[ Page principale | Commentaires | La Bible ]

 

 

Cuvânt introductiv

oi deci suntem trimişi împuterniciţi pentru Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos: Împăcaţi‑vă cu Dumnezeu! Pe Cel care n‑a cunoscut păcat, El L‑a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El“ (2 Corinteni 5.20‑21).

 

Autorul acestei cărţi fusese din tinereţe obişnuit cu adevărurile creştine. În ultimul război mondial a fost grav rănit, pierzându‑şi vederea. Lovitura părea de nesuportat. În necazul lui a strigat către Dumnezeu, care, în harul Său, în locul ochilor trupeşti i‑a deschis ochii sufleteşti şi spirituali, ca să poată vedea adevăruri ale veşniciei. Aceasta l‑a liniştit, i‑a adus pacea inimii şi adevărata fericire. De atunci, dorinţa lui arzătoare a fost să‑i ajute şi pe alţii să găsească pacea şi fericirea.

Spre o astfel de ţintă ne îndreaptă el privirile prin această carte. Nu are pretenţia unor gânduri adânci. Din cauza încercărilor grele, a fost nevoit de multe ori să se oprească din scris; atunci răspunsurile le‑a dat aşa cum sunt ele redate în Cuvântul lui Dumnezeu. Este dorinţa lui ca cei care citesc aceste rânduri să se lase provocaţi şi preocupaţi de aceste întrebări atât de importante. O astfel de ocupaţie îl va face pe cititor tot aşa de fericit ca şi pe cel care le‑a scris şi îl va ajuta să găsească răspunsuri în prezenţa lui Dumnezeu.

 

E. K.

1

De ce este Biblia Cuvântul lui Dumnezeu?

n învăţat şi‑a pus o astfel de întrebare (ca cea din titlu) şi a ajuns la concluzia că nu sunt posibile decât patru răspunsuri. Biblia poate fi alcătuită sau de oameni buni, sau de oameni răi, sau de Dumnezeu, sau de Diavolul.

Oamenii buni n‑ar fi putut inventa această Carte, deoarece ei nu mint. Această categorie de oameni ar fi minţit dacă, după ce ar fi scris o lucrare de o asemenea amploare, la urmă ar fi mărturisit: „Dumnezeu a vorbit“.

Oamenii răi nu puteau concepe această Carte, deoarece ei o urăsc, pe motiv că învăţătura ei condamnă gândurile şi faptele lor rele, vestindu‑le apoi judecata veşnică.

Diavolul – sau un duh rău – nu putea fi autorul unei astfel de cărţi care dezvăluie aşa de minunat sfinţenia lui Dumnezeu.

Biblia este şi rămâne ceea ce ea însăşi susţine că este: Cuvântul lui Dumnezeu.

De când s‑a descoperit tiparul, au apărut cărţi după cărţi, care s‑au bucurat de un cerc mai mare sau mai mic de cititori. Multe dintre acestea, aparţinând trecutului, au dispărut sau au fost date uitării. Dar Cartea Cărţilor, care este Biblia (Sfânta Scriptură), Cuvântul lui Dumnezeu, nu numai că este cea mai veche, ci este şi cea mai răspândită şi mai citită.

Biblia este tradusă în peste o mie de limbi şi răspândită în milioane de exemplare. Este cinstită şi iubită de mulţi oameni, dar tot mare este şi numărul celor care o urăsc. De ce? Pentru că Biblia atinge conştiinţa! Ea nu este concepţia unei anumite epoci, nici a unui poet renumit, nici a poporului evreu. Care popor ar fi fost gata să‑şi scrie greşelile propriei istorii? Oamenii nu ar fi fost capabili să scrie despre Dumnezeu, pentru că cine e în stare să înţeleagă şi să facă aprecieri asupra Celui Veşnic?

Ce fel de carte este Biblia?

Însuşi Dumnezeu ne spune în Sfânta Scriptură că „oameni sfinţi“ ai Săi „au vorbit sub puterea Duhului Sfânt“ (1 Petru 1.21). Bărbaţi cu meserii diferite, învăţaţi şi neînvăţaţi, fără a se cunoaşte unul pe altul şi trăind la intervale mari de timp unii faţă de alţii, au lucrat la această carte.

Dumnezeu S‑a slujit de ei precum un director se foloseşte de secretară pentru a‑şi consemna gândurile şi planurile. Orice cititor poate constata că numai un singur Autor a putut scrie această Carte. Autorul a fost Dumnezeu prin Duhul Său. Dumnezeu S‑a folosit de slujitorii Săi ca de nişte scriitori. Este o mare favoare, dar şi o mare răspundere, că omul zilelor noastre posedă o Biblie.

Istoria orală s‑a desfăşurat pe o perioadă de două mii cinci sute de ani, de la Adam la Moise. În Deuteronom citim: „Şi aceste cuvinte pe care ţi le poruncesc astăzi să fie în inima ta“ (6.6).

Moise a fost primul scriitor folosit de Dumnezeu, care, sub inspiraţia Duhului Sfânt, a scris tot ce s‑a petrecut de la Adam până la el. După Moise, Dumnezeu S‑a folosit de încă patruzeci de scriitori, inspiraţi tot de Duhul Său.

Textul pe care îl avem astăzi la îndemână a fost scris într‑o perioadă de o mie şase sute de ani. Nu ne putem imagina suficient cum s‑a putut întocmi o lucrare aşa de vastă şi completă, care este Biblia. Dar Dumnezeu, în atotputernicia şi înţelepciunea Sa, i‑a putut inspira pe autorii Bibliei, ca să scrie o asemenea operă. El i‑a inspirat pe oamenii Săi sfinţi care au avut misiunea să scrie. Domnul Isus Hristos a spus că Duhul Sfânt, când va veni, va fi Acela care „va călăuzi în tot adevărul“ (Ioan 16.13). Şi Duhul Sfânt a venit din cer, în ziua Rusaliilor, ca o a doua Persoană a Dumnezeirii, care ne aminteşte de Cuvântul Său şi care îi conduce pe cei credincioşi în tot adevărul (Ioan 14.26; 15.26; 16.13).

Nu este oare istoria Cuvântului Său o mărturie despre nemărginita Sa autoritate?

Biblia a ţinut piept oricărui atac şi oricărei îndoieli. Cine încă se îndoieşte de faptul că este adevărat Cuvântul lui Dumnezeu să citească solemna încheiere: „Mărturisesc oricui aude cuvintele profeţiei cărţii acesteia: dacă adaugă cineva la acestea, Dumnezeu îi va adăuga plăgile scrise în această carte“ (Apocalipsa 22.18).

Ce vrea Dumnezeu să transmită omului prin Cuvântul Său?

În 2 Timotei 3.16 citim: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate“.

Dumnezeu l‑a creat pe om după chipul Său, dar omul s‑a comportat fără credincioşie faţă de Creatorul său şi prin aceasta a pierdut comuniunea cu El. De atunci, omul este într‑o continuă fugă de faţa lui Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu observăm mila Sa arătată întâi faţă de poporul Israel şi apoi faţă de toţi oamenii. Centrul gândurilor şi lucrărilor lui Dumnezeu este arătat de pe prima până pe ultima pagină a Bibliei, şi anume este Isus Hristos. Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, este revelat în Vechiul Testament ca Dumnezeu‑Yahve (YHWH = Cel care există prin Sine, Cel Veşnic), iar în Noul Testament, ca Mântuitor şi Răscumpărător.

În Vechiul Testament vedem Persoana Domnului Isus ilustrată în pilde, persoane şi lucrări. În Noul Testament, Isus Hristos este revelat ca Mântuitorul tuturor celor care cred în El, ca Acela care Şi‑a dat viaţa pe crucea de pe Golgota, pentru ca omul să se poată reîntoarce la legătura cu Dumnezeu – legătură pierdută de primii oameni, Adam şi Eva, şi, odată cu ei, şi de tot neamul omenesc.

Biblia îl învaţă pe om gândurile lui Dumnezeu, îi arată starea lui spirituală, îl avertizează cu privire la sfârşitul său, îl îndrumă dinspre mândria şi îngâmfarea sa spre Binele suprem şi veşnic, îi arată mijlocul de scăpare de dreapta judecată a lui Dumnezeu, precum şi Calea pe care se poate ajunge la statutul de îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. Iar celui care s‑a întors, prin credinţă, la Dumnezeu, îi arată toate favorurile de care are parte, începând de aici, de pe pământ. Biblia arată omului locul pe care îl va avea în veşnicie.

