, cea mai iresponsabilă tiranie şi cele mai inumane cruzimi care au înnegrit istoria omenirii, dar detaliile, oricât de dureros de interesante ar fi ele, nu şi-ar avea locul în această “Scurtă istorie” a noastră, aşa că ne vom limita la a prezenta câteva afirmaţii scurte şi extrase. Putem afirma cu toată siguranţa că niciodată nu a existat sub stăpânirile păgâne sau mahomedane un tribunal care să fi nesocotit atât de mult dreptatea, omenia şi orice relaţie de viaţă.

Când un om era cât de puţin bănuit de erezie, spioni numiţi familiari ai inchiziţiei, erau puşi să-l urmărească îndeaproape pentru a descoperi un cât de vag motiv pentru a-l da pe mâna tribunalului Sfântului Oficiu. Se putea ca omul să fie un bun catolic, pentru că Llorente ne asigură că nouă din zece prizonieri erau cu adevărat de credinţă catolică, dar se putea să fie suspectat de opinii liberale sau ca, în conversaţii, să fi arătat că avea mai multe cunoştinţe teologice decât călugării neînvăţaţi sau să fi avut divergenţe cu ei în anumite aspecte de învăţătură. Oricare din aceste lucruri erau îndeajuns pentru a-l face pe om suspect, pentru că nu era nimic mai de temut decât noua lumină a adevărului, aşa că omul ajungea să fie însemnat şi denunţat de familiari.

În miez de noapte se auzeu bătăi în uşă, iar apoi suspectului i se poruncea să însoţească emisarii Sfântului Oficiu. Soţia lui şi familia lui ştiau ce însemna aceasta şi necazul lor era foarte mare că trebuiau să-şi ia adio de la soţul şi de la tatăl iubit. Nu puteau îndrăzni să rostească nici o rugâminte sau o mustrare. Aşa de brusc şi prin surprindere prinunţa această instituţie soarta victimelor ei. Soţia rămânea fără soţ, soţul fără soţia lui, părinţii rămâneau fără copiii lor, iar stăpânii fără slujitori, fără a putea pune vreo întrebare sau spuen un cuvânt. Teroarea era componenta principală a puterii ei. Nici un om, de la sclav până la monarh, nu putea şti când avea să vină să-i bată la uşă. Un secret de nepătruns caracteriza procedurile acestei organizaţii. Sentimentul de nesiguranţă şi imaginaţia nu făceau decât să exagereze acea grozavă realitate. Nici poziţia socială, nici vârsta, nici sexul nu putea fi invocate în faţa vigilenţei şi durităţii nemiloase a inchiziţiei.

Prizonierul, victima neajutorată, ajungea să treacă dincolo de porţile in chiziţie, şi foarte puţini dintre cei care au intrat acolo au ieşit absolviţi sau achitaţi, se spune că nu mai mult de unul dintr-o mie. Erau îndeplinite unele formalităţi cu privire la interogatoriu pentru stabilirea vinovăţiei acuzatului, dar totul era doar o mascaradă grosolană a justiţiei. “Tribunalul îşi desfăşura şedinţele de judecată în cel mai mare secret; nici un avocat nu se putea prezenta înaintea tribunalului; martorii nu erau confruntaţi cu acuzatul, ei fiind informatori. Nimeni nu ştia exact acuzaţiile, înafară de o vagă acuzaţie de erezie. Cel suspectat de erezie era întâi somat să jure că va spune adevărul şi tot adevărul cu privire la toate persoanele în viaţă sau moarte, asociate cu el sau ca el, bănuite de erezie sau de waldensianism. Dacă refuza, suspectul era aruncat într-un beci din cele mai infecte şi scârboase din acea epocă. Nici o falsitate nu era prea grosolană, nici o viclenie prea mare şi nici o stratagemă prea josnică pentru acest sistem de tortură morală menit să stoarcă mărturisirea acuzatului împotriva lui însuşi şi denunţul împotriva altora. Scopul lui era frângerea duhului. Porţia de hrană a prizonierului se micşora treptat, până ce trupul şi sufletul lui ajungeau într-o letargie. El era lăsat în întuneric, singurătate şi tăcere”. Următoarea parte a procedurilor Sfântului Oficiu în acele închisori secrete consta în aplicarea torturii fizice. Victima neajutorată era acuzată că ascundea în mod vinovat şi nega adevărul. În zadar afirma omul că răspunsese cinstit la toate întrebările şi spusese absolut tot ce ştia, că tot era presat să mărturisească dacă vreodată avusese în inima lui vreun gând rău cu privire la biserică sau la Sfântul Oficiu, sau la orice alegeau inchizitorii. Indiferent de răspuns dădea, omul era denunţat ca eretic îndărătnic. După câteva cuvinte ipocrite cu privire la iubirea lor pentru sufletul lui şi la dorinţa lor sinceră de a-l scoate din rătăcire pentru ca să fie mântuit, deţinutului îi era arătat un bogat instrumentar de aparate de tortură şi era pus pe masa de tortură pentru a-şi mărturisi păcatul.

Aplicarea torturii

Dacă adevărul şi istoria imparţială nu ar cere să fie descrisă adevărata natură a papalităţii, am prefera să nu descriem, nici chiar în modul cel mai succint, acele scene de tortură, dar puţini dintre cititorii noştri tineri, din aceste vremuri paşnice, au o cât de vagă idee de caracterul crud al papalităţii şi cât de setoasă era după sângele sfinţilor lui Dumnezeu. Să nu uităm că acest caracter a rămas neschimbat. Chiar în 1820 – ceea ce am putea spune că este în zilele noastre -, când închisoarea inchiziţiei din Madrid a fost deschisă la ordinele lui Cortez, în ea s-au mai găsit douăzeci şi unu de prizonieri, şi nici unul dintre ei nu ştia numele oraşului în care era; unii fuseseră închişi timp de trei ani, alţii pe perioade mai lungi, dar nici unul nu cunoştea exact natura crimei de care era acuzat. Una dintre acele persoane urma să fie executată în ziua următoare cu pendulul. Această metodă de tortură este descrisă în felul următor: “condamnatul este legat într-un fel de şanţ, pe o masă, cu faţa în sus, iar deasupra lui este suspendat un pendul care are muchii ascuţite şi este construit astfel încât el să coboare puţin la fiecare mişcare. Victima vede unealta distrugătoare oscilând încoace şi-ncolo deasupra ei, şi secundă de secundă muchia se apropie ajungând să-i taie pielea feţei, şi, treptat, îi taie capul punându-i capăt vieţii”. Aceasta era pedeapsa tribunalului secret în 1820, şi s-ar putea ca şi astăzi[122] să mai fie aşaceva în unele locuri din Spania şi Italia!

Penitenţele şi pedepsele la care erau supuşi acuzaţii pentru a obţine mărturisirile dorite de inchizitori erau numeroase şi variate. Întinderea era de obicei prima. Braţele erau sucite la spate şi legate cu o frângie subţire şi tare, de picioare erau legate greutăţi, iar cel torturat era tras în sus cu scripeţi la cea mai mare înălţime pe care o îngăduia sala. După ce era ţinut suspendat un timp, era lăsat brusc să cadă până la o mică distanţă de podea. Aplicând această manevră de mai multe ori, încheieturile braţelor erau dislocate, iar frânghiile cu care era legat tăiau pielea şi carnea, pătrunzând până la os, în timp ce greutăţile legate de picioare făceau ca tensiunea să fie şi mai mare şi şocul mai puternic. Această tortură era aplicată timp de o oră, şi uneori şi mai mult, după cum găseau de cuviinţă inchizitorii de faţă, în funcţie şi de capacitatea de a suferi a celui torturat. La fel de dureroasă era şi tortura cu foc. Prizonierului întins pe podea i se ungeau tălpile cu untură, după care el era aşezat aproape de foc până ce, zvârcolindu-se în agonie, era gata să mărturisească ceea ce cereau torţionarii lui. A doua oară, judecătorii îşi supuneau victimele la aceeaşi tortură pentru a le face să recunoască motivele şi intenţiile inimii care i-au determinat să spună sau să facă ceea ce au mărturisit, iar a treia oară pentru ca să dezvăluie numele complicilor sau al celor care le-au acordat sprijin.

Când cruzimea nu reuşea să smulgă o mărturisire, atunci se recurgea la viclenii. În beciuri erau trimise persoane care pretindeau a fi prizonieri şi care îndrăzneau să vorbească împotriva Inchiziţiei, dar numai cu scopul de a-i prinde în cursă pentru ca mai apoi să depună mărtutie împotriva lor. Când acuzatul era considerat vinovat, fie prin mărturii, fie prin mărturisirea forţată, sentinţa era conform cu urâciunea ofensei aduse. Putea fi condamnat la moarte, la închisoare pe viaţă, la galere sau la biciuire. Cei care erau condamnaţi la moarte prin foc erau ţinuţi un timp pentru ca să se strângă un număr mai mare, pentru ca sacrificarea unui număr mare să impresioneze şi mai mult.

Auto da fe

Moartea crudă prin care inchiziţia punea capăt vieţii victimelor ei era numită AUTO DA FE în Spania şi Portugalia, ceea ce înseamnă “faptă de credinţă”, aceasta fiind considerată o ceremonie religioasă de o solemnitate deosebită, şi, pentru a conferi mai multă sfinţenie acestei fapte crude, ea se făcea întotdeauna în ziua Domnului. Victimele nevinovate ale acestei barbarii papale erau conduse într-o procesiune la locul de execuţie. Ele erau îmbrăcate în modul cel mai fantastic. Pe glugile şi tunicile unora erau pictate flăcările iadului şi dragoni şi demoni care le alimentau pentru a-i primi pe eretici, iar iezuiţii tunau în urechile lor că focul care le sta înainte nu era nimic faţă de focurile iadului, în care trebuiau să sufere veşnic. Dacă vreo inimă curajoasă îndrăznea să spună un cuvânt pentru Domnul sau în apărarea adevărului pentru care suferea, gura îi era astupată imediat. Condamnaţii erau legaţi pe rug, iar oricine mărturisea că era un catolic adevărat şi dorea să moară în credinţa catolică avea privilegiul de a fi strangulat înainte de a fi ars, dar cei care refuzau să ceară acest privilegiu erau arşi de vii până ce rămânea numai cenuşă din ei.

În partea de jos a rugului erau aşezate tufe, uneori verzi şi vrascuri şi se dădea foc. Suferinţele lor erau de nedescris. Părţile de jos ale trupului victimelor erau uneori fripte înainte ca focul să ajungă la organele vitale. Şi acest spectacol groaznic era privit de mulţimi de ambele sexe, de toate vârstele, cu strigăte de bucurie – aşa de demoralizaţi erau oamenii de romano-catolicism. Timp de aproape patru secole, Auto da Fe a fost o sărbătoare naţională în Spania, la care au participat regii şi reginele, prinţii şi prinţesele cu toată pompa regală.

Potrivit calculelor lui Llorente, făcute după registrele Inchiziţiei, rezultă că, din 1481 până în 1808, acest tribunal a condamnat, numai în Spania, peste trei sute patruzeci şi unu de mii de persoane. Şi, dacă la această cifră s-ar mai adăuga şi toţi cei care au suferit în celelalte ţări aflate sub stăpânire spaniolă, care ar fi să fie atunci numărul total? Torquemada, când a fost făcut Inchizitor general al aragonului, în 1483, pentru a semnala promovarea lui în Sfântul Oficiu, a ars de vii nu mai puţin de două mii de prizonieri ai inchiziţiei. Suverani, prinţi şi doamne din familii regale, învăţaţi şi magistraţi, prelaţi şi miniştri au fost cu multă îndrăzneală acuzaţi şi judecaţi de Sfântul Oficiu. Dar Domnul îi cunoaşte pe toţi. El îi ştie şi pe cei care au suferit şi pe cei care i-au persecutat şi ştie să-i răsplătească pe unii şi să-i pedepsească pe ceilalţi. Faptele negre din acele temniţe întunecate gemetele celor neajutoraţi care sufereau şi batjocorile crude ale dominicanilor cărora nimeni nu le cerea socoteală vor fi descoperite înaintea tronului justiţiei inflexibile şi de o puritate copleşitoare. Papa şi conclavul lui de cardinali, stareţul şi frăţietatea lui de călugări, inchizitorul general şi temnicerii lui, torţionarii şi călăii, toţi trebuie să se prezinte înaintea “tronului cel mare şi alb”, a scaunului de judecată al lui Hristos. Îi vom lăsa pe aceşti oameni răi, fiind mulţumitori că nu noi trebuie să-i judecăm şi perfect mulţumiţi de hotărârile Domnului. Oare nu va judeca drept Judecătorul întregului pământ?

Cel care i-a mustrat pe ucenicii Săi pentru că au gândit să cheme foc din cer asupra samaritenilor îi va judeca după standardele Lui. El a lăsat atunci ceea ce trebuie să fie un îndrumar pentru poporul Său în orice epocă. El i-a mustrat pe ucenici spunând: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţili; pentru că Fiul Omului n-a venit ca să piardă vieţile oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luc. 9.55-56).

Poate că este nevoie să declarăm aici că nu considerăm că toţi cei care au suferit din cauza Inchiziţiei sunt martiri, şi nici că sunt toţi creştini. Crimele de care au luat cunoştinţă inchizitorii erau erezii în deiferite forme, cum ar fi iudaism, mahomedanism, vrăjitorie, poligamie şi apostazie. Şi nu numai atât, ci noi nu avemprivilegiul de a cunoaşte mărturia finală a celor care su suferit. Situaţia martirilor din vremea împăraţilor păgâni era destul de diferită. Şi totuşi, este imposibil să nu fim profund mişcaţi, de groază şi de compasiune, citind istoriile din acea perioadă întunecată şi diabolică.

Cititorul are acum înaintea sa începutul şi caracterul general al Inchiziţiei, iar unele cazuri individuale ale cruzimii ei le vom vedea pe parcursul istoriei noastre. Următorul lucru de semnalat, în mod cât de succint, este apariţia unor noi ordine călugăreşti în urma aceluiaşi memorabil război împotriva albigenzilor.

Călugări vechi şi moderni

Originile şi istoria timnpurie a mohahismului su fost cercetate cu multă atenţie în primul volum al acestei “Scurte istorii”, dar, din vreme ce călugăria şi-a schimbat complet caracterul în secolul al treisprezecelea, este bine să schiţăm rapid dezvoltarea ei din acele vremuri de început pentru a vedea mai bine contrastul. Acest plan ne va da ocazia de a arunca o privire asupra situaţiei interne a bisericii Romei înainte ca lumina reformei să fi pătruns scoţând în evidenţă acel groaznic întuneric.