Cuvântul lui Dumnezeu este, atât pentru cel care nu‑l crede, cât şi pentru cel care‑l crede, un judecător al gândurilor şi intenţiilor inimii: „nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite în faţa lui Dumnezeu“ (Evrei 4.13).

Unii oameni încearcă să îngrădească Biblia în teritoriul fanteziei; alţii caută să‑şi bată joc de ea; alţii o tratează cu indiferenţă; alţii luptă împotriva ei. În veşnicie, Biblia va fi o mărturie împotriva omului care nu a crezut‑o.

Dumnezeu spune în Cuvântul Său: „Duhul este cel care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care Eu vi le‑am vorbit sunt duh şi sunt viaţă“ (Ioan 6.63). Numai cine‑L cunoaşte pe autorul Bibliei Îi poate înţelege Cartea. Pentru omul care încă nu a venit prin credinţă la Isus Hristos, Biblia rămâne o carte închisă, pecetluită, care nu‑i spune mare lucru, nici măcar ca o altă carte. Nu poate să o înţeleagă; gândurile lui Dumnezeu nu‑i spun nimic. Dar milioane de oameni au trăit ce este scris în Ieremia 23.29: „Nu este Cuvântul Meu ca un foc – zice Domnul – şi ca un ciocan care sfărâmă stânca?“

Cuvântul lui Dumnezeu a schimbat inimi de piatră în inimi pline de pace şi de iubire. Astfel de oameni au experimentat că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, că este adevărul; au recunoscut sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, primind iertarea şi dragostea Sa veşnică; au primit mântuirea în Domnul Isus Hristos, fiind eliberaţi de vină şi păcat. Bucuroşi şi mulţumitori, ei pot trăi o viaţă de supunere şi de siguranţă, urmându‑L pe Mântuitorul. Pentru ei, Sfânta Scriptură este o carte dorită, o scrisoare pe care o primesc din mâna lui Dumnezeu, Tatăl lor ceresc. Biblia le este îndreptar al tuturor gândurilor şi lucrărilor şi îi învaţă cum să preţuiască lucrurile din această lume. După cum trupul nostru are nevoie de hrană, tot astfel, sufletul nostru nemuritor are nevoie să fie hrănit din punct de vedere spiritual. Cuvântul lui Dumnezeu dăruieşte pâinea şi apa vieţii. Prin citirea zilnică şi prin cercetarea Scripturii, credinţa se întăreşte.

Biblia este asemănată cu o sabie cu două tăişuri, care îi arată permanent omului starea sa. Biblia este izvor de putere pentru cei care au obosit în lupta vieţii, este izvor de bucurie pentru cei care au greutăţi pe inimă, izvor de pace pentru cei care însetează după liniştea cugetului, izvor de speranţă sau de încredere pentru cei care trăiesc prin credinţă.

Nici o carte nu poate să facă ce face Biblia, pentru că acest Cuvânt al lui Dumnezeu devine activ în om din clipa în care Dumnezeu, printr‑un duh nou – Duhul Sfânt – începe să lucreze în om.

Biblia poate lumina calea întunecoasă a fiecărui om în parte. Inima celui care se ocupă cu citirea Bibliei se întăreşte zilnic prin încurajările şi promisiunile date de Dumnezeu prin ea.

Fiul lui Dumnezeu spune: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nicidecum nu vor trece“ (Matei 24.35). Cartea Cărţilor este veche şi totuşi mereu nouă; cunoscută, şi totuşi mereu citită. Este o carte minunată, fără asemănare, care se adresează tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, de starea socială sau de nivelul studiilor. Sunt multe cărţi pe pământ, dar pe fiecare, după ce o citim, o punem deoparte şi căutăm alta nouă. Biblia însă rămâne pentru totdeauna nouă. Este cheia spre viaţa eternă.

 

(Pentru o înţelegere mai clară a Vechiului Testament, în care Persoana Domnului Isus este ilustrată, recomandăm mai întâi citirea Noului Testament, în care Persoana Sa este revelată ca Mântuitor.)

2

Cine este Dumnezeu?

n Exod 3.14, Dumnezeu spune despre Sine: „Eu sunt Cel ce sunt“.

Nu este om pe pământ care să nu‑şi fi pus întrebarea: «Există Dumnezeu?» Şi nu este om care să nu creadă, într‑o formă sau alta, în Dumnezeu. Fiecare om are propria lui închipuire despre Persoana lui Dumnezeu şi, potrivit punctului său de vedere, Îi dă nume şi însemnătate.

Nimeni nu se poate îndoi de adevărul că se află în faţa unei Puteri pe care mintea omenească nu o poate cerceta.

Fiecare este convins că, acolo unde este o lucrare, este şi un scop, iar unde este un scop, este şi un Creator. Sunt oameni care, în locul Persoanei lui Dumnezeu, pun destinul. După ideea lor, omul este, mai mult sau mai puţin, la discreţia unui aşa‑zis destin care le‑ar putea aduce mai multă sau mai puţină fericire şi că, indiferent de voia lor, sunt supuşi unei puteri.

Sunt şi oameni care pun prevederea în locul lui Dumnezeu, apreciind modul în care se vor desfăşura evenimentele viitoare pe baza unor fapte din prezent. În India, aceasta a devenit o religie cu numele Kismet, care susţine că nu trebuie să te opui suferinţei, deoarece ea tot va veni.

Alţii pun în locul Persoanei lui Dumnezeu o fiinţă importantă. Ei simt că trebuie să fie un cineva mai mare, care domneşte peste toate, dar îşi pun peste ei tot un om, asemenea lor.

 

Cine este Dumnezeu? „Eu sunt Cel ce sunt“ – a spus Dumnezeu despre Sine. „Pentru că El a spus şi a fost; El a poruncit şi a luat fiinţă“ (Psalmul 33.9). Dumnezeu este o Persoană care aude, care vede, care vorbeşte, care lucrează. Este un Dumnezeu întreit: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt; trei Persoane şi totuşi un singur Dumnezeu. Tatăl nu este Fiul şi Fiul nu este Duhul Sfânt. Aceasta este o taină pe care mintea omului nu o poate pătrunde, pentru că numai prin Duhul lui Dumnezeu se poate cunoaşte ce este dumnezeiesc. Dumnezeu descoperă omului această taină numai când omul se smereşte în faţa Sa: „temerea de Domnul este începutul înţelepciunii“ (Psalmul 111.10).

În înţeles omenesc, această relaţie poate fi ilustrată grafic printr‑un triunghi cu toate laturile egale; pe o latură a acestui triunghi scriem „Tatăl“, pe cealaltă, „Fiul“, pe a treia, „Duhul Sfânt“, iar în mijloc, „Dumnezeu“. Când punctul central este unit cu colţurile, înţelegem câte ceva din Dumnezeul întreit! Putem să‑L vedem astfel pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul şi pe Dumnezeu Duhul Sfânt într‑o treime dumnezeiască în deplină armonie.

Dar Dumnezeu nu vrea să fie numai înţeles, ci şi crezut. Pentru a putea fi crezut, El S‑a descoperit omului:

1. Prin creaţia Sa

Dumnezeu a chemat totul în prezenţa Sa prin Cuvântul Său. „El a spus şi a fost; El a poruncit şi a luat fiinţă“ (Psalmul 33.9). Omul poate privi şi admira natura cu tot ce se mişcă în ea. Toate acestea amintesc omului că Dumnezeu le‑a creat. Dumnezeu nu este natura, ci natura este lucrarea mâinilor Sale.

2. Prin lucrarea Sa în creaţie

Dumnezeu hotărăşte mişcarea soarelui, a lunii, a stelelor: „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5.45). Dumnezeu le face să crească, toate pentru binele zilnic al omului. Cineva poate să spună că acestea se datorează legilor naturii. Dar legile sunt ceva de neclintit (de exemplu legea gravitaţiei). Dacă schimbarea timpului s‑ar face după legi, ar însemna ca înflorirea, secerişul, ploaia, căldura, îngheţul şi zăpada să decurgă în fiecare an uniform ca un ceas.

Ce s‑ar întâmpla dacă natura ar fi la voia întâmplării? Domnul Isus este Acela care susţine „toate prin Cuvântul puterii Sale...“ (Evrei 1.3). Nu este nici un om care ar putea dirija tot «mersul» naturii. Ce bine că această lucrare nu este lăsată la dispoziţia omului sau la voia întâmplării!

3. Prin poporul Său Israel

După potop, când oamenii, în mândria lor, au vrut să‑şi construiască un turn până la cer, Dumnezeu Şi‑a ales un popor faţă de care Şi‑a arătat dragostea şi binecuvântarea în mod deosebit. Vechiul Testament este plin de dovezi ale dragostei şi bunătăţii lui Dumnezeu, cu toată necredincioşia poporului Său. Pe multe căi rătăcitoare a umblat poporul Israel până în ziua de astăzi, dar promisiunile pe care le‑a dat Dumnezeu lui Avraam, Isaac şi Iacov rămân neclintite până în veşnicie.

Dumnezeu este credincios cuvântului spus şi nu şi‑l mai retrage. Poporul Său a continuat să existe în toate timpurile, în ciuda tuturor planurilor de distrugere faţă de el. Câte popoare au fost mari cândva, însă numele lor nu mai este cunoscut astăzi! Dar poporul Israel, poporul lui Dumnezeu pe acest pământ, a rămas.

În anul 1948, când, în ciuda tuturor împotrivirilor, israeliţii au primit înapoi ţara lor, au descoperit împlinirea uneia dintre promisiunile lui Dumnezeu faţă de ei.

4. Prin venirea Fiului Său pe pământ

Aceasta a fost cea mai mare revelare a lui Dumnezeu din toate timpurile: prin Fiul Său venit pe pământ. Prin această lucrare, Dumnezeu a luat un chip de om, pentru a‑l readuce în comuniune cu El pe omul pierdut. Dar toate minunile pe care Domnul Isus le‑a făcut pe pământ, ca şi lucrarea de pe Golgota, au fost socotite de oamenii necredincioşi de domeniul povestirilor. Pe Golgota S‑a revelat Însuşi Dumnezeu. Când pământul s‑a cutremurat şi soarele şi‑a pierdut strălucirea, nu a fost un eveniment întâmplător, ci atunci a fost arătată o parte din puterea lui Dumnezeu, care a putut fi simţită de oameni.

5. De la Golgota şi în mod deosebit
de la Rusalii, Dumnezeu Se descoperă
la mii şi milioane de oameni

Din oameni care altădată Îl batjocoreau şi Îl urau, Dumnezeu a făcut oameni care Îl iubesc şi care Îl adoră. Pe ucigaşi i‑a transformat în oameni ai păcii şi ai dragostei. Din făpturi căzute în deznădejde a făcut oameni plini de speranţă. Scoţând pe oameni din toate rasele şi limbile şi ducându‑i la o experienţă vie, Dumnezeu zideşte şi astăzi adevărata Sa Biserică. Aceştia sunt răscumpăraţii prin lucrarea de pe Golgota, în faţa cărora Dumnezeu Se prezintă cu numele: „Eu sunt Cel ce sunt“.

6. Dumnezeu Se descoperă
întregii omeniri prin Cuvântul Său

Sfânta Scriptură este Cartea răspândită în cele mai multe limbi şi dialecte. Bărbaţi sfinţi, îndemnaţi de Duhul Sfânt, au scris şi au mărturisit despre existenţa şi voia lui Dumnezeu. Oricine citeşte Biblia cu sinceritate nu poate să nu‑şi dea seama că nu este vorba de cuvântul omului. Numai Dumnezeu poate să Se descopere oamenilor aşa cum a făcut‑o în Sfânta Scriptură.

 

Cine este Dumnezeu? Astăzi El încă este Dumnezeul harului şi al îndurării. Dar El nu va rămâne aşa. Acest pământ plin de ură şi de păcat, pe care zilnic se varsă sânge nevinovat, L‑a determinat pe Dumnezeu să pună o limită harului Său.

Omul întreabă: «Cum se vor termina toate relele?» Răspunsul îl va da Dumnezeu. El va judeca la timpul hotărât. Nimic nu rămâne uitat cu privire la păcat şi fărădelege. Dumnezeu va judeca tot răul. „Este înfricoşător lucru să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!“ (Evrei 10.31). După ce omenirea va fi judecată, pământul va fi ars: aşa citim în 2 Petru 3.7.

Omului de astăzi, care trăieşte în epoca nucleară, nu‑i este greu să‑şi imagineze această realitate. Dumnezeu va avea apoi un cer nou şi un pământ nou, unde nu vor mai fi păcat şi moarte, ci va locui dreptatea. Atunci vor domni fericirea şi bucuria. Dumnezeu Îşi împlineşte planul cu această creaţie căzută în păcat şi nimeni nu‑L va putea împiedica în realizarea lui.

Întrebarea care se pune pentru fiecare în parte este aceasta: «Ce este Dumnezeu pentru mine? Ceva de neînţeles? de necuprins? Ceva nesigur sau înfricoşător? Este El Tatăl meu ceresc, astăzi? Sau este Judecător, mâine?» Dumnezeu Se descoperă şi acum oamenilor prin lucrările Sale şi prin Biblie.

Dumnezeu aude strigătul şi suspinul copiilor Săi şi are încă răbdare faţă de nelegiuirea, batjocurile şi refuzul oamenilor. Curând însă îi va conduce pe copiii Săi la realitatea celor crezute; şi atunci omenirea va fi judecată după faptele ei. Ferice de cel care poate spune împreună cu psalmistul: „Numai în Dumnezeu rămâne liniştit sufletul meu; de la El vine mântuirea mea. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt; nu mă voi clătina mult. La Dumnezeu este mântuirea mea şi gloria mea, stânca tăriei mele; adăpostul meu este în Dumnezeu“ (Psalmul 62.1,2,7).

3

Cine este Diavolul?

n Ezechiel 28.14‑19 citim: „Erai uns ca un heruvim ocrotitor şi aşa te‑am rânduit; erai pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu; umblai prin mijlocul pietrelor de foc. Erai desăvârşit în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până când s‑a găsit nedreptate în tine. Prin belşugul negoţului tău ţi‑au umplut lăuntrul cu violenţă şi ai păcătuit; de aceea te‑am aruncat, ca necurat, de pe muntele lui Dumnezeu; şi te‑am distrus, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor de foc! Ţi s‑a înălţat inima din cauza frumuseţii tale; ţi‑ai stricat înţelepciunea din cauza strălucirii tale; te‑am aruncat la pământ, te‑am dat înaintea împăraţilor ca să te privească. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi‑ai profanat locaşurile tale sfinte; şi Eu am scos un foc din mijlocul tău; el te‑a mistuit, şi te‑am prefăcut în cenuşă pe pământ, înaintea ochilor tuturor celor care te priveau. Toţi cei care te cunosc între popoare vor fi uimiţi de tine; ai ajuns o groază şi niciodată nu vei mai fi!“

În timpul nostru s‑a dezvoltat ideea că discuţiile despre Diavol (Satan) nu ar mai fi potrivite. Dar niciodată nu a fost amintit numele Diavolului aşa de mult ca în zilele noastre.

Omul ştie că există puteri diabolice şi, de frică, încearcă să le ocolească. Fără să vrea, stă mereu în faţa întrebării: „Există Diavol?“

Unii răspund: „Eu nu cred în existenţa Diavolului“; aceştia îl consideră de domeniul închipuirii. Alţii, dominaţi de superstiţie, îl văd pe Diavol într‑o pisică neagră sau în unele obiecte.

Diavolul nu este răul de fiecare zi, cu toate că nu‑i putem contesta efectele în nici un moment, şi nu este nici conjunctură (nefavorabilă), nici trăsătură de caracter. Diavolul este o persoană: marele împotrivitor al lui Dumnezeu. Este Cel Rău, inauguratorul tuturor fărădelegilor şi vărsărilor de sânge din toată lumea. Dumnezeu spune despre el că este marele rătăcitor al lumii, criminal şi mincinos de la început.

Urmările groaznice ale lucrării Diavolului le putem urmări fiecare în parte.

Cum a ajuns la această stare? Sfânta Scriptură ne aminteşte pe scurt despre apariţia sa. Cel mai important lucru pentru noi, oamenii, este să ne depărtăm de Diavol şi de tot ce este legat de el. Sfânta Scriptură nu a fost scrisă pentru a potoli curiozitatea noastră de a cunoaşte toate amănuntele, ci pentru a ne arăta starea noastră în faţa lui Dumnezeu şi drumul înapoi la El.

În versetele amintite la început ne este arătat cine a fost cândva Diavolul.