Spre sfârşitul secolului al treilea, dar mai ales în secolul al patrulea, deşerturile Siriei şi Egiptului au fost zonele unde-şi aveau sălaş călugări şi pustnici. Cele mai retrase şi neumblate locuri din pustie au fost alese dea acei izolaţi originali. Relatările despre sfinţenia, miracolele lor şi dăruirea lor în slujbă au ajuns literatura bisericii. Contagiunea s-a răspândit. Cei care doreau să exceleze în sfinţenie sau să capete reputaţia unei evlavii deosebite au îmbrăţişat ordinele monastice. Practica s-a răspândit atât de rapid încât, înainte de începutul secolului al şaselea, ea a ajuns să se întindă aproape în toată creştinătatea. Erau trei tipuri de călugări vechi. 1. Solitarii – oameni care trăiau singuri, în locuri departe de orice oraş sau locuinţă omenească. 2 Coenobiţii – cei care trăiau împreună cu alţii pentru aceleaşi scopuri religioase şi având aceiaşi superiori. 3. Sarabaiţii – sunt descrişi ca fiind călugări călători, fără reguli fixe şi fără o reşedinţă fixă. Ei pot fi consideraţi ca secesionişti faţă de coenobiţi, care au locuinţele lor. Zidurile între care erau închişi coenobiţii înconjurau uneori şi fântânile lor şi grădinile lor şi tot ce era necesar pentru taiul lor, pentru a nu oferi nici un pretext pentru vreo relaţie ocazională cu lumea pe care o părăsiseră pentru totdeauna.

Cei care în zilele noastre se numesc călugări sunt coenobiţi, care trăiesc împreună într-o mânăstire, au depus jurăminte să trăiască după nişte reguli stabilite de întemeietorul ordinului şi poartă un veşmânt caracteristic odrinului lor.

Revoluţiile din vest din secolul al cincilea au favorizat monasticismul. Barbarii erau impresionaţi de numărul, caracteristicile deosebite şi sfinţenia pe care o mărturiseau călugării. De aceea, locuinţele lor au ajuns să nu mai fie tulburate şi să constituie un loc de adăpost faţă de tulburările vremii. Superstiţioşii îi onorau, bogâţiile au început să curgă spre ei, şi, odată cu acestea, a venit urmat şi degenerarea şi corupţia. Ajunsese să fie loc pentru un reformator, iar persoana care a apărut a fost faimosul Sf. Benedict.

Sfântul Benedict

Din vreme ce toate instituţiile monastice din toată Europa, timp de mai bine de şase sute de ani, au fost guvernate de regulile Sf. Benedict, este necesar numai să spunem câte ceva despre acest ordin celebru pentru a cunoaşte constituţia şi caracteristicile tuturor ordinelor călugăreşti.

Acest om remarcabil a fost fiul unui senator roman născut la Nurcia, în Italia, în anul 480. La vârsta de doisprezece ani a fost trimis să studieze la Roma. Probabil că auzise şi citise despre viaţa sfinţilor ancoriţi şi a pustnicilor din est. Având în minte aceste exemple şi văzând neregulile din viaţa colegilor săi studenţi, el tânjea după singurătate. Când a ajuns la aproximativ cincisprezece ani, nemaiputând suporta starea coruptă a societăţii romane, el s-a despărţit chiar şi de doica lui credinciosă, Chirilla, care fusese trimisă de părinţii lui pentru a fi împreună cu el la Roma, lăsând-o să deplângă tulburările lui mentale. Ferocii huni şi vandali făcuseră ca inima Italiei să fie o pustietate, aşa că tânărul pustnic a găsit un loc izolat nu departe de Roma. Timp de mai mulţi ani a trăit într-o peşteră singuratică, singura persoană care ştia de adăpostul lui secret fiind un călugăr numit Romanus, care-l aproviziona cu pâine, rezervând pentru el o parte din porţia sa zilnică. Cum între mânăstirea lui Romanus şi grota lui Benedict era o stâncă abruptă, pâinea era coborâtă cu o frânghie la gura peşterii. În cele din urmă, el a fost descoperit de nişte păstori, care au fost încântaţi de învăţăturile lui şi au fost martori ai miracolelor făcute de el. Odată cu creşterea faimei evlaviei sale, el a fost convins să devină stareţ al unei mânăstiri din vecinătate, dar stricteţea disciplinei lui nu a fost agreabilă pentru cei închişi acolo, care au ajuns la un acord să scape de severul pustnic punându-i otravă în vin. Dar, când făcea semnul crucii, cum obişnuia el să facă deasupra mâncării sau băuturii sale, cupa a căzut şi s-a făcut ţăndări, după care el i-a mustrat blând pe călugări şi s-a întors la grota lui din munte.

Benedict a captat atunci mai mult ca oricând interesul: faima lui s-a răspândit şi mari mulţimi au venit în turme la el. Oameni bogaţi şi influenţi i s-au alăturat şi i-au fost puse la dispoziţie mari sume de bani. A ajuns să aibă posibilitatea de a construi douăsprezece mânăstiri, fiecare dintre ele având doisprezece călugări sub conducerea unui superior. După ce a reuşit în cea mai mare măsură să-şi atingă obiectivul pentru care locuise în acea regiune, fiind şi neliniştit de ingerinţele din invidie ale lui Florenţius, un preot din vecinătate, în anul 528, al a părăsit Subiaco împreună cu câţiva însoţitori. După ce a rătăcit câtva timp a ajuns la Monte Casino, unde ţăranii încă se mai închinau la Apollo. Cu mult talent şi multă energie, el a dezrădăcinat rămăşiţele idolatriei păgâne dintre ţărani. El a tăiat copacul şi a distrus idolul lui Apollo şi a ridicat un paraclis pe locul altarului, pe care l-a dedicat Sf. Ioan Evanghelistul şi Sf. Matrin. Aceea a fost sămânţa pentru marea şi renumita mânăstire care a devenit rădăcina nenumăratelor ramuri ca au ajuns să se întindă în toată Europa. Acolo, cam prin anul 529, Benedict a elaborat faimosul lui Regulament. El este alcătuit din şaptezeci şi trei de capitole care conţin codul de legi ce reglementează îndatoririle călugărilor unul faţă de celălalt şi relaţiile dintre stareţ şi călugării săi. El s-a ocupat de administrarea instituţiei care este compusă din tot felul de persoane, angajate în tot felul de ocupaţii, dar toţi fiind supuşi unui conducător absolut. Este uimitor câte lucruri cuprinde sistemul, mai ales fiind produsul unei singure minţi: este ceva fără precedent. Cei mai învăţaţi consideră că acest sistem este un monument al antichităţii ecleziastice, şi, prin modul în care funcţiona, a constituit puterea şi regula pentru toţi sateliţii Romei.

Regulamentul Sf. Benedict

Înţelepciunea acestui mare călugăr şi legiuitor şi superioritatea disciplinei sale faţă de tot ce existase anterior se poate vedea în principal în importanţa pe care el o acorda muncii manuale. Aceasta era caracteristica distinctivă a noului ordin călugăresc: munca fizică grea şi sănătoasă. Până atunci monasticismul fusese aproape în exclusivitate o viaţă în izolare şi contemplaţie, întreţinută prin mila publică sau de ţărănimea impresionată din vecinătatea mânăstirii. Benedict văzuse efectele rele aşe acestei existenţe visătoare şi în lenevie şi s-a îngrijit să le dea din plin ocupaţii călugărilor. El a înfierat lenevia ca vrăjmaşul sufletului şi al trupului. Ei trebuiau să trudească nu numai în rugăciune, închinare, citire şi educaţia tinerilor, ci şi să lucreze cu mâinile lor: fie cu securea în pădure, cu sapa pe câmp sau cu mistria la ziduri. Acest nou sistem avea mari avantaje. Mânăstirile benedictine au devenit aşezări agricole active. Cultura plantelor şi arta vieţii civilizate au fost introduse în cele mai barbare regiuni, iar pustietatea a ajuns să înflorească şi să dea roade sub mâinile călugărilor.

Deşi ordinul Sf. Benedict era în toate privinţele contrar literei şi spiritului Cuvântului lui Dumnezeu, el era mai raţional şi avea mai mult bun simţ decât sistemele de zacere în trândăvie din est. “el era unul dintre cei care susţineau” – spune Travers Hill – “că, pentru a trăi în această lume, omul trebuie să facă ceva şi că viaţa care consumă dar nu produce nimic este o viaţă nesănătoasă, de fapt, o viaţă imposibilă, care trebuie să dispară, şi, de aceea, pătruns de importanţa acestui fapt, a făcut din muncă, din munca zilnică continuă, baza regulamentului său”. Extinderea lui poate fi văzută şi în legătură cu atmosfera din vest, nefavorabilă pentru constituţii europene. Legile lui erau blânde şi mai uşor de aplicat decât ceea ce se încercase în ţările din est, regimul alimentar mai generos şi el nu propunea chinuirea extremă a trupului, ci le permitea celor care-l urmau să trăiască potrivit obiceiurilor din ţara unde se aflau. Aceste considerente înţelepte şi raţionale su constituit secretul succesului minunat al odrinului benedictin.

Având noţiunile noastre moderne despre a trăi bine şi a avea comparativ puţine slujbe religioase pe parcursul săptămânii, cititorul poate fi înclinat să pună la-ndoială ceea ce am spus cu privire la blândeţea regulamentului monastic şi la regimul alimentar generos. Totuşi, noi am spus aceasta prin comparaţie cu estul unde a apărut monasticismul.

La ora două dimineaţa, călugării se trezeau pentru veghe, cu care ocazie cântau doisprezece psalmi şi erau recitate anumite lecţii din scripturi. Se strângeau apoi din nou pentru matutini[123], slujbă care era aproape la fel ca prima, astfel încât la veghe şi la matutini erau cântaţi douăzeci şi patru de psalmi în fiecare zi şi toată psaltirea era parcursă în fiecare săptămână. Timpul pentru închinarea în interior şi pentru munca lor afară era reglementat vara şi iarna după cum considera superiorul că este potrivit. Dar ei erau obligaţi să participe la cel puţin şapte slujbe religioase distincte la fiecare douăzeci şi patru de ore în afară de şapte ore de muncă în fiecare zi. Ei luau micul dejun aproape la miezul zilei şi cinau seara. Hrana lor era constituită de obicei din legume, cereale, fructe şi aproape jumătate de kilogram de pâine pe zi pentru fiecare călugăr şi puţin vin. La masa publică nu era permisă carnea, ci numai celor bolnavi li se dădea să mănânce carne de animale. Uneori ei mâncau ouă sau peşte la masa de seară. În postul Paştelui, ei posteau în fiecare zi până la şase seara şi dormeau mai puţin.

Veşmintele călugărilor erua grosolane şi simple, dar diferite, potrivit situaţiei. Li se permitea luxul de a avea ghete. Haina lor de deasupra era un fel de halat negru larg, cu mâneci largi şi cu o glugă pe cap, care la spate avea un colţ ascuţit. Fiecare călugăr avea două haine, două glugi, o carte, un cuţit, un ac şi o batistă. Mobilierul celulei lor era alcătuit dintr-o saltea, o pătură, un covor şi o pernă. Fiecare avea un pat separat, în care dormea îmbrăcat. Un decan conducea fiecare dormitor şi în fiecare dormitor ardea o lampă. După ora la care se retrăgeau nu le mai era permis să vorbească. Pentru mici greşeli ei erau excluşi de la mese sau de la legăturile cu fraţii, iar pentru greşeli mai mari erau excluşi şi din capelă. Cei incorigibili erau daţi afară din mânăstire.

Aşa se scurgea ziua lungă şi plicticoasă a călugărului care se condamnase singur: de la veghea de noapte până la slujba de seară numai cu rânduieli urmate în mod mecanic. Intrând în mânăstire, omul renunţa complet la orice fel de libertăţi personale. Jurământul lui de ascultare deplină faţă de superiori în toate era irevocabil. Nimeni nu putea primi nici un fel de cadou, nici chiar de la o rudă, nici nu putea purta corespondenţă cu persoane din afara mânăstirii decât dacă scrisorile erau cercetate mai întâi de stareţ. La poarta care era închisă zi şi noapte stătea întotdeauna un portar şi nici un străin nu era primit fără permisiunea stareţului şi nici un călugăr nu putea ieşi fără permisiunea superiorului său.

Grădina, moara, fântâna şi cuptorul de pâine, toate erau între zidurile mânăstirii, pentru ca ei să nu fie nevoiţi să părăsească mânăstirea. Meseria sau ocupaţia fiecărui călugăr era decisă de către stareţ. Un călugăr care fusese odată bogat şi din familie nobilă ajungea fără un ban şi putea fi pus bucătar sau servitor la masă, croitor, tâmplar sau săpător, după cum considera superiorul absolut. Calitatea şi cantitatea hranei era prescrisă şi limitată ca şi cum ar fi fost numai un copil. Nu i se permitea să vorbească decât în anumite perioade de timp şi în anumite situaţii. Orice conversaţie era strict interzisă în timpul meselor, perioadă în care câte unul citea cu glas tare în continuu.

Aşa ajungea omul – omul social – să fie izolat de societate. Femeia, pe care Dumnezeu i-a dat-o bărbatului, era considerată nu numai străină de gândurile lui, ci chiar vrăjmaşul n atural al perfecţiunii lui solitare. Prin viclenia lui Satan, eul a ajuns să fie obiectul suprem al tuturor călugărilor şi al tuturor sistemelor călugăreşti. Cu câtă putere ne răsună în minte cuvintele apostolului când medităm la libertatea lui Hristos şi la robia lui Satan: “Cele care pentru mine erau un câştig, le-am socotit ca o pierdere datorită lui Hristos” (Fil. 3.7). Reţineţi aceste cuvinte cu adevărat creştine: “cele care pentru mine erau câştig”. Dacă erau câştig numai pentru mine, atunci la ce este de folos aceasta? Eu Îl doresc pe Hristos. L-am văzut pe Hristos în glorie şi vreau să fiu ca El. Orice lucru cu care s-ar putea lăuda firea religioasă, care era un câştig pentru carne, trebuie să fie aruncat ca un gunoi. “Dar în adevăr şi socotesc că toate sunt pierdere datorită valorii nespus de mari a cunoştinţei lui Hristos Isus, Domnul meu” (Fil. 3.8). Ce orbire şi ce perversitate ca cineva să prefere ordinul Sf. Benedict faţă de Filipeni 3, faţă de iubirea şi libertatea lui Hristos! Dar aşa este puterea înşelătoare a lui Satan, încât omul a ajuns să considere că singura cale sigură, dacă nu chiar calea unică, pentru a ajunge în cer este aceea de a deveni călugăr.

Benedictinii

Înainte de moartea Sf. Benedict, care a avut loc în anul 543, ordinul lui fusese stabilit în Franţa, Spania şi Sicilia şi se răspândise rapid pe zone extinse. Oriunde călătoreau ei, călugării transformau pustietatea în teren cultivat. Tăiau pădurile, asanau mlaştinile şi înălţau mânăstiri frumoase cu propriile lor mâini, civilizau populaţii needucate şi se îndeletniceau cu creşterea animalelor şi felurite munci agricole. Ei mai şi promovau învăţătura şi aveau şcoli pentru tineri. Dar, deşi în scurt timp benedictinii au devenit o mare comunitate şi s-au răspândit în multe ţări, totuşi ei au rămas toţi cu o singură conducere. Ne este bine cunsoscut timpul când acest ordin a venit în Anglia. Sf. Augustin şi călugării lui erau benedictini, şi aşa era şi Grigore, cel care-i trimisese. Dar, deşi au meritul de a fi transformat, prin munca lor, pustietatea în ţinuturi fertile, ei au şi meritul de a fi ales, oricând au avut ocazia, cele mai bune locuri pentru aşezările lor. “În fiecare vale roditoare” – spunea Milman vorbind despre Anglia – “, lângă fiecare pârâu limpede şi adânc, s-a înălţat o mânăstire benedictină. Truda călugărilor pentru a planta, a cultiva, a face grădini sau a înfiinţa livezi pe coastele dealurilor se poate să fi adăugat mult la pitorscul acelor locuri, dar, în general, când era cercetată o regiune a Angliei, cel mai bun, mai fertil şi mai paşnic loc care se găsea era acela unde se afla o mânăstire benedictină[124]”.

Iniţial Benedict nu a avut intenţia de a întemeia un ordin monastic, ci numai aceea de a prescrie reguli pentru călugării italieni, potrivit practicilor ancoriţilor şi pustnicilor de la bisericii timpurii. Călugării de la Monte Casino au ajuns să fie vestiţi pentru inteligenţa lor superioară, viaţa lor paşnică, obiceiurile lor corecte şi zelul lor. Într-o ţară şi într-o epocă în care conflictele, violenţa, ignoranţa şi destrăbălarea erau universale, mânăstirea ce liniştită şi sfântă prezenta un adăpost primitor, unde, în scurta durată a vieţii, omul se putea ocupa de îndatoririle lui religioase şi să-şi sfârşească viaţa având pace cu cerul şi cu omenirea. Spiritele tinere şi energice avea puţine alternative în viaţă: practic a alege între o viaţă de război, violenţă şi răutate – o viaţă cu bucurii sălbatice şi dureri, sau o viaţă de izolare, umilinţă, ascultare şi trudă cu lepădare de sine. Firile mai meditative şi mai timide primeau cu bucurie acel adăpost paşnic. Oameni din toate păturile sociale lăsau luxul lor sau sărăcia lor şi se alăturau noii comunităţi, care astfel a tot sporit ajungând de o bogăţie şi o putere incredibilărmătoarele statistici îi vor da cititorului o idee mai bună decât nişte simple descrieri cu privire la opulenţa acestor vechi mânăstiri benedictine.

“Proprietăţile aparţinând mânăstirii Monte Casino au ajuns să cuprindă patru episcopii, două ducate, treizeci şi şase de oraşe, două sute de castele, trei sute de teritorii, treizeci şi trei de insule şi o mie şase sute şaizeci şi două de biserici. Stareţul deţinea următoarele titluri: Patriarh al Sfintei Credinţe, Stareţ al Sfintei Mânăstiri Monte Casino, Căpetenie şi Prinţ al Stareţilor şi al Caselor Religioase, vice-cancelar al celor două Sicilii, al Ierusalimului şi Ungariei, Conte şi Guvernator al Campaniei şi Terra di Savono şi al Provinciilor Maritime, Vice-Împărat şi Prinţ al Păcii[125]”.

Zelul misionar al benedictinilor

Cu trecerea timpului, pe măsură ce numărul lor a crescut, benedictinii au ajuns să fie trimişi ca misionari pentru a predica evanghelia printre naţiuni cufundate adânc în păgânism. S-a estimat că prin intermediul lor au fost convertite la credinţa creştină peste treizeci de ţări şi provincii, sau, cum am spune noi, au fost aduse la biserica Romei. Cu toate acestea, în îndurarea Lui, Domnul a folosit crucea lui Hristos predicată atunci spre mântuire. Chiar şi un strop de adevăr despre crucea lui Hristos va converti un suflet atunci când este folosit de Dumnezeu. O schimbare remarcabilă a avut loc în istoria bisericii sau a creştinismului prin predicarea benedictinilor şi a ordinului Sf. Benedict, despre care vom pomeni pe scurt, lăsându-i pe cei mai gânditori să reflecteze asupra ei.

În timpul primelor trei secole ale erei creştine, împăraţii şi mai marii pământului i-au persecutat pe ucenicii credincioşi ai lui Hristos, dar în secolele al şaselea, al şaptelea, al optulea şi al noulea, mulţi împăraţi şi regi au renunţat la coroana lor şi au devenit călugări ai ordinului benedictin, şi, de asemenea, împărătese şi regine au devenit călugăriţe ale aceluiaşi ordin[126].

Din izolarea chiliilor mânăstirilor benedictine s-au ridicat patruzeci şi opt de papi care au ocupat tronul Sf. Petru, două sute de cardinali, şapte mii de arhiepiscopi, cincisprezece mii de episcopi, patru mii de sfinţi şi peste treizeci şi şapte de mii de stabilimente religioase, cuprinzând mânăstiri de călugări şi de călugăriţe, abaţii, spitale, etc. Ordinul a produs şi un număr de scriitori eminenţi şi alţi învăţaţi. Rabanus a înfiinţat prima şcoală în Germania, Alcuin a întemeiat universitatea de la Paris, Guido a inventat notele muzicale, Silvestru orga, iar Dionisius Exiguus a perfecţionat calculul ecleziastic.

“Stareţii erau adesea numai cu puţin inferiori prinţilor suverani: splendoarea lor era cea mai mare în Germania, unde stareţul de Angia, supranumit Cel bogat, avea un venit anual de şaizeci de mii de coroane de aur, iar în mânăstirea lui erau primiţi numai fiii prinţilor, conţilor şi baronilor. Stareţii de Weissemburg, Fulda şi St. Gall, erau prinţi ai imperiului. Stareţul de St. Gall a intrat dodată în Strasburg cu o suită de o mie de călăreţi[127]”. Timp de şase sute de ani, toate regulile societăţii au cedat înaintea dominaţiei universale a ordinului benedictin. Multe alte secte s-au ridicat în acea perioadă, şi, deşi se deosebeau una de alta în unele detalii de disciplină sau de vestimentaţie, toate recunoşteau Regulamentul lui Benedict. Carthusienii, Cistercienii şi alte nenumărate ordine au fost doar ramuri crescute din trunchiul originar.

Mult lăudatele rezultate ale regulamentului pustnicului solitar de la Monte Casino se întind pe o perioadă de cel puţin şapte sute de ani, de-a lungul căreia benedictinii, ca toate celelalte instituţii omeneşti, au trecut prin mai multe căderi şi revigrări, pe care nu este necesar să încercăm să le urmărim. În acest subcapitol vom mai spune numai că, potrivit poveştii deseori spuse, de îndată ce călugării Sf. Benedict au ajuns să fie bogaţi şi să trăiască în lux, ei s-au şi depărtat de principiile fondatorului ordinului lor şi s-au dedat la indolenţă şi la toate viciile. Ei au ajuns să fie implicaţi în afaceri seculare şi în intrigi de curte, căutând numai să sporească autoritatea şi puterea pontifilor romani.

Ordinele noi: Sf. Dominic şi Sf. Francisc

S-a remarcat deseori că, acolo unde Duhul Sfânt lucrează prin evanghelie şi se văd rezultate în convertirea sufletelor la Hristos, acolo intervine şi este activ şi vrăjmaşul, pentru că el nu va sta liniştit lă’sând să-i fie invadat imperiul. Se poate ca el să acţioneze împiedicând lucrarea prin persecuţie sau să corupă lucrarea făcând ca lucrătorii să cadă în mulţumirea de sine sau să imite lucrarea într-un mod rău. Atât în istoria lui Israel cât şi în cea a bisericii avem exemple triste pentru ambele moduri de lucru ale vrăjmaşului, atât de multe exemple încât nu le putem menţiona aici, dar acum vom vedea, în această perioadă a instituţiilor monastice, ceva care va ilustra ceea ce am spus.

Obiectivul special al noilor ordine călugăreşti care au apărut la începutul secolului al treisprezecelea era acela de a contracara influenţa pe care predicatorii albigenzi o aveau asupra claselor sociale sărace prin aceea că erau aproape de ei şi trăiau printre ei, pedicându-le continuu evanghelia. Predicarea evangheliei într-un mod adaptat celor din clasele de jos a fost ceva neglijat timp de multe secole de biserica romană. Uneori se ridica un predicator serios, cum ar fi Claudius din Torino, Arnold din Brescia, Fulk din Neuillz, Henric diaconul sau Pierre de Vaudes, care se dedica lucrării evangheliei pentru mântuirea sufletelor, dar aceştia au fost puţini la număr şi între ei au fost distanţe mari. De obicei numai câte un obiectiv pur papal, cum au fost cruciadele, a determinat clerul să încerce să trezească interesul poporului prin elocinţa lor.

“În teorie”, spune istoricul ecleziastic, “episcopii aveau privilegiul special de a predica, dar foarte puţini dintre ei aveau fie darul, fie înclinaţia, fie dorinţa de a lăsa ocupaţiile seculare, judiciare sau războinice pentru a predica măcar în catedralele din oraşe, iar în restul diocezei lor apăreau doar ocazional, făcând vizite formale, cu multă pompă, nu pentru a da învăţătură poporului. Mijloacele de a da învăţătură religioasă se limitau aproape în exclusivitate la ritualuri, care, în ceea ce priveşte limbajul folosit, încetaseră să mai fie înţelese, şi până şi preoţii erau aproape la fel de ignoranţi ca poporul, ei ştiind numai să urmeze în mod mecanic o serie de rânduieli. Cei căsătoriţi, sau «clerul secular» - cum erau ei numiţi -, deşi erau cei mai morali şi mai respectabili, lucrau într-un mod contrar legilor bisericii şi erau chiar acuzaţi că ar fi trăit în concubinaj, aşa că slujirea lor avea efecte nsemnificative asupra poporului. Clerul necăsătorit, sau cel oficial, urmau regulile exterioare, dar, potrivit tuturor relatărilor, ei încălcau în mod flagrant principiile mai severe ale bisericii, astfel încât învăţătura lor – dacă încercau cumva să dea învăţătură – trebuie că nu avea nici un fel de putere asupra minţii poporului[128]”. Predicarea în aer liber, vizitele şi darea învăţăturii prin case şi mărturia dată în case şi afară sunt căi pe care Dumnezeu le foloseşte întotdeauna pentru a da binecuvântare. Şi seamănă cap asemenea mijloace au fost folosite cu multă sârguinţă de cei acuzaţi de erezie în Languedoc.

Vrăjmaşul vigilent, observând ce efecte are acest mod de a lucra, şi-a schimbat tacticile, şi, în loc să închidă în vreo mânăstire pe toţi membrii sinceri şi evlavioşi ai bisericii romane, acolo unde ar gândi numai la sine şi s-ar învăţa numai unii pe alţii şi s-ar ruga şi ar predica numai pentru ei înşişi, el i-a trimis ca predicatori în aer liber pentru a invada orice teritoriu care fusese ocupat de mai multe secole de către adevăraţii ucenici ai lui Hristos. Emisarii lui aveau ordine stricte, nu numai de a-i imita pe eretici, ci chiar să-i întreacă în simplitatea hainelor, în smerenie, sărăcie şi în apropierea de popor. A avut loc o schimbare completă în istoria ordinelor monastice: în loc de călugări închişi în mânăstiri, departe de privirile lumii, care spun rugăciuni, lucrează pe câmp sau strâng roadele grădinii lor, avem călugări predicatori la fiecare colţ de stradă şi în fiecare oraş din Europa, călugări care cerşesc din poartă-n poartă. Şi nu numai atât, ci, ei fiind favoriţii pontifilor, ei au condus aproape totul în biserică şi în stat timp de trei secole. “Ei au deţinut cele mai înalte slujbe, atât în ierarhia civilă cât şi în cea ecleziastică,” spune Mosheim, “au dat învăţătură cu autoritate aproape absolută în toate şcolile şi bisericile şi au apărat suveranitatea pontifilor romani împotriva regilor, episcopilor şi ereticilor cun un zel şi un succes uimitor. Ceea ce au fost iezuiţii după reformă, aceea au fost dominicanii şi franciscanii din secolul al treisprezecelea până la Luther. Ei au fost sufletul întregii biserici şi al statului şi cei care au planificat şi executat toate proiectele în orice moment”.

Originea şi caractetul dominicanilor

Din vreme ce considerăm că este mai bine să cunoaştem începutul lucrurilor, vom descrie pe scurt originea şi caracterul acestor doi stâlpi puternici ai mândrului templu al Romei. Până atunci – la începutul secolului al treisprezecelea – toate eforturile papilor s-au concentrat aproape în întregime asupra zidirii acestu templu, pentru stabilirea supremaţiei lor în biserică şi a autorităţii lor temporale asupra statului. Dar lumina care a înaintat în secolele al unsprezecelea şi al doisprezecelea şi depravarea tot mai adâncă din biserică au făcut ca în câmpul mărturiei să se arate mulţi martori nobili ai lui Hristos, pentru evanghelia Lui, ceea ce a făcut ca acel templu să se clatine. Clerul se înstrăinase de inimile oamenilor de rând prin aceea că îi oprimau şi erau apucători, prin indolenţa, uşurătatea şi imoralităţile lor, care erau într-un contrast nefavorabil cu smerenia, lepădarea de sine şi consecvenţa celor acuzaţi de erezie. Întregul eşafodaj era periclitat de acei ereziarhi care erau răspândiţi în toate provinciile, în toate clasele sociale şi chiar şi la Roma. Realizând necesităţile momentului, vrăjmaşul s-a grăbit să întreprindă ceva pentru a salva ierarhia care era ameninţată. Cei doi oameni pregătiţi pentru a satisface cerinţele momentului au fost Dominic şi Francisc.

Dominic s-a băscut în 1170, în satul Calaroga din Vechea Castilie. Părinţii lui aveau un nume nobil, cel de Guzman, dacă nu cumva erau chiar dintr-o familie nobilă. Potrivit cu unii scriitori, efectul elocinţei lui arzătoare ca predicator a fost prevestit maimei sale prin aceea că ea a visat că a dat naştere unui viţel care purta în gură un tăăciune aprins, cu care a dat foc întregii lumi. Dar, indiferent dacă persoana care a avut acea viziune a fost mama lui sau călugărul istoric, Dominic a corespuns în mod fidel acelei viziuni. “Feriţi-vă de câinii aceia” este un cuvânt care nicicând nu s-a putut aplica mai bine la altcineva, iar focul fizic şi nu numai elocinţa arzătoare a fost agentul lui favorit pentru distrugere chiar de la începutul carierei sale. Dominic şi discipolii săi afirmau că flăcările iadului erau pregătite pentru eretici şi ei considerau că era un lucru bun să înceapă din timp arderea eternă. Din copilărie, viaţa lui a fost de un ascetism rigid. La început firea lui a arătat semne de blândeţe şi compasiune, dar, în timp, zelul lui religios a eliminat orice impuls spre bunăvoinţă al firii sale. Nopţile le petrecea, în cea mai mare parte, în exerciţii de penitenţă severă. În fiecare noapte el se biciuia cu un lanţ de fier: o dată pentru păcatele lui, o dată pentru păcătoşii din lume şi o dată pentru cei din purgatoriu.