Cea dintâi creaţie a fost una de lumină şi, înaintea căderii, Diavolului i‑a fost dată stăpânirea luminii. Dumnezeu l‑a creat şi l‑a înzestrat cu frumuseţea unui înger măreţ. Dar, din poziţia sa strălucită, Diavolul s‑a ridicat împotriva lui Dumnezeu, aspirând la tronul Său.

Dumnezeu a trebuit să‑l îndepărteze pe Diavol din poziţia sa. Ce a însemnat căderea lui putem înţelege dacă privim cu atenţie perioada de timp dintre versetele 1 şi 2 din Geneza 1. Când Satan a fost aruncat pe pământ, pământul a devenit pustiu şi gol (versetul 2). Dumnezeu, în măreţia şi atotputernicia Sa, nu putea crea un pământ lipsit de armonie şi de perfecţiune.

De atunci, Diavolul este plin de o mânie fără margini împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului care a fost creat ca să‑L cinstească pe Creatorul său. Diavolul a reuşit să‑l rătăcească pe om şi să‑l atragă de partea sa. Omul a recunoscut prea târziu că, prin înşelăciunea lui Satan, a fost despărţit de Dumnezeu, Izvorul Luminii şi al Vieţii. Satan a triumfat tocmai prin neascultarea omului.

O durere fără margini însoţeşte viaţa omului ajuns sub puterea Diavolului. Satan îl ţine pe om prins cu legături tainice şi, prin tot felul de lucruri josnice, derutează inima care nu rămâne în legătură cu Dumnezeu, căutând s‑o afunde tot mai mult în mizeria păcatului. Scopul său este de a‑l face pe om să trăiască în păcat până la moarte.

În dreptatea şi sfinţenia Sa, Dumnezeu a trebuit să‑i scoată din grădina Edenului pe primii oameni, căzuţi în păcat, deoarece nu mai putea să aibă vreo legătură cu ei. Ceea ce însă nu ştia Satan a fost că Dumnezeu este şi dragoste şi că El îl iubea pe om, cu toate că acesta ajunsese în acea stare păcătoasă.

Dumnezeu a prezis Diavolului o zi când îl va judeca pentru tot răul pe care l‑a făcut în lume. Această zi a sosit acum aproape două mii de ani, când pe Golgota a avut loc confruntarea din toate timpurile: lupta dintre Fiul lui Dumnezeu şi Diavolul. Nici un om nu ar fi fost în stare să ducă această luptă, deoarece, pentru a ieşi biruitor, trebuia să fie fără păcat.

Din acest motiv a trebuit să vină Dumnezeu Însuşi în Persoana Fiului Său pe pământ şi, la crucea de pe Golgota, să‑l biruiască pe Satan. Pentru ochiul necredinţei a fost o luptă în slăbiciune, dar, pentru ochiul credinţei, la Golgota s‑a desfăşurat lupta dintre puterea luminii şi cea a întunericului. Îngerii lui Satan s‑au cutremurat văzând urmările acestei lupte pentru ei. Sentinţa pronunţată cu atâta timp înainte (Ioan 16.11) s‑a dezvăluit la Golgota în toată puterea ei (Evrei 2.14‑16).

Dumnezeu a strălucit în suveranitatea Sa în chipul cel mai minunat când Fiul Său a zdrobit puterea lui Satan. Atunci s‑a creat posibilitatea revenirii la comuniunea cu Creatorul său a omului legat de păcat. Dar Satan este încă liber, este încă activ, fiind însuşi prinţul lumii acesteia.

Prin lucrarea desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, fiecare om are posibilitatea să fie eliberat de sub puterea lui Satan pe calea arătată clar de Cuvântul lui Dumnezeu: credinţă şi pocăinţă.

Mânia lui Satan împotriva lui Dumnezeu, împotriva credincioşilor Săi, ca şi asupra întregii creaţii este tot mai mare. El ştie că zilele îi sunt numărate. De aceea, strădania lui este mare şi vrea să ducă pe cât mai mulţi oameni la pierzare. Cu cei credincioşi, el nu poate face ce vrea, pentru că ei sunt smulşi de sub autoritatea sa prin jertfa de la Golgota.

În şiretenia sa, Diavolul încearcă prin gânduri de frică, prin ruşine sau prin comportarea lumească a unor creştini să împiedice venirea oamenilor la credinţa în Isus. Satan doreşte ca cei credincioşi să nu mai fie uniţi, astfel ca, prin mulţimea dezbinărilor acestora, Biserica lui Dumnezeu să nu‑şi poată da mărturia la înălţimea chemării ei.

Satan atacă fie ca un leu înfuriat, fie ca un înger de lumină. Constatăm cu regret că, în unele cazuri, a reuşit să‑i facă pe unii creştini să nu mai fie în umblarea practică aşa cum ar trebui. Cum? Prin faptul că i‑a lămurit că Biblia nu ar fi singurul îndrumar al gândurilor şi faptelor creştine.

Mult mai uşor îi este lui Satan cu oamenii necredincioşi. El nu vrea ca omul să reflecteze asupra vieţii sale, să se condamne pentru starea de păcat şi să privească la jertfa de pe Golgota, unde poate găsi salvare şi eliberare. Diavolul vrea ca fiecare om să rămână în starea sa (omul este născut în împărăţia întunericului şi este supus puterii lui Satan), pentru a putea merge împreună pe calea pierzării. De nimic nu se teme Satan mai mult ca de preocuparea omului cu Biblia, cu jertfa de pe Golgota, cu veşnicia: într‑un cuvânt, cu adevărurile lui Dumnezeu.

Scopul Diavolului este de a ţine întreaga omenire legată în păcat, ca astfel să ajungă la condamnarea veşnică. Nici un efort nu i se pare prea greu şi, prin diferite mijloace, caută să‑i aducă pe oameni pe căi greşite.

Una dintre cele mai subtile metode ale lui Satan este religia. Ea a fost de la început cea mai tare armă pentru Diavol. Câte religii omeneşti, câte învăţături rătăcite şi cât ateism nu a preluat omul de la Satan! El îi spune omului că poate fi religios, dar să nu se pocăiască; că poate fi creştin, dar să nu o ia aşa de serios; că poate crede în mulţi idoli, dar pe veşnicul şi singurul Dumnezeu adevărat să‑L lase deoparte: aşa au mers oamenii conduşi în viaţă de marele rătăcitor. Satan îl lasă pe om să creadă orice, dar să nu accepte ideea că este păcătos pierdut care are nevoie de un Mântuitor.

Mulţi oameni sunt legaţi de Satan prin ocultism şi spiritism, prin horoscoape, prin citirea în stele, vrăjitorii şi multe altele. În trecut era lucru obişnuit arderea vrăjitoarelor; astăzi este la modă chemarea spiritelor. Astfel reuşeşte Satan să‑i ţină pe oameni în împărăţia întunericului.

Când un om nu‑i este supus, caută să‑l umple de frică şi de nemulţumire. Întreaga omenire trăieşte în frică şi în nelinişte faţă de puterile invizibile ale răului. Satan este foarte atent ca nimeni să nu se elibereze de acest jug. O inimă fricoasă şi care nu cunoaşte adevărul este o unealtă potrivită în mâna sa. Şi ce greu îi apasă pe oamenii din lumea întreagă teama de viitor, nesiguranţa cu privire la ce va fi...

Dacă prin toate aceste metode nu‑şi atinge ţinta, atunci caută să‑l facă pe om nepăsător şi inofensiv. Ca să nu se mai gândească cu seriozitate la veşnicie, îi dă omului tot felul de ocupaţii şi de distracţii. Astfel omul îşi închide urechile şi nu mai poate să audă că există o căpetenie a tuturor relelor. Şi Satan se bucură când această închidere a urechilor şi a ochilor se face şi prin literatură, teatru...

Un alt mijloc de acţiune al lui Satan este războiul. Pe această cale, el reuşeşte să‑i facă pe o mulţime de oameni să‑şi piardă viaţa fără să apuce să se mai împace cu Dumnezeu. Războiul aduce suferinţe groaznice, dar, între acestea, chinurile eterne ale celor care pleacă neîmpăcaţi cu Dumnezeu nu pot fi comparate cu nimic. Nimeni în lume nu doreşte războiul, dar, în mâinile lui Satan, omul devine o unealtă uşor de manipulat pentru atingerea planurilor sale, astfel că, fără să vrea, se trezeşte optând pentru calea armelor.

Nu religia îi lipseşte omului, ci Vestea Bună a biruinţei de pe crucea Golgotei. Lui Satan îi este indiferent dacă omul crede sau nu în existenţa lui sau dacă îl ia în râs, dar nu suportă ca omul să se îndrepte spre Golgota, spre Jertfa prin care a fost învins.