Dominic a ajuns canonic în riguroasa casă a lui Osma, şi în scudt timp i-a întrecut pe ceilalţi în austeritate. Ca urmare a reputaţiei lui, Dominic a fost invitat de episcopul spaniol de Osma – un prelat capabil şi cu mult entuziasm religios – să-l însoţească într-o misiune în Danemarca. Pe atunci ajunsese la treisprezece ani şi, deşi era condiderat blând faţă de evrei şi de necredincioşi, el ardea de ură împotriva ereticilor. După ce au trecut Pirineii, episcopul cel zelos şi însoţitorul lui sincer au ajuns în mijlocul ereziei albigenzilor şi nu s-au putut face că nu vedeau starea jalnică a clerului roman, cum ajunsese el să fie dispreţuit, nici reuşitele acelor sectari. În unele locuri nu se mai ţinuse mesa de peste treizeci de ani. Au văzut că până şi delegaţia papală, cea trimisă de Inocenţiu al-III-lea prin anul 1200, ajunsese într-o stare lamentabilă. Să ne amintim că acea misiune era compusă din oameni ca Reinerius, Guy, Castenau şi infamul Arnold, toţi călugări de la Citeaux, urmaşii spirituali ai Sf. Bernard. Ei se plângeau de nereuşitele lor: erezia era surdă faţă de avertismentele şi ameninţările lor şi nu recunoştea autoritatea papei.

Nunţii papali, potrivit vechiului obicei, cutreieraseră ţara cu cea mai mare pompă, în veşminte bogate, cu toată suita lor, într-o mare cavalcadă. “Cum să aveţi succes cu atâta pompă seculară?” au spus sapniolii severi. “Semănaţi sămânţa cea bună în felul în care ereticii o seamănă pe cea rea. Lăsaţi acele veşminte somptuoase, renunţaţi la harnaşamentele bogate, mergeţi desculţi şi fără pungă, ca apostolii; lucraţi mai mult şi postiţi mai mult decât acei învăţători răi”. Episcopul de Osma şi credinciosul lui Dominic şi-au trimis înapoi caii şi s-au îmbrăcat cu cele mai austere haine călugăreşti, şi aşa au condus armata spirituală.

Aceasta a fost marea subtilitate a lui Satan. Puterea Duhului Sfânt se manifgestase prin acei oameni din văi şi prin oamenii săraci din Lyon, care se răspândiseră prin provincii, iar, în urma lor, a venit marea mascaradă a falsei smerenii şi a zelului fals, ca o imitaţie josnică a darurilor şi harurilor Duhului Sfânt. Numai prin asemenea minciuni şi ipocrizii se mai putea menţine autoritatea Romei şi vrăjmaşul ma putea spera să ţină în robie naţiunile Europei.

Am vorbit deja despre lucrările lui Dominic în ţinuturile albigenzilor, unde a petrecut zece ani străduindu-se să smulgă din rădăcini erezia. S-a format o frăţietate, din care au plecat doi câte doi, ca o imitaţie a celor şaptezeci de ucenici trimişi de Domnul (Luca 10, Mat. 10). În Languedoc au început arderile pe rug. Ca nişte copoi cu mirosul fin, Dominicanii intrau din casă-n casă căutând pradă pentru sabia lui de Montfort şi pentru focurile pe care le aprindeau ei. Marile realizări ale lui Dominic i-au asigurat favoarea pontifilor Inocenţiu al-III-lea şi Honorius al-III-lea, care i-au acordat privilegiile de “fondator”. A murit în 1221, dar, înainte de a părăsi scena pe care s-au desfăşurat cruzimile lui, în diferite regiuni ale creştinătăţii răsăriseră nu mai puţin de şaizeci de mânăstiri ale ordinului său. În 1233 el a fost canonizat de Grigore al-IX-lea. Înfricoşătorul tribunal al inchiziţiei, fie direct, fie indirect, se datorează lui Dominic, iar cei mai mulţi şi cei mai neîndurători slujbaşi ai lui au provenit din rândurile ordinului său. Vom mai da câteva detalii când vom vorbi despre franciscani, deoarece acestea caracterizează ambele ordine.

Originea şi caracterul franciscanilor

Contemporan cu Sf. Dominic a fost şi egalul lui în faimă ecleziastică, Sf. Francisc, care a rivalizat cu Dominic, ba chiar l-a şi depăşit pe spaniol în celebritate. El s-a născut la Assisi, un oraş din Italia Centrală. Nu este cazul să menţionăm legendele absurde care umplu numeroasele pagini scrise de biografii franciscani deoarece ele sunt cu adevărat blasfemiatoare. Atât era de nebun entuziasmul lor încât susţineau că Sf. Francisc era al doilea Hristos, că stigmata, sau rănile Mântuitorului, erau imprimate în mod miraculos pe trupul lui, ca o imitaţie a trupului crucificat al lui Isus, impostură pe care ei îndrăzneau să o susţină în baza textului: “nimeni să nu-mi facă supărare, pentru că eu port în trupul meu semnele Domnului nostru Isus Hristos” (Gal. 6.17).

Pe parcursul unui an de prizonierat în Perugia, având mai multe suferinţe în trup, el a ajusn să aibă viziuni extraordinare, prin care a fost încurajat să meargă în lume ca slujitor al lui Dumnezeu şi ca mântuitor al omenirii. Visurile delirante ale minţii sale slăbite au fost socotite de catolici ca revelaţii divine.

Francisc a început să vorbească tainic despre viitoarea lui mireasă – acea mireasă era sărăcia. El şi-a lăsat veşmintele şi a îmbrăcat nişte zdrenţe. El spunea că fusese ridicat “pentru a opune adevărul erorii, sărăcia poftei de înavuţire şi smerenia ambiţiei”. El a cerşit la porţile mânăstirilor, a făcut cele mai de jos slujbe, s-a ocupat de îngrijirea leproşilor, spălându-le picioarele şi oblojindu-le rănile. “Mama lui” – citim – “a auzit acestea şi a privit faptele lui neobişnuite cu o tandră admiraţie profetică, dar tatălui său i-a fost ruşine de el şi l-a tratat ca pe un nebun”. Dar, deşi la-nceput a fost batjocorit şi lovit cu pietre pe străzile din Assisi, el a fost crezut de bisericp, a fost adăpostit de episcop, şi nu peste mult timp a ajuns să aibă o mulţime de imitatori care-l urmau.

Francisc a fost de atunci în mod oficial căsătorit cu sărăcia, printr-un jurământ pe care nu avea să-l încalce niciodată, şi era vorba de sărăcie în cea mai de jos formă a ei: cerşetoria. De la un vechi prieten a primit un veşmânt de pustnic: o tunică scurtă, un brâu de piele, un toiag şi papuci. Dar aceea era prea mult şi erau lucruri prea bune şi prea comode pentru ideile tânărului fanatic. Făcând cea mai proastă aplicaţie a îndrumărilor pe care le-a dat Domnul ucenicilor săi în Matei 10 şi Luca 10, el a dat tot ce avea, cu excepţia unei tunici gri-închis de material grosolan, pe care a legat-o la mijloc cu o frânghie, şi a cutreierat oraşu chemându-i pe toţi la pocăinţă.

Aşa era ciudata dar energica evlavie a fanatismului, care, într-o vreme de întunecate superstiţii şi ignoranţă, nu se putea să nu aprindă zelul altora. El afirma că esenţa evanheliei predicate de Isus Hristos consta în absoluta sărăcie în toate lucrurile, că nu exista cale mai sigură către cer decât prin lipsa oricăror posesiuni pe pământ. “Umirea s-a transformat în admiraţie, admiraţia în emulaţie, iar emulaţie într-o umblare pe urmele lui. Unul câte unul, discipolii s-au strâns în jurul lui. El s-a retras cu ei la un cot al râului numit Rivo Torto[129]. Frăţietatea nou-formată avea nevoie de reguli. Franciscanii au deschis evangheliile şi au citit trei texte: 1. «Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde tot ce ai şi dă săracilor»; 2. «Nu luaţi nimic pentru călătorie»; 3. «Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde ce ai şi dă la săraci, şi vono, urmează-Mă, luându-ţi crucea» (Mat. 19.21, Marcu 6.8, Mat. 16.24). Francisc a făcut semnul crucii şi i-a trimis pe discipolii săi în oraşele din jur, la est, la vest, la nord şi la sud”.

Aşa a fost începutul şi caracterul noilor ordine călugăreşti. Deşi ele s-au constituit în mod întrucâtva diferit, ele au avut caracteristici asemănătoare, şi chiar şi în profesiunea lor de credinţă ele se declară ca având aproape aceleaşi obiective şi aceleaşi căi de acţiune. Ambele ordine erau ale unor predicatori itineranţi, sub jurământ. Ambele se identificau cu cei mai de jos dintre oameni. Ei îi priveau ca vrăjmaşi pe oamenii săraci din Lyon, sau pe vaudezi, iar ei erau oamenii săraci ai papalităţii, care se luptau împotriva ereticilor cu acelaşi armament, depăşindu-i în sărăcie, smerenie, lucrări şi suferinţe. Primind aprobarea papei şi având protecţia lui, Francisc şi-a trimis discipolii juraţi să-I slujească lui Dumnezeu pentru a-i extirpa pe eretici, pentru castitate, sărăcie şi ascultare.

Noile ordine au cuprins şi călugăriţe, sau câte o asociaţie de surori întemeiată în legătură cu fiecare dintre frăţietatăţile respective. Mai exista şi o treaptă de legătură cu călugării cerşetori, cea a numiţilor terţiari, care continuau să mai fie angajaţi în ocupaţiile lumeşti obişnuite şi contribuia la creşterea influenţei şi a popularităţii călugărilor. Aceea era o legătură oficială dintre biserică şi lume. Numai câteva cuvinte cu privire la obiceiurile călugărilor predicatori, în contrast cu ordinele monastice mai vechi, îi vor da cititorului o imagine clară asupra ambelor. Şi, cum nu avem nici o-ndoială că noile ordine au fost îngăduite de Dumenzeu pentru a mai susţine eşafodajul bisericii romane care se clătina şi şi pentru a împiedica reforma timp de trei sute de ani, istoria lor prezintă un interes deosebit. Dar sfinţii lui Dumnezeu trebuie să treacă printr-o lungă perioadă de educaţie şi biserica lui Hristos trebuia să se îmbogăţească cu o nobilă oaste de martiri înainte de a-şi atinge ţelul glorios.

Ordinele călugăreşti mai vechi şi cele mai noi

Ştim bine că orice sistem omenesc trebuie să fie cercetat în lumina cuvântului lui Dumnezeu dacă este să înţelegem adevăratul lui caracter şi că nu prin contrastul sistemului mai nou cu cel mai vechi putem descoperi cât de mult s-au abătut de la ceea ce este gândul Domnului. Cuvântul Dumnezeului cel viu, după care, în final, vor fi judecate toate, trebuie să fie singurul nostru standard. Puţin contează ce îmbunătăţiri am găsi la un sistem faţă de altul dacă ambele sunt rezultatul invenţiilor omeneşti. Aceasta este la fel de valabil pentru toate persoanele ca şi pentru toate sistemele. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie singura regulă pentru creştin, iar numai Hristos Însuşi să fie capul şi centrul, puterea şi autoritatea, în sistemul pe care îl recunoaşte El – biserica, adunarea lui Dumnezeu. Dar, cum în mai multe ocazii, am cercetat scriptura în această privinţă, acum ne vom limita la a arăta, în cîteva cuvinte, diferenţele dintre sistemele monastice mai vechi şi cele mai noi[130].

Obiectivul principal, daca nu chair unicul obiectiv, al pustnicilor de la început, al ancoriţilor, şi al asceţilor de orice denominaţiune, era propria lor perfecţiune religioasă, iar a da învăţătură altora şi mântuirea altora nu-şi găseau loc în crezul lor. Ei socoteau că era necesar să se izoleze de lumea periculoasă, trăind într-o chilie, cu toate privaţiunile. Pe măsură ce aura sfinţeniei lor îi atrăgea pe alţii, au fost construite case şi întinse suprafeţe de pământ au ajuns să fie cultivate pentru cele necesare traiului lor. De la acele începuturi slabe s-a ajuns la cele mai frumoase aşezări din ţară, şi, pe parcursul lungii nopţi întunecate a evului mediu, cu barbaria şi feudalismul lui, mânăstirile s-au arătat deseori a fi de ajutor pentru cei bolnavi şi săraci şi pentru călători, fapt pentru care toţi trebuie să fie recunoscători. Pe parcursul celor cinci sau şase secole care au urmat după căderea imperiului occidental, sistemul monastic a devenit un instrument puternic pentru corectarea viciilor societăţii şi pentru protejarea claselor sociale inferioare de opresiunea nelegiuită a seniorului feudal. Ospitalitatea, sau găzduirea străinilor şi călătorilor, au fost unul dintre cele mai importante aspecte ale utilităţii mânăstirilor în acel timp, pentru că se pare că, până în secolul al unsprezecelea, nu prea au existat hanuri pentru găzduirea călătorilor. Singurele clădiri frumoase pe care le vedea călătorul în acel timp erau castelul puternicului baron şi mânăstirea călugărilor care se rugau. Unul însemna război, iar cealaltă însemna pace. Religia, învăţătura şi ştiinţa şi-au găsit adăpostul între zidurile mânăstirii, iar adevărata evlavia a putut lucra în pace acolo, scriind, copiind şi strângând şi păstrând informaţii utile.

“Benedictinii,” spune Travers Hill, “erau depozitarii învăţăturii şi ai artelor. Ei strânseseră multe cărţi şi şi, în liniştea chiliilor lor, le copiaseră – nu numai volume din scrierile sfinte, ci şi lucrări clasice. Ei au îneput arhitectura gotică; numai ei deţineau secretele chimiei şi ştiinţei medicale; ei au inventat multe vopsele; au fost primii arhitecţi, artişti, sticlari, gravori şi mozaicari în evul mediu. A fost un sistem puternic şi care a făcut lucruri bune în lume, dar a alunecat pe calea lucrurilor omeneşti şi a instituţiilorm omeneşti, ajungând să fie îmbătat de propria lui putere, orbit de propria lui strălucire şi corupt prin bogăţia lui. Stareţii au ajuns avari, iar călugării dedaţi la plăceri. Ei şi-au pierdut simplitatea de la-nceput, iar regulamentul fondatorului lor nu mai era în vigoare la agricultorii lui, nici la învăţaţii şi artiştii lui, ci se găsea numai în cuvintele citite în mod mecanic în capela unde domnea corupţia, corupţie din care a rezultat moartea”.