Ceasul căderii sale însă se apropie; încă puţin timp şi sentinţa împotriva lui va fi pusă în aplicare. O privire de ansamblu asupra istoriei omenirii arată clar că lucrările lui Satan sunt tot mai apăsătoare şi mai periculoase. Dar Dumnezeu a stabilit o zi pentru sfârşitul acestuia. Acum Satan este încă regele pământului, iar omul încă poate alege: pentru prinţul lumii acesteia sau pentru Dumnezeu. Curând timpul de har se va sfârşi. Când credincioşii vor fi ridicaţi în gloria Tatălui, Satan va fi aruncat din locurile cereşti pe pământ. Când „sarea“ (simbol al celor credincioşi) va fi luată de pe pământ, procesul descompunerii se va desfăşura cu repeziciune.

Atunci furia lui Satan va fi îngrozitoare şi între oamenii rămaşi pe pământ se va vărsa mult sânge: „...Vai de voi, pământ şi mare, pentru că Diavolul a coborât la voi cuprins de mânie mare, fiindcă ştie că are puţin timp“ (Apocalipsa 12.12).

După acest „puţin timp“, Dumnezeu îi va arunca pe Satan şi pe îngerii săi „în iazul de foc şi de pucioasă“ (Apocalipsa 20.10), iar pe pământul cel nou, fără păcat, fără moarte şi fără Diavol, credincioşii vor trăi glorificându‑L pe Învingătorul de pe Golgota.

4

Cine este
Isus Hristos?

ici un nume de pe acest pământ nu a fost atât de cunoscut şi de răspândit ca Numele lui Isus. De aproape două mii de ani, de când a fost pronunţat pentru prima dată în mod deschis, acest Nume nu a fost uitat. Întrezărim aici ceva din grija Tatălui Său: „de aceea şi Dumnezeu L‑a înălţat foarte sus şi I‑a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume“ (Filipeni 2.9). Multe nume mari au existat în lume, dar cele mai multe au fost uitate; doar câteva au rămas în amintirea oamenilor.

Nici un nume de pe acest pământ nu a avut o asemenea putere de influenţă, încât să te facă să iei o anumită poziţie, ca Numele lui Isus. Astfel vom întâlni oameni care‑L urăsc sau Îl dispreţuiesc şi oameni care se tem de El, care răspund în faţa acestui Nume cu stimă şi cu adorare. Pentru unii, acest Nume este greu de pronunţat; pentru alţii însă, acest Nume constituie cea mai mare fericire a lor.

Cine este Isus? Multe s‑au scris şi mai multe s‑au spus despre El. Cu siguranţă, Isus nu este un om care să fi întemeiat o religie, nici un învăţat cu o înaltă ţinută morală, nici un poet care să fi compus versuri frumoase, nici un idealist cu o nouă viziune asupra lumii, pentru care să‑Şi dea viaţa, nici unul care să atragă masele la El, îndemnând la răscoală împotriva statului. Isus nu a urmărit să Se proclame ca împărat în fruntea unui popor pământesc. Nimic din toate acestea nu găsim la El.

El nu este creat. Este Fiul lui Dumnezeu din veşnicii. Când Dumnezeu a creat cerurile, citim despre Isus: „Când El pregătea cerurile, Eu eram acolo; când trăgea un cerc pe faţa adâncului, când aşeza norii sus, când fântânile adâncului deveneau tari, când impunea mării hotărârea Sa, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, când stabilea temeliile pământului, atunci Eu Îi eram Meşter şi zilnic eram desfătarea Sa, veselindu‑Mă întotdeauna înaintea Lui, veselindu‑Mă în partea locuită a pământului Său; şi desfătările Mele erau în fiii oamenilor“ (Proverbe 8.27‑31).

În primul verset al Evangheliei după Ioan, acest adevăr este din nou arătat:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu“. Isus a fost la începutul oricărui început. În Evanghelia după Matei citim: „Şi iată un glas din ceruri spunând: Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (3.17). Dumnezeu Tatăl nu a avut nimic mai presus decât Fiul Său preaiubit. Pentru El şi prin El au fost create toate lucrurile.

Isus este punctul central al dragostei Tatălui. Tot ce a creat Dumnezeu a fost pentru Fiul Său; chiar şi „întocmirea“ ta şi a mea au fost pentru El. Nimeni nu poate înţelege fiorii care străpungeau inima Tatălui când Îşi dădea Singurul Fiu ca să fie judecat la Golgota pentru păcatele omenirii...

Prin neascultare faţă de Dumnezeu, omul s‑a condamnat singur, astfel că asupra sa apasă judecata definitivă: moarte veşnică. Dar, înaintea pronunţării sentinţei, Dumnezeu a hotărât să‑l scape pe om de judecată prin jertfirea Fiului Său Preaiubit.

Încă de pe primele pagini ale Bibliei aflăm că Dumnezeu l‑a înştiinţat pe Satan că va veni Cineva care‑i va sfărâma capul (Geneza 3.15). Multe profeţii ale Vechiului Testament mărturiseau cu mult timp înainte despre Domnul Isus Hristos că va veni pentru a face pace între om şi Dumnezeu, că Se va naşte dintr‑o fecioară, în ce localitate anume, precum şi care va fi atitudinea oamenilor faţă de El.

Scopul venirii Sale aici pe pământ a fost glorificarea lui Dumnezeu, nimicirea puterii lui Satan şi împăcarea omului cu Dumnezeu. Când Domnul Isus a venit pe pământ, îngerul a spus: „vă aduc o veste bună, de mare bucurie, care va fi pentru tot poporul“ (Luca 2.10). Atunci s‑a vestit cea mai mare bucurie a tuturor timpurilor: întruparea Fiului lui Dumnezeu aici, pe pământ, în carne şi sânge; şi în toate avea să fie găsit asemenea oamenilor, dar fără păcat. Aşa a mers El tot drumul cel greu până la crucea de pe Golgota.

Când Fiul lui Dumnezeu lua de bunăvoie groaznica judecată asupra Sa, pe pământ se petrecea cel mai mare eveniment al tuturor timpurilor. Isus, care nu a făcut niciodată nici un rău şi în a Cărui gură nu s‑a găsit vicleşug, a fost făcut păcat pentru noi. De către cine? De către oameni?! Nu, ci de către Însuşi Dumnezeu, Cel care spusese despre El că este Preaiubitul Său Fiu. Astfel El a suportat executarea sentinţei în locul nostru.

Niciodată inima omului nu va putea înţelege ce a însemnat pentru Dumnezeu judecarea Preaiubitului Său Fiu pe crucea Golgotei... Niciodată inima omului nu va putea pătrunde durerea sufletească a Domnului Isus în cele trei ceasuri de întuneric care L‑au determinat să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M‑ai părăsit?“ (Marcu 15.34)... Niciodată omul vinovat nu va putea cuprinde adâncimea şi înălţimea dragostei şi îndurării lui Dumnezeu descoperite la Golgota...

Dumnezeu a găsit mijlocul de a‑l ajuta pe omul păcătos, ca să se poată întoarce la El. Nimic mai presus şi nimic mai prejos nu a avut Dumnezeu. Şi tot ce a avut a dat, pentru ca omul să poată avea din nou pace şi bucurie. În faţa unei asemenea iubiri, să‑i fie oare aşa de greu omului să se închine?!

Domnul Isus Şi‑a dat viaţa pentru păcatele noastre: pentru păcat în totalitatea şi gravitatea lui, dar şi pentru păcatul rădăcină din noi. Pentru toate acestea, Isus a fost făcut păcat. Aceasta înseamnă că, pe crucea de la Golgota, Dumnezeu L‑a tratat în judecata Sa dreaptă ca şi când Isus ar fi fost izvorul păcatului.

Isus Hristos a făcut o lucrare desăvârşită, dându‑Şi viaţa de bunăvoie, El având putere şi să‑Şi dea viaţa şi s‑o ia înapoi. Pentru toate acestea, să‑L lăudăm şi să‑L cinstim pe veşnicie! Învierea lui Isus Hristos este pecetea biruinţei Sale asupra morţii, asupra păcatului şi asupra Diavolului, dar şi temelia unei vieţi eterne.

După ce Şi‑a împlinit pe pământ misiunea dată de Dumnezeu, Isus „a fost luat sus“ (Fapte 1.9), pentru a Se aşeza la dreapta Tatălui. Acolo mijloceşte la Dumnezeu pentru toţi cei care, în acest timp de har, L‑au primit ca Mântuitor personal.