Măreaţa mânăstire Glastonbury avea odinioară un domeniu de şaizeci de acri. Înainte de decăderea mânăstirilor Angliei, perceptorii regali spuneau că niciodată nu mai văzuseră o casă aşa de mare, de frumoasă şi de princiară, cu patru parcuri, cu un heleşteu de peşti având o circumferinţă de cinci mile, plin de ştiuci, bibani, plătică şi babuşcă; cu patru conace în afară de capelă, spital, tribunal, şcoli şi casa cea mare a porţii. Multe din casele de la Glastonbury au fost construite cu materiale luate de la acea mânăstire odinioară superbă[131].

Obiceiurile călugărilor celor noi erau într-un constrast perfect cu cele ale celor mai vechi. În loc să trăiască între zidurile unei mânăstiri superbe, dominicanii şi franciscanii au ajuns în scurt timp să fie răspândiţi în toată creştinătatea. Ei erau din toate ţările, şi, de aceea, printre ei se vorbeau toate limbile şi dialectele. Ei predicau vechea credinţă cu cea mai inflexibilă rigoare medievală în aproape toate oraşele şi cătunele.

Loialitatea deplină faţă de papă şi extirparea ereziei erau principalele lor teme. Pentru aceasta, ei erau protejaţi de pontifi, ceea ce le conferea cele mai mari privilegii şi avantaje. Înainte de sfârşitul secolului, mânăstirile de călugări şi de călugăriţe ale ordinului minoriţilor au ajuns să fie în număr de opt mii, în ele locuind cel puţin două sute de mii de persoane.

Apostazia călugărilor cerşetori

Cele două ordine rivale – dominicanii şi franciscanii -, nu numai că au produs discordie în toată Europa, incitând la conflicte, ci, la scurt timp după moartea înemeietorilor lor, au ajuns să se lupte unul împotriva celuilalt pentru întâietate. Deşi pontifii din acel secol şi din cele care au urmat au recurs la diferite metode pentru a domoli acea dispută urâtă şi a-i pune capăt, încercările lor au rămas sterile, deoarece aceste două ordine au continuat mulţi ani să întreţină acea rivalitate puternică, aruncând cele mai grave învinuiri unul asupra celuilalt. S-au luptat mult pentru a-şi asigura dominaţia în toate sediile de învăţătură creştină, dar cea mai remarcabilă dispută a fost aceea a dominicanilor cu universitatea de la Paris. Un alt aspect remarcabil al acestei îndelungate controverse a fost doctrina concepţiei imaculate a Feciaorei Maria. Aceasta era învăţătura favorită a franciscanilor care a fost atacată în mod violent de dominicani. Faimosul Thomas Aquinas era favorabil părerii dominicanilor în acea chestiune, iar dialecticianul Duns Scotus susţinea vederile franciscanilor şi ei au intrat în dezbaterea care continuă până în zilele noastre. Deşi actualul papă, Pius al-IX-lea, a pronunţat dogma concepţiei imaculate a Fecioarei Maria, ordinul călugărilor dominicani nu doreşte să admită aceasta. Şi totuşi, aceasta a ajuns să fie un articol de credinţă al bisericii romane.

Încă din 1256, când Bonaventura a ajuns conducător general al franciscanilor, a cosntatat că ei începuseră să fie necredincioşi miresei lor sărăcia şi se străduiau să obţină un divorţ. Afecţiunile lui Francisc nu s-au menţinut vii la cei care i-au urmat, dar sub conducerea înţeleaptă a noului general, în timpul vieţii sale s-a menţiunut un calm relativ. După moartea lui, care a avut loc în 1274, disensiunile au izbucnit într-un conflict violent. Aceste ordine de cerşetori, sau, mai curand, aceste ordine satanice, au dus la cele mai violente conflicte aproape în toate ţările din Europa până în perioada reformei şi toate clasele sociale, atât biserica cât şi statul au avut de suferit din cauza mândriei şi aroganţei lor, din vreme ce ei erau cei mai credincioşi slujitori ai Scaunului de la Roma.

Următoarea schiţă scurtă a lui Matei din Paris, un benedictin de la mânăstirea St. Albans, care scria prin 1249, îi va prezenta cititorului adevăratele caracteristici ale acestor două plăgi ale societăţii. Tabloul nu este nicidecum exagerat, deşi Matei aparţinea ordinului călugăresc mai vechi şi aristocratic şi se putea să fi dispreţuit frăţietăţile noi democratice. Singurătatea, izolarea, chilia solitară, capela privată, lipsa oricărei comunicări cu lumea de afară – aceasta era vechea ordine, iar ceea ce urmează este un eşantion al noii ordini şi a ceea ce a predominat în Anglia secolului al treisprezecelea.

“Este grozav, este jalnic şi rău-prevestitor, faptul că în trei sute de ani, în patru sute de ani, ba chiar mai mult, vechile ordine monastice au degenerat atât de rău ca aceste frăţietăţi. Ordinele călugăreşti înemeiate abia cu patruzeci de ani în urmă au construit chiar în Anglia zilelor noastre reşedinţe la fel de mîndere ca palatele regilor noştri. Aceştia sunt cei care, extinzându-şi zi de zi edificiile lor somptuoase, înconjurându-le ci ziduri înalte, acumulează comori incalculabile, călcând în mod nechibzuit jurămintele de sărăcie şi violând, potrivit profeţiei germanului Hildegard, regulile mărturisirii lor. Aceştia sunt cei care, mânaţi de setea de înavuţire, se aruncă asupra lorzilor şi a celor bogaţi. Şi aceştia, dispreţuind toate drepturile, asuprind pe păstorii obişnuiţi, scot mărturisiri forţate şi testamente secrete, lăudându-se cu ordinul lor şi afirmând supremaţia lor asupra tuturor celorlalţi. Astfel, nici unul dintre cei credincioşi nu mai crede acum că poate fi salvat altcumva decât călăuzit şi îndrumat de predicatorul acestor călugări minoriţi. Dornici să obţină privilegii, ei slujesc la curţile regilor şi ale nobililor pe post de consilieri, şambelani, trezorieri, cavaleri sau notari. Ei sunt executorii extorcărilor papei. În predicile lor uneori recurg la linguşiri, alteori la acuzaţii caustice; nu au nici un fel de reţineri să dea în vileag secretul confesiunii sau să aducă cele mai dure acuzaţii. Ei dispreţuiesc ordinele legitime, cele întemeiate de sfinţii părinţi, de Sf. Benedict, de Sf. Augustin, ca şi pe toţi ceilalţi mărturisitori. Ei socotesc că ordinul lor este deasupra tuturor. Îi consideră pe cistercieni simpli şi neciopliţi, jumătate laici sau ţărani, iar pe călugării negri îi tratează ca nişte epicurieni trufaşi[132]”.

Capitolul 27
Apropierea zorilor reformei

Cu secole înainte ca Lutehr să fi bătut în cuie tezele sale pe uşa bisericii din Wittemberg, Domnul lucra deja pregătind atât naţiunile cât şi indivizii pentru împlinirea acelei mari lucrări. Slăbirea puterii papale şi creşterea forţei mărturiilor prevestea ceea ce se apropia.

În studiul bisericii Romei trebuie să facem întotdeauna deosebirea între biserica catolică şi papalitate, sau între puterea ecleziastică şi cea temporală. Biserica, chiar decăzută şi robită, a rămas totuşi biserica, mărturisitoare cu inima şi, într-o anumită măsură, credincioasă lui Hristos, dar cel care, în slujirea lui evlavioasă, se aventura dincolo de limitele ortodoxiei romane era supus disciplinei ei severe pentru că papalitatea se jurase să-i distrugă pe toţi cei care ar ieşi din limitele impuse de ea. Imoralitatea şi caracterul nereligios puteau fi trecute cu vederea, sau erau eventual supuse unor critici, dar erezia sau schisma, sau, cu alte cuvinte, orice formă de dizidenţă faţă de biserica Romei, trebuia să fie smulsă din rădăcini prin foc şi sabie, iar toţi ereticii, eternă prin sentinţa pontificală, erau condamnaţi la moartea.

În timpul lungii domnii a terorii papale, adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu au mărturisit şi au profeţit îmbrăcaţi în sac, iar firul de argint al harului s-a păstrat neîntrerupt din zilele apostolilor sub aripa ocrotitoare a Dumnezeului cel viu. El i-a păzit pe martorii săi de balaurul care devorează ascunzându-i în locuri tainice de pe pământ, în munţi, văi şi peşteri şi în multe mânăstiri liniştite din regiuni îndepărtate ale creştinătăţii.

Ar fi interesant ca, mai întâi, să vedem care era starea creştinismului în unele dintre ţările de care am vorbit deja. Astfel, vom urma în modul cel mai normal şirul lung de martori care a continuat până în zilele lui Luther. În ptimul rând vom vedea

Creştinismul în Irlanda

Au trecut multe secole de când am văzut care era situaţia în insula soră. Sf. Patrick lăsase la moartea lui, în anul 492, un cerc de oameni învăţaţi şi credincioşi, care-l venerau mult pe maestrul lor şi căutau să calce pe urmele lui. Irlanda ajunsese să fie atât de renumită pentru mânăstirile ei, şcolile ei de misionari şi pentru că era sediul învăţăturii scripturistice curate încât era numită “Insula sfinţilor”. Din mărturia lui Bede aflăm că, pe la jumătatea secolului al şaptelea, mulţi nobili anglo-saxoni şi clerici au mers în Irlanda fie pentru învăţătură, fie pentru a trăi într-o mânăstire cu o disciplină mai strictă.

Am spus deja despre lucrările misionare ale clerului irlandez. Cluzii din Insula Iona îşi datorează originea lor predicării apostolului irlandez Columba. Britania, Franţa, Germania, ţările de jos şi diferite regiuni ale Europei continentale datorează misionarilor irlandezi primul lor contact cu adevărul divin. Însuşi Carol cel Mare, şi el un om învăţat, a invitat la curtea lui învăţaţi eminenţi din diferite ţări, dar în mod special din Irlanda. Mult timp biserica din Irlanda şi-a menţinut independenţa faţă de Roma, a respins orice control străin şi L-a recunoscut numai pe Hristos în calitate de Cap al bisericii, dar, la începutul secolului al nouălea, invazia danezilor şi ocupaţia lor au stins lumina şi au schimbat caracterul “insulei sfinţilor”. Acele bande de piraţi prădători i-au măcelărit pe fiii insulei, le-au luat moştenirile, au dărâmat şcolile şi au dominat ţara cu cruzimea şi aroganţa uzurpatorilor. Rezultatul a fost un întuneric moral şi spiritual, care a pregătit calea pentru romano-catolicism. Până atunci, istoria ei este caracterizată de instituţiile religioase şi lucrările ecleziasticilor, dar de atunci istoria ei este dominată de războaie interne, tulburări, crime şi pustiiri.

Pontifii romani au încercat în mai multe rânduri să supună biserica Irlandei Scaunului episcopal de la Roma, dar nu au avut succes până la domnia papei Adrian al-IV-lea. El era un englez numit Nicholas Breaksoear, născut în sărăcie, într-o familie obscură. A devenit călugăr la St. Albans şi, în evoluţia lucrurilor, a fost apoi înălţat la demnitatea pontificală. Deşi ridicat de la sărăcie la opulenţă, el a fost extrem de mândru şi de arogant. El s-a simţit foarte ofensat când împăratul Frederic Barbarossa a omis să-i ţină scara şi a refuzat să-i dea sărutul de pace. Frederic a declarat că omisiunea lui era din ignoranţă, şi, supunându-se Sfinţiei Sale pentru a face un serviciu de rândaş, a fost iertat şi a primit sărutul.

Unul dintre primele acte ale pontifului a fost acela de a-şi asuma autoritatea Irlandei şi a i-o încredinţa lui Henry al-II-lea, regele Angliei. Pentru a da Irlanda în acest fel, Papa se baza pe ceea ce el exprima în următoarele cuvinte: “Este un fapt incontestabil, recunoscut şi de majestatea voastră, că toate insulele asupra cărora Hristos, soarele dreptăţii, a strălucit, şi care au primit credinţa creştină, îi aparţin Sf. Petru şi preasfintei biserici a Romei”. În virtutea acestui drept, el l-a autorizat pe Henry să invadeze Irlanda pentru a extinde biserica şi a întări religia şi virtutea şi a eradica neghina viciilor din grădina Domnului, cu condiţia ca fiecare casă să plătească o taxă anuală către Scaunul episcopal de la Roma.

Din această perioadă, 1155, biserica Irlandei a devenit în esenţă romană din punct de vedere al învăţăturilor, constituţiei şi disciplinei. Cu mult înainte de reformă, “aproape şase sute de aşezări monastice, aparţinând la optesprezece ordine diferite, erau răspândite peste tot în ţară. Călugări în negru, alb şi gri mişunau în mare număr, practicându-şi meşteşugul asupra unui popor ignorant şi dus în eroare”. În 1172, Henry a finalizat cucerirea ţării, şi o adunare a clerului irlandez, strânsă la Waterford conform ordinului papei, l-a proclamat pe Henry suveran al Irlandei şi i-a jurat credinţă lui Henry şi succesorilor săi. De atunci evoluţia bisericii Irlandei a fost marcată de un declin rapid. Renumita ei spiritualitate şi inteligenţă a dispărut. Într-o vreme avusese aproximativ trei sute de episcopi, iar în zorii reformei credem că numărul episcopilor era sub treizeci. Invidiile, conflictele şi rebeliunile au pătat aproape fiecare pagină a istoriei ei civile şi ecleziastice, din secolul al nouălea până în prezent[133].

Creştinismul în Scoţia

După cum am văzut deja, clerul roman cu mare greutate a reuşit să aibă baze permanente în Scoţia. Culzii – pe care suntem înclinaţi să-i onorăm pentru lucrările lor – au continuat timp de secole să se opună ingerinţelor papalităţii, rămânând pe poziţie în pofida eforturilor bisericii Romei de a-i zdrobi şi extermina. Ei au rezistat prin cuvântul lui Dumnezeu, asemenea reformatorilor de mai târziu, considerând Cuvântul ca unicul îndrumar infailibil şi cu autoritate în toate chestiunile care ţin de credinţă şi de trăirea practică. Până şi Bede, călugărul istoric, recunoaşte cu sinceritate că “Columba şi discipolii lui primeau numai acele lucruri care se găseau în scrierile profeţilor, evangheliştilor şi apostolilor, urmărind cu multă sârguinţă să facă lucrări evlavioase şi virtuoase”. Dar Roma a triumfat în cele din urmă, iar credincioşii culzi, mult timp oprimaţi, au ajuns să fie din ce în ce mai puţini, energia lor a scăzut, şi, prin vrăjitoriile Izabelei, au dispărut de pe pagina istoriei, Scoţia ajungând din nou să fie învăluită în întuneric şi superstiţii. Multe mânăstiri s-au ridicat rapid, ajungând în scurt timp să acopere ţara, şi să fie de o bogăţie şi putere neegalate altundeva în Europa. Ca urmare, trebuie să facem o scurtă ceretare a acestei evoluţii.

Mania de a îmbogăţi bisericile a început cu Carol cel Mare (Charlemagne). Alfred cel Mare i-a urmat exemplul, şi, curând, întreaga creştinătate a fost contaminată de această superstiţie. Prin persoana Margaretei, prinţesa saxonă, acest obicei a ajuns în nord. Invadarea şi cucerirea Angliei de către normanzi şi stabilirea în ţară a unei noi dinastii a avut efecte extrem de importante în istoria bisericii Scoţiei. Mulţi saxoni au fugit în Scoţia pentru a scăpa de stăpânii cei noi, şi, printre alţii, Margareta, care a ajuns soţia regelui scoţian Malcolm al-III-lea şi mama lui Alexandru I, un prinţ puternic şi viguros, şi a lui David I, care a fost un sprijinitor bigot al romano-catolicismului. Evlavia, milosteniile şi viaţa ascetică a Margaretei sunt elogiate cu mult entuziasm de confesorul şi biograful ei, Trgot, un călugăr din Durham, episcop de St. Andrew. Malcolm, însufleţit de duhul de închinare al iubitei sale soţii, a făcut ceva donaţii către biserică, dar dărnicia regală a fiului său, David, arătată în înzestrarea episcopiilor şi mânăstirilor a fost răsplătită cu multe laude de toţi călugării scriitori, deşi James I spune că el a fost “un sfânt care a slăbit mult coroana”. Superstiţia lui extravagantă nu numai că a sărăcit coroana ci a şi dus la asuprirea poporului prin taxare excesivă. “El a întemeiar episcopiile de Glasgow, Brechin, Dunkeld, Dunblane, Ross şi Caithness… Aceeaşi dărnicie evlavioasă a creat şi o mulţime de mânăstiri de călugări şi de călugăriţe şi a tot felul de ordine călugăreşti, în veşminte diferite, care mişunau prin ţară[134]”.

Civilizaţia superioară a refugiaţilor anglo-saxoni şi ataşamentul lor faţă de ierarhia engleză au contribuit mult la stabilirea ei în Scoţia. Elementul celtic a slăbit, iiar curtea a căpătat un aspect şi un caracter englez. Avem informaţii că, în acea perioadă, în Scoţia a venit un flux de colonişti normanzi. În scurt timp aceştia au căpătat cele mai fertile regiuni, de la Tweed până la Pentland Firth, şi acum aproape fiecare familie nobilă scoţiană îşi poate trasa genealogia până la ei. Noii proprietari, urmând exemplul monarhului lor, au dat bisericii multe bogăţii. Pasiunea de a întemeia şi de a înzestra mânăstiri ajunsese atât de mare încât, cu mult timp înainte de reformă, erau peste o sută de mânăstiri răspândite prin ţară şi peste douăzeci de mânăstiri de călugăriţe.

O scurtă schiţă a două sau trei din aceste case religioase ar putea prezenta interes pentru cititor, aşa că noi vom face aceste prezentări care arată şi starea lucrurilor introdusă de ierarhia bisericii Romei în acea ţară odinioară atât de simplă şi de primitivă. Statisticile sunt luate din istoria lui Cunningham.

Bogăţia mânăstirilor din Scoţia

Jedburgh, una dintre cele mai nobile mânăstiri din Scoţia, era deţinută de călugării roşii. Printre donaţiile pe care le făcuse o serie de binefăcători evlavioşi se aflau: zeciuiala domeniului de vânătoare al regelui de la Teviotdale, o casă în Roxburgh, o casă în Berwick, dreptul de păşunat pentru vitele căluigărilor alături de cele ale regelui, cherestea din pădurile regale după necesităţile lor, o cotă-parte din ceea ce măcina la moară fiecare om din Jedburgh, o salină lângă Stirling, scutirea de la orice taxă asupra vinului produs de ei, o pescărie în Tweed, acri de teren arabil cu arendaşi care să le lucreze şi mai multe biserici parohiale cu zeciuielile şi veniturile lor. Ei urmau regula Sf. Augustin de a-şi consacra prima parte a zilei pentur munci, iar restul pentru citit şi închinare.

Paisley. Mânăstirea Paisley era una dintre cele mai vechi şi mai bogate case religioase din Scoţia. Ea a fost întemeiată de Fitz-Allan, mare administrator, prin anul 1160, pentru ordinul călugăresc Cluniac, care urma regulile ordinului Sf. Benedict. La început ei au avut aşezarea la Renfrew, dar apoi s-au mutat la Paisley, şi curând au fost înzestraţi din plin prin dărnicia evlavioasă a mai multor mari administratori care s-au succedat în funcţie şi a unor mari lorzi de Lennox şi din insule. În secolul al treisprezecelea, ei stăpâneau treizeci de biserici parohiale cu toate veniturile lor. Aproape două treimi din terenurile întinsei parohii Paisley erau în proprietatea lor, cu acri de teren arabil în toate districtele din vestul Scoţiei. Administratorii le cedaseră şi zeciuielile din vânat şi pieile de la toţi cerbii din pădurile învecinate, dreptul păşunat pentru vite, o moară la Paisley, o plasă de somon pe râul Clyde, la renfrew, o pescărie la Lochwinnoch, dreptul de a extrage piatră de construcţie şi var de la Blackhall şi din alte părţi, dreptul de a extrage cărbune pentru mânăstirile lor, gospodării, ateliere, berării, dreptul de a face mangal din lemnul uscat, dreptul de a lua straturi din sol pentru a acoperi mangalul, dreptul de a tăia lemn verde pentru mânăstirile şi gospodăriile lor şi drepturi de a avea culturi agricole şi drepturi de pescuit.

Aşa erau călugării şi veniturile lor în acele vremuri. Ei se puteau bucura din plin de toate bunurile vieţii pe pământ, dar, lucru extrem de ciudat, preotul de parohie era lăsat în sărăcie şi într-o stare de dependenţă. Veniturile parohiei şi le însuşeau episcopii şi casele religioase, astfel încât pentru clerul parohial mai rămâneau nişte venituri foarte sărace. Totul contribuia la a-i îngrăşa pe călugării care leneveau, care, indiferent ce virtuţi vor fi avut iniţial, ajunseseră să fie o ruşine pentru biserică. În perioada reformei, din cele o mie de parohii ale Scoţiei, aproape şapte sute erau în proprietatea episcopilor şi a caselor religioase. Împărţirea mai sistematică a ţării în parohii şi dioceze a avut loc pe la începutul secolului al doisprezecelea.

Unii dintre cititorii mai tineri ar putea fi înclinaţi să întrebe de ce anume în mod special în secolele al dosiprezecelea şi al treisprezecelea regii şi nobilii lumii s-au întrecut unul pe altul în a îmbogăţi biserica. Mai multe cauze convergente au dus la aceasta. Actele feudale erau semnate în acele zile cu crucea regelui, din vreme ce el nu ştia nici măcar să-şi scrie propriul nume, şi toţi supuşii săi erau neciopliţi, ignoranţi şi superstiţioşi. Călugării – după cum am observat deseori în istoria noastră - aveau o reputaţie bună datorită sfinţeniei lor deosebite, a fervorii închinării lor şi a vieţii lor austere. Aceste lucruri au atras atenţia şi au câştigat veneraţia poporului credul din acel veac al superstiţiilor. Pe deasupra, donatorul primea asigurarea că prin donaţiile lui îşi asigura odihna sufletului după moarte, care atunci însemna viaţa eternă. Prin această mare impostură religioasă clerul a ajuns la o asemenea opulenţă şi putere. Cei bogaţi au ajuns să li se închine şi să le construiască acele case frumoase, ale căror ruine îl atrag şi azi pe călător, stârnindu-i admiraţia[135].

Efectele bogăţiei asupra clerului

Înainte de reformă, potrivit celor mai de încredere relatări, mai bine de jumătate din bogăţia Scoţiei era în stăpânirea clerului, iar cea mai mare parte a avuţiei era în mâinile câtorva persoane. Această stare a lucrurilor a avut acelaşi efect ca în orice epocă şi în orice ţară: coruperea rânduielilor clerului şi a întregului sistem religios. “Avariţia, ambiţia şi dorinţa de splendoare seculară domnea în rangurile superioare ale ordinelor. Episcopii şi stareţii rivalizau în năreţie cu nobilimea şi chiar avea întâietate la onoruri. Ei erau sfetnici, prezidau şedinţele parlamentului şi demult ocupau cele mai înalte funcţii în stat. Un scaun episcopal sau un post de stareţ rămas vacant atrăgea competitori puternici, care se luptau pentru acea poziţie ca pentru un principat sau un mic regat. Şi poziţiile inferioare erau scoase la vânzare sau încredinţate unor slujitori neînvăţaţi şi nevrednici ai curtenilor, unor jucători de zaruri, barzi şi fii naturali ai episcopilor. Niciodată, cu nici o ocazie, episcopii nu se coborau pentru a predica, ci, de la înfiinţarea Episcopiei Scoţiei până la epoca reformei, este menţionat numai un singur episcop care a predicat, şi anume Dunbar, arhiepiscopul de Glasgow, iar predicile lui au avut ca scop excluderea reformatorului George Wishart”.

Viaţa clerului corupt prin bogăţie şi ignoranţă a ajuns să fie ceva atât de ruşinos pentru religie şi atât de scandalos pentru bunul simţ încât nu vom reproduce în paginile nastre descrieri ale istoricilor celor mai conştiincioşi, dar toţi istoricii, atât cei catolici cât şi cei protestanţi, sunt de acord că mânăstirile şi toate casele religioase ajunseseră nişte crescătorii pentru superstiţii şi lenevie în care domnea desfrâul şi răutatea. Şi totuşi era socotit a fi un sacrilegiu să spui că ar trebui să fie redus numărul lor sau că ar trebui să li se ia din venituri. “Regatul mişuna de călugări ignoranţi şi leneşi, care trăiau în lux, şi care, ca nişte lăcuste, devorau roadele pământului şi umpleau aerul cu miasmele lor infecte. Mişunau călugări albi, negri şi gri, canonici, carmeliţi, cartusieni, cordelieri, dominicani, franciscani, observanţi, iacobini, premonstratensieni, călugări din Tyrone, Vallis Caulium, ospitalieri, Sfinţi Cavaleri ai Sf. Ioan de la Ierusalim, călugăriţe ale Sf. Augustin, Sf. Clair, Sf. Scholastica, Sf. Caterina de Sienna şi canonice din diferite clanuri[136]”.

Fără a cunoaşte starea creştinătăţii înainte de reformă ar fi imposibil să evaluaăm cât de necesară era acea minunată revoluţie. La atâta distanţă în timp, cu societatea atât de mult schimbată în care trăim, ne este greu să credem că în biserică dominau asemenea abuzuri imense. Din învăţăturile creştine nu mai rămăsese nimic ănafară de numele de creştin. În acelaşi timp, suntem la fel de ferm convinşi că Domnul îi avea pe martorii săi adevăraţi, care în ascuns plângeau pentru căile rele şi intoleranţa celor de rang înalt, din partida dominantă. În mesajul său către Tiatira, Domnul vorbeşte despre o rămăşiţă care este separată de stricăciunea Izabelei, ale cărei lucări au fost tot mai numeroase pe măsură ce întunericul a devenit mai dens. “Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi”. Viaţa, credinţa şi lucrările acestei rămăşiţe credincioase au fost, fără-ndoială, reglementate după cuvântul lui Dumnezeu, dar tocmai aceste împrejurări au făcut ca ele să rămână necunoscute şi să nu fie consemnate pe paginile istoriei. Firul de argint al harului suveran al lui Dumnezeu nu se putea să fie întrerupt, şi zeci de mii din evul întunecat reflectă gloria harului pentru totdeauna. Ei şi-au îndeplinit în linişte misiunea lor paşnică şi tot aşa, în linişte, au părăsit scena lumii, fără ca lucrările dragostei lor să fie consemnate pe paginile cercetătorilor. Altfel au stat lucrurile cu cei mândri, ambiţioşi şi fanatici: toţi aceştia ies în evidenţă pe paginile istoriei ecleziastice. Dar, dincolo de judecata posterităţii, mai există un alt tribunal înaintea căruia trebuie să se prezinte şi unii şi alţii pentru a fi judecaţi după standardele lui Dumnezeu.

Dar, să revenim la tema noastră – starea religiei în Scoţia înainte de reformă.

Papalitatea ca sistem

Cuvântul lui Dumnezeu, cel care îi face pe oemeni înţelepţi spre mântuire, era interzis poporului. Până şi episcopii nu se ruşinau să mărturisească faptul că nu citiseră niciodată nici un text din sfânta scriptură, cu excepţia celor pe care le-au întâlnit în mesa lor. Slujba religioasă era mormăită într-o limbă moartă, pe care mulţi dintre preoţi nu o înţelegeau, iar unii dintre preoţi abia dacă ştiau să citească. Cea mai mare parte a proţilor era preocupată să împiedice până şi catehismele – cele compuse de cler – să ajungă în mâinile laicilor. Mesa de sacrificiu era prezentată ca fiind aceea prin care se obţine iertarea păcatelor celor vii şi ale celor morţi, iar conştinţele oamenilor erau deturnate de la jertfa nespus de mare şi de la lucrarea încheiată a Domnului Isus Hristos, fiind îndemnate să se încreadă în absoluţiunea dată de preoţi, în graţierea papală şi în penitenţele făcute în mod voluntar.

“Erau învăţaţi,” spune eminentul istoric al lui John Knox, “că dacă spuneau în mod regulat ave-urile şi credo-urile, se confesau la un preot, plăteau la timp zeciuielile şi darurile către biserică, cumpărau o mesă, mergeau în pelerinaj la racla unui sfânt renumit, se abţineau să mânânce carne în zilele de vineri sau făceau altceva prin care să-şi chinuie trupul, mântuirea lor era în mod negreşit asigurată; iar cei care erau destul de bogaţi pentru a zidi un altar sau o capelă şi a plăti pentru întreţinerea unui preot, pentru mese, pomelnice şi alte slujbe obţineau o uşurare a chinurilor în purgatoriu pentru ei sau pentru rudele lor, pe măsura dărniciei pe care o arătau. Este greu să ne imaginăm cât de seci, ridicole şi de nenorocite erau cuvântările pe care călugării le dădeau ca predici. Poveşti legendare despre întemeietorul unui ordin religios, despre sfinţenia lui minunată, despre miracolele pe care le făcuse şi despre luptele lui cu diavolul, despre veghile lui, posturile şi flagelările lui; discursuri despre virtuţile apei sfinţite, despre mir, despre semnul crucii, despre exorcism; poveşti despre ororile purgatoriului şi cât de mulţi fuseseră scoşi din purgatoriu prin mijlocirea unui sfânt puternic. Acestea, asociate cu glume proaste, pălăvrăgeală la masă şi zarvă lângă foc, constituiau subiectele favorite ale predicatorilor. Acestea le serveau ei poporului în locul învăţăturilor curate, sublime şi mântuitoare ale Bibliei”.