Domnul Isus nu i‑a lăsat singuri pe ai Săi în această lume. Le‑a dăruit Duhul Sfânt, prin care ei pot fi una cu toţi cei care cred în Numele Său. Duhul Sfânt îi întăreşte pe credincioşi, îi înviorează şi îi îndeamnă să stăruiască în credinţă.

La tronul harului, Domnul Isus intervine pentru ai Săi ca Mare Preot care ia parte cu ei în slăbiciunile lor (Evrei 4.15). El este şi Mijlocitor la Tatăl ceresc, atunci când credincioşii greşesc şi îşi pierd orientarea, când păcătuiesc, când neascultarea a rupt comuniunea cu Tatăl.

Duhul Sfânt este activ aici pe pământ pentru a‑i convinge pe oameni cu privire la păcatele lor. El mişcă inimile şi conştiinţele oamenilor când citesc Sfânta Scriptură, ca să înţeleagă cine sunt şi ce trebuie să facă pentru a scăpa de judecata lui Dumnezeu.

Nimeni nu va putea spune vreodată că nu a ştiut cine este Isus Hristos, de ce a suferit, pentru cine a murit şi ce aşteaptă Dumnezeu de la fiecare.

Dumnezeu încă Îşi arată harul Său faţă de toţi oamenii, fără nici o deosebire. Uşa încă este deschisă şi fiecare personal poate să intre pe ea. Ziua mântuirii este astăzi, nu mâine, când poate fi prea târziu.

Ce va fi mâine Domnul Isus pentru cei credincioşi? Ca Mire ceresc, dorinţa Sa fierbinte este să‑Şi ducă în glorie Mireasa, rodul suferinţelor Sale, şi să înceapă Nunta Mielului. Înainte să plece de pe pământ, a promis că va veni iarăşi pentru a‑i lua pe ai Săi în locaşul păcii veşnice. Domnul dragostei, al harului şi al milei nu va mai păşi pe acest pământ de pe care „strigă“ (Geneza 4.10) atâta sânge nevinovat. Dacă S‑ar ridica acum de pe tronul Tatălui, toţi cei mântuiţi pe temeiul lucrării Sale de pe Golgota ar fi răpiţi pentru întâmpinarea Sa în văzduh. Domnul Isus va merge cu ei în slavă şi niciodată nu vor mai fi despărţiţi.

Ce va fi Domnul Isus mâine pentru cei necredincioşi? După închiderea uşii harului, Domnul Isus va spune: „Adevărat vă spun, nu vă cunosc“ (Matei 25.12). „Legaţi‑i mâinile şi picioarele şi luaţi‑l şi aruncaţi‑l în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Matei 22.13).

De aproape două mii de ani, uşa harului este larg deschisă. Ce mare a fost preţul plătit de Domnul Isus pentru fiecare suflet în parte şi cât de nepătrunsă este răbdarea Lui pentru toţi cei care acum încă refuză harul Său! Astăzi Isus poate fi Salvatorul tău; dacă respingi oferta Lui, mâine îţi va fi Judecător. Astăzi încă este har, mâine va fi judecată; astăzi mai este scăpare, mâine, pedeapsă veşnică, condamnare veşnică, moarte veşnică.

Dumnezeu Tatăl a predat executarea judecăţii Domnului Isus. El a făcut tot ce era necesar ca omul să fie scăpat de pedeapsă. Va veni şi clipa când orice genunchi va trebui să se plece înaintea Sa, atât a celor din cer, de pe pământ, cât şi de sub pământ (aceasta înseamnă din iad) şi toţi vor recunoaşte, „spre slava lui Dumnezeu Tatăl“, că Isus Hristos este Domnul.

El a luat asupra Sa păcatul şi prin aceasta L‑a slăvit pe Tatăl pe deplin, dar a pecetluit şi sentinţa asupra lui Satan. Pentru omul vinovat şi pierdut, Domnul Isus a intrat în spărtura care s‑a creat între Dumnezeu şi om.

Dumnezeu Îşi va duce la împlinire planul pe care îl are cu credincioşii, cu necredincioşii, cu pământul şi cu Satan:

Credincioşii aşteaptă ca ultima piatră să fie adăugată la Casa lui Dumnezeu.

De atunci încolo, Domnul Isus îi va judeca pe cei vii care au trăit fără El.

Atunci va întemeia Împărăţia de o mie de ani pe acest pământ curăţit prin judecăţi; vor putea intra numai oameni care recunosc autoritatea Lui. Iar după o mie de ani, când acest pământ va fi dus în rătăcire de Satan, nu se va mai face o curăţire a pământului, ci o nimicire prin foc.

Şi atunci va avea loc, înaintea tronului mare şi alb, judecata celor morţi necredincioşi (Apocalipsa 20.11).

Domnul Isus va preda iarăşi totul în mâinile Tatălui. Atunci pe pământ va domni starea pe care Dumnezeu a stabilit‑o din veşnicii şi care va întrece cu mult starea în care se aflau primii oameni înaintea căderii în păcat. Atunci Dumnezeu va fi totul în toţi şi va locui cu oamenii:

„Iată, cortul lui Dumnezeu (este) cu oamenii!“ (Apocalipsa 21.3). Dumnezeu va fi punctul central al adorării.

Numele lui Isus, astăzi încă dispreţuit, va fi conţinutul fericirii depline. Numai atunci se va putea cunoaşte bogăţia Numelui Său.

 

O, Nume al lui Isus, cine poate să‑Ţi cuprindă adâncimea şi înălţimea? Cine poate să vestească îndeajuns harul şi dragostea al căror sfârşit
nu se va vedea niciodată?

5

Cine este omul?

a o privire superficială, omul ar putea crede că viaţa este numai un lanţ de noroc şi de întâmplare, o alternare de succese cu insuccese, de bucurii cu durere, de boală cu sănătate, de greutăţi cu împliniri.

Omul este născut la un timp anume şi fără intervenţia sa. Viaţa lui, în comparaţie cu veşnicia, este numai o suflare, o clipă, un gând. A unora este mai scurtă, a altora mai lungă; a unora cu greutăţi multe, a altora fără prea multe griji.

De ce? În faţa acestei întrebări, unii încearcă să înţeleagă imediat sensul; alţii merg nepăsători, încercând să‑şi înece răspunsul în bucuriile de o clipă ale acestei lumi. Există şi dintre aceia care ar dori să scape de viaţă, pentru că le pare tot mai grea. Fiecare dintre noi putem observa această lipsă de armonie în viaţa oamenilor.

 

Cine este omul? Omul nu este o făptură din vremuri străvechi. Au existat multe făpturi cu milioane de ani în urmă, dar care nu au nimic de‑a face cu omul care trăieşte în vremea noastră pe pământ.

Omul nu este un produs al evoluţiei într‑o perioadă de milioane de ani. Această ipoteză ar fi nedemnă pentru el. Nu este nici rezultatul vreunei transformări spirituale.

Dumnezeu l‑a creat pe primul om acum aproape şase mii de ani. Putem găsi uşor aceasta în Biblie, urmărind generaţiile de la Adam la Hristos. În Geneza 1.26 citim: „Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ»“.

Patru realităţi minunate sunt puse aici înaintea ochilor noştri:

Dumnezeu este Cel care l‑a creat pe om. Omul nu a putut lua naştere singur, undeva şi cândva, şi nici nu a evoluat. Dumnezeu te‑a creat pe tine şi pe mine.

Dumnezeu l‑a creat pe om după chipul Său şi astfel a devenit o făptură desăvârşită. Nu era în el nimic rău sau urât. Primul om care a fost creat după chipul lui Dumnezeu trebuie să fi fost foarte frumos, pentru că citim că şi după cădere au fost oameni foarte frumoşi: Sarai (Geneza 12.14); Rebeca (Geneza 24.16); Bat‑Şeba (2 Samuel 11.2); Adonia (1 Împăraţi 1.6); Moise (Exod 2.2).

Primul om era nemuritor. Nu cunoştea moartea, cu urmările ei groaznice. Era fără păcat. Avea o inimă curată şi liberă de orice gând rău.

Primul om era liber. Dumnezeu ar fi putut crea o fiinţă fără voinţă (ca un robot), dar nobleţea omului este libertatea. Ce fericit trebuie să fi fost primul om la început, ca unul care nu cunoştea nevoile şi grijile vieţii! Aşa l‑a creat Dumnezeu pe omul din care astăzi a rămas numai o imagine aproape ştearsă.