“Paturile muribunzişlor erau asediate de preoţi avari, care le turburau ultimele clipe străduindu-se să stoarcă de la ei danii pentru ei înşişi şi pentru biserică. Nemulţumindu-se cu zeciuielile pe care le storceau de la cei vii, ei cereau şi pentru morţi: de îndată ce bietul ţăran îşi da ultima suflare, vicarul cel rapace lua darul pentru trup lui, şi făcea aceea de fiecare dată când era o moarte în familie[137]. Blesteme ecleziastice tunau împotriva acelora care nu voiau să plătească sau se arătau neascultători faţă de cler. Slujbele divine erau neglijate, şi, cu excepţia zilelor de sărbătoare, în multe regiuni din ţară, bisericile nu mai erau folosite în scopuri sacre, ci erau adăposturi pentru răufăcători, locuri de negustorie şi de pierdut vremea”

“Persecuţia şi interzicerea oricăror întrebări şi cercetări libere erau singurele arme cu care era apărat de suporterii lui acel sistem al corupţiei şi imposturii. Orice cale pe care putea veni adevărul era păzită cu multă grijă. Învăţătura era înfierată ca mama ereziei. Oricine ajungea să aibă cât de puţină lumină în mijlocul întunericului general şi arăta cumva că era nemulţumit de purtarea oamenilor bisericii şi propunea corecţii ale abuzurilor, era imediat stigmatizat ce eretic, şi, dacă nu se punea la adăpost fugind, era aruncat în temniţă sau ars pe rug. Când, în cele din urmă, în pofida tuturor precauţiilor pe care le luaseră, lumina a ajuns să pătrundă şi să se răspândească prin popor, celrul s-a pregătit cu cele mai disperate şi mai sângeroase măsuri pentru a o stinge”.

Nu mai este nevoie să urmărim originile şi dezvoltarea papalităţii în alte ţări deoarece schiţa de mai sus care prezintă starea lucrurilor în Scoţia între secolele al treisprezecelea şi al şaisprezecelea este îndeajuns pentru a ilustra situaţia în întreaga Europă şi pentru scopul istoriei noastre. Ca sistem, este la fel în toate epocile şi în toate ţările, dogma lui principală fiind unitatea bisericii romano-catolice. Fie că era vorba de regiuni din vecinătatea imediată a Romei sau din nordul îndepărtat, este acelaşi duh, şi acest duh va fi aşa până la sfârşitul care va veni prin judecata directă a Domnului Însuşi din cer. “Pe cât s-a glorificat şi a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare. Pentru că zice în inima ei: «Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare», de aceea într-o singură zi vor veni plăgile ei, moarte şi întrstare şi foamete şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic” (Apoc. 18.7-8).

Răspândirea creştinismului

Din vremea lui Inocenţiu al-III-lea, scriitorii romano-catolici se lăudau cu zelul misionar al ordinelor de călugări-cerşetori. Se spune că ei erau cei mai plini de râvnă în a vizita închisori, spitale şi locuri deosebit de periculoase, dornici să se îngrijească de nevoile spirituale ale celor săraci şi că erau cei mai activi slujitori ai bisericii în răspândirea creştinismului printre popoarele îndepărtate şi sălbatice. Se pare că aşa au stat lucrurile în secolele al treisprezecelea şi al paisprezecelea, dar, din vreme ce istoria dovedeşte că aceşti cerşetori au fost cei mai zeloşi agenţi ai Sfântului Scaun, susţinând în toată creştinătatea cele mai ambiţioase planuri ale papalităţii şi cele mai rele practici, este greu să considerăm că ei erau însufleţiţi de un zel creştin curat. Din metodele lor şi rezultatele misiunilor lor rezultă clar că ei urmăreau propria lor avansare şi extinderea suveranităţii papale. Cu toate acestea, se poate ca printre ei să fi fost oameni evlavioşi, care erau însufleţiţi de motive mai nobile şi care au lucrat din devotament dezinteresat, şi, cum viciile călugărilor cerşetori sunt notorii, ne vom bucura să consemnăm toate lucrările lor bune când putem.

De la războaiele religioase ale lui Carol cel Mare (Charlemagne) până la războaiele de exterminare din Languedoc, misionarii Romei au predicat de obicei evanghelia păcii în fruntea unei armate conduse de episcopi şi au deschis cu sabia calea pentru acea evanghelie. Dar, în seculul al treisprezecelea, cete de misionari dominicani şi franciscani evlavioşi au fost trimise de pontifii romani la chinezi, la tătari şi în ţările vecine lor. Mulţi din acel popoare au mărturisit credinţa creştină. Giovanni de Monte Corvino, un franciscan, a fost remarcat prin succesul lucrărilor sale, şi, în 1307, Clement al-V-lea, a înfiinţat un scaun episcopal la Canbalu, actualul Pekin, capitala Chinei. Acelaşi pontif a trimis şapte alţi episcopi, tot franciscani, în acele regiuni, şi acea ramură îndepărtată a ierarhiei a fost îngrijită cu atenţie de mai mulţi pontifi care s-au succedat. “Cât timp a existat Imperiul tătar în China, nu numai latinii, ci şi nestorienii au avut libertate de a-i mărturisi religia în toată Asia de nord şi de a o răspândi larg. Dar cel mai puternic dintre împăraţii tătari, Timur Bec, a îmbrăţişat mahomedanismul, şi i-a persecutat cu violenţă şi cu sabia pe toţi cei care au aderat la religia creştină, poporul tătarilor, printre care mulţi mărturiseau odinioară credinţa creştină, s-a supus în întregime Coranului. Aşa a fost desfiinţată credinţa creştină în acele părţi ale Asiei în care locuiesc chinezii, tătarii, mongolii şi alte naţiuni a căror istorie nu este încă suficient de bine cunoscută. Sau, cel puţin nu s-au găsit menţiuni privind existenţa vreunor creştini latini în acele ţări după anul 1370. Până în secolul al şaisprezecelea se mai pot găsi unele urme ale nestorienilor care au trăit în China, deşi nu foarte clare”.

Dintre principii europeni, Iagielo, ducele Lituaniei, era aproape singurul care mai ţinea la idolatria strămoşilor săi, dar şi el, în 1383, a îmbrăţişat riturile creştine, a fost botezat şi i-a convins şi pe supuşii săi să facă acelaşi lucru. Ce mai rămăsese din vechile religii prin Prusia şi Lvov a fost exterminat de Cavalerii Teutoni şi de cruciaţi prin război şi masacre. În Spania, sarazinii mai stăpâneau încă Granada, Andaluzia şi Murcia, iar împotriva lor duceau un război continuu regii creştini ai Castiliei, Aragonului şi Navarei, care, deşi cu mare dificultate, au triumfat, devenind, în secolul al cincisprezecelea, singurii stăpâni ai Spaniei, sub domnia lui Ferdinand şi Isabella[138].

Reflecţii asupra istoriei papalităţii

Am urmărit, deşi pe scurt, originile şi dezvoltarea până la stadiul cel mai avansat al sistemului papal, stadiu care a fost atins prin marea capacitate a lui Inocenţiu al-III-lea. Cât de diversă şi de plină de lucruri contrarii este această istorie minunată! Ne oprim o clipă pentru a medita la ipocriziile, tirania, pretinsa evlavie şi cruzimea evidentă a femeii aceleia, Izabela. Ea este aceea care i-a trimis pe cei mai aleşi dintre copiii săi să locuiască în peşteri singuratice din munţi sau ascunşi în mânăstiri, cu pretenţia de a contampla în linişte gloria lui Dumnezeu pentru a fi transformaţi în chipul Lui. Dar tot pe ea, cu glasul schimbat, o auzim cehmând zecile de mii de ostaşi ai Europei să plece pentru a salva Ţara Sfântă de sub jugul filistenilor necircumcişi şi pentru a apăra stindardul crucii şi Sfântul mormânt. Ea a ajuns lipsită de afecţiuni fireşti, insensibilă faţă de nenorocirile omenirii şi mânjită cu sângele a milioane de oameni. Timp de două sute de ani ea şi-a folosit toată puterea pentru a promova distrugerea vieţilor oamenilor prin expediţii în Ţara Sfântă. Şi, deşi fiecare cruciadă succesivă s-a arătat şi mai fără speranţe şi a fost şi mai dezastruoasă decât cele de dinainte, ea şi-a intensificat îndemnurile şi a reeditat acele scene de nebunie neegalată, de suferinţă şi de vărsare de sânge.

Să ne întoarcem încă odată pentru a privi aspectul dublu al caracterului ei în acel timp. Când cruciaţii au ajuns să vadă Ierusalimul, ei au descălecat şi s-au descălţat pentru a se apropia de zidurile sfinte ca nişte pelerini adevăraţi. S-au ridicat mari strigăte: O, Ieruslim! Ierusalim! ca şi când teama sfântă le-ar fi mişcat inimile. Dar, atunci când guvernatorul s-a oferit să-I primească în pace ca pelerini, ei au refuzat, fiind hotărâţi să-şi croiască drum cu sabia şi, prin zel militar, să smulgă cetatea sfântă din mâinile necredicnioşilor. Imediat ce au trecut de ziduri s-au şi repezit să măcelărească fără deosebire mahomedani şi evrei şi au umplut de sânge locurile sfinte. Apoi, pentru puţin timp, masacrul şi jaful a fost întrerupt pentru ca pelerinii evlavioşi să se închine, dar locurile unde îngenuncheau pentru închinare erau pline de mormane de cadavre. Aceasta este adevărata imagine a spiritului şi caracterului Izabelei, care s-a manifestat în toate timpurile şi în toate ţările. Chiar Dominic a ajuns să se ruşineze de misionarii lui Inocenţiu, cei pătaţi de sânge din Languedoc după ce uciseseră cu sânge rece mii de ţărani paşnici, s-a retras într-o biserică şi s-a rugat pentru succesul cauzei celei bune, iar victoriile lui de Montfort şi ale zdrahonilor lui au fost atribuite rugăciunilor sfinte ale spaniolului. Aceea a fost o cruciadă nu împotriva turcilor şi a necredincioşilor, ci împotriva sfinţilor Domnului, pentru că ei îndrăzniseră să spună ceva despre abuzurile comise în “sfânta mamă biserica”. Şi, pentru a-I pedepsi şi mai eficient pe copiii ei, a inventat Inchiziţia, acea maşină de persecuţie civilă, tortură şi ucidere.

Indiferent cât de ciudat ne-ar părea astăzi şi de nespus de crud, distrugerea pe scară largă a vieţii omeneşti şi a proprietăţii a fost ceea ce a susţinut existenţa papalităţii. Ea s-a îmbogăţit prin însuşirea contribuţiilor pentru cruciade şi s-a întărit slăbindu-I pe monarhii Europei, golindu-le trezoreriile şi pustiindu-le ţările. Aşa a fost zelul papal înflăcărat de pasiune pentru cruciade şi aşa s-a transmis de la Urban al-II-lea şi Consiliul de la Clermont la succesorii săi. Orice gând al papei şi orice sentiment al inimii lui şi orice mandat emis de Vatican avea ca unic obiectiv îmbogăţirea şi întărirea Scaunului de la Roma. Indiferent cât de mult submina pacea şi cât de vătămătoare era pentru societate, papalitatea şi-a urmărit propriile ei interese cu o împietrire de neclintit. Excomunicările aveau şi ele scopul de a-l înălţa pe papă. “Ereticul îşi pierdea toate demnităţile, drepturile, privilegiile, imunităţile, proprietăţile şi orice protecţie a legilor şi urma să fie vânat, jefuit şi ucis fie prin intermediul justiţiei civile – autoritatea temporală fiind obligată să execute sentinţele tribunalului ecleziastic megând până la sânge -, sau, dacă îndrăznea să se împotrivească sub vreo formă, el devenea un răzvrătit ămpotriva căruia întreaga creştinătate era obligată să poarte război atunci când puterea spirituală adresa chemarea la luptă; nu numai că el îşi pierdea dreptul asupra moşiilor lui şi a domeniilor peste care era suveran, ci biserica îşi asuma să dea drepturi asupra acelor proprietăţi oricui găsea ea de cuviinţă”.

“Armata care executa mandatul papei era armata bisericii, iar stindardul acelei armate era crucea lui Hristos. Aşa au început cruciadele nu la hotarele disputate ale creştinătăţii, nu în ţinuturile mahomedane sau păgâne din Palestina, nici pe malurile Nilului, nici în pădurile Lvovului, nici pe ţărmurile Balticii, ci chiar în sânul creştinătăţii, nu printre partizanii neînduplecaţi ai unei credinţa contrare, ci chiar pe pământul Franţei catolice, printre cei care se numeau creştini[139]”.

Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi mereu duhul şi caracterul bisericii Romei. Ce tablou sumbru! Cât de trist să vedem că aceea care se numeşte biserica cea adevărată a lui Dumnezeu, mama cea sfântă a copiilor Lui şi reprezentanta lui Hristos pe pământ s-a transformat, prin intermediul agenţilor lui Satan, într-un monstru de ipocrizii scârboase şi idolatrii urâcioase! Ea a devenit ocrotitoarea celei mai făţişe şi neînfrânate închinări la sfinţi, relicve şi icoane, a teoriei transsubstanţierii şi a practicii confesionalului. În cele văzute a arătat o ambiţie fără scrupule căutând gloria lumii, intoleranţă în persecuţia şi exterminarea tuturor celor care s-au încumetat să-i conteste autoritatea, o sete de sânge nepotolită, fără seamăn nici chiar în cele mai barbare epoci păgâne.

Şi, atunci, în meditaţia noastră, am putea exclama: “Aceasta este deci biserica la care merg mulţi în zilele noastre?” Da, vai, şi încă mulţi din clasele de sus şi dintre cei mai inteligenţi. Asemenea convertiri nu pot fi decât rodul puterii de orbire a lui Satan, dumnezeul veacului acestuia (2 Cor. 4.3-4). Multe tinere domnişoare din cele mai bune familii din Anglia s-au supus, cu o dedicare oarbă, tăierii acoperitorii lor naturale şi au fost închise pe viaţă într-o mânăstire. Şi mulţi din aristocraţie, atât laici cât şi clerici, s-au alăturat comuniunii bisericii Romei. Dar ea nu s-a schimbat, ci schimbarea este la aceia a căror lumină a devenit întuneric, potrivit cuvântului profetului: “Daţi glorie Domnului, Dumnezeului vostru, mai înainte da a aduce El întunericul şi mai înainte de a vi se poticni picioarele pe munţii nopţii. Şi veţi aştepta lumina, dar El o va schimba în umbra morţii şi o va preface în întuneric adânc” (Ier. 13.16). Aşa a fost înzilele lui Grigore al-VII-lea, ale lui Inocenţiu al-III-lea, ale cardinalului Pole şi ale sângeroasei Maria[140], şi aşa ar fi şi astăzi dacă ar mai avea acea putere. Dar cât de vinovaţi trebuie să fie englezii convertiţi la catolicism, care, au avut înaintea lor Noul Testament şi văzut contrastul dintre Domnul nostru binecuvântat şi apostolii Săi şi papa şi clerul lui, dintre harul şi îndurarea evangheliei şi intoleranţa şi cruzimea papalităţii! Cititorul să-şi amintească îndemnul: “Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei şi să nu primiţi din plăgile ei … prin vrăjitoria ta au fost înşelate toate naţiunile. Şi în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor junghiaţi de pe pământ” (v. Apoc. 18).