De ce l‑a creat pe om ca o făptură aşa de preţioasă, fără asemănare nici în cer, nici pe pământ? Răspuns: Dumnezeu a dorit să aibă fii în care să învestească dragostea şi bunătatea Sa; făpturi după asemănarea Sa, peste care să răspândească lumina prezenţei Sale; fiinţe care să‑şi glorifice Creatorul şi în care Creatorul să Se poată glorifica şi cu care să poată umbla în comuniune.

Dumnezeu le‑a spus primilor oameni: „înmulţiţi‑vă şi umpleţi pământul şi supuneţi‑l“ (Geneza 1.28). Din credincioşie faţă de Dumnezeu, oamenii trebuia să se ferească de Cel Rău şi, în fericirea ascultării, să‑L glorifice pe Creator.

Primul om avea tot ce era necesar pentru o viaţă fericită şi fără necazuri. O singură poruncă primise: să nu mănânce din pomul din mijlocul grădinii. În ziua când mânca, murea. Omul era liber să aleagă între a asculta de Dumnezeu şi a urma îndemnurile lui Satan; între a păstra totul în nevinovăţie şi a pierde totul; între existenţă şi moarte. Omul a optat însă pentru partea negativă, căzând în înşelătoria lui Satan, schimbându‑şi fericita viaţă de comuniune cu Dumnezeu cu o viaţă legată de puterea Celui Rău.

Ca plată a păcatului, şi‑a făcut apariţia moartea – şi aceasta sub trei manifestări:

moartea trupească, răspândită peste tot şi despre care dau mărturie toate cimitirele;

moartea spirituală, cea care l‑a dus pe om până acolo că nu‑L mai cunoaşte pe Dumnezeu, nemaiavând nici o capacitate de a înţelege sfinţenia, dreptatea şi dragostea Sa: în această stare se află milioane de oameni;

şi, curând, după terminarea timpului de har, omul va fi prada morţii veşnice, care este starea veşnică a despărţirii de Dumnezeu: „Dar, cât despre fricoşi şi necredincioşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este a doua moarte“ (Apocalipsa 21.8).

Omul a dispreţuit bunătatea lui Dumnezeu şi astfel nu a împlinit aşteptările pe care Creatorul le‑a avut cu privire la creaţia Sa. Făptura lui Dumnezeu, creată cu voinţă liberă, a devenit unealtă fără voinţă în mâna celui mai mare duşman al Celui Veşnic. Urmările acestei hotărâri greşite le vedem la tot pasul, în suferinţele, ura şi moartea care domnesc azi în lume.

Din pricina sfinţeniei Sale, Dumnezeu nu putea să aibă vreo legătură cu omul neascultător şi căzut în păcat. De bunăvoie omul s‑a îndepărtat de comuniunea cu Dumnezeu şi în această stare trăieşte şi astăzi pe pământ. Chiar dacă omul este religios, între el şi Dumnezeu se înalţă păcatul ca un perete despărţitor.

Fiinţa umană este păcătoasă. Cine îşi poate cunoaşte îndeajuns propria natură păcătoasă? Din inima păcătoasă vin toate gândurile, cuvintele şi faptele rele. „Desigur, pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fără să păcătuiască“ (Eclesiastul 7.20).

Dumnezeul cel drept şi sfânt trebuie să dea sentinţa de moarte unui astfel de om neascultător. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei 9.27). Judecata lui Dumnezeu stă ca un nor greu care urmează să se descarce asupra omenirii. Dar Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se pocăiască şi să trăiască. Dumnezeu îl iubeşte pe om, cu toate că acesta se află într‑o stare de duşmănie.

În locul omului, Dumnezeu a jertfit la Golgota ce a avut mai scump, pe Unicul Său Fiu. Asupra Domnului Isus s‑a revărsat toată mânia şi El a fost făcut păcat de către Dumnezeu.

De ce? Pentru ca dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu să fie împăcate în aşa fel încât omul pierdut să fie readus, prin har, în comuniune cu Izvorul vieţii.

Omul poate hotărî fie să rămână în starea lui veche, fie să se smerească şi să primească oferta lui Dumnezeu: harul şi iertarea prin credinţă.

Viaţă sau moarte! Iată cea mai importantă hotărâre pe care o ia un om pe acest pământ! Nimeni nu‑i poate lua hotărârea făcută, nimeni nu poate hotărî în locul lui, nimeni nu o poate înlocui cu vreo lucrare omenească. Hotărârea se poate lua numai fiind în viaţă pe acest pământ; după moartea trupească nu mai există nici o posibilitate de decidere a omului pentru Domnul Isus Hristos. Fiecare om trebuie să fie convins dacă a luat hotărârea cea bună, pentru că la Dumnezeu nu există nesiguranţă, ci o siguranţă deplină a mântuirii.

Urmările unei hotărâri false, în necredinţă, sunt de neschimbat, pentru că ele sunt pentru veşnicie. Putem spune cu certitudine că o existenţă veşnică fără Dumnezeu este legată de suferinţe trupeşti şi sufleteşti atât de groaznice, încât Sfânta Scriptură le exprimă astfel: „Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este a doua moarte“ (Apocalipsa 21.8). „Este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu“ (Evrei 10.31).

Acum este un „astăzi“ în care Dumnezeu lucrează prin dragoste, aşteptând ca toţi oamenii să se smerească şi să se îndrepte spre Golgota pentru a primi mântuire. Uşa harului este încă larg deschisă şi Dumnezeu cheamă: «Veniţi la Isus toţi cei trudiţi şi împovăraţi».

Cei care fac acest pas vor avea încă de aici, de pe pământ, o viaţă nouă în comuniune cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său. Şi chiar dacă trăiesc pe acest pământ în slăbiciune şi în încercări, sunt făpturi noi, care s‑au întors la Cel care i‑a creat. Pentru astfel de oameni, Domnul Isus Hristos este izvorul vieţii veşnice, sursa de lumină în această lume întunecoasă, subiectul laudei şi al adorării; când cei credincioşi vor fi mutaţi din locul celor sperate în locul celor văzute, după toate luptele şi încercările de pe acest pământ, odată ajunşi la ţintă, Îl vor vedea faţă în faţă pe Cel care le este subiect al adorării eterne.

Punctul de plecare din această lume este acelaşi pentru toţi: „nu este nici o deosebire; pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3.22‑23). Dar există o despărţire a drumurilor prin această hotărâre. Calea îngustă îi duce pe cei credincioşi la fericirea veşnică în comuniune cu Dumnezeu, în timp ce calea largă îi conduce pe cei necredincioşi la pedeapsa veşnică, departe de Dumnezeu.

 

O, de‑ar lua fiecare hotărârea corectă! Spune, omule sărman, ce îţi oferă această lume păcătoasă? Viaţa zboară şi vine moartea care te duce înaintea judecăţii. Atunci nu‑ţi vor mai fi de nici un folos nici bogăţia, nici anturajele. Acum este încă ziua harului, de aceea, te rog, ia seama! Nu se ştie cât durează această zi. În curând vine noaptea morţii. Grăbeşte‑te să te smereşti şi să ajungi la har până mai este ziua harului. Păşeşte curajos pe calea cea strâmtă care te va conduce la comuniunea cu Dumnezeu.

6

Ce este păcatul?

ici un om sincer nu poate nega prezenţa păcatului, a acestei puteri îngrozitoare care subjugă omul şi ale cărei urmări se pot vedea în orice zi. Fiecare este conştient de această putere în viaţa lui, deşi uneori nu este vizibilă.

Chiar dacă sunt oameni care trăiesc o viaţă morală, totuşi nu există nimeni care să poată sta în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu. El pătrunde în adâncul fiinţei şi vede că „dinăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele, adultere, desfrânări, ucideri, furturi, lăcomii, răutăţi, înşelăciuni, destrăbălări, un ochi rău, hulă, trufie, nebunie“ (Marcu 7.21‑22). „Pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3.23).

Omul caută să împacheteze păcatul într‑un ambalaj colorat. Dar, pentru Dumnezeu, păcatul rămâne păcat, fie că este mic sau mare, la vedere sau ascuns, în gând sau în cuvinte sau în fapte.

Păcatul este mai mult decât slăbiciune de caracter. Toată omenirea este cuprinsă de păcat şi orice om duce o luptă nemiloasă cu el. Nimeni nu trebuie să înveţe păcatul: el locuieşte în inima fiecărui om. Se arată din fragedă copilărie şi pe parcurs ia proporţii până ajunge să distrugă trupul, sufletul şi duhul.

Dar ce este păcatul? Ce este această putere misterioasă sub care suspină întreaga omenire? Păcatul este peretele despărţitor între om şi Dumnezeu. Precum nu au nimic în comun apa cu focul, întunericul cu lumina, moartea cu viaţa, tot astfel, omul natural este despărţit de Dumnezeu ca urmare a păcatului.

Acum să ne punem o altă întrebare: care este cel mai mare păcat? Cuvântul lui Dumnezeu ni‑l arată clar: este independenţa omului faţă de Creatorul său. A face voia proprie, a nu te interesa de Dumnezeu, a te comporta ca şi cum nu‑I datorezi nimic Celui care te‑a creat este cel mai mare păcat, din care se nasc toate celelalte păcate grosolane.

Din fire, omul este păcătos în toată fiinţa sa, este rău, stricat, bun de aruncat. De aici gândurile şi lucrările rele pe care le putem vedea în noi înşine şi pretutindeni în lume. Murdăria păcatului creşte din zi în zi ca un morman de moloz.

Ce viaţă fericită a trăit omul în starea de inocenţă, fără păcat, în comuniune cu Dumnezeu! Dar s‑a încrezut în cel mai mare mincinos al tuturor timpurilor mai mult decât în Dumnezeu; a dat ascultare celui care‑i şoptea: „Nicidecum nu veţi muri. Pentru că Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (Geneza 3.4‑5).

Şi, ca şi cum viaţa fericită şi de nevinovăţie nu i‑ar fi fost suficientă, omul a dorit să fie ca Dumnezeu. Cel creat a dorit să fie ca Cel care creează. Aşa a venit păcatul prin primul om şi, prin păcat, moartea. Când omul s‑a răsculat împotriva lui Dumnezeu şi a călcat porunca Sa, a fost nevoit să părăsească grădina Edenului – locul nestingheritei fericiri şi bucurii – fiind izgonit departe de Creatorul său. O perdea ca de fier a căzut în clipa când Satan, cu râsul său ironic, l‑a despărţit pe om de Dumnezeul său. Şi toate generaţiile poartă în trupurile lor până în ziua de astăzi urmările acestei despărţiri.

„Veţi muri negreşit“ a spus Dumnezeu şi astfel moartea a devenit plata păcatelor. Şi nu numai că de atunci omul a trebuit să suporte moartea trupească, dar şi viaţa îi este plină de boli, de dureri, de frică, de deznădejde. Împreună, acestea formează partea văzută a urmărilor căderii în păcat. Însă cea mai groaznică urmare este moartea veşnică, pe care omul necredincios o întâlneşte numai după ce viaţa lui scurtă de pe acest pământ se sfârşeşte, prin moartea trupească. Veşnic fără Dumnezeu...! „Şi fumul chinului lor se înalţă în vecii vecilor. Şi nu vor avea nicidecum odihnă“ (Apocalipsa 14.11). Ce groaznice consecinţe are păcatul!

Acum omul încă poate striga, precum psalmistul: „Doamne, ai milă de mine“, sau precum sărmanul lepros: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti“ (Luca 5.12). Când îşi exprimă sincer această cerere, va putea auzi un răspuns binevoitor. Dumnezeu a dat omului posibilitatea salvării, ca astfel să nu mai ajungă la judecată: L‑a dat pe Fiul Său ca Mijlocitor, după ce a purtat asupra Lui judecata pentru păcat.

Omul nu poate face nimic pentru a ieşi din starea sa păcătoasă, iar păcatele şi lucrările lui rele cer judecata. Atunci Dumnezeu, în îndurarea Sa, Îşi arată dragostea trimiţându‑L la om pe Cel care era bucuria inimii Sale. Cine altul ar fi putut lua asupra sa pedeapsa omului păcătos? Nici un om nu ar fi fost în stare, pentru că păcatul nu se poate şterge cu păcatul.

Nici îngerii nu ar fi putut satisface ceea ce cerea sfinţenia lui Dumnezeu, pentru că ar fi trebuit să fie fiinţe asemănătoare omului, ca să poată face această lucrare. În plus, era nevoie şi de bunăvoinţă.

Domnul Isus a fost gata să ia de bunăvoie toată judecata asupra Sa, nu numai moartea, pentru a rezolva cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu. De aceea Tatăl a putut spune: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (Matei 3.17). El, care nu a cunoscut nici un păcat – în gura Căruia nu s‑a găsit nici un vicleşug (Isaia 53.9) – a mers la cruce ca Locţiitor al nostru, ca Cel care a suportat sentinţa. Acolo a fost iertat păcatul care stătea între Dumnezeu şi om; prin sângele Său care a curs au fost iertate păcatele întregii omeniri.

Prin dragostea şi îndurarea Sa, Dumnezeu îl cheamă pe om de pe calea păcătoasă spre Casa Tatălui. Ce trebuie să facă pentru a fi părtaş acestui har? Nimic altceva decât să‑şi recunoască vinovăţia şi păcatul prin smerire în faţa dreptăţii lui Dumnezeu care cere judecată. Când omul ajunge la această stare prin credinţă, primeşte iertare deplină în puterea jertfei Domnului Isus.

Omul nu poate face nimic pentru salvarea sa. Religiile care vor să prezinte alte căi de întoarcere la Dumnezeu îi duc pe oameni în rătăcire. Există o singură cale şi o singură direcţie: de la Dumnezeu la oameni. Numai pe această cale se poate ajunge în comuniune cu Dumnezeu, într‑o poziţie mult mai intimă decât aceea pe care o aveau primii oameni înainte de cădere. „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică; şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“ (Ioan 3.36). „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M‑a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5.24).

Omul trece cu uşurinţă pe lângă acest har, dorind mai degrabă să facă ceva, să‑I dăruiască ceva lui Dumnezeu, pentru ca apoi să poată pretinde că a contribuit şi el la lucrarea de mântuire. Dar Dumnezeu nu primeşte nimic afară de inima păcătoasă. Recunoaşterea stării de păcat este pasul spre smerire şi apoi spre iertare. Numai aşa se ajunge la izvorul vieţii, la adevărata viaţă veşnică. „Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n‑are viaţa“ (1 Ioan 5.12).

Primul om nu L‑a cunoscut pe Dumnezeu ca Tată. Dar cine păşeşte pe calea credinţei devine un copil al lui Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântul şi poate să‑L numească „Tată“.

Dumnezeu a judecat păcatul în Fiul Său şi astfel fiecare credincios a devenit graţiat, îndreptăţit, împăcat cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos (Romani 5.1).

Aşa cum nu putem trăi fără aer, tot astfel avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru salvare şi ocrotire. După mântuire, în trupul acesta plin de slăbiciune mai avem încă de lucru cu păcatul care locuieşte în noi. Păcatul este doar pus deoparte, ca un pom tăiat, dar rădăcinile lui dau încontinuu lăstare: roadele firii păcătoase.

Cât timp călătorim pe acest pământ suntem dependenţi de harul lui Dumnezeu. Dacă greşim, harul este prezent pentru a ne reabilita prin spălarea cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu. Să avem îndrăzneală la harul lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos! Harul ne ajută să ţinem firea păcătoasă în moarte. Prin propria putere nu putem face nimic; ne pierdem orientarea imediat. „Dar, unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult“ (Romani 5.20).

Păcatul se întinde ca o molimă în omenire şi în creaţie. A intrat în lume prin primul om şi de atunci pătrunde în toate generaţiile. Dumnezeu, prin harul Său, S‑a îndurat de noi. Prin al doilea Om, Cel venit din cer, fiecare poate fi salvat de boala aceasta de moarte şi poate fi vindecat şi astfel să primească viaţă veşnică. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L‑a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3.16).

Astăzi încă există har, harul nespus de mare al lui Dumnezeu. Curând cei credincioşi vor ajunge de la credinţă la realitate şi atunci problema păcatului vechi se va termina. Viaţă veşnică fără lacrimi, fără dureri, fără moarte va fi destinul tuturor celor care, prin credinţa în sângele Fiului lui Dumnezeu, s‑au lăsat curăţiţi de orice păcat. Ei pot să cânte de aici, de pe pământ:

 

O fericire negrăită:

Dumnezeu nu mai ţine mânie!

Pe păcătos l‑a graţiat,

Toate păcatele sunt iertate!

Moartea în temni