Capitolul 28
Declinul puterii papale

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

[1] Greenwood- Cathedra Petri, vol. 1, p. 348

[2] Milman, vol. 1, p. 350; J.C. Robertson, vol. 1, p. 473; Milner, vol. 2, p. 336

[3] Lombarzii erau un trib Germanic din Brandenburg. Potrivit credinţei populare, ei fuseseră invitaţi în Italia de Justinian pentru a lupta împotriva goţilor. Căpetenia lor, Alboin, a înfiinţat un regat care a ţinut din 568 până în 774. Ultimul lor rege, Deziderius, a fost detronat de Carol cel Mare. Din vreme ce vom mai spune despre ei în istoria noastră, notăm sursa despre originea lor – Haydn, Dictionary of Dates

[4] n. tr.) angles – anglii şi angels - îngeri

[5] n. tr.) de ira – în latină: “de mânie”

[6] Latin Christianity, vol. 1, p. 434

[7] Pentru detalii, vedeţi Life of Paul de Conzbeare şi Howson şi English Monasticism de Travers Hill

[8] J. C. Robertson, vol. 1, p. 450

[9] Vedeţi English Monasticism de Travers Hill, p. 141; lucrările lui Gildas, The Ecclesiastical History of the English Nation de Bede; The Ecclesiastical History of Great Britain, de Jeremy Collier, vol. 1

[10] Encyclopedia Britannica, vol. 5, p. 301

[11] Cathedra Petri, vol. 3, p. 215

[12] Gardner, vol. 1, p. 391

[13] J.C. Robertson, vol. 2, p. 4

[14] n. tr.) Flavius Mauricius Tiberius Augustus, 539 – 27 noiembrie 602, a fost împărat al Bizanţului din 582

[15] D’Aubigne, vol. 5, p. 25

[16] Pentru detalii, vedeţi “The Church History of Scotland from the commencement of the Christian era to the present time” de Rev. John Cunningham, preot de Crieff, A. and C. Black, Edimburgh, 1859.

[17] Gardner, Faiths of the World, vol. 1, p. 150

[18] Cunningham, vol. 1, p. 52

[19] J.C. Robertson, vol. 2, p. 62

[20] D’Aubigbe, vol. 5, p. 77; Cunningham, vol. 1, p. 90

[21] Cunningham, vol. 1, p. 94

[22] Pentru detalii, vedeţi Hardwick – Middle Ages, J.C. Robertson, vol. 2, p. 95

[23] Mosheim, vol. 2, p. 29

[24] În special Greenwood – Cathedra Petri

[25] Pentru o descriere mai bună a acestei perioade importante, vedeţi Milman: “Latin Christianity”, vol. 2, p. 243

[26] V. Milman, vol. 2; Greenwood, vol. 2

[27] n. tr.) reamintim că autorul scria despre situaţia din secolul al XIX-lea

[28] V. Milman – Latin Christianity, vol. 2, p. 4-52; James White – Eighteen Christian Centuries, p. 143

[29] Pentru detalii complete cu privire la diferitele secte, vedeţi Marsden – Dictionary of Christian Churches and Sects şi Gardner Faiths of the World

[30] Greenwood – Cathedra Petri, vol. 3, p. 474

[31] J.C. Robertson, vol. 2, p. 83; Milman, vol. 2, p. 156

[32] Milman – Latin Christianity, vol. 2, p. 160

[33] Greenwood – Cathedra Petri, vol. 3

[34] Greenwood, vol. 3, p. 476

[35] Cathedra Petri, vol. 3, p. 480

[36] edeţi E.B. Elliott – Hora Apocalyptica, vol. 2, p. 219

[37] Faiths of the world, vol. 2, p. 527; J.C. Robertson, vol. 2, p. 163

[38] Latin Christianity, vol. 2, p.202

[39] Nu intenţionăm să afirmăm că toţi cei ucişi de Teodora pentru că erau paulicieni ar fi fost creştini autentici. Nu putem judeca inima, dar ei au mărturisit că doreau să moară ca martiri.

[40] N. tr.) “bloody Mary”, Mary I Tudor, fiica lui Henry al VIII-lea, 1516 – 1558, regină a Angliei din 1553 până la moarte

[41] Milner, vol. 2, p. 498

[42] Pentru detalii, vedeţi Hora Apocalyptica, vol. 2, p. 249-344, ediţia a cincea

[43] Latin Christianity, vol. 2, p. 286

[44] Milman, vol. 2, p. 375; Greenwood, cartea 6, cap. 3, p. 82

[45] Mosheim – History, vol. 3, p 184 şi 272

[46] Robertson, vol. 2, p. 131

[47] Pentru detalii, vedeţi Milman – Latin Christianity, vol. 2s

[48] Du Pin, vol. 2, p. 156

[49] Robertson, vol. 2, p. 360

[50] James – Eighteen Christian Centuries

[51] Neander, vol. 5, p. 197

[52] Waddington – History, vol. 2, p. 44

[53] Cunningham – Church History of Scotland, vol. 1, p. 97; Milner vol. 2, p. 566; Robertson, vol. 2, p. 441

[54] n. tr.) adică lucrări de ispăşire care plăteau şi pe deasupra

[55] Sir James Stephen – Ecclesiastical Biography, vol. 1, p. 2; Milman, vol. 3, p. 103; Robertson, vol. 2, p. 515

[56] Robertson, vol. 2, p. 567

[57] Greenwood – Cathedra Petri, vol. 4, p. 331

[58] Latin Christianity, vol. 3, p. 105

[59] History of the Church, vol. 2, p. 70

[60] Cathedra Petri, vol. 4, p. 274

[61] Latin Christianity

[62] Latin Christianity, vol. 3, p. 168

[63] Robertson, vol. 2, p. 594

[64] History of Latin Christianity, vol. 3, p. 197

[65] Cathedra Petri, book 11, p. 606

[66] Latin Christianity, vol. 3, p. 277

[67] n. tr.) “în totul” sau “în toţi” – expreisa în traducerea engleză permite în egală măsură ambele interpretări

[68] White – Eighteen Christian Centuries, p. 246

[69] Waddington, vol. 2, p. 102

[70] Robertson, vol. e, p. 630; Milman, vol. 3, p. 233; Waddington, vol. 2, p. 77

[71] Robertson – Church History, vol. 2, p. 641; White – Eighteen Christian Centuries

[72] Robertson, vol. 3, p. 341

[73] Milman – Latin Christianity, vol. 3, p. 242

[74] Haydn – Dictionary of Dates

[75] Milman, vol. 3, p. 320; Greenwood, book 11, p. 673

[76] n. tr.) slujba de dimineaţă

[77] n. tr.) slujba de seară

[78] n. tr.) Glorie Tatălui

[79] Aceste relatări sunt luate în principal din The Life and Times of St. Bernard, de James Catter Morisson, M.A.

[80] Latin Christianity, vol. 3, p. 330

[81] Literature od Europe in the Middle Ages, vol. 1, p. 4

[82] Life and Times of Bernard, Morrison, p. 290; Eighteen Christian Centuries, White, p. 266

[83] Latin Christianity, vol. 3, p. 333

[84] Milman, vol. 3, p. 450

[85] Cathedra Petri, cartea 12, vol. 5, p. 219. Vedeţi şi relatarea completă a disputei în History of Latin Christianity, a lui Milamn, vol. 3, p. 434-528. Prima scriere poate fi considerată o privire constituţională asupra conflictului, iar cea de-a doua o privire istorică.

[86] White – Eighteen Christian Centuries, p. 275

[87] V. J.C. Robertson, vol. 3, p 259-272

[88] Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 905. Vedeţi şi un eseu reuşit al lui Edgar pe această temă: Variations of Popery, p. 347-388

[89] Pentru detalii vedeţi “Mariolatria,” Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 372; Butler – Lives of the Saints, 1 octombrie – marea carte a romano-catolicilor pe această temă

[90] Paul – Council of Trent, p. 750; pentru detalii vedeţi şi Milner: End od Controversy, Letter 43

[91] Edgar: Variations of Popery, p. 455

[92] Gardner: Faiths of the World, p. 721; Milman, vol. 6, p. 428

[93] Gardner – Faiths of the World, vol. 1, p. 582; Milman, vol. 6, p. 361

[94] n. tr.) engl. “privateer” – desemna o persoană particulară, care se bucura de protecţia regelui sau reginei pentru a desfăşura, cu mijloace proprii (finanţe proprii, nava proprie), activităţi de piraterie împotriva navelor inamicului - cum ar fi Spania sau Franţa -, suveranul căpătând o cotă-parte din pradă

[95] Milner, vol. 3, p. 439

[96] Pentru detalii cu privire la sacramente furnizate de scriitori catolici, vedeţi Council of Trent a lui Paul, Catechism of the Council of Trent a lui Donovan şi End of Controversy, a lui Milner, iar pentru critici dure, Variations of Popery, a lui Edgar

[97] Edgar – Variations of Popery, p. 157

[98] Pentru detalii, vedeţi Apocalipsa de W. Kelly

[99] Cathedra Petri, book 13, p. 363

[100] Waddington, vol. 2, p. 158

[101] Cathedra Petri, book 13, cap. 1, p. 339

[102] Milman, vol. 4, p. 19

[103] J.C. Robertson, vol. 3, p. 292

[104] Latin Christianity, vol. 4, p. 33

[105] J.C. Robertson, vol. 3, p. 297; Milman, vol. 4, p. 51; Neander, vol. 7, p. 236

[106] n. tr.) Ps. 51

[107] V. Latin Christianity, vol. 4, p. 67

[108] n. a.) Pentru detalii vedeţin istoriile civile şi istoriile generale ale bisericii. Am urmărit în principal autori din care am citat deja în mod frecvent-

[109] Greenwood –Cathedra Petri, book 13, p. 582; Milman – Latin Christianity, vol. 4, p. 90; Waddington History of the Church, vol. 2, p. 167

[110] n.a.) O veche monedă scoţiană de argint, în valoare de 13 shilingi şi 6 penny. Aceasta era o taxă plătită anual înafară de “banul lui Petru”

[111] Cathedra Petri, book 13, p. 588

[112] Encyclopedia Britannica, vol. 8, p. 721; D’Aubigne, vol. 5, p. 98; James White, Eighteen Christian Centuries, p. 290

[113] În prima ediţie a acestei Scurte Istorii, există următoarea propoziţie: “Pare destul de sigur că albigenzii din provinciile din sudul Franţei îşi au originile la paulicieni”. Istoriile cele mai generale au fost întocmite pentru a da această impresie, dar, după ce am cercetat istoriile speciale şi rezultatele cercetărilor laborioase ale lui Pierre Allix, Doctor în Teologie, W.S. Gilly, Master of Arts, W. Beattie, Doctor în Medicină, şi ale altora, suntem deplin convinşi de marea vechime şi de puritatea credinţei lor şi că, în acea regiune alpină, ei existau ca un popor creştin deosebit cu mult înainte de paulicieni, ba chiar înainte de papalitate.

[114] V. Marsden – Dictionary; “Albigenses” Milner, vol. 3, p. 92; Bartlett – Scenery of the Waldenses, Introduction

[115] J.C. Robertson, vol. 3, p. 179-202; Waddington, vol. 2, p. 187; Sir J. Stephen – History of France, vol. 1, p. 218

[116] Greenwood, book 13, cap. 7, p. 546; Milman, vol. 4, p. 218; Sir James Stephens – Lectures, vol. 1, p. 225

[117] J.C. Robertson, vol. 3, p. 351

[118] Latin Christianity, vol. 4, p. 223; Gardner – Faiths of the World, “Albigenses”

[119] Pentru detalii complete, atât cu privire la participarea albigenzilor cât şi cea a papalităţii la sângerosul război, vedeţi Du Pin – Thirtiinth Century; Sir J. Stephen – Lectures, vol. 1, p. 214-242; Milman, vol. 4, p. 167 – 238; J. White p. 282-289; J.C. Robertson, vol. 3, p. 340-433; Milner, vol. 3, p. 92-155; Gardner – Faiths of the World: “Albigenses”

[120] V. Milner şi Gardner, potrivit cu ceea ce am citat anterior

[121] V. Encyclopedia Britannica, “Inquisition”, vol. 12, p. 283; Llorente – History of the Inquisition; Gardner – Faiths of the World; Milman, vol. 5, p. 16

[122] n. tr.) reamintim că autorul scria în secolul al nouăsprezecelea

[123] n. tr.) slujbă de dimineaţă

[124] Latin Christianity, vol. 1, p. 426; Hill – English Monasticism, p. 71; Gardner – Faiths od the World, vol. 1, p. 318; Neander, vol. 3, p. 351

[125] Marsden – Dictionary of Christian Churches and Sects, p. 635

[126] Pentru o listă completă a numelor şi ţărilor acestor convertiţi, cu multe detalii specifice, vedeţi English Monasticism, a lui O’Dell Travers Hill, p. 101. Vedeţi şi Encyclopedia Britannica, vol. 4, p. 562. Numerele nu sunt tocmai de acord în ambele, dar, cum English Monasticism a fost publicată în 1867, aceptăm cifrele date acolo.

[127] Marsden – Christian Sects

[128] Dean Milman, vol. 4, p. 243; J.C. Robertson, vol. 3, p. 363

[129] n. tr.) it. “Râul Sucit”

[130] v. “Reflecţii asupra principiilor ascetismului”, vol. 1

[131] Johnston’s Gazetteer

[132] Milaman, vol. 4, p. 276; Mosheim, vol. 2, p. 253

[133] V. Froude – History of Ireland; Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 150; Edgar – Variations of Popery, p. 153 şi 192

[134] Pentru detalii culese cu multă grijă, v. Cunningham, vol. 1, p. 106

[135] Cunningham, vol. 1, cap. 5

[136] Pentru o descriere plastică a situaţiei religiei în Scoţia înainte de reformă, v. Dr. McCrie – Life of John Knox, p. 7-13

[137] Darul pentru trup era primul lucru pe care-l cerea vicarul în caz de moarte. În parohiile de ţară, acela consta în cea mai bună vacă a decedatului şi în cea mai bună cuvertură de pat sau cele mai bune haine. La acest dar, care era cerut în mod riguros în Scoţia şi în alte locuri, se adăugau şi taxele cerute pentru înmormântare şi pentru eliberarea sufletului din purgatoriu.

[138] Waddington, vol. 3, p. 358; Mosheim, vol. 2, p. 592

[139] Milman, vol. 4, p. 168; Waddington, vol. 2, p. 270

[140] n. tr.) ragina Mary Stuart